Vadim – pilonul nemuritor al românismului (3)

in Polemici, controverse

Pentru Vadim, muzicalitatea versului şi rima au fost pilonii poeziei, la care nu a renunţat niciodată. Sedus de comorile nepieritoare ale graiului nostru străbun, Corneliu Vadim Tudor s-a afirmat încă din tinereţe ca un strălucit apărător al Limbii Române, tunînd şi fulgerînd împotriva celor ce stîlcesc vocabularul, împotriva vulgarităţilor, inadvertenţelor şi dezacordurilor gramaticale, manifestînd, în acelaşi timp, o preocupare statornică pentru cultivarea graiului românesc, ,,acel templu în cuprinsul căruia ne regăsim, sfioşi, cu toţii”.

Poemele lui Corneliu Vadim Tudor surprind o largă paletă de teme majore, pe care le regăsim în creaţia mai tuturor barzilor autohtoni şi străini: iubirea, acel sentiment puternic de afecţiune şi de emoţie, care a alimentat de cînd lumea poezia erotică, divinizarea familiei, compasiunea faţă de semenii neajutoraţi, dragostea faţă de ţară şi popor, faţă de trecutul naţiunii noastre, faţă de natură, credinţa în Dumnezeu, dar şi reacţia fermă şi promptă la evenimentele importante ale vieţii politice şi sociale. O mare sinceritate şi încîntare se degajă din poezia sa erotică: ,,În faţa voastră, ah, femei divine,/ de cînd mă ştiu, mă pierd ca un copil/ pozez în tandru sau devin ostil/ sînt histrionic şi îmi e ruşine/ prin ce deochi mă preschimbaţi atît, încît sînt sclavul unei mari emoţii?”. Vadim este poetul care şi-a iubit pătimaş familia, căreia îi dedică un întreg ciclu de poezii: ,,Cîntare părinţilor”, ,,Pereche milenară”, ,,Recviem pentru mama”, ,,Tatăl nostru”, ,,Lidia” şi multe altele. Cu cîtă simţire sufletească şi recunoştinţă îi mulţumeşte mamei sale pentru sacrificiul de a-l fi adus pe lume şi de a-l fi ocrotit: ,,Mulţumesc, iubită mamă,/ steaua mea din zori de zi/ fără tine-mi este teamă/ că planeta s-ar răci/ te-am secătuit de vlagă/ m-ai născut, m-ai înflorit/ pentru tine, mamă dragă,/ soarele e-n asfinţit”. Între un asemenea sentiment sublim nutrit pentru familie şi gestul necugetat, dement, al atîtor tineri din lumea perfidă, dubioasă, insolentă, arţăgoasă, isterică şi necontrolabilă de astăzi, care îşi maltratează părinţii sau îi ucid, este o distanţă cosmică.

Pătruns de un adînc spirit umanitar, Vadim vibrează cu aceeaşi intensitate şi în faţa oamenilor flămînzi şi suferinzi, a necăjiţilor şi umiliţilor, cărora le oferă o cină creştină, medicamente şi daruri, dar, în acelaşi timp, le închină versuri străbătute de o mare compasiune: ,,Ar trebui să ne-ntrebăm, noi, care/ părem morali şi-n viaţă ne-am ajuns:/ pe omul simplu îl cunoaştem oare/ şi-l preţuim noi toţi îndeajuns?/ Îi ascultăm noi inima cum bate/ ştim ce-l frămîntă cu adevărat?/ (…) el n-are stea în cer, ci-atîta doar:/ un leagăn şi-un mormînt sărac, pe care/ noi dănţuim şi nici n-avem habar”. Cît de mişcat se arată faţă de destinul nefericit al unor asemenea oameni, o spune şi mai zguduitor în poezia ,,Muncitorul”: ,,Cine-a aprins dimineaţa-n oraş/ zorelele mari răstignite pe rouă?/ Cine despică cu paşi uriaşi/ marea cea moartă a nopţii în două?/ (…) Pe cine-au minţit pretutindeni pe glob/ groparii cu gulere tari de scrobeală/ punîndu-l în jug de urzici ca pe-un rob/ plătindu-l cu cecuri de foame şi boală?/ (…) Atunci cînd se stinge pe-un pat de spital/ sau cel mai adesea cu unealta în mînă/ sirenele lumii vuiesc infernal/ şi totuşi, doar el, numai el le îngînă”. În aceste cîteva versuri zguduitoare stă concentrată chintesenţa uriaşei opere a lui Marx, despre muncă şi capital, despre plusvaloare, despre eterna prăpastie dintre patron şi proletar. Cu acelaşi dramatism este surprins ţăranul, în ultimele clipe ale vieţii sale de rob: ,,Moare un ţăran. Nu-l plînge nimeni/ Moare un ţăran. Sărac lipit./ L-a chemat pămîntul peste care/ zi de zi a plîns şi a robit”.

Afecţiunea nemărginită faţă de vietăţile necuvîntătoare răzbate, de asemenea, frecvent în lirica lui Vadim, amintindu-ne de anii copilăriei, în care ne aplecam asupra cărţilor unor scriitori precum Emil Gîrleanu, Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, Otilia Cazimir şi Tudor Arghezi.

Mila pe care Vadim o resimte faţă de vieţuitoarele necuvîntătoare se află, în sufletul lui, pe aceeaşi treaptă cu sentimentul de compătimire pentru omul sărman ori năpăstuit, aşa cum, atît de tulburător, poetul se mărturiseşte în elegia ,,Moartea calului”: ,,Îngenuncheat sub bicele de plumb/ se stinge calul pe un drum de ţară/ îl priveghează lanuri de porumb/ şi un schelet de piatră funerară/ (…) E pentru prima oară liber azi/ fără de şa, căpăstru şi zăbală./ Cum sîngerează rana pegrumaz/ l-a podidit un vis ca o sfîrşeală”. În sufletul lui Vadim îşi are o adîncă iubire cîinele, cel mai credincios prieten al omului, asupra căruia contemporanii noştri de prin primării au dezlănţuit un adevărat cataclism. Această monstruoasă crimă – uciderea cu sălbăticie a unor fiinţe fără apărare – se va întoarce, într-o zi, ca un bumerang, împotriva asasinilor. Nimeni să nu creadă că asupra lui nu va veni o zi a decontului.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI