Vadim şi România Mare

in Editorial

Motto: „Fii binecuvîntat pe veci, poete îngenunchiez la steaua ta şi tac”. (Corneliu Vadim Tudor)

Nu am avut şansa de a sărbători Centenarul Marii Uniri alături de Corneliu Vadim Tudor. Nici sfinţirea Catedralei Mîntuirii nu a fost însoţită de rugăciunile sincere ale acestui suflet dedicat cu totul Naţiunii şi lui Dumnezeu. Vadim a fost un credincios adevărat, un căutător al adevărurilor uitate ale ortodoxiei române, seva cea mai de preţ a rezistenţei neamului şi comorii celei mai de preţ – graiul românesc.

Vadim a fost un unionist adevărat – fără altă patimă decît „Creşterea limbii româneşti şi-a patriei cinstire”. Desigur, mulţi vor spune că Vadim era deseori un om mînios – profesorul Ungheanu avea această expresie –, dar Vadim nu a urît niciodată. De fapt, Vadim a fost ca ţara Mioriţei – nu a urît, ştia că există deasupra Dumnezeu, acel Tată ceresc Dumnezeu al românilor, care le-a croit soarta mai drept decît baltagul Vitoriei, ori decît sabia Şoimarului, fiindcă România nu a fost şi nu va fi mare în primul rînd prin fier şi foc, ci prin suflet şi geniu. Dumnezeu nu ne-a dat o ţară atît de mare încît să-i încapă pe toţi românii, în schimb ni l-a dat pe Eminescu. România Mare este Eminescu, oricît de multe şi vremelnice graniţe vor fi între români versurile sale! România Mare e geniul uimitor al lui Brâncuşi, e adîncimea fineţei lui Enescu, e suferinţa lui Panait Istrati, e anvergura lui Mircea Eliade, e paradoxala bucurie a tristeţii lui Cioran, e mormîntul titanului Iorga şi templul zeului Heliade… România Mare e Purgatoriu, fiindcă noi nu am avut un călător prin ceruri, ca Dante, ci am crescut cu revolta îngerilor înrăiţi ai lui Rebreanu, am trăit istoria cu daimonul creştin Mihai Viteazul, ale cărui oseminte susţin, ca un fundament antic, jertfelnic, fiinţa naţională. România Mare a frumoasa regină Maria, cea născută din două imperii duşmane între ele, Anglia şi Rusia, pentru a se împlini şi consacra aici ca o salvatoare… Chiar fără a fi trecuţi în calendarul sacru, Mihai Viteazul sau Regina Maria sînt sfinţi ai istoriei noastre, făuritori de Românie Mare, simboluri ale rezistenţei. Da, ştiu, România este „Grădina Maicii Domnului”. Dar România Mare este Purgatoriul unor eroi şi genii, a sufletelor frumoase şi neliniştite. A lui Corneliu Vadim Tudor. De aceea cred că Vadim este încă aici, printre noi, într-un Purgatoriu pe care nu-l va părăsi în veci!

Şi România Mare este Biserica Neamului, iar Biserica Neamului, Biserica Ortodoxă, este România Mare. De aceea, daţi-mi voie să risipesc o confuzie pe care o fac unii, pe care nu-i bănuiesc de rea-credinţă, ci de eroare vremelnică. Se spune, chiar de către unii teologi, că România nu este ortodoxă. „România este neutră religios şi e foarte bine că este aşa”, îmi scria un bun amic. Desigur, el pornea de la faptul că în actele normative nu se menţionează că „Românie e ţară ortodoxă”, dar face referire şi la Legea Cultelor şi la Constituţie. Însă prietenul face o mare greşeală, interpretînd nepotrivit noţiunile de „stat” şi „ţară”. Iată textul din Legea Cultelor (489/2006), Art. 9: „(1) În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee”. Deci, articolul se referă la STAT, nu la ŢARĂ! Adică în toate sensurile atribuţiilor statului definite în legea respectivă. Adică – nici un cult, NU avantaje, privilegii administrative, financiare etc. Asta nu înseamnă că „România e neutră religios”. Da, statal, normativ, administrativ – statul e neutru, dar nu şi România, ca ţară. Iată şi Aliniatul 2 al aceluiaşi articol, care precizează clar la ce se referă prin „statul este neutru”. „Cultele sînt egale în faţa legii şi a autorităţilor publice. Statul, prin autorităţile sale, nu va promova şi nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări faţă de vreun cult”. Pe de altă parte, România, ca ţară, este definită de o majoritate de peste 80% populaţie ortodoxă (conform datelor oficiale) şi de o istorie ortodoxă milenară, cu un aport uriaş al ortodoxiei la devenirea naţională, din toate punctele de vedere, nu numai spiritual. De altfel, înţelepciunea marilor bărbaţi de stat ai vremii – în frunte cu Constantin Stere, Ionel Brătianu, Romulus Boilă şi Constantin Berariu – au făcut ca în Constituţia din 1923 – supranumită „Constituţia Marii Uniri” – să se recunoască, în clar, la Articolul 22: „Biserica Ortodoxă Română fiind religia marei majorităţi a Românilor este biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întîietatea faţă de celelalte culte”. Desigur, acea justă includere genera şi o anume reprezentare a BOR la nivelul structurii statului monarhic interbelic.

Dar, ca să fie şi mai clar că există o diferenţă clară între „statul neutru religios” şi „România, ţară ortodoxă”, să vedem cum definim „statul” şi cum definim „ţara”? Poate cea mai potrivită definiţie a statului a dat-o marele jurist francez Adhémar Esmein: „Statul este personificarea juridică a naţiunii”. Simplu şi clar! Mai complex spus, statul este instituţia politico-juridică, suprastructura care fiinţează pentru a îndeplini cele trei funcţii sau puteri: legislativă, executivă şi jurisdicţională/judecătorească. Sau, altfel spus, este sistemul care asigură conducerea politică a unei societăţii şi cel care are monopol asupra creării şi aplicării normelor juridice. Acesta e statul „neutru religios” – şi care, prin însuşi funcţiile sale, nu poate fi altfel!

Cu totul altceva este ŢARA! Nu există o definiţie clară, ci mai degrabă o înţelegere firească. Iată cum o prezintă preşedintele Academiei Române, istoricul Ioan Aurel Pop: „Ţară era această simbioză între pămînt şi oameni – se apropia de patrie, locul în care s-au născut taţii şi bunicii noştri şi care ne dă identitate. Definirea e foarte complexă: eu aş zice că ţara se confundă cu datina, cu tradiţia şi cu istoria noastră. Vine din trecut, ne aduce pe toţi în prezent şi ne face să putem privi spre viitor”. Deci, esenţa este acesta: „ŢARA se confundă cu datina, cu tradiţia şi cu istoria noastră”. Altfel spus, cu Ortodoxia, fundament şi al datinei şi tradiţiei, dar şi al istoriei, alături de cealaltă comoară – limba noastră. În concluzie, trebuie risipită orice confuzie – statul modern român este neutru religios, dar România a fost, este şi, nu mă îndoiesc, va rămîne ţară ortodoxă! O garanţie că Dumnezeu este cu România Mare – şi atunci, vorba Apostolului Neamurilor – „Dacă Dumnezeu e cu noi, cine poate fi împotrivă?”.

La Mulţi Ani, România Mare! Şi fii binecuvîntat, în veci, Corneliu Vadim Tudor, îngenunchiez la steaua ta, România Mare, şi tac!

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI