Vadim vegheazã!

in In memoriam

Motto:
„Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii,
O! te vãd, te-aud, te cuget, tînãrã şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.”
Mihai Eminescu – „Venere şi Madonã“

Se împlinesc şase… Şase luni suportabile, parte a cãderii în cotidian. A realitãţii eşuate, dupã cum traduc unii folosofi ex-sistenţa. O ieşire din „sistenţã”. Sistenţa, prin filtrul numit Vadim, a propus un prezent, o lume a reacţiei rapide, a trãirii fiecãrei clipe pentru şi împotrivã, argument şi contraargument al faptului. Lumea, scria logicianul Ludwig Wittgenstein, este totalitatea faptelor. Lumea, apud pseudo-dialecticianul enciclopedist Vadim, este totalitatea reacţiilor la fapte. Consecinţa, trãitã de noi, cei din siajul lui Vadim sau parte a fenomenului „România Mare”, a fost viaţa printr-un Om cît o lume.
Vadim nu a fost perfect, cum nici lumea nu va fi perfectã. M-am temut de elogiile aduse lui Vadim; m-am temut pentru el, pentru creaţia lui politicã, gazetãreascã şi, de ce nu, literarã – dar, m-am temut în primul rînd pentru el, ca om. Uneori, mi l-am imaginat ca pe o Arcã, adãpostind nu toate vieţuitoarele, precum cea biblicã, ci (toate) cunoştinţele; o Arcã în care însã nu a mai încãput – nu biblicul Leviathan, – ci marea lui nestãpînire, Leviathanul sãu. Dorinţa lui Vadim, alimentatã de (acele de mine temute) elogii, a fost sã urce Leviathanul în Arcã. Şi, de multe ori, s-a întîmplat asta, iar de fiecare datã cînd monstrul a urcat la bord, minunata navã a luat apã, şi, dupã unele versiuni apocrife, s-a şi scufundat…
Dintre toate treptele harului, iubirea de Dumnezeu şi a creaţiei Lui este cea mai înaltã. Ce poţi spune despre cineva care şi-a dedicat viaţa – atît neajutoratelor vieţuitoare şi naturii, victime ale metamorfozei în cifre, cît şi sãrmanilor în şansã, doritori de cãldura aburului unei „Cine Creştine“? Cu ce poţi compara respectul şi înţelegerea pentru iubirea de Dumnezeu, nedisimulatã în religii sau culte, cu care Vadim a cucerit ortodocşi sau catolici, protestanţi şi culte neoprotestante, musulmani sau mozaici? A purtat la el întotdeauna o singurã carte – cea destinatã împlinirii legii Lui; aceasta a fost, de fapt, adevãrata sa credinţã. Puţini au înţeles, ceva mai mulţi au apreciat, cei mai mulţi au bîrfit.
Postulatul sunã clar: „Vadim a fost un naţionalist“. De multe ori, mi-am pus întrebarea dacã unui om de vastã culturã, unui enciclopedic, i se poate atribui restrictivul „ism” volterian? Cred cã aici s-au înşelat mulţi, iar el nu a venit cu corecturi. Poate îi convenea situaţia – sau poate o considera imperioasã. Precum învãţaţii paşoptişti, Vadim a concentrat efortul cunoaşterii sale în direcţia şi sensul creãrii unei conştiinţe a valorii naţionale, apreciind pericolul prin care trece orice ţarã slãbitã – acela de a-şi pierde susţinerea internã; românii se considerã hoţi, corupţi, prost crescuţi, incapabili de a conduce, ba chiar şi de a munci bine – este un complex de convingeri actuale generalizat, poate nu încã unanim, pe care Vadim l-a anticipat imediat dupã mascarada din ’89. Cred cã „ism“-ul sincer, real este numai cel al dialecticianului istoric – şi se referã strict la cercurile puterii maghiare, nu şi la unguri în general. De aceea, cred cã naţionalismul fãrã fond şi formã, afişat de diverşi epigoni sãraci în intelect şi comunicare, este o imitaţie jalnicã, nu are decît accente groteşti – şi în nici un caz nu poate mobiliza conştiinţe ori voturi. Vadim a fost un patriot prin inimã şi minte, patria inimii sale a fost idealul România Mare; în schimb, patria minţii sale a fost spiritualitatea, fãrã frontierele vremelnice, cetãţenii acesteia fiind creatorii, oamenii de spirit, valorile lumii. Nu-l confundaţi pe Vadim cu pseudonimul Alcibiade şi nu-i plastografiaţi amprenta pe (pseudo)idei epigonice cu iz de petarde conspiraţionist-caţavenciene!
Vadim, pe care l-am plîns, a murit; (odatã) cu el, spune epitaful, a murit o lume. Vadim, pe care îl cunoşti şi-l înţelegi este dincolo de fizic, de graniţele unei lumi a amintirilor; el este mereu cu tine, îţi influenţeazã semnificativ modul de a gîndi, de a te exprima – dupã caz, de a scrie sau de a aborda tema politicã, de a aprecia un fapt de culturã sau un pasaj de retoricã naţionalã. Este metafizica unei personalitãţi – o prezenţã mult mai pregnantã decît în timpul vieţii fizice. Eminescu a trãit 39 de ani şi l-au cunoscut, în timpul vieţii, cîteva zeci de mii de oameni; Eminescu a influenţat semnificativ – şi se manifestã şi în viitor – sute de milioane de oameni. Cei care l-au înţeles pe Vadim, cel care este dincolo de fizic, de lacrimile celor şase, şi ale multor alte luni, îl simt alãturi – este un sprijin pentru a nu aluneca pe tunelul renunţãrii şi a cãdea în cotidian. Compromisul unei supravieţuiri false, a unui spirit mortificat, un regret nevolnic pe termen limitat, o aşteptare placidã a „pensionãrii” divine, sînt ipostaze care nu au legãturã cu Vadim. Nu existã limitã pentru implicare, pentru reacţie, pentru simţirea faţã de creaţiile lui Dumnezeu, pentru echitate şi moralã, pentru dragostea de ţarã, culturã şi gîndire – îl recunoaşteţi pe Vadim? Dacã nu, nu vã mai obosiţi sã-l plîngeţi – acum sau peste alte şase luni – nu aţi avut nimic în comun cu el şi nu-l veţi înţelege niciodatã.
Pe vremuri, am pus un titlu care i-a plãcut lui Vadim şi, ulterior, l-a folosit de multe ori – „Vadim vegheazã!”. O face şi acum, cînd citiţi acest articol.

DragoŞ Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI