Vechi localuri bucureştene frecventate de scriitorii români (1)

in Alte știri

UNION. Actualul bloc „Union” nu este aşezat pe locul faimoasei Grădini „Union-Suisse”. Oricum, în acest perimetru se afla Strada Cîmpineanu, şi anume extremitatea ei dinspre Teatrul Naţional. Intrarea în Grădina ,,Union” se făcea direct din Strada Cîmpineanu, iar grădina era un spaţiu gol, o curte cu doi-trei oţetari, în capătul căreia se afla o clădire modestă, clubul coloniei elveţiene, dotat cu o popicărie şi cu o sală de lectură. În jurul grădinii se găsea un şirag de prăvălii cu mărunţişuri, adică un bazar de atmosferă orientală, mereu plină de zgomot şi forfotind de gură-cască. Grădina era descoperită şi, bineînţeles, în caz de ploaie, spectacolele se amînau, ori se mutau în Sala Walhala, din Piaţa Constantin Vodă, ceea ce provoca tot felul de nemulţumiri şi încurcături. Grădina „Union” şi-a creat faima, nostalgic durabilă pînă în zilele noastre, datorită spectacolelor date aci de trupa artistică a lui I.D. Ionescu, începînd din vara anului 1875. O inovaţie folosită de I.D. Ionescu şi menită să atragă public era aceea că plăteau numai… bărbaţii (cîte 1 leu !), damele şi demoazelele avînd „intrarea liberă”. Grădina nu era mare, astfel încît mai totdeauna publicul părea sufocat, deşi stătea la mese. Scena, de mici dimensiuni, aducea aminte de cele ale Commediei del’Arte, iar rampa iluminată cu un şir de sfeşnice, cu luminări de spermanţet fumegînde şi pîlipîinde, făcea destul de dificilă urmărirea spectacolului. Datorită şi capetelor de afiş (aici jucau cîntăreaţa italiană Fannely şi Aristizza Romanescu), dar mai ales cupletelor inspirate din evenimentele politico-sociale acute, scrise de Pantazi Ghica, I.D. lonescu, A. Bucureşteanu şi Ion Moşoiu (se spune că şi C.A. Rosetti colabora discret la scrierea acestora), „Union” a căpătat, în scurtă vreme, o notorietate remarcabilă, localul acesta fiind, în epocă, un fel de Hyde-Park, restrîns la proporţiile unui inteligent şi curajos teatru politic în aer liber. „O noapte frutunoasă” i-a schimbat acestei simpatice grădini porecla în renume, istoria literară grăbindu-se, firesc, s-o consemneze ca atare. Au văzut spectacolele de la „Union” Ion Slavici, I.L. Caragiale, M. Eminescu, Scipione Bădescu, ba chiar şi personalităţi marcante, care nu-şi puteau păstra incognito-ul, cum erau M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Titu Maiorescu. Alecsandri s-ar fi distrat enorm, recunoscînd că I.D. Ionescu era incomparabil „mai sus” decît Matei Millo.

CAFENEAUA DIN PASAGIU. Se pare că prima cafenea literară din Bucureşti, e drept, cam insolită şi cosmopolită, a fost „Cafeneaua din Pasagiu”, despre care pomeneşte N. Filimon în „Nenorocirile unui slujnicar”: „În acest stabiliment, aranjat după moda şi gustul parizian, amatorul de jocuri la noroc găseşte în mic toată confortabilitatea cafenelelor de pe bulevardele Parisului, adică biliarde în abundenţă, domino, table, şah şi chair banco-faro la necesitate. Aici este locul de întîlnire al slujnicarilor, sau, mai bine, refugiul lor pe timpul cel aspru al iernii. În acest stabiliment se află o masă pe care garsonii cafenelei o numesc, în deriziune, masa faliţilor, căci mai toţi ce şed împrejurul ei nu fac nici o cheltuială…”.

Prima cafenea literară din Bucureşti, unde Rîmătorian îşi recita versurile clamoroase, scotea în lumină şi cele dintîi figuri ale boemei literare.

HANUL KIRIAZI. În acest han bucureştean se afla, la sfîrşitul veacului XIX, „Birtul lui Şerbănescu”, frecventat, în ultima perioadă a vieţii sale, de M. Eminescu. În „Eminescu intim”, D. Teleor îşi aminteşte: „Eminescu, după oarecare timp, punea capul între mîini şi începea să cînte doine din Ardeal, aşa cum le cîntă mocanii, şi cînta cîte o oră întreagă. Ardelenii aflaţi la masă plîngeau cu lacrimi”.

CAFENEAUA BRUZZESI. În anul 1853, italianul Francesco Bruzzesi, care luptase în armata lui Garibaldi, a deschis în Bucureşti, la parterul Hotelului „Orient”, o cafenea care, vreme de cîteva decenii, i-a purtat numele. După Bruzzesi, în conducerea cafenelei i-a urmat un fost marinar, Andrei Tripcovici. Cafeneaua, şi pe vremea lui Bruzzesi, şi pe timpul în care a fost condusă de Tripcovici, a fost frecventată de Eminescu, Slavici, Caragiale, Ronetti-Roman. I.L. Caragiale pomeneşte de Cafeneaua Tripcovici în schiţa „Mici economii”: „Gîndind astfel, pe cînd el salută în dreapta şi-n stînga, cu cea mai senină amabilitate, pe trecătorii cunoscuţi, ajungem la Episcopie, tăiem drumul şi intrăm la Tripcovici…”. Clădirea Hotelului „Orient” a fost demolată în anul 1897. Înaintea acestuia, aici fusese unul din vechile hanuri bucureştene – „Trăsnea”.

La Luiza Bruzzesi făcea I.L. Caragiale aluzie în bileţelul scris în limba franceză şi care începea cu cuvintele „La princesse L…”.

TERASA OTETELEŞEANU. Puţini mai ştiu, şi într-o zi nu-şi va mai aminti nimeni de-un lucru atît de vechi şi de trecător, că pe locul unde se ridică Palatul Telefoanelor era, pînă prin 1928, un resturant care se chema Terasa Oteteleşanu. Zadarnic pornise presa, literară sau nu, o înverşunată şi disperată campanie pentru salvarea vechii clădiri a Terasei Oteteleşeanu, avansîndu-se chiar propunerea că ea să fie pusă sub scutul inviolabil al Comisiei Monumentelor Istorice, fiindcă Societatea Telefoanelor n-a vrut să renunţe la acel loc central, şi iată că acolo se înalţă palatul de beton armat, în interiorul căruia un univers de relee şi tablouri de comandă a luat, pentru vecie, locul cafelelor şi al halbelor cu bere de la „Terasă”.

Proprietarul Terasei era un oarecare Mihai Stere, care instalase în 1913, ca să atragă clientela, o pianolă-automat. Eftimiu o evocă astfel: „De fapt, «Terasa» se rezuma în prima sală, pe dreapta, cum veneai de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei – n.n.); în această încăpere – cea mai puţin vastă – era cassa, două-trei mese de 4 persoane şi două mese mari: una în dosul uşii, lîngă fereasţra ce da spre curte, alta mai în fund, la stînga, lîngă uşa ce da în sala cu pianola. Avea şi canapea de piele. La această masă au pozat, pentru Camil Ressu, scriitorii Ion Minulescu, T. Arghezi şi C. Moldovanu, pictorii Satmary şi Iser, compozitorul Costaldi, în tabloul celebru, reprodus la infint de autor…”.

(va urma)

PETRU VINTILĂ (1982)

COMENTARII DE LA CITITORI