Vechi localuri bucureştene frecventate de scriitorii români (2)

in Alte știri

KÜBLER. În primul deceniu al Secolului XX, Cafeneaua bucureşteanã Kübler devenise o vestitã republicã a literelor. Fontazio, pseudonim sub care se ascundea, pare-se, V. Eftimiu, scria în „Viaţa literarã şi artisticã” (nr. 27, din anul 1907): „În felul parizianei «Procope» de altã datã e «Küblerul» începutului nostru de viaţã apuseanã”. Şi continua: ,,…Küblerul are, la anume ceasuri, un aspect cu desãvîrşire interesant. În fund, la masa gospodãreascã, un filolog bãtrîn îşi desfãşoarã teoriile sale într-un cerc de prieteni, albi ca şi el, care îl ascultã cu o adevãratã evlavie. Alãturi, o partidã de şah între un poet al saloanelor şi un pictor fantastic a strîns împrejur o galerie întreagã, din care nu lipseşte nici vreun tip de parazit, nici cabotinul sau cretinul de care s-ar izbi psihiatrii.

Mai încoace, un poet decadent îşi fluturã pletele în aşteptarea unei poezii geniale rãtãcite în ele, iar, la doi paşi, într-un cenaclu literar se discutã o chestie ce face senzaţie peste tot. Directorul revistei, alãturi de unul din cei mai mari poeţi ai neamului, ia parte la discuţie, şi barba de satyr a unui poet idilic vibreazã emoţionatã din cînd în cînd, în vreme ce o alta, galbenã, se moaie flegmatic într-un boc de bere, galbenã ca şi ea. Cam aşa se iau raţiile zilnice de cafea şi discuţie de tot felul, se pun la cale planuri mari şi se joacã partide artistice de biliard…”.

Ion Gorun, care trimitea din Bucureşti „Luceafãrului” din Sibiu mici reportaje despre viaţa literarã şi artisticã a Capitalei, a pomenit în 1907 şi de „Kübler”: „Dacã vizitatorul ardelean prin Bucureşti s-a abãtut pe la Cafeneaua Kübler, desigur nu a trecut cu vederea un misterios cenaclu de tineri pletoşi, care, într-un colţ al cafenelei, stau grãmãdiţi, vorbesc încet, clipesc tainic din ochii umflaţi, încremenindu-şi pe buze un fel de zîmbet dureros…”.

Vara, ca şi iarna, Cafeneaua „Kübler” era plinã de poeţi, artişti plastici, actori şi, între ei, nimerind acolo din greşealã, sau din curiozitate, strãinul se asfixia ca un peştişor decorativ într-un acvariu din care s-a scos ultimul strop de apã. Într-una din cronicile sale rimate, Victor Eftimiu clama cu umoare: ,,Hei, încotro purta-voi eternu-mi farniente/ Mã întrebam tîrîndu-mi galoşii, gînditor,/La Kübler sînt discuţii, iar fumul e un nor/ Ce pune nimb olimpic pe cranii decadente…”.

Dar unde se afla cafeneaua? Ea se chema, de fapt, „Imperial”, dar scriitorii o botezaserã „Kübler”, dupã numele proprietarului, un neamţ, gras şi bonom. Cafeneaua „Imperial” era la colţul Strãzii Imperiale cu Calea Victoriei, acolo unde azi se rdicã Palatul Republicii, adicã, mai precis zis, aripa unde este Muzeul de Artã al Republicii.

HIGH-LIFE. În uriaşul spaţiu care astãzi este Piaţa Palatului Republicii, între clãdirea Bibliotecii Centrale Universitare şi Hotelul Athénée Palace, peste drum de Kübler, se afla Cafeneaua High-Life, frecventatã, în epocã, de poeţi. „La High-Life, spunea Victor Eftimiu, trona, în faza lui finalã, Alexandru Macedonsky, înconjurat de tinerii sãi ciraci, printre care rãposaţii Oreste şi Ionel Pavelescu, şi de şeful «splendidei generaţii», poetul Al. Stamatiad. Faza finalã, întrucît companionii maestrului, în frunte cu fermecãtorul Mircea Demetriad, adepţii de odinioarã ai cafenelei şi grãdinii Boulevard, se duseserã, unii cîte unii”.

BROFFT, despre care I. L. Caragiale clama cã e unica rimã posibilã la cuvîntul sãu preferat, „Moft”, se gãsea vis-à-vis de Capşa, în clãdirea „Luvrul de Bucureşti”, acolo unde în 1911 era, la etajul 4, locuinţa lui D. Anghel şi primul sediu al Societãţii Scriitorilor Români, iar la parter, Cafeneaua „Boulevard”, în aceeaşi clãdire unde azi este Hotelul Central. Clãdirea era, pe atunci, a unui oarecare Zerlendi. ,,Acolo – spune I.L. Caragiale – precum odinioarã muzele în Parnas, se adunau intelectualii, spre a-şi împãrtãşi înaltele cugetãri şi inspiraţiuni, gustînd un fel de ambrozie, compusã din puţin lapte, puţin «jvarţ» şi puţin zahãr, şi numitã în limba vulgarã «capuţin». De aceea, profanii invidioşi, care nu erau admişi sã se apropie de intelectuali, i-au poreclit pe aceştia: «capuţinişti», de unde, apoi, orice dezbatere prea mult prelungitã despre lucruri ideale, despre înalte chestiuni de artã, litere, ştiinţe, s-a numit «capuţinism». Aceea a fost prima perioadã, cum am zice, perioada eroicã, a «capuţinismului» şi «capuţiniştilor».

Poate cã tocmai din cauza mîndriei excesive a intelectualilor, Cafeneaua Brofft a început sã-şi piarzã, încetul cu încetul, clienţii, care nu consumau altceva decît «capuţin». Din pricina intelectualilor, sau din altã pricinã, puţin importã, Cafeneaua Brofft, mergînd din ce în ce mai slab, a trebuit pînã la urmã sã se desfiinţeze. (…) «Capuţiniştii» îşi aleseserã un local mult mai frumos şi mai confortabil decît cel vechi: îşi strãmutarã sediul la Fialcowsky, cafenea-cofetãrie celebrã, mai ales pentru peltelele ei”.

(va urma)

PETRU VINTILÃ (1982)

COMENTARII DE LA CITITORI