Veșnicul Mihai Eminescu

in Tabletă de scriitor

15 iunie 1889 – 15 iunie 2019

Ne-am mai îndepărtat cu un an de Eminescu!

Deunăzi, tot butonînd în căutarea unei emisiuni care să-mi creeze o stare de bine, mi-a apărut pe micul ecran figura unui tînăr care încerca să le arate celor din platou cît de deştept e şi cum le ştie el pe toate, dînd, cu un aer plin de emfază, lecţii de moralitate. Nu i-am reţinut numele, şi poate că aş fi facut-o, dacă ar fi relatat ceva pentru gustul meu, după o zi de alergat prin Bucureştiul acesta prăfuit, plin cu fel de fel de parveniţi, orașul în care, în urmă cu 130 de ani, avea să-și trăiască ultimele clipe ale vieții lui pămîntești Veşnicul Mihai Eminescu. Aș fi ignorat perorația individului respectiv, dacă nu ar fi adus în discuţie numele Veronicăi Micle, cea mai iubită şi preţuită femeie din literatura română, care a avut o influenţă deosebită asupra poetului nostru drag, unicul Mihai Eminescu. Tînărul zeflemist, cu ochelari de şarpe pe nas, la provocarea unuia din grupul său, la fel de gălăgios şi de necitit, cu un rînjet de broască rîioasă, aproape ţipa în microfon, cum că Veronica Micle a fost o biată ţărăncuţă, cu nişte codiţe la care Caragiale se înhăma adesea… Asta am dedus din zgomotul acela de vorbe ca niște scaieți pe o pajişte aridă, uimit de ceea ce aruncau, fără jenă, în spațiul public, legat de viaţa și creaţia acestor două mituri ale literaturii române. Urmărind emisiunea pînă la capăt, am simțit o mare dezamăgire… Pentru că a-l denigra pe Eminescu înseamnă a-ţi denigra propriile rădăcini, limba, istoria etc. Enervat de ceea ce vedeam, am dat cu telecomanda de pereţi, jurînd că nu am să mă mai uit la asemenea emisiuni… Oare acești tineri ştiu că, în fiecare an, la 15 ianuarie şi 15 iunie, în întreaga ţară şi în diaspora românii se unesc într-un un cor al Marii poezii româneşti şi aduc omagiul lor întru pomenire Luceafărului poeziei noastre? Oare ştiu ei cît a plîns Eminescu pentru ţara aceasta, ca noi să avem azi cu ce ne mîndri, şi de ce nu, să avem ce să vindem străinilor?… Halal contemporani, halal naţiune! Nu ştim, peste ani, ce vor deveni aceşti tineri în viaţa lor, dacă de pe acum se afișează ca defăimători ai valorilor neamului românesc. Știm însă că, în pofida unor asemenea încercări jalnice de demitizare a lui, Mihai Eminescu va rămîne veşnic pe culmile poeziei româneşti, la fel de popular ca întotdeauna. Din fericire, el nu a putut fi doborît de pe piedestalul nemuririi nici de cei mai redutabili detractori…

Eminescu este construcţia lui Dumnezeu, care ni 1-a dat nouă, românilor, întru nemurirea poeziei noastre. Oricît de mult se vor strădui unii să-i critice opera, se vor găsi mereu elemente noi care vin în susţinerea geniului său. Se vor observa nu doar simplitatea versurilor, muzicalitatea lor, ci trăiri aparent banale, dar care ascund stranii elemente filosofice… Acum, la 130 de ani de cînd Eminescu a fost dus la locul lui de veci din Cimitirul Bellu, lumea s-a schimbat, doar timpul, ca unitate de măsură, a rămas acelaşi… Pentru a vedea cum au decurs funeraliile poetului, cît de mult l-au iubit contemporanii lui, reproducem din „Pagini vechi despre Eminescu” (Editura Eminescu, 1976, Antologie, texte stabilite, note şi Prefaţă de Gh. Bulgăr), un articol apărut prima oară în publicaţia „Constituţionalul”, la 20 iunie 1889, semnat de C. Calmuschi.

* * *

Omagiul tineretului universitar

,,Făclie de veghe pe umezi morminte,

Un sunet de clopot în orele sfinte,

Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,

Astfel ai trecut de al lumei hotar.

Ai trecut hotarul lumei, blînd luceafăr, înecat de amărăciunile ei, zdrobit de mizerii și suferinți.

Cu cît durerea-ţi era mai mare, cu atît te înălţai mai mult, cu cît cerca să te răpună, cu atît accentele tale triste pătrundeau inimile mai adînc; cu cît ai fost mai nenorocit, şi mai dezgustat de viaţă, cu atît apari mai mare în cadrul rece al morţii.

Să lăsăm să curgă durerea în valuri, să scăldăm cu lacrimi mormîntul lui Eminescu, să nu încercăm nici să le oprim, nici să le punem stavile, căci va fi cu neputinţă; moartea lui, întristata lui viaţă vor fi un izvor viu şi veşnic de durere şi de lacrimi.

Noi, tinerimea universitară, care simţeam şi plîngeam împreună cu dînsul, citindu-l şi recitindu-l, care învăţam de la el a ne aprofunda în meditare şi a ne înălţa în gîndire, rămînem astăzi de piatră cînd vedem figura cea mai măreaţă a poeziei noastre, fără suflare şi rece, întinsă în acest sicriu; şi avem drept să zicem, cum zicea el cîndva:

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;

Urechea te minte și ochiul te-nșală;

Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic.

Decît un vis sarbăd, mai bine nimic.

Acum scapi de lumea de care erai aşa de dezgustat, – găseşti mult căutata ta pace în liniştea şi odihna de veci. Ţi s-a împlinit ultima dorinţă, – ţi-a fost ascultat singurul dor ce mai aveai: crengile teiului îşi scutură plîngînd floarea pe fruntea ta uscată, obosită de dureri şi de lume. Nu te va mai necăji nimeni, – vei fi în pace cît timpul va toarce la caierul său; luceferii-ţi vor face pe plac, să privească mormîntul tău fără noroc şi fără prieteni, – iar freamătul frunzelor se va îngîna cu cîntarea buciumului în amurgul serii, la căpătîiul tău.

Şi noi, care te-am iubit şi te-am preţuit atît de mult, îţi vom dezmierda cu lacrimi, multă vreme, mormîntul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţînd numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cît o lume întreagă…

Te-ai dus!

Deasupra criptei negre a sfîntului mormînt

Se scutură salcimii de toamnă și de vînt,

Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău…

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.

Iar cînd ne uităm la această buză pe care parcă a încremenit un ultim surîs de dispreţ către trecut şi de nepăsare către viitor, cînd privim această cutie uşoară, unde cîndva se închidea o gîndire aşa de arzătoare, în care se topeau mii de patimi şi din care se năşteau note ce aveau să zguduie mii de inimi, şi cînd ne gîndim că peste cîteva minute vom auzi huruind bulgării de ţărînă ce vor cădea peste sicriul său, fără să vrei repeţi versurile:

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi…

                                        orice-ai spune,

Peste toate o lopată de ţărînă se depune.

Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru

                                        scînduri…

Eminescu a fost un luceafăr care, ca să mă servesc de o idee a lui, s-a suit încet pe cer, – exista pînă ce noi nu-l zărisem şi, astăzi, deşi a apus, îl vedem şi-1 vom vedea mereu.

Într-o poezie zicea că e scris să trecem prin lume «ca visul unei umbre şi umbra unui vis». O, da! Ai fost un vis ce ai trecut aşa de iute, însă în scurta ta trecere ai lăsat atîta farmec şi ai răspîndit raze aşa de multe şi de strălucitoare încît ele au orbit mai pe toţi care au trăit şi s-au adăpat din izvoarele literaturii noastre şi mai înainte de tine, şi odată cu tine; iar umbra acestui vis e aşa de mare încît veacuri multe se va simţi plutind şi influenţînd asupra celor ce te vor studia şi te vor slăvi”.

* * *

Acest panegiric, rostit de studentul ales de Titu Maiorescu pentru a exprima doliul studenţimii române la catafalcul marelui poet, pune în lumină ecourile adînci ale operei eminesciene în rîndul tineretul studios. Maiorescu a notat în jurnalul său impresia bună lăsată de acest cuvînt rostit la oprirea cortegiului în faţa Universităţii, unde întîi a vorbit ziaristul Dimitrie August Laurian, rostind unele sintagme memorabile despre poet („rod genial al ţării; un poet care spinteca norii cu gîndul şi găsea dincolo de stele forme noi pentru cugetarea românească; uvrier al cugetării; ideea naţională la dînsul era imaginea cea mai sfîntă a cugetării” etc.); iar după studentul C. Calmuschi, a vorbit dr. Neagoe, un vechi prieten şi coleg de şcoală al lui Eminescu (un motto semnificativ în latineşte preceda discursul său funebru: „Advenite, nam et hic sunt dei!”, adică: „Veniţi, căci şi aici sînt zei!”).

C. Calmuschi a găsit în cuvîntul său formulări adecvate pentru spiritul operei poetului, cum sînt antitezele de la început (Eminescu îşi notase o maximă care explică axa gîndirii şi creaţiei sale: „Antitezele sînt viaţa” – ms. 2258, f. 222). Citatele au fost bine alese pentru a întări sentimentul de durere şi de grandoare al liricii poetului, dovadă a asimilării ei de către studenţime, cu toată adversitatea atîtor critici în epocă. C. Calmuschi a trăit mult şi, acum un deceniu, s-au tipărit, în revista ,,Argeşul”, amintirile sale despre acel moment de neuitat, al funeraliilor poetului.

Nu ştim dacă vreun alt ziar a reprodus cuvîntările „in extenso” rostite la căpătîiul poetului decedat; neaşteptat e faptul că nici Timpul, nici Convorbirile literare, la care Eminescu a colaborat cel mai mult, cu aproape întreaga sa creație literară, nu au reprodus şi nu au relatat amănuntele ultimului drum al poetului, ca acest ziar, puţin cunoscut azi, Constituţionalul. Este pentru prima dată cînd sînt aduse la lumină aceste amănunte şi discursul citat, de cînd ele zac în arhiva presei româneşti. Şi cîte alte articole despre Eminescu nu au avut aceeaşi soartă? Fiind o mărturie de credinţă a studenţimii ataşate de opera poetului, reproducerea panegiricului se impunea, ca un document ce atestă sensibilitatea unei generaţii.

Pentru români, Eminescu va rămîne, prin origi­nalitatea versurilor lui, coloana vertebrală a poeziei românești, aşa cum au rămas Goethe pentru nemţi şi Puşkin pentru ruşi. Acum, la 130 de ani de la moartea poetului, să ne aducem aminte de el şi să-i păstrăm memoria vie, întru strălucirea numelului său.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Păreri și opinii