Viaţa e un dar divin (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

* N-ai niciodată dreptul de a dori moartea pentru  tine.

* A te sinucide înseamnă a te declara incapabil sau incorigibil.

* Gîndul morţii să-ţi slujească în orice clipă pentru a  înţelege preţul vieţii.

(NICOLAE IORGA)

Bariera dintre viaţă şi moarte

Mărul de lîngă drum şi casa aflată la trei-patru paşi de stradă nu sînt singurii duşmani de moarte ai şoferilor besmetici. Lor li se adaugă trenul, mastodontul de fier capabil să stîlcească nu doar autoturismul pe care-l surprinde traversînd calea ferată, ci orice autocamion de mare tonaj. Parcă în mod programatic, mai în fiecare săptămînă aflăm că o garnitură feroviară a spulberat un autovehicul. Dacă trenul ar fi o bicicletă, am fi tentaţi să credem că omul de la volan n-a observat-o. În ziua de 10 aprilie, pînă şi un pieton care traversa calea ferată a fost călcat de tren. Cîteva zile mai tîrziu, un copil de 2 ani a ajuns la doi metri de linia de tren. Dacă presiunea aburului emanat de locomotivă nu l-ar fi rostogolit îndărăt, probabil că ar fi sfîrşit sub roţile acesteia. În 12 aprilie, pe teritoriul judeţului Cluj, un TIR a fost lovit de un tren care circula pe ruta Baia Mare-Bucureşti. Autovehiculul s-a răsturnat, întrerupînd traficul mai multe ore, iar şoferul a ajuns la spital, în stare gravă. Toate aceste accidente grave au o singură explicaţie: lipsa oricăror măsuri de securitate la trecerea drumurilor rutiere peste calea ferată.

Cu decenii în urmă, la fiecare intersecţie a vreunei căi rutiere cu drumul de fier existau bariere, din lemn sau din metal, care erau coborîte şi ridicate de un angajat al CFR. Capitalismul nostru de tragere pe sfoară, cel ce supravieţuieşte din ilegalităţi şi corupţie, a găsit şi aici soluţia eficientă, ca şi în cazul facturilor pentru lumină şi gaze: s-a dispensat de angajatul de la barieră. În întreaga ţară, sute de astfel de lucrători au intrat în şomaj, dar mai-marii din Ministerul Transporturilor vor spune cu satisfacţie că, printr-o asemenea măsură, s-au economisit zeci de milioane de lei, bani numai buni să întregească fondul de corupţie al unui astfel de departament, unde, în ultimii 27 de ani, s-a furat ca-n codru. Nimeni nu va aminti numele unui singur om ucis de tren. Bariera CFR, bariera dintre viaţă moarte, a dispărut, şi nimeni nu catadicseşte să o repună în funcţiune, deşi azi, în epoca electronicii, o asemenea stavilă ar putea fi dirijată prin telecomandă, din fiecare gară. Norocul nostru, dacă putem vorbi de aşa ceva, este că, în România, trenurile de călători, ca şi cele de marfă circulă rar. Ce ne-am face dacă traficul nostru feroviar s-ar derula în ritmuri occidentale? Probabil că fiecare gară ar trebui dotată cu o ambulanţă, mult mai costisitoare decît o amărîtă de barieră.

Prin foc şi pară

La 9 septembrie 1804, un violent incendiu lovea grav Bucureştii. Au căzut atunci pradă flăcărilor Curtea domnească şi o bună parte a oraşului. După 43 de ani, în ziua de 4 aprilie 1847, un alt uriaş incendiu distrugea o cincime din Bucureşti, atunci fiind mistuită de flăcări, alături de alte clădiri importante, Biserica Domniţa Bălaşa. De-a lungul timpului, focul a constituit o mare spaimă pentru bucureşteni. Incendiul din 1879 a deteriorat grav Palatul Alexandru Ipsilanti, iar focul din 1885 a distrus în întregime Spitalul Militar care, la acea vreme, se afla pe Strada Ştirbey Vodă. Pe atunci, pîrjolul făcea adevărate ravagii, întrucît cişmelele erau foarte puţine. Singura sursă de apă pentru stingerea incendiilor o constituia Dîmboviţa, de unde apa era cărată cu sacaua. Vestea despre focurile care izbucneau în oraş ajungea la ,,stingători” prin strigătele oamenilor care observau flăcările. Semnalul era preluat de la unii la alţii şi transmis mai departe. În 1892, a fost construit Foişorul de foc, înalt de 50 de metri. Într-o cameră situată la înălţimea de 40 de metri, era amenajat postul de observaţie, în care se veghea zi şi noapte. La parter se afla o pompă care era acţionată manual. Cu timpul, lupta cu focul a progresat. S-au înfiinţat, în cadrul Armatei, unităţi de pompieri, dotate cu maşini-cisternă, pompe de mare putere, scări reglabile pentru clădirile înalte, precum şi echipamente de protecţie pentru pompieri. S-a ajuns la performanţa ca semnalul despre incendiu să fie preluat de serviciile telefonice în 10-20 de secunde, iar în cîteva minute, pompierii să pornească în iureş pe străzile oraşelor, însoţiţi de echipaje SMURD.

Progresele sînt incontestabile, iar comportamentul pompierilor este exemplar, de multe ori marcat prin fapte de eroism. Şi totuşi, focul constituie şi astăzi un eveniment groaznic, atît prin frecvenţa sa, cît mai ales prin pagubele imense pe care le produce, uneori, mistuind şi vieţi omeneşti. Stăruie şi astăzi în mintea oamenilor tragedia provocată de incendiul de la Clubul Colectiv, în care şi-au pierdut viaţa peste 60 de tineri. Dar cîte alte vîlvătăi n-au izbucnit de atunci în întraga ţară?! Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă anunţa, cu puţin timp în urmă, că, anul acesta, în decursul a doar 7 zile (20-26 martie), pompierii au stins o mie de incendii, iar echipajele SMURD au acordat asistenţă medicală unui număr de 5.600 de persoane. În ziua de 20 aprilie, trei copii, cu vîrste între 6 şi 9 ani, din satul Slobozia Nouă, comuna Stănişeşti, au ars în casa lor, cuprinsă de flăcări.

Ard case, cabane, restaurante şi hoteluri, ard depozite şi întreprinderi, şcoli şi biserici, ard păduri şi, nu de puţine ori, ard oameni de vii. Ar fi o mare naivitate să credem că miile de incendii sînt, toate, rodul unor întîmplări nefericite, al unor scurtcircuite, al lumînării uitate arzînd pe masă, al jocului imprudent cu artificii, atît de ispititor pentru copii, sau al trăznetului căzut din cer peste şira de paie, ori peste acoperişul de şindrilă al casei. Un afacerist lacom de bani nu va ezita să-şi incendieze propriile acareturi, ca să încaseze o poliţă de asigurare ce depăşeşte cu mult costurile construcţiilor mistuite de foc, ori ca să iasă din diferite încurcături financiare. Există indivizi care incendiază întreprinderi pentru a se răzbuna pe patronii care i-au concediat, dar şi bărbaţi care ,,umblă” cu focul prin prin propriile case, după ce şi-au destrămat căsniciile. Cei ce săvîrşesc asemenea acte criminale nu se gîndesc o clipă la pagubele materiale pe care le provoacă, dar, ceea ce este cu mult mai grav, că atentează la viaţa altor oameni.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Viaţa e un dar divin (2)

COMENTARII DE LA CITITORI