Viaţa infinitului Constantin Brâncuşi (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Motto: ,,După ce ai văzut una din păsările lui Brâncuşi, nu te mai poţi uita la o pasăre în zbor ca înainte”. (Robert Payne)

Constantin Brâncuşi, geniul artei contemporane, a dăruit României ceva unic în lume, reprezentînd ceea ce omul a căutat dintotdeauna, o scară la cer: Coloana infinitului. Infinită a fost iubirea lui Brâncuşi pentru România şi pentru artă. Pentru un timp infinit, numele său identificîndu-se cu cel al ţării noastre. De la un copilaş bătut cu nuiele de tatăl său, el a ajuns unul dintre cei mai importanţi artişti ai Secolului al XX-lea. A străbătut 2.000 de kilometri pe jos, şi-a ars mîinile cu apă fierbinte, a îndurat foamea şi boala, pentru ca, în final, el însuşi să afirme despre opera sa: „Ea nu este o expresie locală, ci este esenţa celei mai înalte expresii a purităţii universale şi va rămîne de-a lungul secolelor viitoare singurul obstacol peste care nu se va putea trece”. Se pare că eternitatea chiar s-a născut la sat. În România.

În a 19-a zi a lui Făurar, anul 1876, în sătucul Hobiţa, din comuna Pestişani, judeţul Gorj, venea pe lume cel care avea să ajungă unul dintre simbolurile României, Constantin Brâncuşi. Era al 6-lea copil al Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi, o familie înstărită şi respectată prin părţile locului. Micul Brâncuşi era adeseori bătut de către fraţii mai mari şi de către asprul său tată, motiv pentru care, încă de la o vîrstă fragedă, a plecat de acasă. Mama sa, însă, era o femeie cu suflet bun, pe care o pomenea cu nostalgie şi despre care vorbea cu multă tandreţe.

Despre episoadele mai triste din copilăria lui scrie, în 1958, Vasile Drăguş, critic şi istoric de artă: „Nu-i plăcea să stea. Cam fugea şi cînd îl bătea fra-su Grigore, fugea la Chijnea la prăvălie. Grigore îl bătea des, mai ales că fura din casă de mîncare, că era tot nesătul. D-aia nici cu piţărăii nu prea mergea, că-i era frică de bătaie”. Sărăcia altor copii şi bătăia pe care o primea cînd era mic i-au rămas adînc întipărite în memorie, ele redevenind actuale odată cu descoperirea spectacolului trist de pe străzile pariziene. Suferinţa şi tristeţea copiilor maltrataţi de părinţi au fost imortalizate de către artist în lucrarea „Supliciul”, realizată în ultimul an petrecut la Şcoala de Arte Frumoase din Paris. Prin simplitatea şi profunzimea ei, sculptura aceasta a devenit preferata marelui Rodin.

pag 12 2

Dorinţa de a atinge profunzimea simplităţii izvorăşte tot din amintirea copilăriei şi a meleagurilor natale. La Paris, locul unde şi-a petrecut marea parte a vieţii, într-o întîlnire cu Petre Ţuţea, Brâncuşi mărturiseşte cu nostalgie: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns pînă la noi“.

Împlinind vîrsta de 7 ani, el este trimis pe cîmpiile de la poalele Carpaţilor, cu turma familiei, în loc să meargă la şcoală. Aici, pentru a-şi ocupa timpul, băiatul începe să sculpteze în lemn tot felul de lucruri folositoare pentru casă: linguri de lemn, picioare de pat, obiecte utile, dar şi care înfrumuseţau gospodăriile de la sat. La 9 ani, pleacă de acasă. Prima oprire o face la Tîrgu Jiu, unde lucrează într-o vopsitorie. Lista locurilor de muncă neadecvate unui copil continuă la Slatina, unde lucrează într-o băcănie, şi la Craiova, unde, pentru cîţiva ani, este angajat într-o cîrciumă. ,,La Craiova m-am născut a doua oară!”, avea să afirme ulterior artistul, o recunoaştere a locului unde îşi va găsi drumul, meseria, începutul. În tot acest timp, el îşi cultivă pasiunea pentru arta cioplitului în lemn şi se implică în proiecte de sculptură elaborate (de pildă, îşi construieşte singur o vioară). Performanţele sale atrag atenţia unui industriaş care, în 1894, îl aduce la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Dorinţa de a urma cursurile instituţiei de învăţămînt şi de a continua pe drumul artei l-a făcut pe Brâncuşi să devină autodidact, el învăţînd singur să scrie şi să citească.

Lucrează cu îndîrjire şi obţine o bursă, încheind în 4 ani studiile, a căror durată normală era de 5 ani. De altfel, recunoştea Brâncuşi, în 1938, ,,munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemănarea şi pasiunea – de aici, din şcoală le-am deprins”.

Brâncuşi vine la Bucureşti, în toamna anului 1898, unde urmează cursurile Şcolii de Belle Arte. Pentru a-şi plăti studiile, e nevoit să-şi vîndă partea sa de moştenire de la Hobiţa unui dintre fraţi. Constantin Brâncuşi este un elev model. Cu toate că este atras de către operele Independenţilor în defavoarea academicienilor, el studiază cu seriozitate modelajul şi anatomia. Doi ani mai tîrziu obţine prima medalie de bronz pentru ,,Capul lui Laocoon”, un bust după un model antic. O altă lucrare din această perioadă, concepută sub îndrumarea profesorului său de anatomie, Dimitrie Gerota, este statuia unui bărbat fără piele, dezvăluindu-i în detaliu fiecare muşchi. Lucrarea, denumită ,,Ecorşeu”, a fost expusă la Ateneul Român, în 1903, iar, în prezent, se găseşte la Muzeul de Artă din Craiova. Mare admirator al lui Brîncuşi, Marcel Duchamp include o fotografie a Ecorşeului în Expoziţia Brummer, de la New York, din anul 1933.

În 1902, Brâncuşi termină cu notă maximă Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti, iar în 1903, după ce îşi încheie stagiul militar, pleacă la Paris. Pentru a face rost de bani pentru drum, Brâncuşi primeşte prima lui comandă de monument public: bustul generalului-medic Carol Davila. Sculptura este expusă din 1912 în curtea Spitalului Militar din Bucureşti. Lucrarea nu a mulţumit consiliul care a dat comanda şi din care făcea parte profesorul său, Dimitrie Gerota. Mulţi erau nemulţumiţi de felul în care Brâncuşi redase trăsăturile faciale ale generalui Davila, sau de poziţionarea epoleţilor. Dezamăgit de reacţia consiliului, artistul pleacă fără a mai primi şi restul de bani, şi decide să meargă la Paris pe jos. Ani mai tîrziu, în atelierul său din Paris, Brâncuşi povesteşte întîmplarea: ,,Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei cîţiva bani cît îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de cale ferată pînă la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care îl simţeam cum creşte, an de an şi de cîţiva în rînd, a izbucnit năvalnic, şi nu am mai putut răbda. Am făcut stînga-mprejur, fără nici un salut militar, spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă… şi dus am fost, pomenind de mama lor”.

Mirajul Occidentului îl cuprinde încă din 1896, cînd merge la Viena, unde şi-a cîştigat traiul, cioplind în lemn. Ceea ce l-a determinat să părăsească meleagurile româneşti a fost admiraţia faţă de opera şi concepţiile artistice ale lui Rodin, idei îndrăzneţe, care erau pe buzele tuturor artiştilor din Bucureşti. Cu rucsacul în spate, Brâncuşi pleacă la Paris. În drumul său către capitala culturii europene a Secolelor XIX şi XX, sculptorul poposeşte la Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel. În fiecare oraş, vizitează muzeele de artă, găsindu-şi, în fiecare dintre ele, cîte puţină inspiraţie. În Viena, de exemplu, el admiră pentru prima dată sculpturile egiptene, care aveau să-i influenţeze arta. După ce rămîne 6 luni la München, el porneşte la drum prin Bavaria, Elveţia, pentru ca, în final, să ajungă pe pămînt francez. În apropierea oraşului Lunéville, Brâncuşi este surprins de o ploaie rece, în urma căreia se alege cu o pneumonie infecţioasă. Rămîne pentru scurt timp la un spital de maici, pentru a se trata. În urma bolii, nu mai are forţa necesară de a parcurge drumul pe jos şi, pînă la Paris, ia trenul. Într-un interviu acordat în 1942, Brâncuşi îşi aminteşte cu amărăciune în glas drumul pînă în capitala franceză: „N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întîlnit un vagabond care m-a îndrumat la un adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vîndut restul de haine. Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cîntînd. Ştiam că ceea ce trebuie să se întîmple – se va întîmpla”.

Primul an petrecut în Paris a fost unul de mare încercare pentru Brâncuşi: nu a putut crea, iar orice zi în care nu murea de foame sau de boală era o adevărată victorie. ,,La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală. Am lucrat, pentru a-mi cîştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Mă specializasem în spălatul paharelor”. Lucrurile au început să se îmbunătăţească în 1905, cînd ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice îi oferă o bursă de studiu, pentru a se putea înscrie la Şcoala de Belle Arte, unde va fi la clasa sculptorului academist Antonin Mercié. ,,La Paris am fost prieten cu Matisse, cu Erik Satie, cu Modigliani şi – în special – cu Guillaume Apollinaire, a cărui moarte a fost un dezastru pentru arta modernă. Era un camarad minunat. Te simţeai cot la cot cu el. Am intrat ca elev în atelierul lui Mercié, unde ajunsesem la o mare dexteritate tehnică. Făceam cîte o sculptură pe zi, în genul lui Rodin. N-am mai putut trăi în preajma lui, a maestrului Mercié, deşi mă iubea. «Făceam», ca şi el. Pastişam, inconştient, pe Rodin, ca şi Mercié, dar vedeam pastişa. Eram nenorocit. Au fost anii cei grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Mercié, l-am supărat, dar trebuia să-mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace şi bucurie, din dificultăţi intime”.

În 1906, Constatin Brâncuşi expune pentru prima dată la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris. Îi impresionează pe critici, dar el nu este satisfăcut de lucrările sale. În acelaşi an, este forţat să părăsească Şcoala de Belle Arte, din cauza faptului că împlinise 30 de ani, vîrstă limită pentru a putea fi student acolo. La vernisajul expoziţiei Societăţii Naţionale a Artelor Franceze din 1907, unde Brâncuşi participa cu un bust, un cap de copil şi „Mîndria“, celebrul Rodin îl remarcă şi îi oferă şansa de a deveni ucenicul său. Brâncuşi îl refuză pe marele artist, considerînd că trebuie să îşi urmeze propria ideologie artistică. „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“, avea să explice el, mai tîrziu.

Din 1909, Brâncuşi îşi stabileşte domiciliul şi atelierul pe Strada Montparnasse. Celebra adresa, Rue de Montparnasse, 54 va deveni un adevărat loc de pelerinaj pentru toţi artiştii. În 1907, primeşte din România o comandă care va deveni simbolică pentru prima etapă de creaţie a formei simplificate brâncuşiene: ,,Rugăciunea”. Sculptura, repezentînd o fată care îngenunchează pentru a se ruga, este un monument funerar comandat de către un om înstărit din Buzău.

,,Eu nu creez păsări, ci zboruri”

În 1908, Brâncuşi realizează prima lucrare care nu este influenţată de moda europeană sau de stilul lui Rodin: ,,Sărutul”. Tehnica lui Brâncuşi, cea a cioplirii directe, a făcut senzaţie în rîndurile artiştilor de la începutul Secolului al XX-lea. El a adus, din mîinile gospodarilor cioplitori în lemn, direct în atelierele din Paris uneltele copilăriei. În 1909, Brâncuşi revine în România unde, în cadrul „Expoziţiei oficiale de pictură, sculptură şi arhitectură” primeşte premiul II ex-aequo, împreună cu Paciurea şi Steriadi. Drumul formelor simplificate evoluează în 1912 cu celebra ,,Măiastră”, lucrare în bronz al cărei nume este dat de o pasăre ce aparţine mitologiei populare româneşti. Acesteia îi urmează încă 28 de versiuni, pînă în 1940. Drumul sculpturii abstracte în Secolul al XX-lea este deschis de Brâncuşi, cu o sculptură din bronz şlefuit, avînd ca temă de inspiraţie tot pasărea. ,,Pasărea în spaţiu” redă esenţa zborului şi infinitul văzduhului prin forma de elipsă a unei păsări abstracte.

Din 1913, Brâncuşi expune şi în Statele Unite ale Americii. Expune la Salon des Indépendants din Paris şi la Armory Show din Boston, New York şi Chicago în acelaşi timp, unde stîrneşte admiraţie cu celebra sculptură ,,Domnişoara Pogany”. În 1914, sub influenţa Marelui Război care îi accentuează dorul de casă, el revine la prima iubire: lemnul, pe care îl foloseşte ca materie primă pentru ,,Fiul risipitor”. Cu gîndul la casa părintească şi la plaiurile mioritice, în 1918, Brâncuşi realizează celebra Coloana infinitului, inspirată de stîlpii gopodăriilor româneşti.

Brâncuşi creează un adevărat scandal în 1918 cu lucrarea ,,Prinţesa X”, pentru care se pare că i-a fost model prinţesa Maria Bonaparte. Sculptura a fost expusă la Grand Palais, dar i s-a cerut să o retragă, criticii afirmînd că opera seamănă cu un falus. Autorul a motivat că este un omagiu adus sexului frumos: „Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este, în fond, femeia? Un zîmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia!“.

În 1937 şi 1938 vine în România pentru inaugurarea complexului de la Tîrgu Jiu, alcătuit din noi versiuni din oţel, mult mai mari, ale operelor Coloana infinitului, Poarta sărutului şi Masa tăcerii.

Devine unul dintre cei mai importanţi artişti din întreaga lume în prima jumătate a Secolului al XX-lea. După ce lasă moştenire României simbolul geniului său infinit, el se retrage în atelierul său din Paris. Dorul de ţară îl mistuie încontinuu. Brâncuşi se întoarce cu melancolie către rădăcinile româneşti. Scrie despre nostalgia care l-a cuprins, sentiment care se reflectă şi în lucrările sale. În Franţa fiind, el ţine legătura cu compatrioţii din România, care îl pun la curent cu noutăţile vieţii culturale de aici. În 1944, trimite un text către ziarul ,,Gîndirea” – o declaraţie de dragoste către ţară, care îi ardea sufletul de prea mult timp. Este o explicaţie a cuvîntului dor, unic în lume, o explicaţie ca un plîns de jale: „Patria mea este pămîntul care se-nvîrteşte, briza vîntului, norii care trec”.

Atelierul său din Montparnasse era mereu plin de tineri artişti, iubitori ai artei, sau prieteni. Brâncuşi era scump la vorbă. Cînd primea vizitatori în atelierul său, lucru care era la modă în acea vreme, nu ţinea discursuri despre sine sau despre artă, însă cînd era provocat, ţinea să sublinieze ideea că arta Renaşterii a fost un măcel, iar artiştii nu trebuie să se întoarcă nicicînd la acele idei. „Tradiţia a fost întreruptă în timpul Renaşterii. Eu am cel mai mare respect pentru Giotto; după el au venit tirani, precum Michelangelo, care a pictat fără sentiment religios, şi chiar fără respect pentru viaţă. Am văzut Capela Sixtină. E ca o măcelărie. Ceea ce trebuie este fluiditatea, forţa şi adoraţia liniei”. După care adaugă, şi mai necruţător: ,,Arta lui Michelangelo nu odihneşte şi nici nu vindecă. Aţîţă rănile tragice ale omului sau îl îngrozeşte fără descifrare. Nu poţi trăi în casă cu Moise al lui Michelangelo. Te înspăimîntă… Poţi trăi în casă cu Venera din Milo… Îţi vine chiar s-o bagi în pat. Pe vremea cînd grecii o creau pe Venera din Milo, credeau în viaţă, în iubire, în zei. Michelangelo nu credea în nimic”.

Prietenii îl descriu cu dragoste şi admiraţie pe bătrînul geniu de pe Strada Montparnasse nr. 54: „O barbă albă de chinez, o cămaşă tot albă, o tichie, sandale, un brîu din piele, o faţă roşcovană, luminată de razele soarelui şi înfrumuseţată de trecerea anilor, buze groase care vibrează la fiecare respiraţie, el absoarbe frumuseţea care îl înconjoară, frumuseţea creată de propriile sale mîini”, îşi aduce aminte Robert Payne despre Brâncuşi. În alte mărturii îl găsim descris astfel: „Cu o înălţime de doar 1,60 m, avea alura unui bărbat mai înalt. Purta haine grele: un halat alb de lucru, pantaloni albi, o bonetă albă de marinar, ridicată trăsnit într-un colţ, şi saboţi de lemn. Cînd era frig, îşi punea un şal pe umeri. Şchiopăta din cauza unei fracturi prost reparate şi se sprijinea într-un baston. Avea un nas frumos desenat, sprîncene stufoase, ochi pătrunzători şi o barbă lungă, cenuşie. În tinereţe era poreclit Vulpoiul, din cauza părului brun-roşcat şi a firii sale şirete”.

Constantin Brâncuşi, românul revendicat de francezi, se stinge din viaţă la 16 martie 1957 şi este înmormîntat în Cimitirul Montparnasse, din Paris. Atelierul său este găzduit integral de către Muzeul de Artă Modernă din Paris.

Un scurt şi incomplet inventar al iubirilor lui Brâncuşi

Între 1920 şi 1930, atelierul lui Brâncuşi a fost locul de pelerinaj al multor parizience elegante, bogate şi colecţionare de artă modernă. Aceste întîlniri s-au transformat uneori în prietenii, alteori în iubiri. Galeria de portrete de femei din portofoliul de lucrări ale artistului este martorul tăcut al acestor relaţii pline de mister. Constantin Brâncuşi a fost unul din cei mai mari artişti români, dar şi un iubit şi iubitor de femei splendide.

pag 13 1

Eileen Lane intră, pentru prima oară, în atelierul lui Brâncuşi în anii ’20. Era nefericită în dragoste, după ce tocmai rupsese logodna cu iubitul ei, şi mai tînără cu 20 de ani decît românul. Cei doi încep o idilă, dar tînăra irlandezo-americană se teme de gura lumii. Mult mai relaxat, Brâncuşi îşi invită noua cucerire să-i viziteze ţara natală, liniştind-o: „Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea“. Vacanţa celor doi durează între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922, timp în care vizitează Sinaia, Peştişaniul şi, la întoarcerea spre Paris, petrec cîteva zile la Roma şi la Marsilia. Tînăra începe chiar să-şi facă noi planuri de măritiş, însă este refuzată imediat de Brâncuşi. Dezamăgită, Eileen se întoarce la ea acasă şi se recăsătoreşte. Într-o scrisoare datată 1923, îi scria lui Brâncuşi următoarele: „Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru întîlnirea de ieri, Brâncuşi. M-am bucurat enorm să te revăd. Dar am şi suferit. Mi-a fost teamă să-ţi arăt sentimente pe care nu mai am dreptul să ţi le dezvălui“.

pag 13 4

În 1922, Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase, după ce tatăl ei, un negustor evreu bogat dispăruse odată cu scufundarea Titanicului, vine să cucerească Parisul. Are 20 de ani şi e în căutare de ,,aventuri sexuale şi artistice“. Intră în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a „Păsării în văzduh“. Brâncuşi cere 4.000 de dolari pe lucrare. Peggy nu vrea, dar alege o altă variantă de cumpărare: seducerea artistului. Cei doi devin amanţi. El o alintă pe ea „Peggyţa“, iar ea pe el, cînd „ţăran viclean”, cînd „zeu adevărat“. Guggenheim îşi amintea: „Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş, atunci cînd nu-mi gătea. Mă iubea foarte mult“. Relaţia dintre cei doi durează pînă în 1940, cînd Peggy se întoarce în America din cauza războiului. La final, femeia se decide să dea 4.000 de dolari pe „Pasărea în văzduh“. Brâncuşi îi aduce sculptura la maşină, cu lacrimi în ochi. „Nu ştiu dacă plîngea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată“, avea să scrie, în propriile memorii, Peggy Guggenheim.

pag 13 2

Întîlnirea dintre Maria Tănase şi Brâncuşi are loc în anii ’30, la Paris. Se îndrăgostesc nebuneşte şi instantaneu unul de celălalt. Urmează o poveste cu năbădăi, certuri, gelozii şi bocete, recunoscută de Maria Tănase, în 1961, la Tîrgu Jiu, după un chef cu 16 sticle de vin şi mulţi lăutari care au cîntat toată noaptea. Aşadar, totul începuse la Expoziţia de Artă Populară de la Paris, unde pavilionul românesc fusese organizat de Dimitrie Gusti. Cei doi, Maria Tănase şi Dimitrie Gusti, se decid să-i facă o vizită lui Brâncuşi. Trebuia să fie o masă. În schimb, Maria Tănase n-a mai cîntat la restaurantul unde o adusese Dimitrie Gusti ca să ţină recital, preferînd compania lui Brâncuşi, timp de două zile şi două nopţi. Cei doi se revăd în primăvara lui 1939, la New York, la o mare expoziţie internaţională organizată la World Fair, unde Maria Tănase avea să-i cînte gazdei, preşedintele american Franklin Roosevelt, următoarele versuri: „Ţine, Leano, curu’ zvelt!/ Ţine, Leano, cu Roosevelt!“. În acelaşi an, se despart oficial. Gelos şi rănit, Brâncuşi îşi va ironiza fosta iubită cu orice prilej, tot restul vieţii sale.

pag 13 5

Moştenitoarea unei mari averi, prinţesa Maria Bonaparte trece pragul atelierului lui Brâncuşi tot pentru a poza. De altfel, ea a fost modelul pentru controversata sculptură „Prinţesa X“, care a provocat un scandal imens în 1919, cînd artistul a expus-o la Grand Palais, imitînd un falus erect. Iată explicaţiile lui Brâncuşi asupra problemei: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii“. Idila celor doi s-a terminat abrupt, atunci cînd Maria Bonaparte a ales să aprofundeze cercetările lui Freud despre erecţie şi frigiditate. În chiar compania psihanalistului…

pag 13 3

Tot în atelierul lui, Brâncuşi a cunoscut-o, în 1922, pe marea pianistă Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea. Tînăra era la Paris, la un concert, şi a ajuns la Brâncuşi printr-un prieten miliardar grec, un colecţionar de artă. Iată cum îşi amintea pianista întîlnirea cu sculptorul: „«Va să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea. Şi cînţi la pian frumos». «Da, dar nu de ale noastre», i-am spus eu. «Acelea nu sînt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, cînd le joc, nu mă întrece nimeni», mi-a spus Brâncuşi“. Povestea de dragoste scurtă, dar pasională care a urmat a fost recunoscută de Cella Delavrancea, la bătrîneţe.

(Surse: Historia.ro şi Adevărul.ro)

COMENTARII DE LA CITITORI