Viaţa mea printre miliardarii ruşi (15)

in Lecturi la lumina ceaiului

Odă dragei de babuşca (3)

Casa-muzeu Gogol nu se zgîrceşte cînd e vorba de bani. Nu se întîmplă ca în celelalte muzee, unde găseşti informaţii doar în limba rusă şi unde doar o singură babuşca supraveghează toate încăperile, uşuind porumbeii intraţi pe ferească şi stingînd lumina de fiecare dată cînd ieşiţi din vreo sală a muzeului – doar sînteţi singurul vizitator.

Puţin cîte puţin, babuşca dispare din peisaj, lăsînd locul unor pensionari cu un aer mai tineresc, care nu vor mai şti să facă vatruşki (prăjitură rusească tradiţională, umplută cu brînză, smîntînă şi stafide uscate – n.a.) pentru micii lor îngeraşi… Cîndva, lumea o să-şi amintească de ele cu nostalgie.

Nu pune mîna pe uşă,

rişti să te loveşti rău (1)

– Devuşka, 100 de ruble ananasul, 100 de ruble!, strigă după mine, cît o ţin plămînii, o mamaie cu batic pe cap şi cu o ladă de fructe la picioare.

Mă îndrept spre pasajul subteran. Cu paşi grăbiţi, ca de obicei. De celaltă parte a trotuarului stă un caucazian îmbrăcat în trening, care vinde căpşuni pe un carton, în plină iarnă. Moscoviţii grăbiţi dau peste el, fără să prezinte scuze: curtoazia nu e ceva obişnuit faţă de un vînzător ambulant, care, pe deasupra, are şi pielea închisă la culoare…

– Haap…ciu!

Prompt, vînzătorul îmi întinde un şerveţel.

Mă opresc în faţa unuia dintre buticurile din perekod, pasajul subteran. Înfofolită cu un şal imens, cu termosul de ceai lîngă ea, vînzătoarea îmi întinde, bombănind, un pachet. De-abia o văd prin fereastra minusculă. În cutia de plastic ce-i serveşte de vitrină, femeia a expus puzderie de obiecte, într-un spaţiu minuscul: jucării de pluş, căni, bijuterii, creme de lustruit pantofi, lenjerie de corp… Tot ce ar putea să trezească interesul trecătorilor. Persoana din spatele meu mă împinge uşor, dar ferm: nu mă mişc destul de repede cînd întind mîna să-mi iau restul. Bîigui nişte scuze, din greşeală – un reflex al educaţiei.

Împing uşa de la staţia de metrou. Întotdeauna cu mîinile înainte. Nimeni nu se obişnuieşte să ţină uşa în urma lui şi nu vreau să mă trezesc că mă loveşte în nas. Odată ce trec de barierele automate, cu biletul de 28 de ruble (aproximativ 70 de eurocenţi – n.a.), aud un şuierat de fluier. Controloarea a identificat un călător fraudulos, care încearcă să-şi piardă urma în massa compactă de oameni din faţa scărilor rulante. Îmbătrînită cum e, cu dureri de picioare şi cu oboseala ce i se citeşte pe chip, cu siguranţă că femeia nu va încerca să-l urmărească. Unii sînt opriţi de colegul din josul scărilor, poliţistul, cu… un avertisment pentru data viitoare. Mulţimea înaintează în linişte. Nemulţumirile se aud rar. Chestie de obişnuinţă. Metroul din Moscova înghite mai mulţi pasageri decît toate trenurile de metrou din Londra şi New York, la un loc. Oamenii se aliniază, supuşi, pe partea dreaptă a scărilor rulante. Partea stîngă e lăsată liberă pentru cei grăbiţi, specimene rare, care n-au rău de înălţime şi au picioare puternice – scările rulante sînt foarte înclinate, iar staţiile sînt situate la o asemenea adîncime, încît ar putea fi folosite drept adăposturi antiatomice. Coborîrea durează mai bine de 5 minute şi se face pe fondul muzicii de lift sau al avertismentelor supraveghetorului. Aflat în cabina sa, acesta recită:

– Atenţie… Aveţi grijă la partea dreaptă…

Asta, dacă nu moţăie acolo.

În metroul moscovit, trenurile pleacă din staţii la fiecare 35 de secunde, la orele de vîrf; nu sînt gunoaie pe jos, nici mirosuri ciudate, sau afişe. În schimb, e plin de statui din bronz, marmură şi nenumărate mozaicuri sau basoreliefuri preamărind realizările omului sovietic… ,,Palatul poporului rus”, dorit de Stalin, arată, chiar şi azi, nou-nouţ. Singurul dezavantaj: zgomotul pe care îl fac trenurile este asurzitor. Trebuie să strigi, ca să te faci auzit. Dar, oricum, nimeni nu vorbeşte.

(va urma)

MARIE FREYSSAC

COMENTARII DE LA CITITORI