Viaţa mea printre miliardarii ruşi (16)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Nu pune mîna pe uşă,

rişti să te loveşti rău (2)

Odată, înfruntînd zgomotul îngrozitor, m-am apucat să sporovăiesc cu prietenii mei, în limba engleză.

– Nietzia gavarit! (,,Nu e voie să vorbiţi!“), a exclamat o bunicuţă, aşezată lîngă noi, cu mîinile încrucişate, ca o institutoare înfuriată – turişti prost crescuţi!

După incidentul neplăcut, ca să evit admonestările, am dat ascultare acestei reguli nescrise, a mutismului în mijloacele de transport în comun.

Îmi ocup timpul examinînd afişele publicitare, pînă cînd în vagon urcă un bărbat îmbrăcat cu pantaloni maro, din velur, cu un palton vechi, de culoare verde, şi purtînd o pereche de ochelari cu rame groase. Odată intrat, omul începe să dezlipească şi să rupă în bucăţi posterele cu reclame. Să fie oare vreun militant împotriva publicităţii? La următoarea staţie, bărbatul se face nevăzut, lăsînd locul unui invalid în haine militare. Cu ambele picioare amputate, acest invalid curajos urcă în vagon pe o placă prevăzută cu roţi, ajutîndu-se doar de forţa braţelor.

– Nu e soldat adevărat, îmi spune un bărbat, arătînd cu o mişcare a capului înspre invalidul care avea asupra sa o bere desfăcută, abia ascunsă ochilor de punga de plastic.

Nu mai am timp să-i răspund. Din difuzoare se aude un anunţ:

– Stimaţi călători, nu vă uitaţi lucrurile în tren. Urmează staţia Belaruskaia.

Cobor din metrou. Scările rulante nu funcţionează. N-am ce face, o să fiu lac de transpiraţie la capătul celor 100 de trepte. Mă sufoc deja, cu cele 4 straturi de haine pe mine şi cu geaca de iarnă, în metroul supraîncălzit. Deodată se aude o voce în difuzoare: scările mecanice funcţionează, aşadar, trebuie să ne întoarcem.

Ieşind din staţia de metrou, alerg degrabă să mă întîlnesc cu o amică de-abia sosită de la Paris, care mă aşteaptă cu valiza pe peronul trenurilor Aeroexpress. Funcţionînd ca un ceas elveţian, aceste trenuri ultramoderne leagă aeroporturile de anumite gări din Moscova. Ca să evităm ambuteiajele, ne hotărîm să mergem pînă la locuinţa mea, cu metroul. Acelaşi drum, în sens invers.

– Devuşki, devuşki!, ne interpelează o controloare, înainte să trecem de barieră. Cîte bilete aveţi? – întreabă femeia, scoţînd o ruletă. Vă mai trebuie unul pentru valiză, spune ea, începînd să ia măsurile bagajului.

E prima oară cînd mi se întîmplă asta. N-am ce face: mai cumpăr un bilet. Odată ajunse pe peron, ne abordează 4 poliţişti. Sînt aceiaşi care îi opresc pe africani, sau pe caucazieni, pentru controale de identitate. De ce fel de zi am parte! Poliţiştii ne auziseră vorbind în franceză. Unul dintre ei, un blonduţ cu ochelari, se apropie pînă ajunge la 10 centimetri de chipul meu:

– Wherrrre do you go? (Unde mergeţi?), ne chestionează el cu o voce dură.

– To Komsomolskaya (La Komsmolskaya), îi răspund eu, cu un ton cît mai liniştit cu putinţă.

– It’s in three stations. (E la trei staţii).

Ceilalţi 3 tineri recruţi, ce stau în spatele lui, încep să rîdă pe sub chipiurile lor cenuşii. Se pare că persoana care ne interoghează nu vrea decît să ne ajute (în stil rusesc, desigur).

Poliţia se arată, de obicei, foarte amabilă cu turiştii şi străinii (din Occident). Am constatat asta cînd mi-a fost furat portofelul, într-o staţie de metrou. Atunci mi-am petrecut o seară întreagă cu poliţiştii ca să obţin o declaraţie de pierdere a actelor şi, astfel, să-mi pot face altele.

Mustăcios şi roşu la faţă, poliţistul mă conduce într-o încăpere înghesuită, aflată în capătul scărilor rulante, a cărei lăţime nu o depăşeşte pe cea a unei uşi. Într-un colţ tronează două icoane, o tradiţie ortodoxă obligatorie, şi, în faţa lor, într-o scobitură a peretelui, se află o celulă mică, cu gratii de fier. Agentul îmi repetă, din amabilitate, aceleaşi cuvinte. Vorbeşte tot mai tare şi se apropie periculos de mult cînd nu înţeleg sensul cuvintelor.

(va urma)

MARIE FREYSSAC

COMENTARII DE LA CITITORI