Viaţa mea printre miliardarii ruşi (17)

in Lecturi la lumina ceaiului

Nu pune mîna pe uşă,

rişti să te loveşti rău (3)

Aşezat la masa-birou, poliţistul mustăcios dă cel puţin 6 telefoane, precizînd, de fiecare dată, că sînt din străinătate – asta grăbeşte, întotdeauna, procedura. Mulţumit, mă anunţă că va veni un detektiv, un ,,inspector“.

– Şi spuneţi că sînteţi franţuzoaică, nu? Parisul e un oraş foarte frumos. Mi-ar plăcea tare mult să merg acolo. Plus că vorbesc şi puţin nemţeşte.

E un lucru binecunoscut că limba germană e vorbită de mulţi în Hexagon. Sosirea unui detektiv cu figură dură pune capăt conversaţiei.

– Dar ăsta nu e sectorul meu!

– Ba da, e sectorul tău. Plin de entuziasm, noul sosit începe să mîzgălească pe o foaie de hîrtie, fără să-mi adreseze nici un cuvînt, în timp ce mustăciosul pleacă pentru a conduce ancheta de teren – o examinare scrupuloasă a pubelelor de gunoi. Apoi îşi face apariţia un ofiţer îmbrăcat în civil. Încep să salivez la gîndul că voi putea, în curînd, să iau cina. Dar ca să-mi obţin actul, trebuie să merg cu maşina lui pînă la postul de Poliţie al raionului (adică Poliţia de sector). După ce termin de completat o declaraţie dictată de ofiţer, apoi un raport mult mai ,,detaliat“, pe care-l scrie el însuşi, şi încă un al treilea formular, pe care-l introduce în calculator, agentul mă anunţă:

– Gata, am terminat! Trebuie să veniţi mîine, între orele 9 şi 18, pentru timbru.

În faţa nerăbdării mele, amestecată cu exasperare, după cele aproape 3 ore de proceduri, agentul catadicseşte să-mi arate milă:

– Aşteptaţi-mă acolo, nu plecaţi.

Precizarea asta e inutilă: nu ştiu cum să ajung la metrou, şi banii de taxi mi-au dispărut odată cu portofelul. Un sfert de oră mai tîrziu, bărbatul apare cu declaraţia semnată. Aici, regulile sînt mai flexibile. Plec sub protecţie, cu o maşină de Poliţie deghizată în taxi. Şoferul, foarte formalist, îşi pune imediat centura, trecînd-o, însă, pe după scaunul pe care stă. Probabil că e o măsură de prevedere, pentru cazul în care ar vrea să sară din autovehicul în timpul mersului, ca să prindă vreun infractor… Pe bancheta din spate, un poliţist se uită, chicotind, de pe smartphone-ul său, la un filmuleţ pe YouTube – o parodie cu Lenin, pus în dificultate de Poliţie. Ţeava pistolului e îndreptată spre mine. În acel moment, îmi spun că aş fi fost mai în siguranţă la metrou.

Trei zile mai tîrziu, mă sună un necunoscut: mi-a găsit pe jos portofelul – fără nici un ban în el, bineînţeles.

Graba strică treaba… (1)

Astăzi, Liza are întîlnire la muzeu, la orele 17 fix. Ştiind că termină şcoala doar cu o oră mai devreme şi că drumul cu maşina pînă în centrul Moscovei poate să dureze chiar şi 120 de minute, în orele de vîrf, fetiţa are o problemă serioasă de aritmetică. Slavă Domnului, însă, tata Artiom a rezolvat problema pe loc şi n-a fost nevoie să facă apel la reputaţia lui de specialist în calculul rentabilităţii. Ne-a pus la dispoziţie maşina sa, un şofer cascador şi, last but not least, un girofar. Genul de girofar albastru, obişnuit, rezervat vehiculelor de urgenţă, pe care indivizii asemenea patronului meu şi-l fixează, triumfători, pe capota Mercedesului. Cu un asemenea dispozitiv-minune, ai voie să depăşeşti limita de viteză, să calci linia continuă, ori să depăşeşti prin partea dreaptă a benzii de mers. Folosirea girofarului e rezervată pentru deplasările oficiale ale anumitor membri ai guvernului, însă, în ultimii ani, girofarurile au început să apară, în mod misterios, pe capotele maşinilor aflate în proprietatea unor vedete – persoane foarte importante, precum regizorul Nikita Mihalkov, ale căror întîrzieri cauzate de traficul moscovit ar aduce, cu siguranţă, daune ireparabile ţării. Unchiul Lizei, un adept al punctualităţii, a găsit ceva mai bun: un însemn autocolant, care îi permite să meargă pe contrasens. Probabil, o recompensă pentru generozitatea arătată unuia dintre prietenii lui sus-puşi.

(va urma)

MARIE FREYSSAC

COMENTARII DE LA CITITORI