Viaţa mea printre miliardarii ruşi (18)

in Lecturi la lumina ceaiului

Viaţa mea printre miliardarii ruşi (18)

 

Graba strică treaba… (2)

Prin urmare, ocolim, fără să fim traşi la răspundere, rutele congestionate, fiind, însă, blestemaţi, în trecere, de şoferii mai puţin privilegiaţi. Nu întîlnim, din fericire, nici un membru al Societăţii ,,găleţilor albastre“, ai cărei activişti – nişte invidioşi, bineînţeles – sînt deghizaţi în girofaruri, purtînd, de fapt, nişte găleţi albastre pe cap, şi care se amuză, uneori, punîndu-le pe capotele de maşini Mercedes, Subaru şi Rolls-Royce. După o astfel de ispravă, ei o iau la fugă, imediat ce un individ bine făcut, cu creştetul ras, iese din interiorul maşinii şi o porneşte în urmărirea lor.

Ajungem exact la timp şi ne alăturăm prietenilor Lizei. Pe drumul care ne duce la destinaţie, am scăpat de soarta tristă a muritorilor de rînd, evitînd, cu calm, o coloană de aşteptare, lungă de cel puţin 40 de metri. Garda noastră de corp se opreşte brusc în faţa porţii de securitate şi începe o discuţie din ce în ce mai animată cu omul de pază. Roşu la faţă, stăpînit de o furie pe care cu greu şi-o ţine în frîu, bărbatul scoate un mic card din plastic, ce pare să fie unul foarte oficial. Şi, în clipa următoare – ce îngrozitor! – ne scufundăm în banalitate: nu e nici o problemă ca o gardă de corp să însoţească fata, însă e absolut interzis să pătrunzi în interiorul clădirii înarmat. Dată fiind iritarea însoţitorului nostru şi ardoarea cu care îşi doreşte să refuze interdicţia, panoul de control de la intrare ar trebui considerat un simplu element de decor. Garda noastră de corp va aştepta afară, bătînd pasul pe loc, iar, după încheierea vizitei, ne vom întoarce în linişte, cu un banal BMW. Angajatorii mei vor ca, întotdeauna, lucrurile să fie făcute cu măsură. Să încalci anumite reguli, da, însă să abuzezi de ele, nici nu încape în discuţie. Nu se scoate girofarul decît în cazuri de forţă majoră.

Pe calea ferată (1)

– Paris, kaput! Kartoffel! O să facem din el piure!, exclamă Alexei, izbind cu pumnul în palma celeilalte mîini.

Din vorbele lui nu răzbate nici o urmă de ostilitate, doar un impuls nebun de a-şi face sărbătorile în capitala franceză. În acest moment, însă, se află în ţara sa, la bordul Transsiberianului, la fel ca prietenul său de călătorie. De la înălţimea celor 190 de cm, bărbatul dă pe gît bere după bere, înainte să zdrobească doza cu o singură mînă.

Antoine l-a întîlnit pe Alexei la Perm, în trenul spre Nijni-Novgorod. A intrat în compartimentul său, aveau acelaşi loc, în acelaşi vagon, la aceeaşi oră, cu acelaşi tren – o greşeală de vînzare, sau, mult mai probabil, o dublă vînzare. Rusul a rîs din inimă înainte să-l invite pe prietenul meu să petreacă noaptea la un pahar de vorbă. O rezolvare mult mai fericită, decît să se certe pe un loc la cuşetă. Alexei ar fi fost cel avantajat, în mod clar.

Cîteva pahare mai tîrziu, uriaşul aruncă o privire la ceas, se ridică şi spune:

– E tîrziu, hai să ieşim!

Apoi, îl salută respectuos pe un bătrîn, vizibil obosit, întins pe patul din faţă. Cei doi tovarăşi părăsesc compartimentul şi se îndreaptă spre capătul vagonului.

– Unde crezi că te afli, la tine acasă? Du-te de-ţi ia nişte papuci de casă, sau pune-ţi pantofii în picioare!

Antoine făcuse greşeala să iasă din compartiment în şosete. Cînd revine, ţinînd în mînă ţigările mentolate, rusul îi smulge pachetul şi îl aruncă afară. Ţigările mentolate sînt pentru gagici. Fie fumează ţigări fără filtru, fie nu fumează deloc. Apoi, îndesîndu-şi mîinile mari în buzunarele treningului, Alexei scoate nişte monede, care suferă aceeaşi soartă ca ţigările lui Antoine: sînt aruncate, fără şovăială, pe geam.

– Uite ce face eu cu banii! Idealist adevărat, Alexei ţine să arate lumii întregi indiferenţa sa faţă de lucrurile materiale. Idealismul nu-i foloseşte, însă, la nimic, în relaţia pe care o are cu alcoolul.

(va urma)

MARIE FREYSSAC

COMENTARII DE LA CITITORI