Viaţa mea printre miliardarii ruşi (21)

in Lecturi la lumina ceaiului

Trăiască mireasa! (2)

 Odată ce copiii au terminat de cinat, intră în scenă o cîntăreaţă îmbrăcată cu o fustiţă în culori sclipitoare. Este cunoscută în Rusia şi pentru faptul că a apărut dezbrăcată, pe coperta revistei ,,Playboy“. Cînd Liza apare pe scenă pentru a face paradă de talentele sale, tînăra vedetă se conformează imediat şi îi cedează microfonul. Surîsul ei reţinut, însă nu în mod exagerat, trădează obişnuinţa de a satisface mofturile noilor-îmbogăţiţi.

În tot acest timp, ajutaţi de gărzile de corp, şoferii au tot făcut drumuri dus-întors pentru a transporta la domiciliul reginei cele 30 de buchete de flori şi muntele de cadouri primite. La întoarcerea acasă, Liza se apucă de despachetat: vreo 10 rochii de firmă, 3 haine de blană, gentuţe, bijuterii. Un puişor scăldat în lux… Indiferentă la bileţelele ce însoţesc preţioasele cadouri, fetiţa abandonează dificila sarcină şi se dedică noului ei laptop, MacBook Air. Misiunea mea, dacă voi de acord: să-mi dedic o oră întreagă deschiderii celorlalte cadouri. Printre ele – mulţumiţi-mi că nu le-am enumerat pe toate: un iPhone 4, menit să colecteze praful din dulapul în care va fi depozitat, şi un telescop care nu va prezenta nici un interes pentru ea. Ambele obiecte vor fi, cu siguranţă, devansate, în clasamentul jucăriilor, de figurinele PetShop.

– Chiar nu ştiu cine şi ce anume cadou i-a făcut, mi se va confesa Nastia, a doua zi, ajutîndu-mă să le aranjez.

Curtenii vor fi dezamăgiţi.

Aşadar: 35 de copii, 40 de adulţi, 4 spectacole şi un foc de artificii, precum şi o sală de festivităţi cu o capacitate de aproximativ 200 de persoane. Sub cîteva candelabre, la mesele lungi şi late lumea se aşează şi vorbeşte răcnind din răsputeri, fără a risca să se împroaşte cu salivă. Un bucătar premiat, sute de cadouri, o echipă de animatori aleşi pe sprînceană. În faţa unei mici scene se află taburete roşii şi albastre, pentru spectatori, cîteva canapele şi, în imediata apropiere, un mic bufet decorat cu o fîntînă de ciocolată… Esenţialul: să se umple golul, cu orice preţ. Ce este, aici, o nuntă? Nu, e ziua de naştere a unui copil.

Liza a împlinit 8 ani.

Pofta vine mîncînd (1)

E duminică, orele 10 dimineaţa, şi toată lumea ia micul-dejun în halat de casă, în jurul mesei mari din sufragerie. Alioşa ştie să aprecieze, fără îndoială, amestecul de gusturi: se trece de la caviarul Beluga, de contrabandă (1.000 de euro linguriţa), la cîrnăciori Knacki, o mică slăbiciune a ruşilor. Apoi urmează clătite, pîine prăjită, tvorog (brînză proaspătă), peşte afumat, gem proaspăt, omletă, produse de patiserie de la Wolkonsky, versiunea locală a brutăriei pariziene Kayser, de unde se aprovizionează casa de pe Rubliovka – dar şi expatriaţii gurmanzi care-i duc lipsa… Odată îmbrăcaţi, cu burta plină, cu toţii se grăbesc să meargă la unchiul.

Orele 11. O întreb pe Liza:

– Rămîneţi acolo la prînz?

– Nu, mergem să luăm micul-dejun. Încă e dimineaţă!

Evident.

După a doua gustare, urmează 10 minute de pauză pentru o digestie binemeritată, apoi, întoarcerea acasă.

Orele 13. E vremea să mergem la restaurant. La intrarea într-un fel de tavernă enormă, albită de dogoare, şi după oprirea obligatorie la garderobă, sîntem întîmpinaţi de un cap uriaş de elan împăiat. Privirea sa lugubră fixează un mistreţ-trofeu, la fel de impozant – o fiară de cel puţin 300 de kg. Zeci de piei de lup acoperă scaunele înalte de la bar şi atîrnă de-a lungul grinzilor ce separă spaţiul, pe două niveluri. O moară de apă în miniatură, un mic pod din lemn şi un şemineu în care focul pîlpîie vesel completează acest subtil decor vînătoresc.

Unii se ospătează şi îşi curăţă, voioşi, dinţii, sub privirea ultimului dintre Romanovi, Nicolae al II-lea. Foarte preocupaţi de igiena dentară a oaspeţilor, proprietarii de restaurante – de la cea mai amărîtă bodegă la cel mai cunoscut local gastronomic – pun la dispoziţie scobitori, pe care le aşează pe mese, ba mai şi distribuie, uneori, gume de mestecat, în momentul achitării notei de plată.

Ospătarii, în cizme de piele de un roşu aprins, asortate la cămaşa tradiţională şi la pantalonii bufanţi, ne conduc într-o mică încăpere alăturată, departe de privirile indiscrete. Aştept în linişte, ca de obicei, ca unul dintre ei să tragă un pic scaunul, înainte să mă aşez – un scaun rustic, de lemn. Spre deosebire de Franţa, unde trebuie să te descurci singură, acest obicei încă mai dăinuie aici, la fel ca şi acela care le impune bărbaţilor să ajute femeile să-şi îmbrace, sau să-şi dezbrace, haina de blană.

(va urma)

MARIE FREYSSAC

COMENTARII DE LA CITITORI