Viaţa mea printre miliardarii ruşi (22)

in Alte știri

Pofta vine mîncînd (2)

Arunc o privire asupra aperitivelor ce garnisesc masa, pregătită pentru vreo 15 invitaţi: ogurţi, holodeţ (răcituri), salo (slănină crudă, foarte savuroasă, dacă poţi să faci abstracţie de acest detaliu), legume în saramură, seledka pod şuboi (ceva ce înseamnă, literal, „hering sub cuvertură”, adică straturi de cartofi daţi pe răzătoare, maioneză, hering, maioneză, ceapă, maioneză, ouă fierte rase, maioneză, sfeclă, maioneză şi tot aşa), salată Olivier (legume amestecate cu maioneză şi cu mărar, un fel tipic rusesc, în ciuda numelui), pirojki… Sînt uimită de capacităţile digestive ale vecinilor mei de masă, gata să înghită toate aceste aperitive, după ce au luat, deja, două mic-dejunuri. Patronul localului îmi oferă, indirect, răspunsul, dînd tonul maratonului alimentar, care nu va dura mai puţin de 4 ore, cu toastul nelipsit: un pahar de vodcă, oferit tuturor celor de la masă. Guvernantele sînt rugate, insistent, să guste din paharul cu „apşoară”. Mă supun, prin urmare, doar din grija de a le da exemplu Lizei şi lui Alioşa, care, ca buni ruşi ce sînt, vor trebui să se supună, şi ei, acestui exerciţiu, după ce vor împlini 15 ani. În aşteptarea acelei zile binecuvîntate, copiii închină cu mors, o băutură nealcoolică, din fructe roşii, şi cu compot, o licoare un pic dulce, obţinută prin fierberea mai multor soiuri de fructe.

Ospătăriţele, îmbrăcate în rochii roşii tradiţionale, scurtate pînă la jumătatea coapsei (folclorul ucide dorinţa), debarasează masa pentru pîinea neagră şi felurile de mîncare ce urmează: purcel de lapte, iepure la cuptor, kotleti de elan (crochete de carne tocată, gătită cu ceapă şi lapte), raţă sălbatică în sos de cireşe, pelmeni (un fel de ravioli cu smîntînă proaspătă)… Încerc să scap, folosindu-mă de Alioşa – e o chestiune de supravieţuire. Fugim să ne jucăm cu săbiile din lemn, puse la intrare, ne prefacem că speriem lupii, apoi mergem în colţul sălii, unde se află o „bucătărie” improvizată, pentru copii, ca să facem biscuiţi umpluţi cu migdale şi bucăţele de ciocolată. Nici nu ne-am întors bine la masă, că un zgomot sec întrerupe banchetul pantagruelic. Garda de corp îşi face brusc apariţia, scrutînd în toate părţile, cu un aer feroce. La un semn scurt al „patriarhului“, îşi recapătă calmul şi părăseşte încăperea: unul dintre verişorii invitaţi de familia Sokolov şi-a scăpat, din nefericire, paharul pe jos. Dar nu s-a stricat nimic şi, mai ales, n-a murit nimeni.

Orele 19. Cina. Prefer să trec peste detalii, însă stomacul meu suferă. Avantajul e că, în urma unui astfel de antrenament săptămînal, am toate şansele să cîştig concursul de mîncat cîrnaţi din Mortagne-au-Perche, de anul viitor.

Clientul nostru, stăpînul nostru (1)

Ospătarul din restaurantul uzbek ne aruncă o privire plină de uimire. În ţara plăţilor cu bani în numerar, vrem să achităm nota de plată cu cardul? Şi să plătim pe din două? Nebunia asta ne va costa o jumătate de oră de aşteptare. Aici, nu sînt obişnuiţi cu asemenea cereri. Şi-apoi, casa de marcat nu pare să ştie să împartă pe din două costul unei mese. Aşa că, pentru noi, a fost conceput un calcul savant, spre a echilibra costul felurilor de mîncare pe care ospătarul ni le-a servit plin de mîndrie. Foarte bine. Doar că, între cele două note de plată, pare a exista o diferenţă de cîteva ruble. Odată ajuns la capătul acestei pseudo-operaţiuni financiare, ospătarul îşi scoate iPhone-ul şi ne arată o pagină de Internet, care avertizează că, în Rusia, se lasă, de obicei, un bacşiş de 10% din valoarea totală a notei de plată. Neliniştea i se citeşte pe chip. Dacă plătim cu cardul, fără îndoială că nu cunoaştem obiceiurile locului. În cele din urmă, ospătarul obţine mai mult decît se aştepta. El, cel puţin, nu ne-a trimis la distribuitorul automat de „monede” – la 3 străzi distanţă, 10 minute dus-întors, pe un frig de-ţi îngheaţă sufletul.

(va urma)

MARIE FREYSSAC

COMENTARII DE LA CITITORI