Viaţa mea printre miliardarii ruşi (27)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Consultaţia (II)

Episodul acesta mi-a servit drept învăţătură de minte. La două săptămîni după concedierea colegei mele, mă trezesc, dimineaţa, că nu pot vorbi… Situaţie de urgenţă. Aş merge la European Medical Center, cu echipamentele sale high-tech şi cu secretarele care vorbesc 3 limbi străine, însă nu vreau să pierd timpul cu stabilirea unei programări, şi nici să cheltuiesc 120 de euro pentru o consultaţie de 20 de minute. La dispensarul din cartier, măcar nu trebuie să stai la coadă.

Sînt primită de un medic ORL-ist, care pare să fi trecut bine de 70 de ani. La fel şi aparatura pe care o are. Neliniştită şi, totodată, precaută, arunc o privire asupra colecţiei sale antice de seringi mari. Exact în această clipă, doctorul alege să-şi aranjeze lampa frontală, pe care o scoate, însă, imediat, ca să-i mişte beculeţul. Bine. Dacă am ceva noroc, îşi va steriliza instrumentele în apa din ibricul ce tronează pe biroul demodat. Îmi vine, atunci, în minte una dintre avertizările prietenei mele, care s-a dus la stomatolog pentru un dinte bolnav şi i s-a tratat un dinte sănătos… E prea tîrziu acum s-o iau la fugă: medicul mi-a băgat deja spatula de metal în gură. E mult mai ecologică decît materialele de unică folosinţă. Două minute mai tîrziu, primesc verdictul: nu am nimic contagios. Ce bine! Medicul îmi întinde reţeta – o bucată de hîrtie, ruptă dintr-un carneţel, pe care a măzgălit indicaţiile: 1) Să nu vorbesc. 2) Să beau ceai de muşeţel. 3) Să fac gargară cu apă sărată. Iată ce înseamnă o consultaţie eficientă.

Odată întoarsă acasă, îi şoptesc, cu mare greutate, diagnosticul colegei mele de apartament, pe care o rog să o sune pe Nastia şi să o anunţe că sînt bolnavă, dar că nu am nimic contagios.

– Foarte bine, o să vorbesc cu soţul meu, să văd ce spune şi el, a venit răspunsul doamnei Sokolov.

Sînt sigură că vor discuta mai puţin despre incapacitatea mea de a comunica în franceză cu Liza şi mai mult despre posibilitatea ca eu să transmit virusul. Însă, în cele din urmă, se pare că nevoia de serviciile mele contează mai mult decît teama de o posibilă contaminare.

La ieşirea de la şcoală, şoferul îi explică Lizei că mi-am pierdut vocea. Micuţa mea blondă înţelege din asta, cu o logică imperturbabilă, că, atunci cînd mi se adresează, trebuie să articuleze cu grijă cuvintele, să le însoţească de gesturi largi şi să crească volumul vocii pînă la limita superioară. Acum, mă paşte surzenia. Odată ajunse acasă, în bucătăria familiei, fiecare dintre cei prezenţi îmi oferă cîte un sfat. Le-am urmat pe toate: am băut Borjomi, o apă minerală georgiană, apoi bere, şi am făcut infuzii de usturoi şi de ceai amestecat cu miere şi coniac. Metoda a funcţionat: trei zile mai tîrziu, cînt ca o privighetoare.

Zi de sărbătoare (I)

Aşteptînd într-un superb Audi A8, prinţesa mea poartă o rochie lungă, albă, legată în talie cu o fundă elegantă, de culoare neagră. Cu lac roz sidefat pe unghii şi puţin luciu pe buze, Liza trepidează de nerăbdare. Lîngă ea, fratele ei, la costum şi papion, se uită liniştit pe fereastră, vîrîndu-şi degetele în nas.

– Oau… ia uitaţi-vă cîte decoraţiuni!, încerc eu să-i distrez, în timp ce trecem pe Bulevardul Champs-Élysées, plin de lumini.

Încercarea mea nu le trezeşte nici o reacţie. Se pare că seara va fi una lungă.

– O să vezi că nu o să mă culc înainte de ora 3 dimineaţa!, mă asigură Liza, coborînd din maşină, pornită să mă impresioneze.

Urc la bordul yachtului închiriat pentru această ocazie. Perspectiva nu e deloc încurajatoare: n-am nici o şansă să mă alătur la timp prietenilor mei, care sărbătoresc Anul Nou la mai puţin de 1 km depărtare. Singurul premiu de consolare: şampanie Cristal, la discreţie…

Familia Sokolov a hotărît să-şi ofere o mică vacanţă pentru a sărbători Revelionul. Vor vedea Turnul Eiffel strălucind, în timp ce se vor ghiftui, la cină, cu preparatele Restaurantului Lenôtre. Deşi nu sîntem decît vreo 30 de persoane, inclusiv copiii, ringul de dans e mai mult decît încăpător. Invitaţii sosesc unul cîte unul. Sînt doar apropiaţi ai familiei. La ruşi, Anul Nou se sărbătoreşte în familie. Într-o ambianţă discretă, pe un vapor, la lumina lumînărilor, singurele semne clare că are o loc o petrecere sînt farfuriile aurite şi paharele argintate. Nu sînt baloane multicolore, ghirlande strălucitoare în formă de stea, făcute manual, nici confetti în formă de sticle de şampanie… În loc de DJ (o alegere prea exuberantă), avem un grup de muzicieni ruşi, cu 2 interpreţi vocali, sosiţi de la Moscova în aceeaşi dimineaţă. Familia Sokolov nu s-a dovedit, pînă acum, atît de modestă. Oare a contractat virusul parizian al snobismului low profile?

Ospătarii aduc la masă caviar de crescătorie, un amestec de granule de culoare închisă, 230 de euro suta de grame, adică de mîna a doua. Inconştienţi.

– Am adus eu caviar – caviar adevărat, scoateţi din acela!, anunţă Artiom, mai să se sufoce de indignare.

Cel mai bun, crema-cremelor, Rolls-Royce-ul caviarului, non-pasteurizat, bobiţe de sturion beluga, cu reflexe gri, care se sparg savuros în gură… Patronul meu îl cumpără de pe piaţa neagra, întotdeauna, de la acelaşi producător.

Odată trecut acest hop, îşi face apariţia un Moş Crăciun. Conform tradiţiei ruse, asupra căreia şi-au pus amprenta cei 70 de ani de comunism, Moş Crăciun vine numai pe 31 decembrie, cu cadouri pentru copiii cuminţi. În Rusia e numit Ded Moroz – ,,Moş Gerilă”. Are o manta lungă, albastră, brodată cu fir de argint, mai îmblănită decît cea a Moş Crăciunilor din părţile noastre, un toiag lung, şi e însoţit de fetiţa zăpezii, Snegurocika, rol jucat, deseori, de o tînără voluptoasă. Însă, în această seară, dinaintea noastră stă un banal Moş Crăciun occidental, cu mantaua lui roşie, şi avînd un aer cam letargic. În timp ce, în Rusia, cel care se ocupă de copii atunci cînd adulţii beau şi se ghiftuiesc e un animator calificat de la Academia Ded Moroz, Moş Crăciunul nostru francez pare un pic pierdut în mijlocul acestei adunări, care parcă e din altă lume. N-a pregătit absolut nimic, se mulţumeşte să împartă ce are în desagă, apoi face poze. O astfel de lipsă de iniţiativă are darul de a-i irita pe patronii mei. Le pare rău că nu s-au gîndit să aducă un Moş Crăciun din Rusia. Bilanţul cadourilor: un trenuleţ electric pentru Alioşa, patine pentru Liza şi, pentru celelalte fetiţe, hăinuţe Dior, din blană, pe care Nastia le-a cumpărat în grabă, mai devreme, în aceeaşi zi. Asta e tot. Cîtă simplitate!

– 5, 4, 3, 2, 1… La Mulţi Ani!

Invitaţii ciocnesc cupe de şampanie, apoi, cu toţii, se aliniază pe punte. Îi urmez şi eu, fără să mă gîndesc, insensibilă la aerul rece şi vîntos, datorită şampaniei băute. Lumea discută, aşteaptă cu febrilitate. Zece minute mai tîrziu, invitaţii mă chestionează:

– Dar unde e focul de artificii?

– Aaa… păi nu e nici un foc de artificii în Paris, în 31 decembrie, doar la 14 iulie.

– Poftim? Dar sînt nebuni, francezii ăştia!, izbucnesc ei deodată, însoţindu-şi cuvintele de gesturi sugestive.

(va urma)

MARIE FREYSSAC

COMENTARII DE LA CITITORI