Viaţa mea printre miliardarii ruşi (29)

in Lecturi la lumina ceaiului

Salvează-ţi sufletul

E Joia Mare. Îi însoţesc pe Nastia şi pe copii la biserică, dar numai după ce am îmbrăcat – altfel nu se putea – o fustă gri, lungă pînă la genunchi, pescuită din fundul dulapului pe care îl împart cu celelalte guvernante. Trebuie să respecţi întocmai codul vestimentar, altfel rişti să te certe bunicuţele. Binînţeles, nici o şansă să poţi purta pantaloni, sau fuste scurte.

Ca în fiecare dimineaţă, am trezit-o pe Liza, care nu s-a dus la şcoală, din motive de sănătate – pentru a-i motiva absenţa, un certificat eliberat de medicul de familie a fost considerat mai credibil decît chemarea Domnului.

Dînd la o parte draperiile de la fereastra ei, o întreb ce vrea să mănînce la micul dejun. Fetiţa se ridică repede în mijlocul patului şi îmi răspunde pe un ton răspicat:

– Dar n-ai voie să mănînci înainte să mergi la biserică!

Prima blasfemie.

Alioşa, a cărui vîrstă nu constituie o scuză valabilă pentru a se sustrage de la sărbătorirea ultimei cine a lui Isus, mă întreabă cu naivitate, din cadrul uşii:

– Mergem cu avionul?

Conexiunea franceză

Nu pot rezista păcatului mîndriei. De fiecare dată cînd mă întîlnesc cu cineva, mi se face apologia culturii franceze, atît de complexă, a limbii franceze, atît de dulce, şi a legăturilor, atît de puternice, care leagă Rusia şi Hexagonul… La Moscova, să te arăţi încîntat de serialul ,,Hélčne et les Garçons“ (o comedie franţuzească, difuzată între anii 1992 şi 1994 – nota autoarei) e o dovadă de bun gust. Filmul s-a bucurat de succes la sfîrşitul anilor ‘90 şi a fost dublat în rusă de doar 2 actori, un bărbat şi o femeie. Nataşa – o brunetă drăguţă, cu aer relaxat – şi prietenii ei, cinefili boemi, din clasa de mijloc moscovită, mă asigură că au fost fanii serialului în acea perioadă. Sînt invitată în kommunalka Nataşei, un fost apartament comunitar sovietic, redecorat cu perne multicolore şi tapet sclipicios, din India. (În timpul Uniunii Sovietice, apartamentele comunitare găzduiau mai multe familii, fiecare dintre ele avînd la dispoziţie o mică încăpere. Familiile împărţeau bucătăria şi toaleta. Acest tip de locuinţă n-a dispărut complet în ziua de azi, mai ales în Sankt-Petersburg – n.a.) Ca un fel de continuare a trecutului promiscuu, invitaţii preferă să stea înghesuiţi în bucătăria microscopică, deşi există o sufragerie imensă.

Oleg, partenerul Nataşei, poartă un tricou făcut la comandă, cu un mesaj bine ţintit: în uniforme albastru închis, cu Tricolorul fluturînd deasupra capetelor, soldaţii lui Napoleon deschid focul asupra gărzii imperiale ruse. Oleg şi-a imprimat pe haine cele mai frumoase opere ale copilăriei lui. Cu un pahar de coniac în mînă – armenesc, pentru că e mai ieftin -, Oleg scormoneşte printr-o cutie cu filme lansate între anii 1956 şi 1963 şi rosteşte nume de regizori francezi de film, de care n-am auzit niciodată. Clasificate în funcţie de ţară şi de perioadă, colecţia sa de DVD-uri piratate acoperă o bună parte din podea, se întinde de-a lungul pereţilor, se ascunde în spatele canapelelor şi pune stăpînire pe dulapuri.

Dar scumpa noastră Franţă nu rimează numai cu ,,La Nouvelle Vague“ (nume atribuit unor regizori francezi care au făcut filme între anii 1950-1960 – n. tr.), sau cu grandoarea napoleoniană.

– Îmi place la nebunie literatura franceză, îmi spune Jenia, un vlăjgan cu figură rotundă, în timp ce mănîncă o bucată de peşte prăjit cu mărar. Se vorbeşte despre iubire mai mult în romanele franţuzeşti decît în cele ruseşti, care-s aşa de deprimante.

Acest romantic incorigibil e un fost jurnalist.

– În Rusia, cînd faci meseria asta, lumea te consideră ori un nenorocit, ori un erou.

Clar, a fost prea complicat să devină erou. Şi-atunci, Jenia s-a reprofilat şi a început să vîndă instrumente muzicale prin poştă. Cu toate acestea, spiritul critic nu i s-a tocit.

– Voi, francezii, aveţi o problemă cu fostele colonii. Sînteţi invadaţi de arabi şi de africani. În fine, sînteţi norocoşi: ei nu sînt atît de agresivi precum caucazienii noştri…

În plin avînt contra-argumentativ, sînt salvată de nostalgia profesorului de yoga al cuplului care ne găzduieşte.

– E trist să vezi cum s-a pierdut această tradiţie sovietică, de a spune glume în timpul serilor, declară el cu regret, înainte să se lanseze într-o poveste fără perdea.

Profesorul de yoga, cu statură impozantă şi barbă deasă, e un fost stomatolog. În ceea ce o priveşte pe vecina sa, o rusoaică frumoasă, ea a lucrat ca juristă înainte de a face studii de jurnalism şi, acum, e contabilă, în aşteptarea unui loc de muncă mai interesant. Managerii francezi pot doar să viseze la o astfel de capacitate de adaptare. După o repriză de rîs, femeia abordează subiectul săptămînii: oligarhii Berezovski şi Abramovici dau socotoală în faţa unui tribunal englez.

– Nici măcar nu se jenează să spună că au finanţat campania lui Elţîn cu cîteva zeci de milioane de dolari, cînd acesta a fost reales în 1996. Au primit, în schimb, ,,favoruri“ economice.

E singurul lucru asupra căruia cad de acord cu toţii. În Franţa, cel puţin, miliardarii noştri nu se laudă cu manevrele lor oneroase în faţa judecătorilor. Încă un lucru care îmi hrăneşte sentimentul de mîndrie.

(va urma)

MARIE FREYSSAC

COMENTARII DE LA CITITORI