Viaţa mea printre miliardarii ruşi

in Alte știri

Jurnalul unei guvernante

Ce este luxul? O plăcere. O obişnuinţă. Ba chiar o obligaţie, pentru miliardarii moscoviţi. Caviarul la micul dejun, călătoriile cu avionul privat, sau vacanţele cu yachtul personal sînt, pentru ei, lucruri cît se poate de obişnuite.

Am lucrat ca profesoară particulară de limba franceză pentru cei numiţi „noii îmbogăţiţi“, sau „oligarhii“. Toţi au o particularitate: sînt ruşi. Generoşi, înduioşători, patrioţi, ei nu sînt cu nimic mai prejos, odată ce-i cunoşti mai bine, decît concetăţenii lor întîlniţi în Capitală. Păstrători ai „sufletului slav“, în care chiar şi ei cred, se lasă pradă, neînfrînaţi, naturii lor. Celelalte profesoare particulare pe care le-am cunoscut mi-au descris lumea lor ca fiind una superficială şi lipsită de compasiune. În istorisirile lor era vorba numai despre crizele de isterie ale mamei, despre camere video instalate în fiecare încăpere a casei, despre o guvernantă concediată pentru că a fost prinsă luînd pe ascuns un fruct din frigider, despre percheziţii în apartamentul vreunei angajate bănuite pe nedrept că a furat un colier… însă eu am avut noroc. Nici vorbă de aşa ceva la oamenii pentru care am lucrat. Am descoperit o familie plăcută, cu nişte copii fermecători, respectuoşi. Dar, totodată, am constatat, acolo, existenţa unui univers strălucitor, deseori suprarealist. În orice caz, un univers imposibil de imaginat de către o persoană obişnuită, aşa cum sînt eu.

Fără să-mi propun să fiu obiectivă, sau să epuizez subiectul, am încercat să înţeleg situaţiile pe care le-am trăit în lumea uimitoare a miliardarilor şi a cotidianului, uneori brutal, al moscoviţilor. Vodca folosită ca medicament, cantităţile enorme de crudităţi utilizate în bucătărie, petrecerea aniversară pentru copii, demnă de o nuntă cu mare pompă, lecţia de golf în mijlocul Mării, pasagerul acela exaltat, al Transsiberianului, care-şi arunca banii pe fereastră, cu amîndouă mîinile, bătrînicile ce făceau baie în apa îngheţată… Simpatice, amuzante, uneori înfiorătoare, povestioarele relatate aici vorbesc despre cîteva dintre excesele acestei societăţi.

Începutul

– Vei lucra 3 zile la rînd, cu cîte un singur copil, apoi vei avea 3 zile libere. Celelalte guvernante, rusoaicele şi englezoaicele, or să te înlocuiască. Fiecare lucrează cu schimbul. Liza vorbeşte franţuzeşte foarte bine. Vei face cu ea un curs de franceză de o jumătate de oră, o dată pe săptămînă, sau chiar mai puţin, pentru că are deja foarte multe teme în rusă. Dimineaţa o trezeşti, ea se pregăteşte singură, după care o însoţeşti la şcoală. Doar atît – în rest, de la 9 la 16, eşti liberă… Cînd te ocupi de Alioşa, marţi şi joi, trebuie să-l duci la piscină şi, pe lîngă asta, te joci cu el, vă plimbaţi… Copilul doarme în fiecare după-amiază, de la 14 la 17. Mama e foarte drăguţă şi deschisă. Filozofía tatălui e că toată lumea trebuie să se simtă bine la locul de muncă. E familia cea mai umană pe care o cunosc în Moscova, şi am cunoscut destule… – o familie de alcoolici, de exemplu, inclusiv fetiţa de 7 ani… În sfîrşit, pe lîngă salariu, familia Sokolov îţi plăteşte chiria pentru apartamentul din centru şi îţi asigură tot ce ai nevoie în timpul vacanţelor pe care le vei petrece alături de ei.

– E locul de muncă ideal, pînă la urmă, nu?

– Mmm… da, totuşi, trebuie să fii permanent la dispoziţia lor, mai ales atunci cînd îi însoţeşti în călătorii. Trebuie să fii flexibilă. Scuze, trebuie să te las acum, a sosit maseurul, am programare… Dacă mai eşti interesată, o să le trimit CV-ul tău.

Am închis telefonul, uimită. Fusese Solenne, „guvernanta franceză“, pe care o invidiam că reuşise să obţină 4.000 de euro pe lună, bani de buzunar – cel puţin asta scria în anunţ! Cînd i-am descris locul de muncă tatălui meu, m-a şi văzut, pe loc, victima unei reţele de prostituţie… Am încercat să-l liniştesc: de regulă, proxeneţii nu recrutează prin intermediul Agenţiei Naţionale a Forţelor de Muncă.

Puţine zile mai tîrziu, primesc un telefon de la Solenne. Scrisoarea mea de intenţie i-a plăcut foarte mult doamnei. Încă şi mai bine pentru mine, viitoarea fostă guvernantă începuse să se plictisească. Atunci cînd îşi anunţase, cu cîteva luni în urmă, decizia de a se reîntoarce în Franţa, aceasta se angajase să-şi găsească o înlocuitoare, înainte de plecare. Doar că, pînă acum, nici una dintre candidate nu intrase în graţiile părinţilor. Solenne m-a încurajat:

– Cu educaţia ta, dacă ştii să ţii în mînă o furculiţă şi ai manichiura făcută, o să fie bine…

Întîlnirea a fost fixată să aibă loc peste două zile, în Germania.

– O să vezi, chiar dacă sînt foarte bogaţi, sînt oameni simpli. Nu sînt dintre aceia care fac paradă prin Moscova cu maşini Rolls-Royce, pe străzile pline de zloată…

Discuţia m-a făcut să cad pe gînduri. Mi i-am şi imaginat: la vreo 30 de ani, foarte sofisticaţi şi distanţi.

Însă, la Hotelul ,,Intercontinental”, unde ne-am dat întîlnire, descopăr nişte oameni plăcuţi, relaxaţi, în ţinută sport. Ea: blondă, zveltă, la vreo 30 de ani. El: chel, grăsuţ, trecut de 50.

– Va trebui să-i însoţiţi la şcoală, la activităţile extraşcolare, şi să-i învăţaţi limba franceză într-un mod distractiv, începe doamna, în engleză, înainte să-mi detalieze programul de zi cu zi al celor doi copii ai ei.

Domnul, care, pînă să-mi întindă mîna, a apucat să mă măsoare din creştet pînă în vîrful picioarelor – cu tot cu unghii, bineînţeles – o întrerupe pe soţia lui:

– Este de datoria lor să-şi facă singuri curat în cameră. Dar dvs. trebuie să-i determinaţi să îşi dorească să-şi facă singuri curăţenie.

Apoi:

– Fumaţi?

– Nu.

– Aveţi alergie la ceva anume?

– Nu.

– Sînteţi vegetariană?

– Nu.

– Aveţi rău de mare?

– Nu.

– Consumaţi băuturi alcoolice?

– Da. Ăăă… moderat, un pahar cu vin, cînd şi cînd, doar sînt franţuzoaică.

Pentru el, acesta a fost sfîrşitul interviului, aşa că se îndepărtează, cu telefonul la ureche. Doamna, puţin agitată parcă, măzgăleşte ceva pe o bucăţică de hîrtie. „5.000 de euro“, citesc eu.

– E salariul dvs.

Un angajator care oferă cu 1.000 de euro mai mult decît spune anunţul… Accept pe loc.

– Ştiţi, Moscova e un oraş dificil şi foarte periculos. Ar trebui să veniţi săptămîna viitoare să faceţi o încercare, ca să vedeţi dacă vă place şi dacă totul merge bine cu copiii.

Atunci cînd îi explic că la actualul meu loc de muncă nu pot să-mi iau concediu cînd doresc, şi cu atît mai puţin în ultimul moment, doamna pare aproape jignită.

– Însă cunosc un pic Moscova şi chiar mi-aş dori să trăiesc aici.

Doamna îşi strigă soţul grăbit, care e tot cu telefonul la ureche, şi îi explică situaţia în ruseşte.

– E bine aşa.

Dorinţa lui e poruncă. Îmi întinde o bancnotă de 500 de euro, pentru cheltuielile cu transportul şi hotelul, fără să arunce măcar un ochi pe chitanţe. Optsprezece ore de mers cu trenul, dus-întors, pentru o întîlnire de 20 de minute. Şi totuşi, nu, nu-mi pare rău.

Cincisprezece zile mai tîrziu…

Un pic neliniştită, îi aştept să sosească, sorbind un ceai la barul Hotelului ,,Ritz”. Ca om simplu ce sînt, nu mi-a trecut niciodată prin minte să închiriez o cameră în acest hotel luxos, cu decoraţiuni aurite şi lambriuri din lemn de mahon. Doamna îşi face apariţia cu un pas sigur şi hotărît (lucru nu chiar atît de uşor cînd porţi pantofi Louboutin, cu tocuri de 12 centimetri), cu o geantă din piele de crocodil marca Gucci, la vedere, şi dă ordine, discret, valeţilor. Viitorii mei şefi sînt alături de mama lor: Liza, o fetiţă blonduţă, de 7 ani, cu un aer poznaş, care se ascunde cînd îi spun „Bună ziua“, şi Alioşa, de 4 ani, micuţ, cu nasul cîrn, care se arată, pe dată, foarte afectuos. Cunoscător al locului, băieţelul mă ia de mînă şi mă conduce către ascensor. Trei tinere frumoase încheie convoiul. Sînt celelalte guvernante: o englezoaică, o rusoaică şi Solenne, franţuzoaica, pe care o voi înlocui de azi în 3 săptămîni. Va trebui să le dau o mînă de ajutor seara şi la sfîrşit de săptămînă – copiii de familie bună cer multă atenţie. Personalul hotelului, întotdeauna serviabil, manifestă un plus de solicitudine faţă de acest clan. Nimic uimitor, totuşi, ţinînd cont de teancul de bancnote oferit bacşiş celor care au urcat în apartament zecile de valize Louis Vuitton, burduşite ca pentru un sejur întreg…

Nu e prevăzută nici o plimbare: Liza e obosită după zborul cu avionul privat şi preferă să se uite la DVD-ul ,,Barbie la Paris”, întinsă pe patul său cu baldachin, sau să se joace de-a chelneriţa. Alioşa se distrează cu maşinuţele lui de colecţie, în camera de alături. Spre sfîrşitul după-amiezii, Nastia, mama lor, îmi încredinţează sarcina de a comanda cina.

– Comandă şi pentru tine ce vrei să mănînci, tot ce-ţi doreşti.

Mă gîndesc bine şi mă mulţumesc cu o supă de 40 de euro. Puţin familiarizată cu regulile sociale de aici, cărora trebuie să mă adaptez, ezit să sun la room-service. Liza, în schimb, obişnuită cu astfel de lucruri, îmi înhaţă telefonul din mînă şi formează, fără ezitare, numărul corect. Cina este servită. La fel şi şampania. Liza şi mama sa rămîn în picioare; abia dacă au timp să ia cina înainte să plece la Operă, în rochiile lor Dior şi hainele de blană. Solenne pleacă şi ea, în timp ce eu rămîn să mă familiarizez cu noua meserie de baby-sitter, alături de Alioşa.

A doua zi, cineva bate la uşă. E Jacques, cel ce îndeplineşte îndatoririle de „concičrge“ pentru familia Sokolov, în perioadele în care aceasta se află în capitala Franţei, un parizian serviabil din cale-afară, îmbrăcat cu o pelerină elegantă, din caşmir. E plătit pentru a îndeplini sarcinile urgente, cum ar fi găsirea unui şofer care-i va conduce pe copii la caruselul de la Turnul Eiffel, sau cumpărarea unei plăci de întins părul, ediţie Deluxe, limitată, ustensilă indispensabilă Nastiei. Jacques s-a trezit cu noaptea în cap ca să găsească, în ultimul moment, bilete pentru un spectacol de balet. E întotdeauna pe-aproape, dacă ai nevoie de el.

– Maşinile au ajuns, anunţă Jacques.

Întregul alai părăseşte hotelul, urmat de valize. După o călătorie de 3 minute, taxiurile se opresc pe Strada Montaigne, în dreptul unui imobil în stil haussmanian. Sătui să se cazeze la Hotelul ,,Ritz” cu prilejul fiecărei călătorii la Paris, adică de două ori pe an, cei doi au hotărît să renoveze un apartament, unde să se simtă „ca acasă“. Locuinţa, evaluată la mai mult de 10.000 de euro pe metru pătrat, ar trebui să aducă o schimbare, faţă de atmosfera impersonală şi mult prea convenţională a Hotelului ,,Ritz”. Cu toate acestea, stilul mi se pare identic, însă asta se datorează, fără îndoială, ignoranţei şi lipsei mele de gust…

Lustre, sfeşnice, covoare vechi, fotolii impunătoare din Secolul al XVIII-lea, coloane din marmură… Odată ce trec de uşa de la intrare, mă simt ca într-un palat, iar vederea spre Turnul Eiffel este superbă. Solenne mă invită în salon. De-abia îndrăznesc să mă aşez pe una din canapelele Ludovic al XVI-lea. Oare oglinda imensă, în stil baroc, cu rama ei aurită, ce atîrnă deasupra şemineului, e pusă acolo ca să creeze impresia că încăperea e mai mare? E adevărat, salonul nu are mai mult de 40 de metri pătraţi. Liza intră în trombă, transfigurată de încîntare.

– Vino să vezi!

O urmez în grabă pînă în camera părinţilor. Acolo, fetiţa apasă pe un buton: un ecran plat coboară din tavan. Trucul a fost născocit de JPM – nu-l ştiţi pe JPM? – arhitectul care a restaurat interiorul încăperilor, asigurîndu-se că păstrează autenticitatea decorului.

– Pune mîna!, îmi ordonă fetiţa.

– Ah, ce fin este!

Pereţii sînt tapisaţi cu blană de culoare maro. Renovarea s-a făcut în stilul Palatului Versailles. Savurîndu-mi uimirea, Liza adaugă cu entuziasm:

– În salon, televizorul e după oglindă, nu-ţi dai seama de asta decît după ce-l porneşti!

Fetiţa începe să alerge pe culoarul lung, pe mochetele cu modele albastre şi aurii. Mă ţin după ea şi, în acest timp, vizitez şi apartamentul: garderoba, dormitoarele invitaţilor, bucătăria, camera lui Alioşa. În sfîrşit, ajungem în camera ei. Liza sare pe patul cu baldachin, îndemnîndu-mă să arunc o privire şi în baia ei personală, cu robinete aurite.

– Haide să ne jucăm de-a Pet Shop!

Solenne îşi vîră capul pe uşă, oferindu-mi un moment de respiro.

– Vreau să ţi-l prezint pe Bruno, bucătarul francez. Încă nu l-ai cunoscut.

Credeam că făcusem deja turul apartamentului, însă uitasem de spălătorie şi de bucătărie, aflate dincolo de o uşă automată, ascunsă de decor, în capătul culoarului.

Abia apuc să descopăr lumea minunată din Pet Shop – figurine de animale viu colorate, capabile să doarmă într-un copac, sau să meargă într-o călătorie cu avionul particular, că Artiom, tatăl, de-abia sosit din voiaj, intră în cameră să-şi îmbrăţişeze fiica. Îi urmez pînă la intrare şi încep să flecăresc cu colega mea englezoaică, amîndouă declarîndu-ne încîntate de panourile chinezeşti din lemn lăcuit în roşu, ce acoperă pereţii din sufragerie. Mîndru de noua sa locuinţă şi măgulit de tonul nostru admirativ, stăpînul casei se apropie de noi:

– Mă gîndesc să cumpăr şi un castel mai mic, undeva, aproape de Paris, cu un domeniu mare, ca să pot juca golf.

Artiom şi-a mai propus să facă nişte lucrări de amenajare la un alt apartament, aflat cu două etaje mai jos – acesta în care ne aflăm nu are o suprafaţă suficient de mare ca să încapă şi o sală de sport. Celălalt apartament ar urma să aibă o saună, dar şi camere pentru invitaţi. Brusc, se aude soneria. Înainte să deschidă uşa mare de la intrare, Solenne aruncă o privire scurtă spre ecranul de control, instalat alături – în ziua de azi e demodat să te uiţi pe vizor. În faţa intrării se afla un preot ortodox, uşor de recunoscut după părul lung şi barba respectabilă. Nastia şi Artiom l-au adus tocmai de la Moscova, împreună cu nişte icoane, ca să le sfinţească locuinţa, aşa cum cere tradiţia. Apartamentul e mai întîi udat, în semn de binecuvîntare, cu şampanie – Dom Perignon, la 100 de euro sticla, din care jumătate ajunge pe unul dintre covoarele vechi -, apoi se spune o moliftă şi se stropeşte, peste tot, cu aghiasmă.

– Trebuie să-l ajutăm pe bucătar să aducă somonul, caviarul…, îmi şopteşte Solenne, în timp ce îmi savuram şampania.

Familia încă nu şi-a găsit timp să angajeze o servitoare şi un majordom care să se ocupe de apartament în restul anului. Omul bisericii, pînă în acel moment foarte ceremonios, începe să alerge cu copiii pe culoare. O atitudine simplă şi relaxată, care-l face foarte popular printre familiile cele mai înstărite din Moscova.

O slujbă… de decor?

O manichiură impecabilă, un machiaj fără cusur, un zîmbet strălucitor. Atîta timp cît contul din bancă îi este alimentat în permanenţă, o guvernantă are grijă de felul în care arată.

Se priveşte în oglindă de 15 ori pe zi şi cîştigă de 3 ori mai mult decît înainte, lucrînd jumătate din timp. Ce poate fi mai firesc, în lumea minunată a miliardarilor? Artiom şi Nastia vor ca persoanele care îi învaţă limbi străine pe copiii lor să fie „normale“ – un criteriu neclar, însă indispensabil. Normalitatea aceasta este, însă, foarte relativă, cînd munceşti 3 zile din 6, pe un salariu demn de un director de firmă – doar că n-ai nici pe de parte responsabilităţile acestuia. E o nebunie, de altfel, cît pot unii să cheltuiască pentru lucruri care devin, brusc, esenţiale, cum ar fi să iei cina la restaurant în fiecare seară, să-ţi faci programare la masaj o dată pe săptămînă, sau să-ţi angajezi o menajeră – ca şi cum să-ţi rupi o unghie ar fi o catastrofă! Şi-apoi, sînt o mulţime de cîştiguri colaterale: călătorii cu avionul privat, hoteluri somptuoase, vinuri scumpe, vara petrecută în staţiuni, celebrităţi întîlnite la tot pasul. Pe scurt, viaţă adevărată, petrecută mereu aproape de binefăcătorul tău. Iar partea cea mai importantă a muncii tale e să aştepţi după el. Să aştepţi ora la care trebuie să mergi să-l iei de la şcoală, să aştepţi să se schimbe, să aştepţi să termine de vorbit la telefon ori să se joace cu prietenii, să aştepţi să se încheie lecţiile de dans sau de tenis, să aştepţi să binevoiască să-ţi vorbească. De multe ori, trebuie să te lupţi cu un vag sentiment de inutilitate.

Cursul de meditaţie pe care l-am făcut cu cîteva luni înainte – 10 zile izolată într-un ashram, fără să schimb nici un cuvînt cu vreo fiinţă -, m-a ajutat nesperat de mult: acolo am deprins arta de a-mi impune prezenţa şi, în acelaşi timp, de a părea aproape invizibilă. Cînd nu eşti într-o poziţie dominantă, trebuie să dai dovadă de o disciplină interioară perfectă, ca să-ţi impui voinţa. Cînd vei dori să începi exerciţiile, ludice, bineînţeles, de citire sau de scriere, activitate pentru care, la urma urmei eşti plătită, trebuie să te aştepţi că niciodată nu e momentul potrivit. Şi să nu vă imaginaţi că vă puteţi baza fie şi pe o fărîmă de autoritate părintească: sumele consistente pe care le primiţi sînt pentru a-i insufla micuţului stăpîn dorinţa de a-şi face curat în cameră, de a-şi scrie temele, sau de a citi în franceză – toate astea, în timp ce-i îndepliniţi pînă şi cea mai neînsemnată dintre dorinţe. Dacă aveţi caracterul unui diplomat sau al unui şantajist, atunci e perfect. Copilul nu acceptă să-i dai dispoziţii, el cîntăreşte argumentele pro sau contra, iar, de multe ori, hotărăşte după cum are chef. Nu e uşor să-l faci să te asculte. De-a lungul unei zile, vei trece prin cel puţin un seism emoţional. Vei fi, pe rînd, o soră mai mare adorată, o profesoară dispreţuită, o guvernantă pe care o poţi ignora. Te vei afla în toate aceste ipostaze, în funcţie de momentele zilei, de cerinţele şi de dispoziţia micului stăpîn.

Ce perspective de dezvoltare personală poţi să întrevezi, cînd te afli într-un asemenea mediu? Probabil, nici una, în afară de posibilitatea de a te căsători cu un fiu de oligarh… Această perspectivă e rezervată pentru femei, în ciuda cîtorva excepţii, notabile, de bărbaţi care s-au lansat, şi ei, în această „carieră“. Cele care vin în Rusia pentru o slujbă de profesoară particulară o fac fie că îşi doresc să călătorească, pentru că trebuie să ramburseze un credit, ori vor să strîngă bani pentru a-şi cumpăra un apartament, fie pentru a-şi plăti studiile. Altele încearcă să lase în urmă o dezamăgire sentimentală, începînd o viaţă nouă. Unele sînt încîntate de ceea ce găsesc aici. Altele îşi văd repede iluziile sfărîmate – patronul le insultă, elevii se poartă ca nişte mici tirani. În plus, trăiesc cu teama că oricînd pot fi concediate… Norocul meu că n-am trecut prin aşa ceva, în casa familiei Sokolov.

Portretul-robot al unui oligarh (1)

Imaginaţi-vă un fericit cîştigător la Loto. Rus. Devenit, peste noapte, un bărbat irezistibil, el seduce o tînără creatură demnă de coperta revistei ,,Vogue” şi îşi depune prada într-un buncăr păzit de o armată de gărzi de corp. Copiii lui, la care ţine la fel de mult ca la miliardele din dotare, sînt cum nu se poate mai frumoşi. De altfel, el face tot ce-i stă în putinţă pentru a avea cît mai mulţi urmaşi, punînd umărul la creşterea demografică a Rusiei. E una din formele prin care îşi manifestă patriotismul. Copiii sînt trimişi la cele mai bune şcoli private din Moscova, sau din Europa. Tatăl lor nici măcar nu e nevoit să le cumpere diplomele.

Evident, oligarhul rus s-a „occidentalizat“ în decursul anilor şi al călătoriilor de afaceri. Nu mai foloseşte scobitori, la restaurant, evită cămăşile cu strasuri şi nu bea vodcă înainte să semneze contracte. Însă, în pofida manierelor şlefuite, natura sa de rus, înclinată către excese, tot va ieşi la iveală. Din cînd în cînd, rusul nostru se mai dă în stambă.

(va urma)

Marie Freyssac

COMENTARII DE LA CITITORI