Viermii puterii de convingere

in Anteprenoriat/Polemici, controverse

Vorbind aiurea, într-un context revoluţionar, cineva se tot întreba unde sînt antreprenorii. De ce nu ies ei în stradă să se lupte cu jandarmii şi de ce nu se lipesc de pancarte scoborîtoare de voievozi pentru a duce la groapă un regim autoritar, lacom şi plin de bube al unei naţiuni îngheţate, parcă, într-un alt timp.

Mulţi se întreabă, mai ales cei care nu se pricep nici măcar ce întrebări să pună, darămite să mai şi răspundă la ele, de ce Puterea de acum este atît de hulită şi de ce toţi cei care acum ne păstoresc au ajuns să fie atît de iubiţi de majoritatea social-democrată, dar, ca un făcut, atît de urîţi de către o minoritate care nu-şi mai găseşte locul pe nicăieri. Sînt mulţi cei care nu văd în spatele uşilor nici măcar cu ochii minţii, cu atît mai puţin cu ochii unui cititor atent al jurnalelor.

Oare locatarul de la Cotroceni, oare cel care spionează cai verzi prin Palatul Victoria, oare cei care stau în fotoliile din Parlament îşi pun vreodată întrebarea: cum se face că încă mai trăiesc întreprinzătorii cei fără de partid? Ei ştiu, oare, că afacerile cresc şi coboară strict după cum te afli în cercul încrederii politice? Văd ei că tot ceea ce nu e trandafiriu merge ceva mai prost, spre foarte prost?

Nu mă refer aici la micile chioşcuri cu „de toate” şi nici la extrema cealaltă, a marilor afaceri cu potenţial multinaţional. Nu vorbim de capitalul străin pe care, evident, aşa-zişii afacerişti de partid nu au curajul să-l sape. Mă refer strict la antreprenorii români, companiile care, cît-de-cît, au reuşit să crească, să aducă un minimum de confort psihic, şi chiar material, angajaţilor lor, cei care, ani şi ani, au reuşit să acumuleze şi să deruleze sume de bani, pe bune, fără să se conecteze la Bugetul de Stat.

Mă refer la oamenii de afaceri adevăraţi, cei pentru care fiecare zi este o provocare, cei care, pe lîngă concurenţă, mai au de înfruntat şi un vierme pesedist, crescut la umbra roşie a mentalităţii comuniste. O spumă roşie precum trandafirii (sigla partidului de la Putere – nota red.), care se foloseşte de poziţia politică pentru acaparare de bucăţi mari din piaţă şi de îndepărtare a oricărui adversar economic de pe felia lui.

Dacă mergi să-i întrebi pe cei care încearcă să supravieţuiască, pe acei antreprenori care, cu voia sau fără voia lor, nu au tangenţe cu politica, toţi îţi vor spune că dacă nu eşti PSD-ist nu ai cum să creşti, că aceştia, spre deosebire de alte partide care s-au perindat pe la Putere, acum nu se mulţumesc doar cu cîştigarea contractelor cu statul. Ei au intrat plini de noroi moral şi pe piaţa liberă, a firmelor private. Prin diverse sugestii, telefoane şi intervenţii, companiile mari, chiar şi cele internaţionale, preferă să lucreze cu firme oarecum agreate de către un anumit partid sau doar cotizant/simpatizant al vreunui om politic important.

Grosul financiar se îndreaptă către ei, iar restul, firimiturile, dacă mai rămîn, merg spre acei antreprenori necoloraţi politic. Cam asta, de fapt, este realitatea, asta, de fapt, este problema. Ei, pesediştii, sau udemeriştii, vorbitorii de limbă maghiară, sau cine mai votează în favoarea Puterii, şi-au întins tentaculele peste mediul de afaceri din România şi, din acest motiv, ura împotriva lor se amplifică pe zi ce trece.

Ei se numesc oameni de afaceri şi derulează milioane de euro prin firmele lor căpuşă. Ei se numesc „bisnismeni”, dar, de fapt, sînt nişte lipitori bine prinse de bugetul României. Sînt bine înfipţi în piaţa liberă şi nu se vor lăsa prea repede daţi jos de acolo. Iată de ce, în acest moment, în România s-au polarizat două curente, situate pe poziţii războinice. Una majoritară, nedreptăţită, şi una mai mică, un nucleu dur, care se ţine cu dinţii de ceea ce a apucat să muşte.

Dacă românul ar deschide ochii şi ar avea puterea de a privi ce se întîmplă dincolo de imaginea Armani a omului politic, ar putea să vadă un tip mascat, masiv, cu privire rea, cu un sac în spate, care, la lumina unei laterne, dispare peste hotare, fără să fie prins (vezi cazul lui Sebastian Ghiţă – nota red.). Ar mai putea vedea că de o parte şi de alta a drumului sau spre graniţă stau diverse instituţii ale statului, care, pe de o parte îl filmează, dar care, totodată, îi netezesc drumul spre alte tărîmuri. Ei ştiu că filmarea are să valoreze enorm peste un timp.

Tano

Copiii nimănui

 

COMENTARII DE LA CITITORI