Vieţi paralele

in Restituiri

Cine vrea să se convingă de insuficienţa teoriei mediului în viaţa artiştilor n-are decît să examineze în paralel vieţile a doi importanţi scriitori: Mihail Sadoveanu şi Eugen Lovinescu. Născuţi la diferenţă de un an, ei şi-au trăit copilăria într-un mediu natural şi social identic. Copii din mica burghezie orăşenească a Moldovei de Nord, atît Mihail Sadoveanu, cît şi E. Lovinescu au cunoscut aceleaşi împrejurări, aproape în acelaşi timp. Mai mult decît atît: ei au convieţuit în acelaşi oraş, Fălticenii, urmînd aceeaşi şcoală. Dacă teoria mediului ar fi funcţionat atît de mecanic pe cît o expunea Gherea, cei doi copii din Ţara de Sus ar fi trebuit să aibă aceeaşi traiectorie intelectuală şi să ofere literaturii române produse relativ identice. Realitatea este însă deasupra oricăror teorii. Cei doi colegi de gimnaziu fălticenean au parcurs traiectorii sociale diferite şi au lăsat fiecare moştenire nu numai o literatură deosebită ca gen, dar diferită şi ca spirit. Este drept că, la un anume moment, existenţa lor paralelă se bifurcă: unul din ei pleacă, pe speze familiale, la studii în Franţa; celălalt rămîne în ţară fără a persevera în direcţia studiilor. Peste puţin timp, cei doi se întîlnesc din nou, paralel, pe cîmpul literaturii, la fel de asidui şi de fecunzi. Dar acolo unde, după teoria simplificată a mediului, ar fi trebuit poate să avem o comunicare creatoare de excepţie şi o mare prietenie literară, faptele ne oferă un alt spectacol. Sadoveanu şi Lovinescu nu repetă prietenia lui Eminescu şi Creangă. Nici literariceşte ei nu oferă spectacolul unei comunităţi de ţeluri. Dar şi aici există un punct de contact: dacă E. Lovinescu a fixat în tinereţe imaginea lui Mihail Sadoveanu, pe care o va păstra neschimbată de-a lungul anilor plimbînd-o dintr-un volum în altul, Mihail Sadoveanu a gravat la maturitate portretul fostului său coleg de şcoală, în paginile de memorialistică ale ,,Anilor de ucenicie”, unde gestul său este, evident, o replică. După un interval de aproape 40 de ani, Mihail Sadoveanu răspunde portretului său executat în linii simple de E. Lovinescu în ,,Paşi pe nisip” cu un alt portret: portretul lui E. Lovinescu scris de mîna care lăsase în urmă ,,Păcat boieresc”, ,,Haia Sanis”, ,,Ţara de dincolo de negură”, ,,Baltagul”, ,,Nopţile de sînziene”. Iată cele două texte:
Sadoveanu văzut de E. Lovinescu
Mai tîrziu, Sadoveanu a venit la gimnaziul din Fălticeni. L-am avut coleg de clasă cîţiva ani – era un băiat bun, blajin şi cam visător. Scria de pe atunci. În clasa a doua compunea un haiduc – un Codreanu, mi se pare – pe care îl ilustra singur. Îndată ce venea la şcoală, colegii îi ieşeau înainte, iar Sadoveanu, într-un fund de pupitru, le citea noile aventuri ale lui Codreanu şi le arăta ilustraţii groaznice. Cum eu scăpasem de literatura haiducească de mult şi ajunsesem la „Dama cu camelii” a lui Dumas, îmi aduc aminte că gustam foarte puţin din literatura prietenului meu. Şi cînd un profesor i-a confiscat haiducul, mărturisesc că mi s-a părut un lucru foarte meritat…
Lectura de atunci a d-lui Sadoveanu era curat romantică. O mică autobiografie sub persoana lui Pipirig ne apare în „Crîşma lui Moş Precu”, desigur, amestecată cu grăuntele de ironie pe care ţi-l arunci singur la atîta distanţă de timp… ,,Treptele tronului”, ,,Cavalerii nopţii” şi toate romanele cu conţi, mauri şi marchize erau o hrană sufletească caracteristică. Nici haiducii nu erau dispreţuiţi. Mai mult decît atît, Sadoveanu aminteşte (,,Crîşma”, pag. 91) şi de oarecari hălăduiri cu pistoalele în brîu prin livezile Fălticenilor. Lucrul e exact. Luasem cu toţii un obicei de a juca pe haiduci, cu alte cuvinte, de a pune în practică scenele mai esenţiale, în huciurile şi păduricele din oraş. Pistoalele şi spînzurătorile chiar nu erau înlăturate. Pe cît îmi aduc aminte, Sadoveanu făcea mai totdeauna pe haiducul, pe Jianu, de pildă – iar eu făceam parte din poteră. Se vede că era o predestinare ca Sadoveanu să ajungă scriitor (şi să înceapă cu ,,Cozma Răcoare”), iar eu să devin criticul lui – adică tot un fel de poteraş literar.
Am amintit aceste lucruri pentru că mi se pare că romantismul povestirilor trebuie căutat în aceşti ani ai copilăriei. Codreanu confiscat – uşor s-a putut transforma în Ivanciu Leul sau Cozma Răcoare. Şi e probabil că aceste povestiri să fi fost scrise demult, ca multe alte lucrări. Mai pe urmă numai, Sadoveanu le-a publicat cu modificări. Oricum însă, ele au făcut şcoală – nu la Sadoveanu (lucru pentru care mă bucur), ci la alţi scriitori mai puţin experimentaţi. Amintirea acestor ani ai copilăriei petrecuţi în Fălticeni a rămas neştearsă. Foarte mulţi din eroii d-lui Sadoveanu sînt figuri luate de aici şi foarte cunoscute. Aşa paşnicii funcţionari din nuvela „Cîinele“ putem să-i arătăm cu degetul; iar întreaga „Crîşmă a lui moş Precu” se petrece lîngă Fălticeni. Oraşul se numeşte Şomuz, iar satul Rădăşeni e ascuns sub numele de Broşteni. Circiuma lui Moş Precu e ceva real şi se află şi acum. Figurile mai însemnate sînt, de asemenea, reale. Faimosul popă Tărăboi, deşi are multe adaosuri în rău – trăieşte şi cinsteşte şi acum. Mahalaua Fălticenilor, iazul Şomuzului, apa Moldovei şi frumosul ei şes apar, de asemenea, deseori în povestirile d-lui Sadoveanu; ele erau locurile favorite ale copilăriei sale cam vagabonde. Liceul îl făcu la Iaşi. Îl vedeam rar – avea planuri literare, plete mari, şi scria nuvele pe la diferite folicule. Acele nuvele, reluate mai tîrziu, explică abundenţa actuală a d-lui Sadoveanu, care pune pe gînduri pe mulţi.
pag 5 mihail sadoveanu
Lovinescu văzut de Sadoveanu
Din cînd în cînd, în vacanţă, mă întîlneam şi cu vechiul meu coleg de gimnaziu, Eugen Lovinescu. Acest prieten al meu din copilărie şi-a făcut un drum luminat în literatură. Opera lui diversă şi cochet îngrijită mi-a prilejuit desfătări şi am preţuit-o într-o măsură mai mare decît a putut el s-o preţuiască pe a mea. Tatăl lui Eugen, domnul Teodor V. Lovinescu, fusese director al gimnaziului în timpul cînd învăţasem eu acolo. Era coborîtor din gospodarii de la Rădăşeni: bărbat nalt, sprinten şi frumos. Întreprinzător şi chibzuit, întemeiase în Fălticeni un fel de casă de economii, pentru sprijinul funcţionărimii. Către sfîrşitul carierei şi-a orînduit la malul Şomuzului, lîngă Iazul-Botoşanilor, o fermă şi-o livadă de toată lauda. Întreaga rîvnă şi hărnicia răzeşilor din neamul său, care tînjiseră după moşiile pierdute şi luptaseră pentru pămînturi cotropite, renăşteau în bătrînul meu profesor de istorie. Într-un rînd mi-a arătat unul din documentele micilor proprietăţi pe care le cumpărase, ca să întregească moşioara ce-i era ultima bucurie. Linia de hotar – scria în ispisocul său – merge pînă la „jîmbătura” apei Şomuzului. M-a bucurat şi pe mine expresia aceea: jimbătura apei, cît îl bucurase pe domnia sa. Îmi era deosebit de simpatic fostul meu dascăl. Soţia sa era o cuminte odraslă de neam de presviter: cucoana Profira.
Iată că, în cuibarul acestor cum se cade găini răzăşeşti, ieşise un pui de raţă. Eugen n-avea nimic din ce-ar fi trebuit să aibă un fecior al unui neam dîrz. De pe cînd era „cuconaş” în clasa întîia la gimnaziul „Alecu Donici”, ne informa că se hrăneşte numai cu prăjituri. Îşi pipăia cu o satisfacţie precoce hainele, îndemnîndu-ne să ne încredinţăm şi noi că stofa e „lînă-n lînă”. Cuminte ca o duducă, îşi vedea numai de bucoavne şi nu ieşea niciodată la zburdăciunile noastre, la oină şi la haiducie. Nu coborîse niciodată în răsăritul soarelui la iaz; nu se scălda la opust, nu înota pînă la plăvii, ca să se scufunde cu capul în jos şi să scoată scoici. Toate aceste fapte măreţe au rămas pentru el un mister pe totdeauna încuiat. Nici vînătoare, nici pescuit, nici drumuri pe jos, la mînăstiri şi la munte. Şi-a vîndut demonului cărţilor sufletul şi a fost rob tipăriturilor pînă la sfîrşitul vieţii. Aş fi preferat să aibă sufletul bătrînilor săi, să fie el însuşi, cu îndîrjire, cu toane, cu însuşirile şi scăderile rasei. El se dăduse „de suflet” autorilor consacraţi, renegîndu-şi seminţia. Încă de pe atunci, din 1902, îi era mîna moale şi obrazul prea bucălat, fără sînge.
Nu-i plăcea cucoanei Săftica Millo. Dumneaei n-ar fi poftit să întinerească pentru el.
– Stimată doamnă, i-am obiectat eu, a fost premiant întîi în toate clasele; are o memorie extraordinară.
– Tare frumos.
– Iar acum e un mic savant; a speriat universitatea.
– Îmi pare rău, n-am ce-i face; ar fi trebuit poate descîntat de pe cînd era de ţîţă.
Îl întîlneam pe uliţele orăşelului provincial, făcînd cîteva sute de paşi de la librăria Hulubei pînă la biserica „Adormirii”, într-o plimbare sacră, pe care n-ar fi evitat-o cu nici un preţ, în tovărăşia unor tineri palizi, cărturari dintr-o rasă mai veche. Îmi erau şi mie dragi şi-i preţuiam, dar cînd era vorba de huceagurile de la Oprişeni şi de iazurile Şomuzului, îi lepădăm fără a sta în cumpănă. Vorbeam puţin; nu-mi plăcea să dezbat lucruri prea importante. Şi părerea despre ale lumii năcazuri a unui autor lăudat nu mă emoţiona peste măsură. Uneori, aveam veleităţi să opun şi eu o explicaţie a mea. Asemenea impietăţi îl indispuneau pe amicul meu, şi dezbaterea lua curînd sfîrşit. Îl îndemnam uneori către lumină şi aer, către Moldova şi pîclele munţilor. Acolo era vatra seminţiei noastre, a mea şi a lui. Nu-l puteam dobîndi niciodată pentru mine şi ai săi; într-o zi era al unui autor antic, în alta, al unui franţuz ori englez. N-a dorit niciodată răgaz, să fie nepotul uncheşilor lui. Ne-am păstrat totdeauna prietenia din tinereţe; însă ne-am izolat fiecare într-ale sale.
* * *
Cînd a apărut ,,Anii de ucenicie”, în 1944, E. Lovinescu nu mai era în viaţă. Evocarea lui Mihail Sadoveanu este un epitaf. Iar cele două portrete faţă-n faţă ne arată cît de nefundată este teoria influenţei mediului. Chiar cînd cuibarul e acelaşi, puii pot fi atît de diferiţi!
MIHAI UNGHEANU (1984)

COMENTARII DE LA CITITORI