Vieţile secrete ale celor patru preşedinţi americani care au fost asasinaţi (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

ABRAHAM LINCOLN

(12 februarie 1809 – 15 aprilie 1865)

În 1862, Războiul Civil era în toi, iar preşedintelui Abraham Lincoln îi era de ajuns. Generalul George McClellan, precaut în a implica pînă la capăt armata confederată, lăsase această precauţie să degenereze în letargie, iar Lincon îşi pierduse răbdarea. „Dragul meu McClellan, dacă nu foloseşti armata, aş vrea să o împrumut eu pentru o vreme“, i-a telegrafiat preşedintele mocăitului comandant.

Abraham Lincoln avea un simţ al umorului răsunător. Şi chiar avea nevoie de el. Dacă este singurul preşedinte american care a reuşit să reîntregească o naţiune dezbinată, probabil că nu este o coincidenţă că a fost şi cel mai amuzant bărbat care a ocupat vreodată Casa Albă. Povestea şi realizările sale pot foarte bine să reprezinte cel mai impresionant testament din istorie pentru puterea rîsului.

Născut în Kentucky, Lincoln a combinat un singur an de educaţie formală cu o poftă nepotolită pentru lectură, devenind un avocat şi un politician de succes. A devenit membru al Partidului Whig din Illinois, însă s-a alăturat noului Partid Republican datorită poziţiei sale împotriva sclaviei. În cadrul unei candidaturi pentru Senat împotriva lui Stephen Douglas, în 1858, şi-a confirmat, dincolo de orice îndoială, reputaţia de adversar elocvent şi convingător al instituţiei urîte din tot sufletul. Deşi a pierdut, a candidat din nou împotriva lui Douglas în 1860 – de data aceasta pentru preşedinţie. Pentru sudişti, numele lui Lincoln era emblematic pentru atitudinea crescîndă din nord care le ameninţa tot ceea ce le era drag.

Adevărul nu era nici pe departe atît de simplu. Votat la Casa Albă de către o opoziţie crescîndă faţă de sclavie, Lincoln era un pic mai interesat de rezolvarea diviziunilor naţionale decît de eliberarea sclavilor. În ciuda vociferărilor din partea republicanilor radicali de a pune capăt sclaviei, cu totul şi pentru totdeauna, Lincoln dorea unirea cu orice preţ. Discursul său inaugural a inclus chiar un angajament de a aduce în vigoare legile cu privire la sclavii fugari, care aveau ca scop aducerea sclavilor înapoi la proprietari (chiar şi a acelora care fugiseră în alte state). Anii de război sîngeros aveau să îl facă să se răzgîndească.

Aşa cum avea să o facă şi ghinionul armatelor nordiste. Depăşite numeric şi tehnic, forţele armatei sudiste au dat dovadă de o capacitate exasperantă de a decima armatele federale, una după alta. Lincoln, bîjbîind după un general care să îi aducă victorii, a trecut printr-o grămadă de incompetenţi pînă să-l găsească, în cele din urmă, pe Ulysses Grant. Proclamaţia de Emancipare – eliberarea, la nivel executiv, a sclavilor, şi singurul act cu care este asociat cel mai adesea numele lui Lincoln – a fost o manevră tactică: nu doar că a ameninţat să nege Sudului majoritatea forţei sale de muncă, dar a şi promis împrospătarea armatelor nordiste cu negri eliberaţi. Acest lucru a conferit cauzei nordiste un sentiment de moralitate indiscutabilă, care nu a dăunat nimănui, mai ales cînd naţiuni ca Anglia şi Franţa erau dornice să se alăture luptei duse de Confederaţie. Şi astfel, Lincoln – care nu dorise decît înfrînarea sclaviei în Sud – a ajuns cunoscut ca Marele Eliberator.

În tot acest timp, necioplitul băiat de la ţară avea să dea dovadă de inconsecvenţă în vederea Constituţiei. A suspendat dispoziţia de habeas corpus, care proteja fiecare cetăţean de percheziţionarea guvernamentală; a pus sub blocadă toate activităţile comerciale din porturile sudiste, gest acceptat de comunitatea internaţională doar în timpul războaielor împotriva puterilor străine; a făcut apel la rezerviştii din statele naţionalizate pentru a crea o armată. Actele sale, în ciuda protestelor zgomotoase din partea celorlalte două grupări ale guvernului federal, erau justificate, din punctul lui de vedere, de problema timpului: se afla în joc însăşi existenţa naţiunii, iar pierderea timpului cu urmarea procedurii corecte n-ar fi făcut decît să întărească poziţia celor care se retrăseseră din Uniune.

Pentru eforturile sale, Lincoln avea să primească un glonţ în ceafă. Lucru deloc surprinzător. Nici un alt preşedinte nu a fost ocărît la fel de mult. Dacă Sudul îl dispreţuia pentru că se opunea sclaviei şi răspundea provocărilor cu forţă nerestricţionată, multe persoane din Nord îl considerau fie un tiran nechibzuit, fie un maimuţoi apărut în ultima clipă în lupta emancipării, sau toate cele de mai sus. Cu toate acestea, nu e uşor să găsim un alt preşedinte american care să fi dat dovadă de mai multă elocvenţă, modestie, compasiune şi hotărîre. Şi să nu uităm de simţul umorului. Lincoln excela în toate. Şi cine a rîs la urmă?

Execuţie în masă

Este puţin cunoscut faptul că Abraham Lincoln a autorizat personal cea mai mare spînzurare în masă din istoria Americii. În 1862, indienii Sioux aflaţi în pragul înfometării au atacat aşezări ale albilor din Minnesota, ucigînd peste 800 de bărbaţi, femei şi copii. În cele din urmă, trupele unioniste i-au îngenuncheat pe indieni, i-au judecat, iar pe 307 dintre ei i-au condamnat la spînzurătoare. Alarmat de zvonuri cum că judecata a fost făcută cam în pripă, Lincoln a revizuit în persoană toate cele 307 condamnări. Cu excepţia a 38 de sentinţe, toate celelalte au fosf comutate. Pe 26 decembrie, 4.000 de spectatori s-au strîns în Mankato, Minnesota, pentru a asista la cele 38 de spînzurători.

Lincoln nu suporta nătărăii şi avea darul de a se descotorosi de ei cu graţie şi cu umor. În timpul Războiului Civil, a primit o cerere scrisă pentru un „sentiment“ cu autograf personal. El a trimis următorul răspuns: „Stimată doamnă, cînd rogi un străin să facă ceva ce este doar în interesul dumitale, pune şi un timbru în plic. Iată sentimentul tău şi poftim autograful meu“. Cu altă ocazie, Peter Harvey, asociatul şi biograful răposatului Daniel Webster, s-a dus să îl vadă pe Lincoln. După ce i-a împuiat capul preşedintelui cu sfaturi pe care, în calitate de cel mai apropiat prieten încă în viaţă al lui Webster, era convins că marele Webster în persoană i le-ar fi oferit, dacă ar mai fi trăit, Harvey se aştepta să facă impresie asupra ascultătorului său, însă Lincoln, după ce a stat tăcut şi a ascultat cu atenţie timp de două ore, nu a făcut decît să se aplece înainte, să-l apuce pe Harvey de picior şi să exclame: „D-le Harvey, ce gambe înspăimîntător de mari aveţi!”. Şi asta a fost tot.

Preferinţe pentru invenţii

Abraham Lincoln era un mare amator de invenţii. Chiar a patentat una, un dispozitiv care să ridice vapoarele cu abur deasupra bancurilor de nisip periculoase, care se folosea de o serie de camere care se puteau umfla cu aer. Era întotdeauna cu ochii în patru după inovaţii în privinţa armelor, care ar fi putut să ofere un avantaj armatelor unioniste şi, uneori, putea fi observat

testîndu-şi noile creaţii pe peluza din spatele Casei Albe. Printre invenţiile pe care le-a trecut în revistă personal se afla o mitralieră primitivă, o metodă de prognoză meteo şi o cuirasă sau o platoşa de oţel, care s-a dovedit a fi prea greoaie pentru a fi purtată de soldaţi.

Un lider neînfricat

Preşedintele Lincoln nu ducea lipsă de duşmani – într-un dosar de pe birou pe care scria „Asasinări”, păstra toate scrisorile de ameninţare cu moartea pe care le primise. Este un miracol că a trăit atît cît a trăit, pentru că uciderea sa de către John Wilkes Booth a fost doar ultimul dintr-o lungă serie de atentate la viaţa sa.

Să ne gîndim la momentul în care Mary Todd Lincoln a fost rănită într-un accident de trăsură. Mai tîrziu, s-a descoperit că şuruburile care ţineau prins de vehicul locul birjarului fuseseră desfăcute, aproape sigur cu intenţia de a-i face rău preşedintelui. Însuşi Lincoln era alarmant de atent cu privire la siguranţa sa, ceea ce îi înnebunea pe cei din cercul său de apropiaţi. Ward Lamon, şerif la Districtului Columbia, a luat foarte în serios protecţia preşedintelui, uneori spre propria sa frustrare. Odată, chiar a ameninţat că îşi dă demisia, la auzul veştii că preşedintele ieşise şi se dusese la teatru însoţit doar de republicanul radical Charles Sumner şi de baronul Gerolt, bătrînul ambasador al Prusiei, „dintre care nici unul”, a izbucnit Lamon, „nu ar fi putut să se apere dacă ar fi fost atacat de o femeie bine făcută”. În ciuda măsurilor luate pentru protecţia lui Lincoln, au existat nişte momente în care a fost cît pe ce să fie ucis – inclusiv un foc de armă care l-ar fi omorît dacă nu ar fi fost calul său care, de teamă, s-a ridicat pe picioarele din spate (glonţul i-a străpuns coroana pălăriei). Abia în 1864 i s-a desemnat o pază lui Lincoln: patru agenţi în haine civile.

Însă aceştia nu i-au fost alături pentru a-l proteja atunci cînd, pe 14 aprilie 1865, actorul şi simpatizantul confederat John Wilkes Booth a intrat în loja lui Lincoln de la Ford Theatre şi l-a împuşcat în ceafă.

Vreme de doliu

În săptămînile care au urmat asasinării lui Lincoln, poporul american, deja zdrobit, a intrat în doliu. Mulţi dintre ei au intrat însă şi în Casa Albă – mai exact, pentru a fugi cu toate lucrurile pe care puteau pune mîna. Cum Mary Todd Lincoln stătea în camerele de la etaj, isterică, iar preşedintele Andrew Johnson încă mai făcea pregătiri pentru a prelua funcţia, Casa Albă devenise o pradă uşoară pentru căutătorii de suveniruri. Doar setul de porţelan valora impresionanta sumă de 22.000 de dolari.

JAMES A. GARFIELD

(19 noiembrie 1831 – 19 septembrie 1881)

În 1880, mai existau încă o grămadă de republicani care voiau ca Ulysses Grant să se întoarcă la Casa Albă. Autointitulîndu-se „Hotărîţii”, erau în opoziţie cu „Semi-regeneraţii”, majoritatea acestora susţinîndu-1 pe senatorul James Blaine din Maine. Situaţia creată la Convenţia Republicană a produs un candidat cu puţini susţinători: James A. Garfield, care, ca mulţi alţii înaintea lui, nu a vrut preşedinţia, ci doar a acceptat chemarea partidului.

Garfield se trăgea din Ohio şi era prieten apropiat cu Rutherford Hayes, cu ale cărui politici era în general de acord. (Garfield era membru al unei controversate comisii de 15 bărbaţi, care l-a ales pe Hayes în 1876.) Republicanii l-au considerat pe Garfield dispus la compromisuri şi capabil să depăşească prăpastia care se formase între Clădirea Capitoliului şi Casa Albă. Deşi implicat în unele scandaluri care zguduiseră preşedinţia lui Grant, era respectat de mulţi, era un orator excelent şi un învăţat, iar cei mai mulţi erau de părere că trecutul lui pătat avea de-a face mai degrabă cu naivitatea, decît cu lipsa de scrupule. Era aproape un geniu: ales în Congres la doar 32 de ani, era deja profesor de limbi clasice, preşedinte al Colegiului Hiram şi maior general în armata unionistă. Tipul era plin de potenţial!

Însă puţini preşedinţi pot arăta lumii de ce sînt capabili în doar patru luni de zile, adică atît cît a ocupat Garfield funcţia de preşedinte. Un nebun pe nume Charles Guiteau avea să se ocupe de asta cu cîteva gloanţe de calibrul 44. Guiteau era o manifestare total neplăcută a unei probleme care avea să îl cicălească pe Garfield pe toată durata preşedinţiei sale: patronajul. Legiuni de căutători de serviciu îl vînau în mod constant pe preşedinte, acesta remarcînd, la un moment dat, că „Oamenii ăştia mi-ar lua creierul, carnea şi sîngele, dacă ar putea”. Guiteau se numără printre cei mai insistenţi – iar cînd preşedintele i-a respins petiţiile în care solicita să devină consul general la Paris, Guiteau a fost cuprins de o furie criminală. Asasinatul a şocat întreaga ţară şi a determinat guvernul să revizuiască sistemul de patronaj; rezultatul a fost Legea Pendleton din 1883, care stabilea numirea în posturile administraţiei de stat exclusiv pe baza talentului şi a vechimii.

După un mandat atît de scurt şi lipsit de evenimente, bietul Garfield este ţinut minte – atunci cînd cineva îşi aduce aminte de el – ca primul preşedinte stîngaci şi ultimul care să se fi născut într-o colibă. Ce pierdere!

Prea bărbat pentru o singură femeie

Garfield era considerat o frumuseţe la vremea lui, iar soţia lui… ei bine. Ea nici pe departe. Numele ei era Lucreţia, însă soţiorul James îi spunea Creta. Pe cînd era ofiţer în timpul războiului, a avut o aventură cu o femeie rămasă în istorie ca „d-na Calhoun“. Deşi se cunosc puţine lucruri despre ea, ştim totuşi că soţia lui a aflat despre relaţie. Reacţia ei a fost interesantă: l-a trimis pe Garfield la New York să se mai întîlnească o dată cu d-na Calhoun, unde el a avut grijă să recupereze toate scrisorile de dragoste pe care i le trimisese şi să le distrugă. Soţii Garfield au rămas extrem de apropiaţi pentru tot restul vieţii.

Cînd loveşte fulgerul

Aşa cum a spus odată preşedintele Garfield, „Nu poţi să te aperi împotriva tentativelor de asasinat, tot la fel de bine cum nu te poţi apăra de trăsnet”. Poate că nu; însă atunci cînd eşti preşedintele Statelor Unite, şansele de a fi asasinat sînt mult mai mari.

Charles Guiteau nu arăta ca un nebun atunci cînd a venit să ceară preşedintelui poziţia de consul general la Paris. Era amabil şi politicos. Nici nu a alarmat administraţia atunci cînd, după ce nu a primit nici o veste în legătură cu solicitarea sa, a asaltat Casa Albă cu scrisori în care cerea insistent un răspuns. La urma-urmei, Washingtonul nu ducea lipsă de excentrici stăruitori care să caute o pomană de la Casa Albă.

Însă, la scurt timp, lucrurile s-au înrăutăţit. Guiteau îşi petrecea zilele în Lafayette Park, vizavi de Casa Albă, urmărind membrii cabinetului în speranţa să obţină vreun cuvînt cu privire la cariera sa. Secretarul de stat, James Blaine, s-a săturat atît de tare de cicăleala lui, încît, în cele din urmă, şi-a pierdut cumpătul, urlînd: „Să nu-mi mai vorbeşti niciodată, cît oi trăi, despre funcţia de consul la Paris!”. Guiteau putea fi văzut chiar şi hoinărind prin Casa Albă, pînă cînd personalul a fost informat să nu-i mai permită să mai pună vreodată piciorul în reşedinţă.

În cele din urmă, şi ultima lui rămăşiţă de sănătate mintală s-a dus pe apa sîmbetei. A cumpărat un pistol British Bulldog, a primit instrucţiuni de la vînzător despre cum să îl folosească şi – deja conştient de ceea ce urma să facă şi ce avea să i se întîmple după aceea – a vizitat închisoarea locală pentru a-şi face o idee cu privire la viitoarea sa locuinţă. Cînd preşedintele aştepta trenul în staţia Baltimore şi Potomac, Guiteau s-a îndreptat calm către el, a scos pistolul şi a tras de două ori. Primul foc a zdrelit braţul lui Garfield, însă al doilea i-a străpuns spatele şi l-a doborît.

În timpul celor opt zile în care a zăcut, starea lui Garfield a mers de la rău la mai rău şi după aia la mai bine, răsturnînd mereu predicţiile. Un lucru pare sigur: nu glonţul lui Guiteau a fost cel care l-a ucis, ci toate sondările cu degetele şi cu instrumentele medicale, toate neigienice. Cu cît încercau medicii mai mult să scoată glonţul, cu atît mai rău îi făceau bietului Garfield, care a fost treaz în tot timpul chinului (şi care suferea din cauza căldurii şi umidităţii îngrozitoare din vara aceea). Procesul sîngeros a luat o turnură tragicomică atunci cînd Alexander Graham Bell a fost rugat să ajute. El a utilizat un soi de detector de metale timpuriu, în speranţa că va localiza acea bucată de plumb, însă fără folos. Investigaţiile neigienice au continuat, iar în cele din urmă Garfield a dat ortul popii. Doctorii au localizat glonţul în timpul autopsiei.

În ceea ce-l priveşte pe Guiteau, părea destul de mulţumit. Oricît de incredibil ar părea, juriul l-a considerat sănătos mental şi a fost spînzurat pe 30 iunie 1882.

WILLIAM MCKINLEY

(29 ianuarie 1843 – 14 septembrie 1901)

„Am trecut printr-un război”, a remarcat William McKinley în primul an al administraţiei sale, referindu-se la serviciul său militar din timpul Războiului Civil. „Am văzut mormanele de morţi şi nu mai vreau să le mai văd încă o dată”. Totuşi, cu toată discuţia despre pace, administraţia lui McKinley avea să cunoască multă violenţă.

William McKinley era un drăguţ. Sub patronajul concetăţeanului său din Ohio, Rutherford Hayes, a făcut parte din Camera Reprezentanţilor şi a devenit guvernator al statului său natal. Impresionase întotdeauna oamenii cu capacitatea sa de a-şi aminti numele lor, cu felul în care îi refuza, făcîndu-i să se simtă ca şi cum le-ar fi făcut un serviciu, cu garoafele purtate la rever (pe care le oferea bucuros celor în căutare de muncă, dezamăgiţi de refuz, pentru a le alina suferinţa), cu sinceritatea sa jovială şi – cel mai mult dintre toate – cu devotamentul său afectuos pentru soţia epileptică. Chiar şi duşmanii lui urau să spună lucruri rele despre el.

Dar în spatele politeţii sale zîmbitoare se afla un om machiavelic şi perfid, un intrus la Washington care naviga fără efort pe canalele puterii. Imaginea de tip de treabă i-a prins bine – după cum a spus odată ministrul de război, Elihu Root, „Avea un fel anume de a-i manipula pe oameni, încît aceştia ajungeau să creadă că ideile lui erau, de fapt, ale lor”. Să luăm presa, de exemplu. Spre deosebire de morocănosul său predecesor, Grover Cleveland, lui McKinley îi plăcea publicitatea de care beneficia din partea presei – într-adevăr, chiar a încurajat-o, construind prima cameră de presă de la Casa Albă. Oferind un flux constant de informaţii (atent selectate), i-a făcut curînd pe jurnalişti să îi mănînce din palmă. Cine pe cine folosea?

Poate că nu ar trebui să ne surprindă că acest individ sociabil a fost responsabil şi de dezlănţuirea unui atac violent al imperiului. Cuba a oferit scuza ideală: se revolta de ani de zile, într-un război împotriva stăpînilor din Spania, ameninţînd milioanele de dolari pe care le investiseră americanii acolo. McKinley a expediat vasul de luptă „Maine“ în portul Havana, drept dovadă a intenţiei Americii de a nu-şi pierde din vedere interesele. La scurt timp de la sosire, vaporul a sărit în aer, ucigînd mai bine de două sute de marinari americani. Deşi cauza sfîrşitului spectaculos al vasului fusese, cel mai probabil, un foc de cărbuni, America avea un casus beli, iar întreaga naţiune părea să se cutremure din cauza răzbunării şi a furiei.

Cu excepţia preşedintelui. Cel puţin pentru început. McKinley a insistat să înfiinţeze o comisie care să investigheze dezastrul suferit de „Maine“, chiar şi după ce propriul său asistent de marină, Theodore Roosevelt, l-a numit „fricos fără sînge” pentru că se purta cu atîta precauţie. Comisia a ajuns la concluzia că explozia fusese determinată de o mină spaniolă, iar McKinley a fost atras în baia de sînge. Războiul Hispano-American, aşa cum a fost el, a durat cam trei luni. înfrîngerea spectaculoasă a Spaniei nu a surprins pe nimeni – a predat, în cele din urmă, Puerto Rico, Filipinele şi Guamul unor State Unite nesătule. Cuba, deşi independentă, a devenit practic un stat vasal, iar preşedintele chiar a convins Congresul să anexeze teritoriul Hawaii. Cu toate acestea, vărsarea de sînge nu se terminase nici pe departe. McKinley a devenit mai puternic în armura sa, reacţionînd cu o cruzime tulburătoare la o revoltă din Filipine. A trimis mii de soldaţi în China pentru a pune capăt revoltei Boxerilor, în care xenofobi chinezi încercau să pună capăt secolelor de manipulare europeană, măcelărind fiecare străin pe care puneau mîna. Ah, grijile imperiale!

Nimic nu mulţumeşte publicul alegător mai mult decît victoria într-un război, cu excepţia unei economii în creştere. McKinley le-a avut pe amîndouă – depresiunea economică începută în 1893 se terminase şi toată lumea se tolănea în noua şi capabila Americă. În astfel de zile îmbătătoare, pare că doar un anarhist ar fi putut să găsească motive de îngrijorare – şi unul chiar a găsit. Numele său era Leon Czolgosz şi, la Expoziţia Pan-Americană din Buffalo, l-a împuşcat pe McKinley la doar o zi după ce preşedintele proaspăt reales fusese întîmpinat cu o pancartă uriaşă pe care scria „Bine ai venit, McKinley, conducător al naţiunii şi al imperiului nostru”. A murit opt zile mai tîrziu.

O căsătorie model

Prima doamnă Ida McKinley suferea de epilepsie, deşi acest cuvînt era evitat cu grijă de către jurnalişti atunci cînd scriau despre ea. Crizele ei se puteau declanşa în orice moment şi chiar aşa se întîmpla – la dineuri oficiale, cu ocazia adunărilor publice, a discursurilor etc. Însuşi McKinley era o sursă de inspiraţie, datorită devotamentului său respectuos faţă de ea. Cînd crizele ei erau deosebit de grave, el doar îi ascundea faţa cu ajutorul batistei. Se pare că întunericul o liniştea, iar cînd criza trecea, cuplul continua ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. McKinley nu era niciodată prea ocupat pentru a o vizita pe Ida, şi întreg Washingtonul era martor al apropierii evidente a cuplului. Grija lui McKinley pentru Ida nu i-a părăsit niciodată mintea chinuită, nici măcar cînd a fost rănit mortal. Primele cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost împuşcat au fost adresate secretarului său, George Cortelyou: „Soţia mea – ai grijă, cum îi spui, Cortelyou – ah, ai grijă!”.

JOHN FITZGERALD KENNEDY (1)

(29 mai 1917-22 noiembrie 1963)

Cum devii unul dintre cele mai iubite personaje din toate timpurile, după ce ai fost preşedinte doar 3 ani, şi nici ăia foarte productivi? Începi prin a avea un tată incredibil de ambiţios, îngrozitor de lipsit de scrupule şi infect de bogat. Te ajută să ai şarm, umor şi să arăţi ca o stea de cinema. Şi nu strică să fii doborît de un trăgător înainte ca legislaţia ta internă să apuce să fie sfîşiată de Congres. John F. Kennedy le-a avut pe toate – şi nici un adevăr, indiferent cît de urît, nu poate înlătura aura strălucitoare care îi înconjoară amintirea.

„Jack” Kennedy a crescut într-o gospodărie din Massachusetts, în care să fii fragil şi bolnăvicios – aşa cum era el – era ceva intolerabil. Tatăl său, Joseph Kennedy Sr., strînsese o avere înspăimîntătoare din speculaţii la bursă, investiţii în filme de la Hollywood şi din vînzarea la negru a băuturii în timpul Prohibiţiei. Îşi conducea gospodăria ca un centru de pregătire a viitorilor oameni de succes. În jocurile de fotbal ale clanului, totul se reducea la cîştig, iar învinşii învăţau să îşi plece capul de ruşine. Soţia lui Joe, Rose, a contribuit la atmosfera sănătoasă din familie, ţinîndu-şi gura închisă şi reţinîndu-şi orice afecţiune faţă de cei 9 copii ai lor.

(va urma)

Cormac O’Brien

(Text preluat din volumul „Vieţile secrete ale preşedinţilor americani“)

COMENTARII DE LA CITITORI