Vieţile secrete ale preşedinţilor SUA din ultimii 35 de ani (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

RONALD REAGAN
Preşedintele Ronald Reagan a afirmat, la un moment dat: „Nu cred că aş fi putut face munca asta dacă nu aş fi fost actor”. În această mărturisire se află principala problemă a celui de-al
40-lea preşedinte al SUA: după o carieră ca actor în filme de mîna a doua (cu un cimpanzeu pe nume Bonzo şi echipament militar), a ajuns să joace cel mai important rol, cel de lider al lumii libere (20 ianuarie 1981- 20 ianuarie 1989). Pentru el, era doar un alt rol, şi l-a jucat pînă la capăt.
Ronald Wilson Reagan a absolvit Colegiul Eureka din Illinois şi şi-a făcut intrarea în showbiz ca unul dintre cei mai populari comentatori sportivi din Vestul Mijlociu. După ce, în anii ’30, a început să joace în filme, a obţinut roluri secundare în producţii precum Brother Rat, King’Row; şi Knute Rockne, All American (în care interpreta rolul fotbalistului american George Gipp, bolnav în fază terminală, care a inspirat echipa Notre Dame să cîştige „pentru Gipper”). După izbucnirea celui de-al II-lea război mondial, Reagan s-a înrolat în armată – dar nu a reuşit să tragă decît duble pentru filme de propagandă. Astfel de roluri i-au afectat irevocabil cariera, iar în 1951 s-a trezit că împarte ecranul cu un cimpanzeu, în filmul îngrozitor de insipid „Bedtime for Bonzo“. A trecut la televiziune, fiind gazda emisiunii săptămînale General Electric Theater şi prezentînd Death Valley Days. În 1964, în ciuda faptului că avea 53 de filme la activ, cele mai interesante realizări hollywoodiene ale lui Reagan erau căsătoria cu starleta Jane Wyman (care a divorţat de el în 1948) şi disputele cu Errol Flynn (care, la descoperirea unei scene în care Reagan era singurul actor treaz, i-a spus „să se ducă dracului”).
pag 12 2
Aşa că Reagan s-a gîndit să-şi încerce norocul în politică. În calitate de lider al breslei actorilor de cinema, din 1947 pînă în 1952, fusese un adept învederat al Noii Orientări. Însă, pentru Reagan, anii ’60 au fost martorii unei schimbări radicale de atitudine, iar în 1964 a avut o apariţie televizată în numele candidatului republican Barry Goldwater. Partidul l-a plăcut, aşa că Reagan era pe drumul cel bun.
A avut două mandate ca guvernator al Californiei, în 1976 a fost cît pe ce să fure nominalizarea lui Gerald Ford din partea republicanilor, după care, în 1980, l-a învins pe Jimmy Carter cu o campanie bazată pe un discurs de extremă dreaptă despre iubirea de ţară şi speranţa economică. Reagan devenise primul actor din istoria Americii care a ajuns la Casa Albă.
pag 12 1
A fost şi cel mai în vîrstă, fapt care a îngrijorat ţara atunci cînd Reagan a fost împuşcat de John Hinckley Jr., la doar cîteva săptămîni după preluarea funcţiei. Reagan s-a refăcut în mod spectaculos, timp în care a distrat personalul spitalului cu remarci amuzante. Optimismul debordant era modul de operare al noului preşedinte, un artificiu pe care l-a folosit pentru a menţine zîmbetul pe buzele oamenilor, în timp ce-şi ducea la îndeplinire agenda economică, pe care mulţi o credeau absurdă. Pentru a trece peste recesiunea moştenită de la Jimmy Carter, Reagan a vrut să reducă în mod dramatic taxele şi să-şi asume datoria naţională; pentru a ţine piept Uniunii Sovietice („Imperiul Răului”), intenţiona să crească în mod scandalos cheltuielile militare. Chiar şi vechiul său partener simian din ,,Bedtime for Bonzo” îşi putea da seama de imposibilitatea concilierii celor două. Însă Reagan doar s-a avîntat înainte, amăgind Congresul, presa şi poporul american cu panaşul său de actor. Chiar şi cei care-i criticau politica îl găseau irezistibil.
Rezultatele au fost amestecate. Economia a dat semne de redresare, suficient cît să îi aducă lui Reagan, în 1984, victoria împotriva lui Walter Mondale, în cea mai mare avalanşă electorală din istoria prezidenţială. Iar disponibilitatea Americii de a cheltui sume impresionante pe arme a dus Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov în situaţia de a face concesii fără precedent. Liderii celor două superputeri au dezvoltat o relaţie apropiată, care a ajutat în cele din urmă la încheierea războiului rece şi la destrămarea Uniunii Sovietice. Însă politicile de reduceri şi de cheltuieli ale administraţiei Reagan au împovărat America cu o datorie naţională şi un deficit economic uriaşe. În plus, creşterea activităţilor teroriste în lume, explozia navetei spaţiale Challenger din 1986, prăpastia din ce în ce mai mare dintre săraci şi bogaţi, căderea, din 1987, a Bursei şi propria luptă a lui Reagan cu cancerul de prostată, toate acestea au format ingredientele pentru o preşedinţie tulburată.
pag 12 3
Incursiunile militare din Grenada şi Libia nu au putut risipi teama crescîndă că Ronald Reagan îşi pierdea puterea. Dezvăluirile despre faptul că administraţia sa vindea arme Iranului în schimbul prizonierilor, după care folosea profiturile pentru a finanţa ilegal rebelii din Nicaragua, au însemnat condamnarea lui Ronald Reagan. Însă priza la public a marelui comunicator, combinată cu disponibilitatea subordonaţilor săi de a-şi asuma mare parte din vină, l-au salvat de la genul de dizgraţie de care avusese parte Richard Nixon. Reagan a pretins că nu ştia nimic despre scandalul din Iran – şi, pe măsură ce trecea zîmbitor prin audierile din faţa Congresului, majoritatea americanilor se hotăra să-l lase în pace pe acest bătrînel ramolit.
Oare ştia Reagan ce făcea Casa Albă în Iran? Probabil că nu vom şti niciodată – mai ales că Reagan a fost grav afectat de Alzheimer. Indiferent dacă îl admiraţi sau nu, el este unul dintre cei mai iubiţi preşedinţi americani. Este şi unul dintre cei mai detestaţi. Un lucru este
sigur: foarte puţini preşedinţi au reuşit să îi facă pe alegători să fie mai atraşi de imagine decît de substanţă. În această privinţă, Reagan a fost actor pînă la capăt.
Băiatul lu’ tăticu’
Tatăl lui Reagan era un alcoolic care, odată, a trebuit să fie tîrît în casă de către fiul său, după ce leşinase pe peluza din faţa casei. Însă bătrînul Reagan şi-a adus contribuţia la viitorul fiului său. Într-o zi, cînd l-a observat pe bebeluşul Ronald urlînd ca din gură de şarpe, omul a spus: „Pentru un neamţ atît de mic, faci al dracului de mult zgomot”. Numele „Neamţul” a persistat şi avea să fie una dintre poreclele frecvente ale preşedintelui.
Imaginaţi-vă
În 1940, Reagan a fost votat „Aproape Cea Mai Perfectă Siluetă Masculină” de către Universitatea California. Ca urmare, a avut onoarea de a poza, aproape în pielea goală, pentru studenţii la artă care încercau să sculpteze
fizicul uman.
Dreapta lui din stînga
Cu mult înainte să ajungă la Casa Albă pe motiv că era un neo-conservator făţiş, Ronald Reagan a fost un liberal devotat. Cît de mult era de stînga? Bărbatul care, într-o bună zi, avea să aloce atît de mult din resursele ţării pentru a învinge ceea ce el numea Imperiul Răului şi care i-a cerut domnului Gorbaciov să „dărîme zidul”, aproape că s-a înscris în Partidul Comunist. S-a întîmplat în 1938. A fost respins din cauza credinţei răspîndite în cadrul partidului, cum că n-ar fi fost suficient de devotat cauzei şi că şi-ar fi schimbat opinia politică după cum bate vîntul. Aşa cum au dovedit evenimentele care au urmat, au avut dreptate.
Viaţa nu bate filmul
Atunci cînd, în timpul unei dezbateri televizate din 1980, alături de candidatul Jimmy Carter, a fost întrebat dacă are emoţii, Ronald Reagan a răspuns: „Nu, deloc. Am fost pe aceeaşi scenă cu John Wayne!”. Fan înfocat al lui Wayne, Reagan aborda aproape fiecare criză cu întrebarea: „Ce ar face Duke?”. Acest fel de fuziune dintre politica lui Reagan şi abordarea sa hollywoodiană a fost întîlnită adesea în cei 8 ani de preşedinţie, şi era uşor demoralizantă pentru cei din jurul său.
Atît Reagan, cît şi soţia sa, Nancy – tot actriţă –
erau mari amatori de filme şi, aproape în fiecare zi, petreceau o mare parte a timpului uitîndu-se la ele, fie la televizor, fie în camera de proiecţie a Casei Albe. Colin Powell a remarcat odată că planul lui Reagan de a face schimb de tehnologie militară cu sovieticii a fost inspirat de celebrul film ştiinţifico-fantastic „Ziua în care pămîntul a stat nemişcat“. Şi atunci cînd şeful personalului, James Baker, a apărut la Casa Albă doar pentru a descoperi că preşedintele nici măcar nu deschisese un dosar mare şi important pe care Baker i-l dăduse cu o zi înainte, Reagan a ridicat din umeri. „Păi, Jim – a explicat preşedintele – aseară a fost «Sunetul muzicii»“.
„Ora de culcare pentru Bonzo“
Ronald Reagan a fost cel mai bătrîn preşedinte din istoria Americii, iar adesea se purta ca atare. Obiceiul său de a moţăi în timpul întîlnirilor a devenit ţinta glumelor tuturor, inclusiv ale sale. „Imediat ce ajung acasă în California, glumea el înspre finele celui de-al doilea mandat, plănuiesc să mă las pe spate, să-mi ridic picioarele şi să trag un pui zdravăn de somn. Dacă stau bine să mă gîndesc, lucrurile nu vor fi foarte diferite”. Se poate ca Reagan să fi ajuns sforăind pînă la Casa Albă, însă comportamentul său bizar şi faptul că părea să nu aibă nici o idee despre ce se întîmplă i-au determinat pe mulţi să creadă că nu dormea suficient. Cum se poate explica altfel declaraţia uimitoare cum că arborii ar fi fost cauza a 80 de procente din poluarea aerului din America? Odată, l-a numit pe senatorul de Oklahoma, Don Nickles, „Don Rickles” şi-i venea greu să-şi amintească cine erau oficialii săi de rang înalt. Cînd Samuel Pierce Jr., Ministrul Gospodăririi şi Dezvoltării urbane (şi singurul afro-american din cabinetul lui Reagan), a participat la o conferinţă cu primarii din ţară, Reagan s-a dus la el şi l-a întîmpinat cu „Ce mai faceţi, domnule primar? Cum stă treaba în oraşul dvs.?”. La un dineu de la Casa Albă ţinut în onoarea lui François Mitterand, preşedintele francez, Reagan trebuia să o conducă pe doamna Mitterand la locul ei de la masă. Cînd ea a refuzat să se mişte, Reagan i-a amintit că era timpul să înceapă, însă, atunci, interpretul l-a informat pe preşedinte că stătea pe rochia ei.
E scris în stele
Ronald şi Nancy Reagan erau amîndoi superstiţioşi. Însă pentru Nancy, credinţa în puterile misterioase ale universului a atins cote alarmante după ce, în 1981, soţul ei a fost împuşcat. La scurt timp după tentativa de asasinare, a început să consulte un astrolog din San Francisco, Joan Quigley, în speranţa evitării pe viitor a tragediilor. În timp, sfaturile lui Quigley – pe baza astrogramelor preşedintelui – au ajuns să modeleze conduita administraţiei, precum şi pe cea a membrilor cabinetului. Şeful de personal al lui Ronald Reagan s-a apucat să-i redacteze programul în culori, pe baza instrucţiunilor transmise de astrolog primei doamne: roşu pentru zilele cu potenţial negativ, verde pentru zilele cu potenţial pozitiv şi tot aşa. Chiar şi decolările şi aterizările lui Air Force One erau dictate de astrolog la secundă.
pag 13 1
GEORGE H.W. BUSH
Cînd George Herbert Walker Bush a candidat la preşedinţie, în 1988, nici un alt vicepreşedinte în funcţiune nu mai fusese ales la Casa Albă, încă de pe vremea lui Martin Van Buren, în 1837. Însă Bush avea două lucruri în favoarea sa: binecuvîntarea lui Ronald Reagan şi faptul că adversarul său în alegeri era un liberal pe nume Michael Dukakis, într-o epocă în care cuvîntul liberal nu mai era bine văzut.
Republicanii au scos în evidenţă elitismul urban al lui Michael Dukakis, punîndu-l în opoziţie cu simplitatea texană a băutorului de bere, specifică lui Bush. În mod ironic, Bush era cel cu pedigriul privilegiat. Născut în Massachusetts şi crescut în Connecticut, George a crescut pe banchetele din spate ale limuzinelor. Era cît se poate de stilat: fiul finanţistului şi senatorului republican Prescott Bush, absolvent al Academiei Phillips, din Andover, Massachusetts. După ce
şi-a făcut stagiul militar, fiind cel mai tînăr pilot din marină în timpul celui de-al II-lea război mondial, a absolvit Universitatea Yale şi s-a hotărît să se lanseze pe cont propriu în industria petrolieră. Texas a devenit statul său adoptiv, însă niciodată nu a scăpat de obiceiurile sale patriciene de yankeu, indiferent cît de mult s-a străduit să devină un băiat de gaşcă.
În ciuda crizei sale de identitate, Bush avea un CV impresionant: congresman din 1966 pînă în 1970, ambasador al Naţiunilor Unite, preşedinte al Comitetului Republican Naţional, emisar la Beijing, director al CIA şi vicepreşedintele lui Reagan. Însă fusese întotdeauna doar un administrator agreabil, cu un dar de a primi ordine de la superiorii încăpăţînaţi, ca de pildă Richard Nixon şi Ronald Reagan. (Bush era susţinător al avortului, pînă cînd s-a înscris la candidatură alături de Reagan.) Un astfel de trecut nu i-a adus de la sine postul de lider al Lumii Libere (pe care l-a ocupat între 20 ianuarie 1989 şi 20 ianuarie 1993), iar în 1988, cînd Bush a recunoscut că a avut unele probleme cu „treaba cu viziunea”, aproape că şi-a recunoscut intenţia de a deveni preşedinte interimar.
Cea mai însemnată dintre aceste politici a fost demontarea regimurilor comuniste din Europa de Est. Una cîte una, ţările din Blocul comunist au scăpat de vechile regimuri, pînă cînd şi Uniunea Sovietică a renunţat, sub conducerea lui Boris Elţîn. Bush, un om ale cărui posturi politice fuseseră modelate de războiul rece, s-a pomenit curînd bulversat de lipsa lui. Supraveghease una dintre cele mai impresionante realizări ale secolului, însă i-a lipsit viziunea necesară pentru a crea o nouă ordine mondială.
Acasă, agenda sa internă era împiedicată de ciorovăielile urîte de confirmare cu privire la candidatul la postul de ministru al Apărării, John Tower, şi la preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, Clarance Thomas. În 1988, Bush spusese: „Fiţi atenţi la mine: nici o taxă nouă”, după care, în 1990, a revenit asupra declaraţiei sale. Şi, în afara faptului că elaborase Legea aerului curat şi Legea americanilor cu dizabilităţi, nu a reuşit să iniţieze prea multe schimbări legislative.
Situaţia din exterior avea să îl salveze. Bush a invadat Panama în 1989, răpindu-l pe Manuel Noriega spre a-l judeca în SUA, pentru acuzaţii de posesie de droguri. Însă adevărata glorie marţială i-a fost oferită de la mii de kilometri depărtare, din Orientul Mijlociu. După ce liderul irakian Saddam Hussein a invadat Kuwaitul în 1990, Bush şi-a demonstrat puterea în relaţiile internaţionale, organizînd o coaliţie fără precedent care să oprească agresiunea irakiană.
Din păcate, nimic nu este atît de simplu. Bush a mers cam departe, comparîndu-l pe Saddam Hussein cu Hitler, iar lumea începuse să creadă că toată afacerea se învîrtea, de fapt, în jurul petrolului – lucru devenit clar atunci cînd coaliţia a făcut praf forţele irakiene, lăsîndu-l pe Saddam la putere, pentru a se răzbuna pe propriul popor de distrugerile criminale. Ca urmare, Bush a fost incapabil să transforme operaţiunea Furtună în Deşert într-o victorie pentru realegeri. Aspectele economice nu au făcut decît să înrăutăţească lucrurile – scurta resuscitare adusă de „reagonomie” se fîsîise, iar americanii se întrebau ce ar putea face un candidat democrat ca Bill Clinton pentru a le aduce bani în portofele.
Şi astfel, George Bush nu a mai avut parte de un al doilea mandat, ceea ce i-a îngăduit să facă tot felul de lucruri pe care preşedinţii ar trebui să le evite, ca de exemplu să sară cu paraşuta din avion.
Micul bordel din Texas
După ce Bush s-a hotărît, în 1948, să se mute în vest, şi-a luat soţia, pe Barbara, şi pe fiul de 2 ani, George W., şi s-au stabilit în orăşelul Odessa, Texas. Ajunşi acolo, s-au mutat într-un bloc unde au trebuit să împartă baia cu două prostituate, mamă şi fiică.
Un stil ciudat de exprimare
Presa a început să-i numească bizara pronunţie Bushspeak (vorbire à la Bush), iar unele dintre spusele lui nu aveau nici un sens. „Însemn antibigotismul, antisemitismul şi antirasismul”, a declarat el într-un discurs din campania din 1988. Încercarea sa de a-şi descrie „valorile de tip New England”, într-un discurs din 1992, a ieşit astfel: „Amintiţi-vă de Lincoln, îngenunchind la moment de cumpănă, şi război civil, şi toate acele lucruri. Nu se poate. Iar noi sîntem binecuvîntaţi. Aşa că să nu vă pară rău – nu plînge pentru mine, Argentina”. A explicat semnificaţia unei întîlniri viitoare cu Gorbaciov prin: „Nepoţi. Toate alea. Foarte important”, iar odată a răspuns întrebării unui jurnalist cu „Mă bucur că ai întrebat acest lucru, pentru că am avut o criză de splină aici”. Dar probabil că cea mai mare gogomănie a sa a fost răspunsul dat la întrebarea prin ce se va diferenţia preşedinţia sa de cea a lui Reagan: „Ca vechiul sfat de la Jackman – vă amintiţi, tipul care a ieşit în public – personajul. El a spus «Şi atunci am avut un sfat. Fiţi voi înşivă!». S-a dovedit a fi cel mai prost sfat pe care l-am avut. Şi voi fi eu însumi. Faceţi aşa“. Dacă înţelegeţi ce naiba înseamnă asta, dvs. ar trebui să fiţi preşedinte.
pag 13 3
Ocolind problema
„Nu voi răspunde la nici o întrebare aşa de josnică precum cea de la CNN. Sînt foarte dezamăgit că mi-aţi pus o astfel de întrebare şi nu voi răspunde la ea”. Aşa i-a replicat Bush lui Mary Tillotson la întrebarea despre presupusa aventură cu secretara lui, Jennifer Fitzgerald. Tillotson a fost unul dintre primii jurnalişti care să-i pună unui preşedinte în funcţiune o astfel de întrebare. Chiar dacă Bush nu s-a obosit să răspundă la ea, s-au găsit o grămadă de oameni care să o facă – şi au pretins că Bush şi-a înşelat într-adevăr soţia cu Fitzgerald şi cu numeroase alte femei. Cu toate acestea, nu s-a găsit nici o dovadă palpabilă a relaţiei.
Un dineu de pomină
Dacă preşedintele Bush a vrut să facă impresie în timpul vizitei din Japonia din 1992, cu siguranţă că a reuşit să o facă – şi chiar cu vîrf şi îndesat. În mijlocul unui dineu oficial de la Tokyo, preşedintele a devenit alb ca hîrtia şi a vomitat în poala primului-ministru japonez, Kiichi Miyazawa, după care a alunecat de pe scaun şi aproape c-a ajuns sub masă. Japonezii nu au uitat incidentul; şi în ziua de azi, cuvîntul Bushusuru – care înseamnă, ad literam, „a face ce-a făcut Bush” – desemnează termenul de argou pentru vomă.

(va urma)
CORMAC O’BRIEN

COMENTARII DE LA CITITORI