Vieţile secrete ale preşedinţilor SUA din ultimii 35 de ani (10)

in Lecturi la lumina ceaiului

BARACK OBAMA (2)
În 1988, cînd a renunţat la serviciul său de organizare a comunităţii pentru a se înscrie la Facultatea de drept de la Harvard, Barack Obama a pătruns în culisele lumii politice. Harvard produsese 18 judecători de la Curtea Supremă de Justiţie şi 7 preşedinţi ai Statelor Unite. În 1990, Obama a beneficiat de publicitate la nivel naţional pentru alegerea ca prim editor afro-american al publicaţiei „Harward Law Review“. După ce, anul următor, a absolvit Facultatea cu distincţie, s-a întors la Chicago pentru a se alătura prestigioasei firme de avocatură ,,Davis, Miner, Barnhill şi Galland” şi pentru a preda la Facultatea de drept de la Universitatea din Chicago. De asemenea, a organizat modalitatea de înregistrare a alegătorilor, care l-a ajutat pe Bill Clinton să fie ales în anul 1992. Şaisprezece ani mai tîrziu, Clinton i-a întors serviciul cu atacuri publice la adresa lui, în timpul bătăliei lui Obama cu fosta soţie a preşedintelui, Hillary, pentru nominalizarea din partea democraţilor în cursa prezidenţială.
Cariera politică a lui Obama a fost relativ liniştită; asta, pînă la anunţul candidaturii pentru funcţia de preşedinte. Timp de 8 ani a fost legiuitor în Illinois, a pierdut o ofertă de a deveni nominalizatul democrat pentru cursa din 2000 pentru Camera Reprezentanţilor, iar în 2004 a cîştigat un loc în Senat. Alegerea sa în Senat a venit doar după căderea spectaculoasă a favoritului, republicanul Jack Ryan, care s-a retras din cursă după publicarea unor documente ruşinoase, ce cuprindeau detalii despre divorţul său de actriţa Jeri Ryan (extraterestra arătoasă din serialul de televiziune Star Trek: Voyager). În timpul procedurilor legale, Jeri l-a acuzat pe Jack că ar fi forţat-o să frecventeze cluburi de noapte şi să facă sex în public. La început, Obama a cerut ca Ryan să facă publice documentele divorţului, dar mai tîrziu şi-a schimbat poziţia, spunînd că viaţa personală a lui Ryan nu trebuie să constituie un subiect de campanie – deşi a făcut-o numai după ce un judecător ceruse deja ca documentele să fie date publicităţii. La mai puţin de 3 luni de la alegeri, republicanii din Illinois au fost forţaţi să îl înregimenteze pe Alan Keys să candideze în locul lui Ryan. Keyes, locuitor din Maryland, abia reuşise să dobîndească drept de rezidenţă în statul în care urma să candideze, înainte de alegeri. Obama a cîştigat uşor.
Apoi, a făcut un salt către celebritatea politică la nivel naţional, odată cu discursul său, bine primit, din cadrul Convenţiei Democrate Naţionale din 2004. Cu toate acestea, mulţi au fost surprinşi în 2007, cînd şi-a anunţat decizia de a încerca să devină candidatul la preşedinţie al partidului. Cu toate că şi-a făcut intrarea cu surle şi trîmbiţe, Obama a avut puţine realizări demne de laudă în cei mai puţin de 2 ani de activitate în Senat. Colega senatoare şi fosta primă doamnă, Hillary Clinton, se impusese de mult ca primă alegere, astfel încît numeroşi democraţi de marcă, pur şi simplu, s-au hotărît să nu candideze împotriva ei. Doar cîţiva l-au văzut pe Obama cîştigător, iar cei mai mulţi au considerat că îşi va afecta în mod serios viitorul, candidînd împotriva lui Clinton. Uneori, Obama chiar şi-a pus la îndoială propria viabilitate ca personaj politic de nivel naţional, spunînd unei adunări din New Hampshire: „Faptul că cele 15 minute de glorie ale mele s-au extins cu mult peste acest scurt interval de timp este întrucîtva surprinzător pentru mine şi de-a dreptul şocant pentru soţia mea”.
Dar, cu toate că Hillary Clinton a avut un cont bancar uriaş destinat campaniei şi a beneficiat de sprijinul principalilor democraţi şi al grupurilor de interese puternice, avînd, totodată, şi avantajul unui început care se petrecuse cu 15 ani în urmă, Obama a avut ultimul cuvînt. Slăvit pentru retorica sa însufleţitoare şi poetică, din timpul campaniei, el şi-a hipnotizat alegătorii cu discursul său privind „curajul speranţei” şi „schimbarea în care ne putem încrede”.
Pe parcursul campaniei, Obama a atras adunări mari, entuziaste, care se potriveau mai degrabă cu un concert de muzică rock decît cu discursul unui politician. Marele său talent oratoric părea să fie constituit din capacitatea de a spune foarte puţin, dar într-o manieră extrem de profundă şi de mişcătoare. Criticii se confruntau cu dificultăţi în a furniza alte analize decît cele din punct de vedere emoţional, întrucît interviurile şi discursurile lui Obama erau, întotdeauna, unele la obiect. Dacă totuşi lua o anumită poziţie faţă de subiectul dezbătut – războiul din Irak, sondele marine, comerţul liber, sindicatele, reforma finanţării campaniei, serviciile medicale, emigrarea, chiar şi cu privire la candidatura sa -, aproape cu siguranţă, într-un discurs ulterior, adopta o poziţie opusă. Într-un popas din Pennsylvania, din timpul campaniei din 2008, forţat de un reporter să îşi lămurească poziţia cu privire la politica externă, Obama a răspuns „Nu am voie să îmi mănînc clătita?”.
Mai tîrziu, pe traseul campaniei, Obama a ajuns să fie filmat, la o sală de bowling, participînd la acest sport popular printre bărbaţii albi din clasa muncitoare, cu care avea probleme în a-i cîştiga de partea lui pentru alegerile care se apropiau. A aruncat bila de bowling şi a înscris 37 de puncte la prima aruncare, un scor dezamăgitor chiar şi pentru un copil cu două mîini stîngi. Analiştii, suporterii lui Clinton, gazdele talk show-urilor de radio şi actorii de comedie au maimuţărit cu toţii etalarea nefericită a lui Obama, iar clasa de jucători de bowling din Pennsylvania a votat, în majoritate covîrşitoare, în favoarea adversarului său, Hillary Clinton.
Bila de bowling s-a dovedit a fi cea mai mică problemă a lui Obama. În cadrul unei dezbateri, a fost criticat că îi cîntă în strună lui Bill Ayers, activistul radical care a fost unul dintre fondatorii grupului Weatherman, o organizaţie ce a ajuns de notorietate la începutul anilor ’70, pentru plasarea unei bombe în Capitoliu.

(va urma)

CORMAC O’BRIEN

COMENTARII DE LA CITITORI