Vieţile secrete ale preşedinţilor SUA din ultimii 35 de ani (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

W.J. CLINTON (1)
În tinereţe, William Jefferson (,,Bill”) Clinton a fost un saxofonist talentat, care a cîştigat concursuri în statul său natal, a avut propriile formaţii de jazz şi a beneficiat de burse muzicale de la mai multe universităţi. Din nefericire pentru el şi pentru noi, mai avea 3 pasiuni: politica, minciuna şi sexul. Mulţumită relaţiilor sale cu Hillary, Monica, Gennifer, Paula, Juanita, cu două cîştigătoare Miss Arkansas şi nenumărate alte femei, viaţa secretă a lui Bill Clinton a devenit un spectacol public. Tatăl lui Bill Clinton a murit înainte de naşterea lui, iar mama sa, Virginia, s-a căsătorit cu un bărbat care şi-a petrecut, realmente, tot timpul bînd şi abuzîndu-şi soţia, fiul şi fiul vitreg. Bill s-a ridicat din aceste începuturi umile, devenind un student eminent, care se alătura tuturor cluburilor existente şi-şi făcea prieteni graţie sincerităţii şi empatiei sale remarcabile. După ce a absolvit Universitatea Georgetown, a primit o bursă şi a studiat la Oxford timp de 2 ani înainte de a se întoarce să urmeze dreptul la Yale. S-a însurat cu colega sa de la drept, Hillary Rodham, s-a întors în Arkansas, a devenit procurorul general al statului şi a candidat pentru funcţia de guvernator. Deşi a cîştigat şi a devenit cel mai tînăr guvernator din ţară, politica sa de creştere a taxelor pentru permisele auto în vederea finanţării construcţiei de şosele a dus la înlocuirea lui după un singur termen. În loc să se dea bătut, Clinton şi-a cîştigat porecla de „Comeback Kid”, candidînd din nou şi cîştigînd alte 4 mandate.
Să cîştige la Casa Albă (1993-2001, două mandate) a fost mai dificil. Candidatul independent Ross Perot a reuşit să obţină un număr semnificativ de voturi la alegerile prezidenţiale din 1992, ceea ce a însemnat că Bill Clinton, deşi învingător, nu putea pretinde c-ar fi fost preferatul publicului – primise doar 43,5% din votul popular, doar cu 5% mai mult decît George Bush. Cu toate acestea, Clinton părea să aibă un mare potenţial; primul preşedinte născut după al II-lea război mondial avea o relaţie uimitoare cu oamenii de toate vîrstele şi transmitea imaginea unui lider tînăr, pătrunzător, inteligent şi încrezător. În acelaşi timp, lăsa impresia unui om a cărui căsnicie era cel puţin un pic agitată. Gennifer Flowers, o reporteră de televiziune devenită cîntăreaţă într-un club de noapte, a tulburat campania lui Clinton din 1992, susţinînd că avusese cu el o relaţie de 12 ani. După ce a prezentat casete audio care sugerau că Bill Clinton îi spusese să nege totul, candidatul prezidenţial a apărut la emisiunea 60 Minutes, împreună cu soţia sa. Deşi a negat acuzaţiile lui Flowers, a recunoscut totuşi că acestea provocaseră „suferinţă” căsniciei sale. Trucul a funcţionat – însă trecutul lui Clinton începuse să îl bîntuie, iar întrebările cu privire la buclucurile sale sexuale se aflau acum în atenţia tuturor.
Odată ce a ajuns preşedinte, agenda lui Clinton a întîmpinat rezistenţă din partea liderilor din Congres, care erau de părere că ideile lui erau fie prea ambiţioase, fie prea complicate, fie ambele. Prima doamnă, Hillary Clinton, a fost numită la conducerea unei campanii care urmărea schimbarea sistemului de servicii medicale. Raportul conceput de ea s-a dovedit prea byzantin pentru a fi citit, darămite pentru a fi votat de vreun politician din Dealul Capitolului. Chestiunea a fost dată uitării. Iar Clinton a trebuit să dea înapoi în privinţa principalei promisiuni electorale, o mare reducere a taxelor pentru clasa de mijloc. Cu toate acestea, a colaborat cu Congresul pentru a promulga Acordul Liber Comercial Nord American, Legea familiei şi a concediului medical, legislaţia cu privire la achiziţionarea de arme, precum şi alte cîteva realizări. În plus, taxele mai mari impuse celor bogaţi au ajutat la reducerea deficitului, iar refacerea economiei a început să prindă avînt. După aceea, alegerile legislative din 1994 au stricat distracţia lui Clinton, şi asta în stil mare. Republicanii au preluat Congresul, în ceea ce a fost considerat un vot de blam pentru preşedinţie. Însă, atunci cînd liderii republicanilor, conduşi de falsul şi lacomul Newt Gingrich, au început să se poarte ca nişte revoluţionari de dreapta care uitaseră cu totul de latura executivă a guvernului, Clinton a avut ocazia să dea dovadă de cumpătare. S-a autoreinventat ca un nou democrat – un centrist care apăra ideile democratice tradiţionale (precum educaţia şi programele sociale). Rezultatul a fost o nouă revenire la putere şi o victorie împotriva ghinionistului Bob Dole, în 1996.
La momentul în care al doilea mandat al lui Clinton era deja în plină desfăşurare, deficitul dispăruse şi economia duduia. Însă politica externă a preşedintelui era o cu totul altă mîncare de peşte. Clinton nu era tocmai un conducător marcant. Una dintre numeroasele probleme în privinţa cărora a fost forţat să accepte un compromis, chiar la începutul primul său mandat, a fost persecuţia homosexualilor în rîndul armatei. Soluţia – „Nu întreba, nu spune!” – însemna că homosexualii nu ar trebui să îşi recunoască orientarea sexuală şi că nimeni nu ar trebui să îi bată la cap cu asta. Nu a mulţumit pe nimeni, nici măcar pe el însuşi. Acţiunile sale din afara graniţelor ţării erau la fel de neclare: de la Haiti pînă la Bosnia, Somalia şi Irak, administraţia reacţiona la evenimente, în loc să le influenţeze. A reuşit totuşi să împiedice epurarea etnică stîrnită de liderul sîrb Slobodan Miloşevici, cu ajutorul bombardamentelor NATO din 1999, însă moştenirea lui Clinton pentru politica externă a continuat să fie criticată.

(va urma)
CORMAC O’BRIEN

COMENTARII DE LA CITITORI