Vieţile secrete ale preşedinţilor SUA din ultimii 35 de ani (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

GEORGE W. BUSH (2)
În cele din urmă, pe Al Gore l-au votat mai mulţi americani, însă nu în număr suficient de mare cît să echilibreze escrocheriile care au dus la o victorie de colegiu electoral în favoarea lui Bush. Cînd părea că maşinile de numărat voturi din Florida procesau greşit buletinele de vot sau că buletinele din unele regiuni erau neclare, Gore a insistat să se facă o numărătoare manuală, pentru a asigura corectitudinea. După ce Secretarul de stat din Florida a confirmat victoria lui Bush, problema a ajuns la Curtea Supremă din Florida, care a decis în favoarea unei prelungiri. Pe măsură ce noul termen se apropia, Bush – în ciuda faptului că se socotea un susţinător al drepturilor statului – a trecut peste decizia din Florida şi a făcut apel la Curtea Supremă de Justiţie a Statelor Unite. Dat fiind că majoritatea judecătorilor erau din tabăra republicană, aceştia au fost de partea lui Bush, care a devenit astfel cel de-al 43-lea preşedinte.
George W. este al doilea fiu al unui preşedinte anterior şi care avea să devină, la rîndul său, preşedinte. Şi, asemenea lui John Quincy Adams, Bush şi-a asigurat biroul, fără mandat din partea poporului. Însă problemele sale nu s-au oprit aici: „avaria tehnică” din 2000 trimisese economia într-un colaps brusc, iar numirea în cabinet, de către Bush, a unor ultraconservatori, precum procurorul general John Ashcroft, a jignit destui americani. După care au venit atacurile de la 11 septembrie. Americanii
s-au strîns în jurul preşedintelui, în timp ce acesta încerca să scoată poporul din oroare şi dezamăgire. În vreme ce scandalurile Enron şi WorldCom au subminat încrederea oamenilor în instituţiile corporatiste naţionale, administraţia Bush escalada războiul împotriva teroriştilor, creînd Departamentul de Securitate a Patriei şi pornind un război eficient împotriva forţelor militante islamice din Afghanistan.
Întrucît popularitatea destul de mare a lui Bush denota încredere în intenţia acestuia de a confrunta terorismul, administraţia sa s-a simţit obligată să extindă conflictul. De la Războiul din Golf din 1991, Irakul lui Saddam Hussein sfidase. iar şi iar, rezoluţiile Naţiunilor Unite de a da socoteală pentru armele de distrugere în massă, iar Bush a simţit că venise vremea să apuce taurul de coarne. Insistînd pe o legătură dintre Irak şi Al Qaeda, Bush – citînd recordul înspăimîntător al lui Saddam cu privire la invazii, crime şi programul de arme chimice – a făcut presiuni pentru dezarmarea Irakului. Toate bune şi frumoase; oricine care avea mai mult decît un neuron singuratic putea vedea că Saddam Hussein este un ticălos sadic. Însă scepticii din SUA şi din străinătate au pus o grămadă de întrebări importante: oare nu Al Qaeda era adevărata ameninţare? Nu aceasta avea prioritate? Oare nu cumva Dubya (George W.) nu făcea decît să îndeplinească un obiectiv mai vechi, pe care tatăl său nu reuşise să îl realizeze? Şi unde era dovada irefutabilă a complicităţii dintre Irak şi Al Qaeda? Pe măsură ce inspectorii de armament ai ONU căutau în Irak dovezi de ameninţări biologice, chimice sau nucleare, membrii ONU, precum Franţa, Germania, Rusia şi China, au început să se teamă de acţiunile nesăbuite ale Americii, aproape la fel de mult pe cît se temeau de ceea ce-ar putea încerca Irakul. Pe măsură ce ameninţările lui Bush deveneau mai puternice, lumea se dovedea din ce în ce mai
precaută în privinţa unei Americi care părea nepăsătoare cu privire la dorinţa celorlalte naţiuni de a proceda cu grijă.
În ciuda acestei opoziţii, Bush, alături de aliaţii săi britanici, a lansat atacul militar asupra Irakului, şi asta cu rezultate predictibile. Armata irakiană a fost spulberată, lăsînd la latitudinea lumii să decidă cum ar trebui să fie creat un guvern democratic, într-un loc în care, timp de decenii, nu existase decît o autocraţie cruntă. Şi, deloc surprinzător, popularitatea lui Dubya a crescut la loc. Însă, odată cu apropierea campaniei din 2004, s-a confruntat cu o dilemă similară celei cu care se confruntase tatăl său la realegere: cum să transforme succesul militar din străinătate într-o victorie politică acasă, în ciuda unei economii care părea incapabilă să se redreseze. Ah, şi mai era şi problema aia cu Al Qaeda. Vă mai aduceţi aminte de tipii ăia?
Indiferent de strategia adoptată de Junior în campania din 2004, un lucru este sigur: era vorba de o situaţie pe care tatăl său nu o putea repara.

(va urma)
CORMAC O’BRIEN

COMENTARII DE LA CITITORI