Vînătoarea de inamici

in Război corupției

„Eu cu cine votez?” Lamentările cetăţeanului turmentat ne cotropesc înaintea oricărui scrutin. Alegerile locale nu fac excepţie. Nu ştiu un panaceu. Există însă un test relativ simplu prin care alegătorul s-ar putea edifica. Îmbătatul cu apă rece al propagandei goale şi o prea neplăcută mahmureală postelectorală nu reprezintă o fatalitate. O probă la îndemîna oricui ar ameliora mult, pe viitor, capacitatea de funcţionare a democraţiei româneşti. Nu e nevoie spre a o trece decît de voinţa de bun-simţ de a nu se mai vota neaveniţi. Dar cum să-i eviţi? Printr-o operaţiune elementară. Se elimină sistematic din opţiunile de vot toţi cei care, în absenţa meritelor şi în ciuda voracităţii, ticăloşiei, iresponsabilităţii sau extremismului lor, încearcă să se autolegitimeze prin patriotism mimat. Se înlătură vînătorii obsesivi de inamici. Precum şi toţi adepţii lor. Dar cum poate fi detectat falsul patriot spre a fi diferenţiat de cel autentic? Depistarea lor nu ridică probleme insurmontabile. E suficient să se ştie că patriotul cinstit îşi iubeşte ţara prea mult ca să n-o certe cînd trebuie. Nu-i dogmatic, nu-i apodictic, nu-i place să emită verdicte. Deci nu dă automat vina pe alţii, şi mai cu seamă pe străini, dacă observă că democraţia în România e defectă şi riscă să se defecteze încă şi mai rău, dacă nu se opintesc să-i blocheze deteriorarea deopotrivă cetăţenii şi aliaţii lor externi. Bunăoară, dacă penala majoritate parlamentară dă semne să vrea să impună legi ale restauraţiei.
Demagogul nu-şi poate ascunde la nesfîrşit meteahna. Ivită din spuma contraselecţiei practicate de sistemul edificat de comunişti şi postcomunişti, incompetenţa generică a demagogului e suspendată doar de ştiinţa lui de a fi mereu cu populismul la zi. Demagogul ştie, de pildă, că oamenii, înnebuniţi de jaful la scară mare care a distrus, de pildă, sistemul sănătăţii, sînt sătui de politicieni şi tind, spre paguba naţiunii, să nu-i mai deosebească pe unii de alţii, pe răi de buni, ori mai puţin răi. Va încerca, deci,
să-şi obţină ori să-şi păstreze rîvnita funcţie politică repetînd pînă la saţietate formulele la modă. De pildă cele potrivit cărora politicienii ar fi in corpore o mare pacoste. Şi securiştii afirmau după 1989 că am fi fost, chipurile „cu toţii vinovaţi”. Cum altfel să se disculpe torţionarii, asasinii şi turnătorii? Vina e mereu a altcuiva. La fel se comportă inşii penali care au încercat să pună pe butuci statul de drept, precum şi ciracii şi adepţii lor. Vina, prin definiţie, e mereu a altcuiva. O atribuim „acoperiţilor”, lui Kövesi, elitei, SRI, DNA, politicianului generic. A fost, vreme îndelungată, a lu’ „Băse”, a „binomului”, a ruşilor, a internaţionalismului, a dreptei. Sau, după caz, a NATO şi-a UE. Numai a lui Dragnea, Ponta, Tăriceanu şi compania nu vrem să fi fost vreodată. Nu-i simplu să-i scornim pe vinovaţi? Ba s-avem pardon. E joacă de copii invenţia de eroi. Antena 3 poate transcende realitatea cît ai zice peşte. Se preface din mediu de linşaj al adversarului politic, devenind, prin magică metamorfoză, „Europa Liberă”, în gura unei realizatoare TV. Ori, baţi din palme şi te trezeşti că, în opinia unei luptătoare pentru o Românie „cu mîinile curate”, Ponta, plagiatorul pucist pro-rus, se poate transforma cît ai clipi într-un politician „impecabil”. Unul „cu limbaj pro-occidental”. La polul opus e vinovatul imaginar. Tehnica ţapului ispăşitor, de preferinţă străinul şi, mai cu seamă, evreul (sau, dacă lipseşte evreul, variante ca masonul, israelianul, Mossadul, Sörös, neamţul şi occidentalul) nu e o invenţie recentă. Sau modernă. De pildă a lui Shakespeare, în Othello. Ori a maestrului lui Hitler, Schoenerer. Nu e născocirea slavofililor inventatori ai Protocoalelor Înţelepţilor Sionului, conspiraţionism aproape la fel de prizat ca Mein Kampf, după cum aminteşte Hannah Arendt în „Originile totalitarismului“. Nu e nici a urmaşilor stalinişti ai ţarului, ori plăsmuirea stîngii antisioniste, prăşite de KGB. E, de cînd lumea, gelozia şi invidia. E o tehnică şi azi la mare preţ, chiar şi cînd o aplică „apărători” autodeclaraţi ai patriei şi ai democraţiei. Dar pe cine dăm vina dacă teoria cu evreul ni se pare fumată? Simplu. Pe americani. Ţipăm din rărunchi să nu cumva să urle poporul păgubaş. Vociferări stridente acompaniază orice tentativă a reprezentanţilor SUA de a-şi face datoria şi de a aminti, fie şi discret, aliaţilor cărora le-oferă scutul de securitate propriu, că se găsesc la comenzile unei ţări ce ar trebui, cel puţin nominal, să fie un stat de drept şi o democraţie liberală. Că, deci, oricît tupeu ar avea, politicienii dîmboviţeni nu pot trece peste lege, ori de cîte ori creierii lor aserviţi muşchilor de oligarhi aspiră la totalitarism. Că nu se face să schimbi ilegal un şef de cameră parlamentară. Nici să-l transformi în al treilea om în stat pe un politician cu probleme penale, care, cu legitimitatea desfiinţată de un răsunător eşec electoral, s-a văzut alungat de la putere şi de o răscoală în toată regula. Pe unul care, odată reinstalat la butoane, ar putea asigura succesul unui nou asalt asupra precarei independenţe a justiţiei. Ce i se întîmplă, deci, unui ambasador gen Klemm, care vizitează un ins căzut în dizgraţia majorităţii, precum Zgonea, nu pentru că americanul ar dispreţui independenţa României, ci dimpotrivă, pentru că îi ia în serios valorile, care sînt şi cele întemeietoare ale alianţei occidentale? Va fi el lăudat pentru că n-a închis ochii la inadecvarea dregătorilor dîmboviţeni la nevoile unui stat care se vrea de drept? Va fi el salutat că a sfidat rapacitatea celor ce ar vrea să dea lumină verde perpetuă marilor corupţi? Pentru c-a îndrăznit să nu ţină cont de prezumtive „sensibilităţi” autohtoniste, cum ar fi fost comod, ci s-a hazardat să avertizeze, spre a da o şansă torpilării unor planuri sinistre de suprimare a egalităţii tuturor în faţa legii? Aş. O va lua. I se va reproşa „trufie” imperială. I se va da în cap cu ceauşeasca „imixtiune în treburili interne”. Va fi învinuit de „supraveghere politică”. I se va aminti sever că România nu e colonia SUA. Va fi, în cel mai bun caz, acuzat de „paternalism”. Or, miza şi suportul ideologic al unor astfel de acuze, tinzînd să culpabilizeze occidentul cîrcotaş, pentru că ne-am pierdut zîmbetul iliescian „pentru liniştea noastră”, sînt clare. Mai-marii devalizatori ai naţiunii şi partizanii lor se echivalează, invariabil, cu ţărişoara, precum odinioară regele soare, cu statul. „L’etat c’est moi!”, exclama, inconştient, Ludovic al XIV-lea, înainte ca Franţa revoluţionară, sătulă de găunoşenia superbiei absolutiste, să le ia gîtul urmaşilor săi şi să întemeieze republica. Din identificarea contrafactuală a conducătorului cu ţara şi naţiunea, un tipic abuz fascist şi comunist, reiese că orice critică sau disidenţă ar fi, pasămite, un atac nu la adresa tiranului, ori a sistemului defect, ci ar ţinti patria. Practic, se justifică şi se protejează astfel nu suveranitatea naţiunii, ci, vădit, ceea ce Ioan Stanomir numeşte, pe drept, „suveranitatea omnipotenţei” şi „suveranitatea corupţiei”, în speţă independenţa marilor penali de datoria de a da socoteală. Li se apără libertatea de a încălca legea, dreptul de a-şi pune cizma pe grumazul poporului. Au cetăţenii vreun antidot? În afară de revoluţie doar unul. Dreptul la vot. E bine să-l aplice judicios.

Petre M. Iancu

COMENTARII DE LA CITITORI