Vînătorile rituale antivalahe de la Balc, sau Vînătoare de ţară în Munţii Carpaţi (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

„E un fel de vînătoare/ Zicea el. Valahul,/ Aidoma unei fiare,/ Stă ascuns“ (Victor Păun, ,,Posada”).

 

Dacă avem în vedere toate aceste elemente, realizăm foarte clar că vînătorile de la Balc pot fi privite lesne ca acte simbolice, rituale, prin care o ceată de străini de neam se substituie, periodic, cetei celor 3 fraţi vînători mitici, chiar în cuprinsul spaţiului sacru al Munţilor Apuseni, fostul spaţiu sacru „Varaha”, deci, vechiul tărîm sacru al zeului Vişnu. Aceştia se substituie, astfel, simbolic, adevăraţilor stăpîni ai ţării mitice „Varaha”. Românii din Ardeal cîntă „noi sîntem români, noi sîntem români/noi sîntem aici în veci stăpîni”, dar se înfăţişează, din cînd în cînd, şi vînătorii noştri (adică ai lui Ţiriac) pe post de adevăraţi stăpîni, şi fac o demonstraţie de forţă în acest sens. Însă ei reuşesc să se impună ca atare, doar cu ajutorul urmaşilor urmaşilor vînătorilor mitici, care se pun singuri, în necunoştinţă de cauză, în poziţie de supuşi, facînd pe hăitaşii, pe servitorii la ospeţe şi pe interpreţii de „colinde”. „Stăpînii” sosesc în limuzine de lux lustruite bec, îmbrăcaţi la patru ace, şi pozînd în oameni extrem de importanţi, care ar practica o formă oarecare de sport, adică vînătoarea.

Dar această ceată vînătorească se substituie şi fostelor vînători domneşti, sau voievodale şi, în ultimă instanţă, vînătorilor regale. La ele participă şi prinţi ai zilelor noastre, dar nu lipseşte nici aurul regal: unul dintre ei are o puşcă placată cu aur (detaliu consemnat, în mod superficial, drept o extravaganţă), fapt care îl desemnează ca un soi de „rege”. Pînă în 1989, „marele vînător al ţării“, respectiv Nicolae Ceauşescu, se afla în fruntea unor astfel de scenete simbolice, prin care se dorea a fi validat, tacit, drept domn real. Această pretenţie l-a costat, însă, viaţa, ajungînd în final să fie el însuşi transformat în vînat hăituit şi, apoi, ucis. După care a fost înlocuit, în mod simplu şi elegant, cu alţi mari „vînători”. Aşa a apărut grupul de vînători din zilele noastre, care s-a pus gospodăreşte pe treabă, prin organizarea periodică a unor mari vînători „domneşti” la Balc. De la care nu lipseşte nici ospăţul domnesc, întărit cu un simulacru de colind vînătoresc, închipuit de nişte cîntări improvizate. Asta, ca să se ştie clar cine sînt adevăraţii stăpîni.

Între timp, un alt mare vînător (Adrian Năstase), cu mari pretenţii de domn, a fost pedepsit pentru marea lui îndrăzneală şi a fost aruncat, pentru un timp, în temniţă, spre a-şi băga minţile în cap, deşi a fost, la un moment dat, chiar un invitat important al grupului de vînători de la Balc.

În tot acest context, vînătoarea lor poate fi privită şi ca o demonstraţie de forţă, care ar avea drept scop intimidarea supuşilor. Dar este şi un avertisment, repetat în mod constant. Trebuie să li se amintească supuşilor că „vînătorii” au puşti (carabine) performante, că ştiu să le folosească cu multă măiestrie şi că sînt în stare să ucidă, fară ezitare, ţinte vii, aflate în mişcare. Şi să se mai ştie că fac, în acest sens, pregătiri sistematice, pentru a nu-şi pierde îndemînarea. Vai de cei care ar îndrăzni să le conteste calitatea de stăpîni, dar şi de cei care s-ar gîndi să le pună în pericol marile lor averi. Aşadar, să se ştie: dacă va fi necesar, îşi vor apăra ceata, privilegiile şi averile, cu focuri de armă.

Măcelul de la Balc poate fi privit, în acelaşi timp, şi ca o subtilă acţiune de tip terorist. Poate fi o execuţie periodică de „ostatici”, ţinuţi în permanentă captivitate în numitul domeniu de vînătoare de la Balc. Săvîrşirea acestui act de tip terorist îi obligă pe români să asiste neputincioşi, periodic, la un spectacol traumatizant, puternic mediatizat, care le marchează, an de an, subconştientul. Această execuţie ar reprezenta şi o lovitură năucitoare care, prin poziţia ei în timp, urmează bombardamentului mediatic susţinut de toate posturile de televiziune, care se întrec în a macula, cu mijloace de o perversitate diabolică, sărbătorile româneşti creştine din preajma sfîrşitului de an, dar şi pe cele de după Anul Nou.

(va urma)

MIRCEA ŢICLEANU

COMENTARII DE LA CITITORI