Vînãtorile rituale antivalahe de la Balc, sau Vînãtoare de ţarã în Munţii Carpaţi (3)

in Alte știri

„E un fel de vînãtoare/ Zicea el. Valahul,/ Aidoma unei fiare,/ Stã ascuns“ (Victor Pãun, ,,Posada”).

Balc, decembrie 2014. Vînãtoarea din 2014, aşteptatã, dupã tipic, abia la începutul anului 2015, poate fi explicatã în acest context, respectiv din aceastã perspectivã miticã, doar într-un singur mod. Ceata vînãtoreascã a considerat cã s-a mai fãcut un pas important cãtre preluarea controlului total asupra spaţiului mitic valah: un ales, sau un pion de-al lor ar fi cîştigat alegerile prezidenţiale din Romania. Acesta urma sã preia postul-cheie de preşedinte în cursul zilei de 21 decembrie 2014. În 22 decembrie era deja un şef de ţarã instalat. Dupã 25 de ani de la noaptea din 21-22 decembrie 1989, la conducerea ţãrii se instaleazã, cu acte în regulã, un strãin de neam, un sas. Un neromân, la conducerea statului numit România. Este, deci, un motiv demn de sãrbãtorit, cu o baie de sînge nevinovat, de cãtre ceata vînãtoreascã instalatã acum, cu mai mult aplomb, ca o ceatã de stãpîni cu mari pretenţii, de stãpîni adevãraţi. Valahii, amnezici, îi primesc ca atare la ospeţele vînãtoreşti din zilele de 19 şi 20 decembrie 2014. Primii ating bucatele tradiţionale româneşti, iar ceilalţi îndeplinesc ritualul de supunere, prin punerea pe masã a acestor mîncãruri simbolice. În ziua de 20 decembrie, „stãpînii” au Ignatul lor sîngeros, o replicã ritualã anticreştinã a Ignatului românesc, maculat inclusiv prin prelungirea mãcelului de la Balc şi în ziua de 21 decembrie. Mistreţii ostateci de la Balc, simbolul mitic al valahilor, sînt ciuruiţi, în mod barbar, de vînãtorii cetei. Ziua de 21 decembrie îi va gãsi pe foarte mulţi dintre ei farã suflare, iar pe români îi va afla nãuciţi şi cu inima strînsã. În acelaşi timp, un om de încredere de-al cetei se va pune, cu tupeu, în fruntea valahilor, prizonieri în propria lor ţarã, pentru a-i duce, neîndoielnic, la pierzare. Abia acum putem înţelege miza realã a alegerilor din 16 noiembrie şi cauza realã a risipei extraordinare de fonduri din campania electoralã în favoarea sasului Klaus Iohannis. Totuşi, se pare cã ceata a cam exagerat un pic. Prin vînãtoarea – serbare antivalahã, de la finele anului 2014, a fost posibil sã facem o legãturã între acţiunile uzurpatorilor, desfaşurate timp de 10 ani neîntrerupţi, şi paralizarea Neamului Românesc la nivel decizional suprem. Înţelegem, totodatã, graba de a prelua şi controlul la nivel executiv, respectiv, toate presiunile fãcute în acest sens (inclusiv jocul UDMR), pentru schimbarea rapidã a guvernului. Sasul K.I. este foarte grãbit, are multe pe agenda de lucru, a socotit cã nu îi vor ajunge 5 ani de mandat şi îşi doreşte, deja, încã 5 ani.

Dar, sã revenim la oaspeţii noştri sîngeroşi, respectiv la vînãtorile rituale antivalahe. Mai toatã lumea bãnuia cã aceştia se întîlnesc periodic, şi cu scopul de a mai pune la cale nişte afaceri. Acum, însã, pare sã fie clar cã urmãreau, de fapt, ocuparea pe şest a ţãrii, care îi gãzduia ca pe nişte oaspeţi de seamã; ei, însã, erau mãcinaţi de un hobby de lux – vînãtoarea -, pe care îl practicau într-un mod mai aparte, mai excentric. Se pare, însã, cã ei vînau altceva, urmãrind sã preia frîiele ţãrii-gazdã, plãnuind şi reuşind sã-şi impunã un pion în funcţia de preşedinte al ţãrii-victimã. Urmau sã se vîneze şi funcţia de premier, un guvern aservit total, un Parlament obedient şi, în final, o ţarã total aservitã. Klaus Iohannis se insatala, astfel, şi el, ca stãpîn nu doar asupra Muntelui Mistreţului, unde avea loc, simultan, vînãtoarea ritualã antivalahã, ci şi ca stãpîn al întregii Valahii, al cãrei centru vital este, în aceste timpuri, Cetatea domneascã Bucureşti. Însã şi el, noul ales, este, la rîndul lui, un supus al celui care se revendicã, prin aurul puştii, drept regele (ocult) al Valahiei.

Aşadar, a avut loc, de fapt, o vînãtoare de ţarã în Munţii Carpaţi, care a durat timp de 10 ani. A fost vînatã chiar România. Pentru a fi supusã fãrã ştirea ei, pentru a fi aservitã total intereselor grupului de vînãtori. Am fost vînaţi şi noi, deoarece ne vor fi schimbate destinele, în raport cu interesele altora, sub acţiunile celor care vor lucra în viitor, cu sau fãrã ştire, în favoarea acestei cete vînãtoreşti, foarte bine organizate.

O astfel de perspectivã miticã îmi aminteşte faptele de vitejie ostãşeascã, ieşite din comun, ale unui autentic vînãtor de valahi, Carol Robert de Anjou, redate cu umorul necesar, în poemul „Posada”, de amicul meu Victor Pãun, un urmaş vîlcean al românilor cãlcaţi, la vremea lor, de regele „cuceritor”. Dar şi mare „filozof” al acelor timpuri, din perspectiva poemului citat: „…regele/ Nu se grãbea. Zicea:/ «Basarabã ştie bine/ Sã se ascundã-n vizuine./ Cînd vînezi un Basarabã/ Numai pãr şi numai barbã,/ Trebuie tutun, rãbdare/ Şi noroc la vînãtoare»”.

Şi noroc la vînãtoare…

Sfîrşit

MIRCEA ŢICLEANU

COMENTARII DE LA CITITORI