VINO, DOAMNE ISUSE! (2)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Aş vrea să cuprind acest mileniu cu ochii minţii, acum, cînd el s-a retras în vîrful picioarelor şi ghilotina implacabilă a timpului a căzut peste umbra lui. Într-adevăr, ce destin cosmic are şi generaţia asta a noastră: să asiste la moartea unui mileniu, să-i închidă ochii, să-l depună în groapa comună a Universului, în vreme ce un nou mileniu se naşte din pîntecele Eternităţii, purtînd cifra pithagoreică 3: sînt 3 lunile anotimpului, 3 vîrstele omului, 3 graţii, 3 dimensiuni ale lui Hermes Trismegistul („cel de 3 ori mare”), 3 Crai de la Răsărit, 3 zilele petrecute de Isus în împărăţia morţii pînă la Înviere, 3 cîntări ale cocoşului (ceasul deşteptător al legiunilor romane), 3 cuvintele tălmăcite de Daniel (Mane, Tekel, Fares), ca să nu mai vorbim de cele 3 încercări din toate basmele lumii, de zicala „3 păzeşte”, sau de cele 3 migdale sau plante din incantaţiile magice cu care încep atît de multe creaţii ale folclorului românesc. Dar, fireşte, Sfînta Treime e mai presus de toate: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Iată de ce, dacă numerologia are vreo valoare – şi eu cred că are, deşi a fost parazitată de tot felul de diletanţi – Mileniul III mi se pare născut sub semnul Sfintei Treimi. Şi totuşi, ştiţi ce nu ştim noi? Noi nu ştim esenţialul: şi anume că, dacă Mileniile I şi II au ţinut cîte 1.000 de ani, Mileniul III s-ar putea să nu ţină atît, din foarte multe motive. Adică, îi spunem noi mileniu, dar el să nu fie un mileniu, poate nici un secol. S-ar putea să vină Împărăţia lui Dumnezeu, în care eu cred, cu tărie, şi atunci totul va căpăta altă semnificaţie, iar bornele de hotar vor fi altele. S-ar mai putea, la fel de bine, să prindă viaţă un curent de idei care să impună omenirii altă cronologie, în funcţie de alte criterii (aşa cum, de altfel, au acum evreii, iranienii ş.a.). Dar cîte nu se pot întîmpla pe lungul drum a 10 secole? Oh, Doamne! În ce-am intrat! Dintre sutele de proorociri, mi-ar plăcea să cred că cea mai adevărată este aceea anunţată de un papirus descoperit la Piramida lui Keops, pe care, de asemenea, mă bucur că am vizitat-o pînă în măruntaiele ei: anul 2001 va marca, atenţie, „începutul Epocii spiritului curat“. Dar mă gîndesc, cu inima cît un purice, şi la ce spunea călugărul vrăjitor Rasputin, despre boli şi epidemii: „Omul va fi tot atît de fragil ca şi o frunză uscată şi oasele sale se vor îndoi şi vor pîrîi ca o creangă pe care o rupi!“.

E 1 ianuarie 2001. Ce greu mă obişnuiesc cu cifrele astea! În timp ce cuvintele au o limită, cifrele sînt infinite. În faţa grandorii acestui eveniment copleşitor, nu mai e nimic de spus. Mă uit pe fereastră. Afară ninge bogat, înţelept, cosmic. Pe povîrnişul muntelui şi-a făcut apariţia o căprioară. O văd de la fereastră, sînt doar vreo 300 de metri între noi. (Nu scap de cifra 3, nici acum, iată, pe 3 august mi s-a născut prima fetiţă, şi tot pe 3 august, în 1993, mi s-a prăpădit tatăl.) Ciuta adulmecă, adastă puţin, apoi se apropie de locul amenajat de nişte săteni pentru tot cîrdul şi mănîncă. Mă rog la Dumnezeu să nu dea năvală haita celor 3 lupi (iarăşi 3, şi n-o fac intenţionat!), care bîntuie pe-aici. Nu ştiu cum se face, dar uite ce paradox: în natură, omul e atacat mai mult de animalele ierbivore decît de cele de pradă! La a doua venire a lui Isus, mieii vor zburda alături de lupi, iar cel mai mare criminal din Natură – omul – nu îi va mai ucide, ci îi va ocroti. E o utopie? Nu ştiu. Dar nu-mi pot împiedica deloc gîndurile să zboare în voie, pe tărîmuri fantastice. Te uită cum ninge Mileniul… Ninge peste murdăria Secolului XX, peste tranşeele sale pline de sînge, ninge cu fuioarele unor bandaje reci şi vindecătoare. Acelaşi cer, acelaşi pămînt, aceleaşi stalactite de zăpadă între ele – şi, totuşi, nimic nu mai e ca-nainte. Am deşelat armăsarul unui Mileniu sub noi, pînă l-am băgat în pămînt. Iar zăpada asta grozavă e valtrapul de catifea albă cu care îl îngropăm. Ninge peste seceta noastră cea de toate zilele, pe care nu ne-o mai da nouă astăzi, Doamne. Pe sub geamul meu, un rîu trece dintr-un mileniu în altul, dintr-o eră geologică în alta, fără nici o problemă, ca prin „poarta galactică“ a serialelor la care se uită copiii. Cel puţin dintr-un punct de vedere, semăn cu acest rîu: nici eu, nici el n-avem ceas. Pentru că m-a prins cumpăna anilor, secolelor, mileniilor fără ceas la mînă, l-am dăruit celor 180 de copii bolnavi de la un Cămin din Bucureşti, să aibă bani pentru Pomul de Crăciun, pentru jucării şi pentru mîncare pînă la Paşti – administraţia stabilimentului respectiv a obţinut un preţ bun pe acea sculă de aur, 100.000.000 de lei. (Doamne, care dintre aceşti copii îmi va lua viaţa mîine? Profetul Ieremia, trecînd odată pe un pod, a văzut un copil, pe care l-a aruncat în apă, şi acesta s-a înecat. Întrebat de ce l-a omorît, Profetul a răspuns: „Am cruţat mii de vieţi, pentru că acest copil ar fi devenit un mare criminal“.) Aveau dreptate cei care mă criticau pentru luxul de a purta o astfel de bijuterie. Răspunsul meu, cum că alţii de ce poartă şi eu n-am voie, nu era răspunsul corect, computerul Cerului nu-l primea, se bloca şi scotea fum. Da, oricine poate să poarte un ceas ca o ceapă de aur, dar nu eu. Asta din foarte multe motive, dar principalul cred că e acesta: nu pot fi bogat într-o ţară săracă, iar flama strălucitoare a aurului zăpăceşte minţile. Astăzi am mîna uşoară, dar inima îmi e şi mai uşoară. Am învins unul dintre demonii din mine: lăcomia. N-am simţul proprietăţii, încerc să mă mulţumesc cu cît îmi dă bunul Dumnezeu, iar pentru nevoile mele şi ale casei mele mi-a dat, nu pot să mă plîng. „La barza chioară îi face Dumnezeu cuib“. Acum, am şi o avere, şi o comoară. Averea mea sînt cărţile, manuscrisele, autografele rare, monedele antice, colecţia de Biblii din întreaga lume şi din toate epocile. Comoara mea sînt copiii. Am venit cu ei la munte, pentru cîteva zile de vacanţă. Nu mai deschid nici aparatul de radio, nici televizorul. Nu mă mai interesează. Deşertăciunea deşertăciunilor… Ce titlu frumos, de film: „Departe de lumea dezlănţuită”. Am sufletul rănit şi aştept cicatrizarea rănilor. Ce greu e să-ţi regăseşti pacea interioară, dar cît de necesar e să o cauţi! Am fost, pentru două săptămîni, paratrăznetul acelor forţe satanice care nu puteau privi lumina zilei, s-ar fi sfărîmat ca florile artificiale ale unei mirese bătrîne, toată fiinţa lor ar fi devenit „cenuşă, pulbere şi nimic” („cinis, pulvis et nihil”), cum scria pe urnele sinucigaşilor din Toledo. Tot răul din ei l-au revărsat pe capul meu. Iar eu i-am lăsat să greşească pînă la capăt, pentru a înţelege toată lumea ce Iad a devenit societatea românească. Şi nu de ieri, de azi, ci în timp, de sute de ani, ceea ce l-a făcut pe Constantin Argetoianu să exclame, la începutul anilor ’30: „România se prăbuşeşte în mlaştina corupţiei şi a anarhiei”. Mai sînt cîteva „etaje” pînă la fund. Atunci cînd a fost fătat mînzul sacru al noului Mileniu, fetiţele mele m-au sorcovit într-o veselie pe care numai puritatea copilăriei o poate crea. Încerc să sparg clişeele automatismului, să nu iau mecanic formula urărilor, şi mă gîndesc că, iată, a venit o zi cînd sînge din sîngele meu se ridică în picioare, capătă chip şi îmi cîntă la ureche, cu zurgălăi de argint, să fiu ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir. Ce lucruri simple, dar cîte bucurii patriarhale! Afară, pocneau puştile şi artificiile pe boltă, speriind vietăţile pădurii, lumea petrecea, mînca şi bea, fără a şti că „ne săpăm mormîntul cu dinţii” (Shakespeare), iar doi îngeri de copii, care mă urmează, cu sfinţenie, în tot locul, pînă îşi vor lua zborul, mă băteau pe umăr cu nişte pomişori minusculi, cu nişte bonsai din hîrtie colorată şi poleială, urîndu-mi mie, părintele lor, care i-am făcut în nopţi de urlet şi dor, să fiu „tare ca piatra, iute ca săgeata“. E tare tata, puii mei, copiii mei, nu vă temeţi. E tare pentru că L-a găsit pe Domnul Dumnezeu şi de-atunci totul e altfel, mai înalt, mai pur, mai frumos. În definitiv, care e diferenţa dintre un credincios şi un om obişnuit, hai, să nu-i zicem păgîn? Diferenţa este că în vreme ce omul obişnuit se mulţumeşte cu sine însuşi, caută să se simtă bine, să-şi petreacă timpul cît mai frumos, să se pună la adăpost de nevoile materiale, să se vorbească despre el – creştinul ştie că totul nu e decît o trecere şi că Patria lui e în Cer. Nu-l înţelegeam pe bietul tata, care se mulţumea cu atît de puţin, ca pasărea cerului. N-o înţelegeam pe sărmana mea mamă, care, prin anii ’70, disperată că nu mai are ce pune pe masă, îmi spunea că vrea să spele rufe prin vecini, ea, care citise tot romanul francez şi tot romanul englez, care devorase Biblia şi atîtea mii şi mii de pagini; eram ziarist de cîţiva ani, şi atunci m-am făcut mic şi m-am ruşinat de zvăpăiala tinereţii mele, dîndu-le părinţilor, lună de lună, o bună parte din leafa mea. Atunci am primit eu primul duş rece de la doi creştini, care nu se plîngeau pentru ei totul era „minunat” şi Îl slăveau pe Domnul, dar, de la o vreme, pe măsură ce se împuţinau la trup, ei nu mai puteau, venise vremea cînd hrana era înlocuită cu medicamente, care costă mai scump. Am spus-o şi o repet: pentru creştin, genunchii sînt mai importanţi ca ochii. Nu cred că e nevoie să explic de ce. Smeriţi-vă, ca să vă ridicaţi! În lecturile mele zilnice, am găsit un text pilduitor despre un mare filozof, Jean-Jacques Rousseau, care, cu cît a fost mai simplu şi mai modest, cu atît mai temeinic a pregătit Revoluţia Franceză. Un nobil care, de bună seamă, îl admira, l-a vizitat într-o zi pe nepregătite – aşa cum se întîmpla pe atunci, fiindcă nu existau nici telemobile, nici telegrame, nici emisari cu maşini rapide. Necăjit de propriile sale nenorociri (era grav bolnav, avea incontinenţă urinară, nu putea ieşi în societate din pricina mirosului pe care îl degaja), Rousseau devenise un mizantrop în toată puterea tristă a acestui cuvînt, aşa că l-a dojenit pe oaspetele nepoftit: „Domnule, ştiu de ce vii aici. Vii ca să vezi ce viaţă mizerabilă duc; ca să vezi cît de sărăcăcios este conţinutul oalei care fierbe pe foc! Vei vedea acolo o bucată de carne, un morcov şi trei cepe, nimic altceva. Du-te şi spune tuturor ce ai găsit, dacă-ţi face plăcere!”. Repet, acest om a creat starea de spirit care a dus la izbucnirea celui mai mare eveniment politic din Istorie: Revoluţia Franceză! Şi asta are o explicaţie: Dumnezeu lucrează prin oameni. Nu prin toţi, ci prin cîţiva aleşi, care nici măcar nu înţeleg, întotdeauna, ce se întîmplă cu ei, dar o forţă mai presus de fire îi trage într-o anumită direcţie (dacă sînt oameni de acţiune) sau un înger le picură în creştet mirul inspiraţiei divine (dacă sînt creatori). Aşa şi cu fenomenele stranii pe care le trăiesc unii, dar alţii nu. Dumnezeu nu lucrează, în acest caz, prin 6 miliarde de oameni, ci numai prin 6 mii (să zicem), pe care îi alege drept receptacole ale misterelor, le transmite mesaje în stare de veghe sau în timpul somnului, le oferă revelaţii care altora le par de necrezut. Totul face parte din Planul Divin, iar un mort, un simplu mort analfabet, ştie, în tărîmul de dincolo, mai mult decît ştia Albert Einstein viu. Ce răspuns va găsi creştinismul la violenţa tot mai grozavă instaurată în lume? Ce facem cu tinerii, care riscă să scape de sub orice control şi îşi creează, singuri, o subcultură care ar putea să-i facă suboameni? Îi putem înfrîna şi educa doar cu pildele lipsite de har ale unor „păstori“ păcătoşi, de genul preanefericitului Teoctist care, în loc să se bage în pat, s-a băgat în politică, demonizîndu-mă pe mine la alegerile prezidenţiale din decembrie 2000? Iată un fragment dintr-un articol-avertisment, pe care l-am aflat în revista prea puţin cunoscută „Calea Credinţei”: „În mintea adolescenţilor, a copiilor şi a tinerilor, la capitolul «timp liber», toate activităţile tradiţionale se retrag, treptat, făcînd loc noii mode a jocurilor pe computer. Este vorba despre o nouă dimensiune a industriei de divertisment, ce presupune noi relaţii cu utilizatorii. În faţa «cutiei colorate» (a televizorului, adică), omul manifestă o atitudine pasivă, de simplu receptor al programelor difuzate. Dar acum, de cînd cu jocurile pe calculator, adio pasivitate! Avem posibilitatea de a deveni actori sau chiar autori în cadrul întîmplărilor de pe ecran. Realizatorii acestor jocuri spun că ele sînt mijloace de dezvoltare a imaginaţiei, a creativităţii. Pînă aici, totul este bine, nu? Ce ne facem, însă, pentru că nu toate jocurile sînt cu omuleţi preistorici, care sar prin peşteri în căutare de îngheţată şi prăjituri? O privire sumară asupra unui catalog românesc de programe ne-a înspăimîntat, pur şi simplu. Nu exagerăm! Iată cam ce li se oferă copiilor români la secţiunea – atenţie! – «jocuri»: «Mortal Kombat»; «Might and Magic – for Blood and Honour» (Putere şi Magie – pentru Sînge şi Onoare); «Hell Copter» (Elicopterul Iadului); «Uprising – Join or Die» (Revoltă – Alătură-te sau Mori); «Uprising 2 – Lead and Destroy» (Revoltă 2 – Domină şi Distruge); «Red line – Gang Warfare» (Linia roşie – Războiul Bandelor). Nu e prea greu să identificăm reperele acestei lumi virtuale: violenţă, revoltă, distrugere, sînge, putere, luptă, moarte. În revista «World» (mai 1998), Gene Edward Veith semnează articolul «Virtual Immorality» (Imoralitate virtuală). Veith aminteşte faptul că pe Internet există site-uri special create pentru cei care urăsc oameni celebri, de la actori şi cîntăreţi, la vedete de televiziune. Cu ajutorul unui simplu click, oricine poate lovi, pălmui sau pocni vedeta insuportabilă, ori o poate arunca într-o cadă pe care scrie: «Pericol – acid». Un computer mai performant permite «delectarea», în acelaşi timp, cu sunete produse de explozii, lovituri, împuşcături. Apărătorii acestor site-uri şi jocuri consideră că este distractiv să-ţi descarci nervii într-un mediu virtual, fără ca nimeni să fie rănit. Dar, oare, într-adevăr nimeni nu este rănit? Adevărul este că nu avem de-a face cu nişte simple «jocuri». Imaginea, o ştie oricine, are o putere impresionant mai mare decît cuvîntul”.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor, 1 ianuarie 2001, Bran

 

VINO, DOAMNE ISUSE! (1)

COMENTARII DE LA CITITORI