Violenţa extremă, terorismul şi puciul – hotarele între care se află ţara noastră

in Polemici, controverse

Motto: „Spaţiul (nord)atlantic devine pe zi ce trece mai mare, dar nu şi mai pacific”

Am început cu un calambur, dar dincolo de umorul înţelesurilor, măreţul spaţiu NATO, fie cel ocupat prin bombardamente, revolte şi alte masacre „democratizatoare”, fie cel al statelor membre sau chiar al patriei de peste Ocean, ei bine, totul este acoperit ca de o pecingine otrăvitoare, de violenţă. Franţa nu-şi revine din atentate, iar simbolul Libertăţii şi Egalităţii, ziua Căderii Bastiliei, a fost aruncată în noroiul însîngerat din Capitala luxului european. Belgia, Germania, Anglia, Spania, dar şi alte state, simt răsuflarea violenţei pe străzi unde, pînă acum vreo douăzeci de ani, simţeai parfum de civilizaţie, cultură şi tradiţie. Ce s-a întîmplat acum 20 de ani? Pe scurt – un grup de gînditori cu bani mulţi, acoperire politico-informativă şi tupeu de borfaş mondial a decis să treacă la faza decisivă a unipolarităţii planetare – mai precis la cea de impunere a polului atoate determinant. S-au finanţat grupuri care au dat lovituri sîngeroase în Africa, s-au creat astfel nuclee asociate cu falsa idee de fundamentalism religios, apoi s-a trecut la Orientul Miijlociu – iar apoi s-a lansat „aplicaţia“ care a îngrozit lumea – 11 septembrie. Degeaba au demonstrat falsul mulţi oameni lucizi – ca marele cineast Michael Moore, de exemplu – scenariul avea etape spaţio-temporale bine susţinute. Astfel, tăvălugul SUA – NATO s-a manifestat în mare parte din lume, prinzînd în jocul violenţei noi şi noi state – utilizînd pentru asta un întreg arsenal bazat pe spionaj, forţă şi, mai ales, pe o totală lipsă de scrupule. Doar aveau de-a face cu „terorismul“, deci orice e permis – de la închisori secrete în care se practică tortura, la atacarea unor state, pe motive care au fost recunoscute, ulterior, ca false.
Ce rol i-a fost destinat României în combinaţia asta şi cum se manifestă violenţa aici? În primul rînd, e de remarcat că România, ţara cu cele mai mici venituri pe cap de locuitor în NATO, a participat la toate intervenţiile (agresiunile) SUA sau NATO de după 2000; apoi, România a avut parte de manifestări stradale, pe cît de nespecifice, pe atît de abulice; în fine, o asemenea manifestare, ajunsă în pragul violenţei – evitat doar prin reacţia rapidă a premierului Ponta – a dus la căderea unui Guvern, asta într-un moment absolut nepotrivit, pe un trend crescător economic. Acum, aveam de-a face cu o revoltă prelungită a lumii infracţionale. Se pune întrebarea – cine şi de ce dă curaj lumii infracţionale? Desigur, toată lumea a auzit de condiţiile cumplite, inumane din acest sistem destinat pedepsirii, dar şi recuperării individului de către societatea faţă de care a greşit, chestiune care nu a fost inclusă niciodată printre priorităţile guvernărilor capitaliste. Lumea infracţională nu reprezintă doar gulerele albe, ci şi cartierele mizere, din ce în ce mai mari şi mai multe, adevărate „favelas“, cum se numesc ele în contrastantul Rio de Janeiro, compuse din cei care, de multe ori, nu au altă şansă la viaţă decît să săvîrşească o ilegalitate. Paranteză – de fapt, ce să mai vorbim de ei, dacă un om de afaceri corect nu poate avea azi profit decît dacă face o „combinaţie“ financiară! Ei bine, cei din penitenciar nu sînt decît exponenţi ai sărăcimii capitalismului, iar orice revoltă a lor este simţită ca un imbold de cei din „favelas“ autohtone. Curajul lumii infracţionale s-ar putea manifesta în stradă, cu ocazia unor violenţe, iar abulicii care ascultă Mozart şi strigă tembelisme gen „puie monta“, nu vor fi decît paravanul după care un segment mult mai decis poate opera cu maximă violenţă şi eficienţă. Aşa cum se obişnuieşte la scară largă în NATO. Faceţi o legătură cu articolul meu de săptămîna trecută şi veţi înţelege. Acum, cred că ar trebui să ne aplecăm asupra evenimentelor extreme din Turcia, fiindcă există cîteva elemente de mare coincidenţă. Precizez că analiza de mai jos a fost preluată, în mare pare, de agenţia rusă „Sputnik“ – filiala din Moldova.
Reuşita loviturilor de stat militare a marcat istoria contemporană a Turciei; se pune deci întrebarea dacă puciul din zilele trecute a avut ceva în comun cu cele anterioare. Răspunsul include mai mult diferenţe. Prima, şi cea mai importantă, este aceea că preşedintele Erdogan a adus Turciei prosperitate economică, un loc important pe plan internaţional şi o poziţie dominantă de netăgăduit în ierarhia puterilor militare musulmane. Din aceasta rezultă a doua diferenţă – Erdogan beneficiază de susţinerea populară. În al treilea rînd, Turcia lui Erdogan este cea mai importantă ţară în încercarea internaţională de a controla valurile de migraţie, precum şi penetrarea Europei şi Africii de Nord de către elemente teroriste, fie de sorginte fundamentalistă, fie dintre cei angrenaţi în jocurile Serviciilor Secrete americane – sau create şi scăpate de sub control de acestea; într-un cuvînt, Turcia lui Erdogan se află nu doar în război, dar este chiar componenta principală a strategiei de apărare – fapt care deosebeşte fundamental acest puci de celelalte – şi, deci, se poate spune că această tentativă, spre deosebire de cele anterioare, este mai mult decît o dezertare, este o trădare incalificabilă. În acest context, apare afirmaţia preşedintelui Erdogan că SUA, adică „NATO-fără-glumă“, aşa cum am supranumit componenta dominantă a blocului politic-militar, îl găzduiesc pe instigatorul puciului (cel puţin moral) şi îi permit o vastă activitate de tip islamist (fundamentalist). Acuzaţia lui Erdogan pare veridică şi prin faptul că SUA susţin armat şi antrenează oficial aşa-zise grupări „islamiste moderate“ din Levant, la care se adaugă episoadele legate de înfiinţarea Al Qaida sau a statului musulman bosniac şi a enclavei kosovare.
Revin, însă, la aspectele militare, citîndu-l pe cunoscutul realizator Tv Mircea Badea: „Asistăm la o lovitură de stat dată de o armată NATO“ – şi principala întrebare logică este – au procedat acei militari la tentativa de puci cu acordul unor structuri de putere din NATO sau SUA? Primo – lovitura de stat nu e niciodată opera unor soldaţi neinstruiţi, ci a unor ofiţeri cu cunoştinţe importante de strategie; secundo – pe teritoriul Turciei se află importanta bază de la Incirlik, folosită în egală măsură de turci şi de SUA, iar mai nou şi de saudiţi şi britanici; terzo – o asemenea operaţiune nu se poate conspira decît sub acoperirea unui sistem informativ. Să mai adaug şi că, în mare măsură, ofiţerii noii armate turce au pregătire americană. În consecinţă, este exclusă varianta ca nişte militari să gîndească o strategie a acaparării puterii în Turcia fără a se asigura de acordul sau susţinerea structurilor de putere din SUA. Cel mai probabil este că, în momentul declanşării operaţiunilor, puciştii au avut un acord, dar care a fost fie anulat de o supralicitare din partea lui Erdogan, fie acordul era doar o strategie pentru alte interese ale acelor structuri de putere – iar militarii rebeli au fost victime şi massă de manevră.
Interesante sînt şi două coincidenţe – la scurt timp după extinderea discuţiilor ruso-turce privind marea investiţie Turkish Stream, militarii turci (aviatorii) doboară un avion rusesc, iar discuţiile sînt suspendate şi Rusia trece la represalii împotriva Turciei; săptămîna trecută, în urma scuzelor prezentate de şeful statului turc, preşedinţii Erdogan şi Putin au reluat discuţiile, inclusiv despre marea conductă de gaz, turiştii ruşi au revenit în Turcia; poziţia Turciei faţă de Assad s-a nuanţat, în contextul unei poziţii dure a lui Erdogan în negocierea cu UE a crizei imigranţilor, şi cu SUA, în problema kurdă, cînd… militarii turci, conduşi tot de un aviator, declanşează operaţiunea în discuţie, avînd toate datele unui act de întoarcere a armelor împotriva propriului conducător pe timp de război – deci, trădare naţională. De menţionat că toţi aviatorii turci au pregătire NATO – SUA.
Specialistul militar al „Vocii Rusiei“ România, Valentin Vasilescu, îmi expunea alte cîteva aspecte nefireşti pentru o lovitură de stat – neimplicarea trupelor speciale de intervenţie turce, „Beretele maro“, ca şi a puternicei Armate I, cea care apără strîmtorile, ocuparea teatrală a televiziunii fără, însă, a lansa un mesaj clar, survolarea, fără sens, a marilor oraşe, lovituri aeriene fără logică, lăsarea liberă a cîtorva sute de puncte strategice, obligatorii pentru controlul statului, neglijarea mobilizării civile prin partidul lui Erdogan, declararea legii marţiale, fără o structură de putere definită etc. Toate acestea îl conduc pe analistul militar la imaginea unui diletantism exagerat, iar pentru mine sînt argumente în favoarea unei strategii ascunse.
A fost, oare, vorba de un avertisment pentru preşedintele Erdogan? S-au desfăşurat la adăpostul puciului operaţiuni (misiuni) speciale? Cert este că puternicul preşedinte se află într-o situaţie dificilă, Turcia aşteaptă măsuri dure, dar, totodată, liniştitoare, ceea ce face, prin comparaţie, ca împăcarea caprei cu varza să pară o sarcină uşoară. Tot preşedintele turc trebuie să fi remarcat întîrzierea cu care capitalele euro-atlantice au condamnat puciul, asta în timp ce canalele principale de ştiri din aceeaşi zonă „parteneră“ îşi începeau comentariile cu expunerea profilului său „islamist“ şi „antidemocratic“
O teoretizare a loviturii de stat din Turcia, dar şi a situaţiei spaţiului „nord-atlantic“ ar putea fi aceea că ecuaţia NATO include constanta „instabilitate“, în timp ce necunoscutele rămîn aceleaşi – pe cine, ce, unde şi cînd apără NATO – la care se adaugă doar noi şi noi victime şi distrugeri…

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI