Violenţa programatică şi generaţia imbecilizării

in Editorial

Motto: „Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu ştie să citească, ci cel care nu ştie să înţeleagă”. (Alvin Toffler)

Se spune „fără violenţă” – dar e oare sinceră şi realizabilă această dorinţă? Dacă ne gîndim la şansele ca, după ore de stat în stradă, într-o ambianţă de instigări şi atacuri (verbale) vehemente, mulţimea mai e capabilă să se autocontroleze, ei bine, ne dăm seama că e ceva imposibil. Incidentul cu lovirea bătrînului pare un caz izolat, dar scoate la iveală o realitate îngrijorătoare – „sufletul” manifestaţiilor, hardcore-ul, include personaje cu probleme psihice, cu înclinaţii spre exhibiţionism şi chiar pentru violenţă extremă, pentru arme letale.

Nu în ultimul rînd, este de remarcat că violenţa verbală depăşeşte roşul nivelului patologic pe internet, mai ales în grupurile sau pe paginile care promovează fenomenul „rezistenţei”. Culmea, acolo unde ar trebui să găseşti „flower power” intelectual sau tolerant, eşti bombardat cu insulte de toată jena – de ce? Pentru că „pesediştii”, „comuniştii”, „ruşii”, „pensionarii” şi alte categorii nu merită alt tratament. Fără să exagerez, dar ideea din „Mein Kampf”, a „Untermenschen”, suboamenii, este imprimată nu numai în pseudo-gîndirea unor mulţimi, dar şi în reflexe. Nu mă credeţi pe cuvînt, încercaţi pe propria stăpînire de sine să aveţi păreri diferite pe grupuri cu #REZIST, pe cele „iohanniste” sau „băsiste”! Poate să-mi spună cine ce-o vrea, dar îndemnurile la violenţă extremă, trimiterile la intervenţii brutale, armate, la execuţii, toate astea nu pot fi cauzatoare de „nonviolenţă” ci, în mod firesc, duc la fenomenul opus – manifestările cu violenţă.

Zeci de mii de români susţin în stradă, „fără să realizeze”, cauza „adevăratului duşman”, spune omul zilelor din urmă, Sorin Vântu, din adîncul minţii şi celulei sale. „Astăzi, generaţie, nu PSD-ul este duşmanul tău, ci cel care se vrea stăpîn în casa ta, folosindu-se de sute de unelte îndoctrinate din Serviciile Secrete şi Justiţie”. Vântu este un personaj pe care geniul s-a răzbunat; dar el ştie şi pricepe mult, dacă nu chiar tot. De fapt, Vântu nu e un simplu „infractor”, ci un exponent al sistemului capitalist – aşa cum acesta funcţionează în toate statele capitaliste occidentale.

Un sistem care presupune afaceri uriaşe în mîna unor asemenea exponenţi, susţinuţi de servicii, controlează politicieni şi partide, presă. Unii dintre aceşti „exponenţi” se întîmplă să aibă geniu, să fie chiar patrioţi şi să mai susţină şi cultura sau libertatea de exprimare – e cazul lui Vântu (nu înseamnă că Vântu nu e capabil de multe). Dar Vântu ştie enorm şi, practic, nu există nimeni în momentul de faţă, cu excepţia lui Traian Băsescu şi Virgil Măgureanu, capabil să înţeleagă şi să dezvăluie ce şi de ce se întîmplă. Altfel spus, Vântu ar trebui ascultat, mai ales de o Comisie. „Cel care se vrea stăpîn în casa ta” este şi cel care vrea lumea în stradă, abulică şi anarhică, minimalizînd tradiţiile naţionale şi negînd orice autoritate. De aceea concluzia acestui personaj complex ar trebui să fie cutremurătoare: „Am citit de-a lungul timpului o mulţime de comentarii pe paginile de Facebook şi pe blog în care mi se spunea că mai bine slugă la americani decît la ruşi. Băi generaţie, dar tu stăpînă nu ştii a fi?”.

Ce legătură este între violenţa cu care am început şi intenţiile celui ce vrea lumea în stradă? Violenţa este o trăsătură a firii, dar ca orice trăsătură, dacă nu este cuprinsă în tabloul potrivit, devine absurdă, defectuoasă, un handicap. Războiul face parte din devenirea omenirii, „este un element din Ordinea universală, stabilit de Dumnezeu”, scria unul dintre teoreticienii conflagraţiilor mondiale, mareşalul Moltke. Războiul scoate ce e mai bun din om, fiindcă soldatul e capabil de jertfă, spune Moltke, iar „fără război, lumea s-ar pierde în materialism”. Eu corectez, schimbînd materialism, cu mercantilism. Bref, violenţa în război este firească şi duce la respect faţă de autoritate, la dragoste de ţară, la camaraderie… Soldatul, cu cît este mai aprig în luptă, mai violent fizic şi decizional, cu atît se încarcă de putere interioară. Este în tabloul potrivit, unde el e o tuşe clară, bine conturată.

Din contră, violenţa în tabloul păcii, al vieţii de zi cu zi, nu este decît fanfaronadă ineptă, care nu are nici un sens… decît pentru un ins fără sens, un imbecil. Spre deosebire de soldatul de pe front, violentul pe timp de pace nu respectă autoritatea, o neagă, nu are duşmani şi atunci îi crează, forţa lui interioară tinde spre zero, deoarece, iată, e capabil să cedeze impusului de a se comporta fără sens. Violentul pe timp de pace va insulta autorităţile, va nega valorile şi orice se ridică lîngă el, bref se va simţi important dînd cu pietrele insultei şi negaţiei în cele mai luminoase vitrine.

Mărturisesc că mă îngrozeşte creşterea imbecilităţii în lumea de azi; internetul, în loc să contribuie la legătura creativă între oameni, foloseşte la imbecilizare. „Informaţiile” conspiraţioniste dau peste cap orice fapt istoric, reţelele de „socializare” sînt adevărate pepiniere de ură şi intoleranţă, iar internautul este redus, din ce în ce mai mult, la un monosilabic sau utilizator al unor semne – stupide, în reducţionismul lor – cu excepţia revărsărilor de convingeri ferme susţinute cu rîuri de injurii. Acum puţin timp, un tinerel a făcut senzaţie cu „mesajul generaţiei Z”, adică generaţia născută după 1995, anul în care Internetul a cucerit lumea. Mesajul este „Raise your fucking voice şi nu mai credeţi totul de-a gata!“. Sigur, nu se referă la voce, ca atare, ci la cuvintele stîlcite din mesajele de pe net. Ce caută „fucking” aici? Simplu, este vorba de manifestarea unei frustrări, violenţa embrionară a unui puşti frustrat care face parte dintr-o comunitate plină de frustrări, o comunitate care nu va cunoaşte nicicînd starea de bine… Dar esenţa este „nu mai credeţi totul de-a gata”. Iar fenomenul „nu mai credeţi” se manifestă masiv contra celor care, spun ei, dau „totul de-a gata”: şcoala, biserica, normalitatea, familia, oamenii mai în vîrstă… Şi atunci vine cel care, după cum spune omul zilelor de pe urmă, „vrea să fie stăpîn în casa ta”, şi le spune „băi generaţie”, eşti furată, eşti minţită, #rezistă! Iar ei, generaţia Z, a căror lume principală este cea virtuală, îşi închipuie că sînt soldaţi într-o mare bătălie, pentru care dau toată violenţa de care sînt în stare. Numai că nefiind o bătălie reală, nici ei nu sînt soldaţi, ci nişte imbecili. Din ce în ce mai imbecili, cu cît sînt mai violenţi. De ce vrea „stăpînul” asta? Pentru că altfel şi-ar da seama că el însuşi e o imbecilitate, deci l-ar respinge ca atare. Aşa, însă, programatic, are toate şansele ca „băi generaţie” să-i dea cheile casei.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI