Virajul 13

in Lecturi la lumina ceaiului

 

…Îl întrerupsese din gîndurile lui vorbite un tip care i se pusese în faţă, îl prinsese amical de umeri, şi-l abordase direct, rîzînd sănătos: Bătrîne, mi se mai întîmplă şi mie, uneori, să mă cert de unul singur! O secundă de incertitudine, după care îşi aminti imediat. Da, era fostul bober Dragoş Panaitescu! Exclamă, nespus de bucuros: Panache, dragule, ce surpriză!
Cu ani în urmă, îi uniseră zile şi seri de neuitat, petrecute, împreună, la Sinaia. Panache se afla cu lotul naţional în cantonament, iar el, student la Filologie, petrecea acolo o vacanţă de schior amator. Conducînd un ARO cu remorcă, Panache făcuse o pană de cauciuc, chiar la intrarea pe faimoasa Stradă Ostia, şi se chinuia de mama focului să descarce mormanul de bagaje – două caroserii de bob, cîteva perechi de tălpici, căblăraie, şurubăraie, sculăraie – ce îngreuna maşina. Fără să se cunoască, studentul îi sărise, inimos, în ajutor. Trudiseră aproape o oră, pe tăcute, abia la urmă gîndindu-se că ar cam fi cazul să se prezinte. Murdari ca dracu’ pe palme, îşi atinseseră, a prezentare, doar antebraţele: Dragoş – Silviu. După care, unul dintre ei, nu mai are importanţă cine, se simţise obligat să adauge: Mi-a făcut plăcere.
Halal plăcere! Cînd să se despartă, au constatat că maşina făcuse pană şi pe partea cealaltă! Cum roata era ferfeniţă (neobservînd păţania la timp, maşina rulase pe asfalt pînă ce janta tăiase adînc anvelopa, ce să mai vorbim de cameră!), Dragoş a rămas să păzească autoturismul, iar Silviu o pornise în căutarea unei soluţii. Băiat isteţ, s-a dus direct la o autobază din zonă, unde l-a convins pe şef că lotul naţional de bob are nevoie de ajutorul lui. Dragoş nu-i spusese cine e, dar caroseriile cu tricolor vopsit în diagonală îl lămuriseră îndeajuns, aşa că jucase pe cartea asta. Iubitor de sporturi de iarnă, cum erau toţi sinăienii pe atunci, autobazistul sărise imediat într-o dubiţă-atelier, luînd cu el un lucrător, dar mai ales cîteva cauciucuri de ARO – vorba gospodarului, mai bine să prisosească, decît să lipsească… Încîntat că are ocazia să-l cunoască personal pe Dragoş Panaitescu, mecanicul nu i-a mai lăsat pe cei doi să pună mîna la treabă. El şi ajutorul au meşterit totul, la urmă aruncîndu-le în remorcă încă două anvelope, ce-i drept, nu chiar noi, dar care puteau prinde bine la nevoie.
În tot acest timp, Silviu încercase să-i facă lui Dragoş un scurt istoric al Străzii Ostia, vorbindu-i despre marii meşteri italieni care construiseră Castelul Peleş, şi care locuiseră pe strada respectivă, despre… Dragoş îl întrerupse: Îmi povesteşti totul diseară, la cantonamentul nostru. Chiar mă interesează.
De atunci, deveniseră prieteni la cataramă. Silviu, după ce făcea una-două coborîri pe pîrtia de schi, lăsa baltă totul şi se rezema de mantinela pistei de bob, urmărind antrenamentele boberilor. Iar la ,,naţionale“, pe un ger cumplit, doar cu un termos de ceai în mînă, nu se dezlipise ore în şir de faimosul Viraj 13, unde, ziceau specialiştii, se decidea soarta campionatului. Apoi, ani în şir, pe cît îi permiteau facultatea şi bănuţii, îl însoţise pe Dragoş la multe concursuri din ţară.
Nu putea uita o întoarcere spre Bucureşti, cu Dragoş la volanul unei maşini de mare putere. Maniac al vitezei (a fost şi motociclist pe timpuri), pilotul gonea nebuneşte pe serpentinele de la Posada, nemaivorbind de linia dreaptă dintre Nistoreşti şi Ploieşti. Cu aproape 200 de kilometri pe oră, se lansa în depăşiri aparent imposibile, printre autobuzul venindu-i din faţă şi căruţa care se tîra pe dreapta şoselei. Moment în care începea să urle demenţial, ca şi cum ar fi jucat ruleta rusească, sau ar fi rupt o margaretă a morţii: ,,Scăpăm? – Nu scăpăm! – Scăpăm? -Nu scăpăm!“. Iar la urmă, cînd pericolul trecuse, scoţînd un răcnet şi mai şi: ,,Am scăpat!“. Cîteva secunde de linişte, după care, din nou: ,,Scăpăm? – Nu scăpăm! – Am scăpat!“. Ajunsese leoarcă de transpiraţie în Bucureşti, cu picioarele aproape în tetanie, de cîte frîne în gol pusese instinctiv. Atunci a înţeles că un bober poate fi mai nebun chiar decît un boxer…
Altă dată merseseră împreună la Vatra Dornei. UTC-ul, sau UASCR-ul, nu mai ştia care din ele, organiza finalele uneia din marile competiţii de massă: ,,Serbările zăpezii“, ori ,,Săniuţa de argint“ – nici asta nu-şi mai amintea exact. Idei excelente, amîndouă. Mii şi mii de tineri porneau întrecerea de la fazele pe cartier, ori de la sate, pentru ca, pe măsură ce sita cernea valorile, să se ajungă la acest punct de vîrf. De unde, bineînţeles, pe cei mai buni îi preluau cluburile de performanţă, unii fiind selecţionaţi chiar şi în loturile naţionale.
Iar acum, dezafectăm terenuri, ca să construim vile, bazele nautice devin restaurante pe malul lacului, construim patinoare mult mai scumpe decît în Ungaria, ori săli de sport, în sate părăsite de tineri. Din ,,Săniuţa de argint“ a mai rămas doar… ,,Săniuţa“, pe care se zice că o degustă cu bucurie nea Nicu Văcăroiu. Bravos, Naţiune, halal să-ţi fie!
Responsabil, de la A la Z, cu organizarea era un anume Victor Năstăsescu. Mîna dreaptă a lui Nicu Ceauşescu nu neapărat la serviciu, cît mai degrabă – aşa după cum avea să afle tînărul student – la chefurile care se ţineau lanţ, aproape noapte de noapte. Ţinîndu-i permanent companie lui Nicuşor, Năstăsescu ajungea acasă abia pe la al doilea cîntat al cocoşilor. Bineînţeles, făcut ţăndări! Om politic, deci sobru prin definiţie, n-avea hazul turbat al lui Nae Lăzărescu; în situaţii similare, năsosul (ăsta, mai mult pe bază de gagici, decît de băutură) intra în dormitorul conjugal mergînd cu spatele mai ceva ca Michael Jackson. De ce? Simplu ca bună-ziua… pardon, ca noapte-bună: pentru ca, în cazul în care-l lua la întrebări consoarta (una din cele 4 pe care le avusese Năică-Inimă Zburdalnică), să-şi schimbe imediat direcţia de mers, spre înainte: ,,Dragă, tocmai plecam! Plecam la teatru, că ne-a pus nemernicul de Biţu Fălticineanu o repetiţie matinală“.
Nevasta lui Năstăsescu nu înghiţea gulgute din astea, drept care-l lua în rafale: ,,Unde-ai fost?! Cu cine-ai băut?! Uite-te la tine în ce hal eşti!“… Ca să scape de bănuielile ce-ar fi putut aduce nu doar a damf de Jidvei, ci şi a parfum de damă, vinovatul raporta la milimetru: ,,Am fost, hîc!, cu Nicu, cu Serghei, cu Mădălin, în cutare loc, am mîncat nişte caşcaval cu, hîc!, măsline şi puţin sălămior, am băut o sticluţă, maximum două“…
După nişte pocinoage pe bază de beţie cruntă ale odraslei… şi cîte nu făcuse! – numai accidentul auto, de la Statuia Aviatorilor, soldat cu ,,o mortăciune“ (aşa se exprimaseră miliţienii care întocmiseră procesul verbal), sau faptul că scrijelise cu furculiţa obrazul cîntăreţei Jeanina Matei, ar fi fost mai mult decît suficient -, la un moment dat, exasperată, coana Leana a dat cu biciul, împrăştiindu-i gaşca în toate colţurile ţării! Normal, anturajul era de vină… Una din victimele căzute la datorie fiind chiar acest Năstăsescu, detaşat cu serviciul la dracu-n praznic! Viorel Păunescu, directorul Barului ,,Melody“, abia scăpase din ghearele madamei, asigurînd-o că, dimpotrivă, el îi lua din faţă lui Nicu paharul de alcool şi îi dădea să bea numai ceai de tei…
Năstăsescu îi fusese prieten adevărat lui Nicuşor, alături în toate cele. De multe ori, lua asupra lui şi aventurile sentimentale ale Prinţişorului. Aşa stătuseră lucrurile şi cu Nadia Comăneci. El se băgase în faţă cînd venise vorba să i se cumpere marii noastre campioane o casă arătoasă, undeva, între Casa Poporului şi Dîmboviţa. Cînd Nadia terminase cu gimnastica, în condiţiile în care aceasta nu-şi dorea să fie antrenoare – de altfel, nici n-avea studiile necesare -, tot el se luptase ca ea să fie angajată pe un salariu cît mai mare. Era printre puţinii care ştiau adevărul-adevărat: nu Nicuşor trăgea de Nadia, aşa cum vorbeau unii, ca să se afle, şi ei, în treabă. Nadia fugea ca disperata după el; una-două se ducea la şefi, rugîndu-i să-i mai dea o delegaţie, apoi încă una, şi-ncă una, la Sibiu. Unde, într-un tîrziu, şi Nicuşor fusese expulzat de coana mă-sa!
…Deocamdată, însă, pînă la spargerea găştii mai era. Ca să-şi spele pe cît posibil din păcate, Năstăsescu îşi luase la Vatra Dornei şi soţia, şi pe fetiţa lor, Irina, o zvîrlugă de vreo 5 anişori. Să se mai bucure şi ele de zăpadă, de săniuş, de aer curat. Stăteau într-o căbănuţă cochetă, cu un salon spaţios la parter, plus 3 dormitoare la etaj, în care el instalase şi punctul de comandă al întrecerilor. Tot acolo rezervase şi cel mai elegant dormitor, pentru că, bineînţeles, îşi anunţase sosirea însuşi ,,Prinţişorul“; cum ar fi putut să scape prilejul marelui zaiafet, care, prin tradiţie, constituia ,,finala finalelor“?
Se termină concursul, lăsînd loc pregătirilor pentru festin. În aşteptare, Nicu Ceauşescu angajează o discuţie cu dulceaţa de Irinuca, pe care o cunoştea doar din fotografii şi din povestirile lui Năstăsescu. Nici Irinuca nu-l văzuse vreodată pe Nicu, doar auzise de el din repetatele ,,auto-denunţuri“ făcute, în casă, de taică-su.
– Căţi anişori ai, cum te cheamă? ,,- Păi, am atîţia ani, mă cheamă aşa…“.
– Ştii vreo poezie, să mi-o spui şi mie? ,,- Da, ştiu poezia cu găina pe care o ceartă cumătra vulpe: Ce, găină, eşti nebună?/ Tu, bolnavă de ficat şi-ţi arde de măritat?!“
De unde să bănuiască fetiţa că, pomenind despre boli de ficat, anticipa un final tragic? Pînă atunci, însă, aveau să mai curgă multă apă pe Bistriţa şi mult alcool în ficatul prinţişorului. Care prinţişor ajunge şi la subiectul sensibil:
– Irinuca, mai bea tac’tu? ,,- Ohoo, bea de stinge! În fiecare noapte vine beat acasă!“
– Cu cine bea, dragă, că doar nu bea singur? ,,- Nuuu, cum să bea singur? Bea cu Mădălin, cu Serghei…“
– Şi numai cu ăştia doi bea? ,,- Nuuu! Cel mai mult bea cu Nicu. Ăsta-i cel mai mare beţiv din lume!“
Soţiei lui Năstăsescu, care tocmai aşeza paharele pe masă, să-i scape tava din mîini, şi mai multe nu!
SORIN SATMARI
(Din volumul în curs de apariţie ,,Încurcă-i, drace!“)

COMENTARII DE LA CITITORI