Vizita lui Panait Istrati la Maxim Gorki, relatată de Nikos Kazantzakis

in Polemici, controverse

Întîlnirea n-a durat mai mult de un sfert de oră… Din fericire, Kazantzakis era de faţă. El reproduce întîmplările survenite după ieşirea din restaurant. ,,De fapt, va spune mai tîrziu Kazantzakis, a fost o adevărată simpatie la prima vedere naşterea acestei prietenii. (Prietenia cu Panait Istrati). Am apreciat întotdeauna la el căldura sufletească şi entuziasmul faţă de viaţă. Vorbeam în limba franceză, din păcate; fiu de contrabandist grec, el uitase aproape complet limba paternă, cu excepţia cîtorva înjurături şi a cîtorva cuvinte piperate, pe care ni le servea cu multă vigoare”.
Împreună încep la jumătatea lui noiembrie primul periplu oficial în Rusia de Sud, tumultuos în Grecia, apoi, în patru, în anul 1928, în Ucraina, întovărăşiţi, în Extremul Nord glacial… În sfîrşit, într-o zi, mai precis pe 28 mai, Nikos îşi previne prietenul:
– Trebuie să plec. Mi-e teamă că te obosesc.
– Nu pleci nicăieri! Rămîi, mîncăm împreună şi, după masă, vom merge împreună undeva.
– Unde?
– Să-l vedem pe Gorki. Mi-a scris că mă aşteaptă. Îl voi vedea astăzi pentru prima dată pe acest celebru „ISTRATI din Europa”, spuse el, şi glasul său plin de pică trăda o invidie infantilă faţă de marele său model. Dintr-o dată, a sărit din pat, s-a îmbrăcat şi am ieşit. Mă strîngea tare de braţ:
– O să ne împrietenim, vom deveni prieteni, pentru că deja simt nevoia să-ţi ard un pumn în obraz. Trebuie să ştii un lucru: nu pot să resimt prietenie fără să ard un pumn. Trebuie să ne certăm din cînd în cînd, să ne batem, înţelegi? Asta e dragostea.
Am intrat într-un restaurant şi ne-am aşezat. El a scos din sîn, unde era atîrnată, ca o amuletă, de o sfoară, o sticluţă de ulei şi a turnat din ea în farfurie; apoi a scos din buzunarul de la jiletcă o cutie cu piper şi a aruncat o doză serioasă în supa groasă de carne pe care ne-o serviseră.
– Ulei şi piper, zise el, lingîndu-se pe buze. Ca la Brăila!
– Pentru întîlnirea noastră!, am spus eu, ridicînd paharul plin. Pentru întîlnirea noastră!, cum se spune în Creta.
Am dejunat binedispuşi. Încet, încet, Istrati îşi amintea limba greacă şi, de cîte ori un cuvînt renăştea în el, bătea din palme ca un copil.
– Bine ai venit!, striga el la fiecare cuvînt. Bun venit ţie!
La început au fost înjurături, blesteme şi cuvinte grosolane. El citea dezaprobarea de pe faţa mea şi izbucnea în rîs. Dar nu-şi pierdea firea pentru atîta lucru, uitîndu-se tot timpul la ceas. Deodată a sărit în sus:
– E timpul, zise el, să mergem!
A chemat chelnerul, a luat patru sticle de vin bun armenesc, şi-a umplut buzunarele de pachete cu gustări, cu zacuscă, şi-a umplut tabachera cu ţigări şi am pornit la drum. Istrati era emoţionat: pentru prima dată urma să-l întîlnească pe Gorki! Se aştepta la îmbrăţişări, masă pusă, lacrimi şi rîsete, „fraţii-care-se-recunosc” – şi toată atmosfera romantică, în fum, strigăte şi saluturi, care-i plăcea atît de mult.
– Unde te aşteaptă ?
– La Gojisdat (Casa scritorilor).
– Panait, i-am spus, eşti emoţionat.
N-a răspuns; a grăbit pasul, enervat.
Era lume multă în vastele săli ale Gojisdat-ului, feţe din toate rasele Uniunii Sovietice. Directorul era un tătar tînăr şi voinic, congestionat, cu barbă neagră şi ochi galeşi – ca unii lei antropomorfi, de pe covoarele occidentale. Am urcat scările; îl priveam pe noul meu prieten cu coada ochiului şi mă bucuram uitîndu-mă la carcasa lui solidă, la mîinile sale căznite, de muncitor, la ochii nesăţioşi.
– Panait, repetam eu cu încăpăţînare indiscretă, eşti emoţionat.
– Da, mi-a răspuns, uşor jenat. Ce să fac?
– Cînd îl vezi pe Gorki, te poţi reţine de la îmbrăţişări şi strigăte?
– Nu, a răspuns el stîrnit. Nu! Eu nu sînt un bloc de gheaţă de englez. Sînt grec, cefalonian, de cîte ori să-ţi spun? Eu strig, îmbrăţişez, mă dăruiesc. Tu fă pe englezul, dacă vrei… Şi vrei să-ţi spun ceva?, adăugă după o clipă. Aş prefera să fiu singur. Compania ta mă calcă pe nervi.
– Ştiu, am zis eu rîzînd. Dar uite, nu vreau să pierd spectacolul. „Cum ISTRATI cel universal îl întîlneşte pe GORKI din Balcani”.
Încă mai vorbeam, cînd Gorki a apărut în capătul scării, cu ţigara în gură. Foarte înalt, cu figura osoasă, obrajii supţi, pomeţii proeminenţi şi cu nişte ochi mici albaştri, trişti şi neliniştiţi, iar pe buze cu o amărăciune de nespus. În viaţa mea n-am văzut atîta amărăciune pe buzele unui om. Cum l-a zărit, Istrati s-a repezit spre el, a urcat scările cîte patru şi i-a strîns mîna.
– Panait Istrati, strigă el, gata să cadă pe umerii laţi ai lui Gorki. Rusul a întins mîna şi l-a privit pe Istrati cu atenţie. Faţa sa n-a trădat nici fericire, nici curiozitate. Îl privea pe Istrati cu atenţie, fără un cuvînt.
După o clipă:
– Să intrăm, zise el.
A intrat primul, cu paşi mari şi calmi. Istrati îl urma nervos, iar din buzunarele hainei ieşeau gîturile celor patru sticle şi pachetele cu gustări.
Ne-am aşezat într-un mic birou plin de lume. Gorki nu vorbea decît limba rusă. Conversaţia a început cu greu. Stînjenit şi foarte emoţionat, Istrati a început să vorbească. Nu-mi amintesc ce i-a spus, dar asta nu are nici o importanţă; ceea ce conta era înflăcărarea vorbelor sale, tonul glasului său, gesturile şi privirea lui arzătoare.
Gorki răspundea calm, sobru, cu glas blînd şi cumpănit, aprinzînd ţigară de la ţigară. A vorbit despre copilăria sa, cînd era muncitor la brutăria din Nijni-Novgorod, spunînd cu ce dorinţă înflăcărată citea la lumina lămpii cu petrol sau la lumina Lunii de vară. Amărăciunea zîmbetului său dădea conversaţiei senine o adîncime tragică. Simţeai omul care suferise, care încă suferea, care văzuse spectacole atît de înspăimîntătoare încît nimic – nici sărbătorile sovietice şi ovaţiile lor, nici onorurile, nici gloria – nu puteau să le şteargă. Prin ochii săi de azur se strecura o tristeţe neaşteptată.
– Cel mai mare dascăl al meu, spunea el, a fost Balzac! Cînd îi citeam romanele, îmi amintesc că ţineam pagina spre lumină ca s-o cercetez şi mă-ntrebam uluit: „De unde viaţa şi forţa acestei pagini? Unde se ascunde taina cea mare?”
– Şi Dostoievski, şi Gogol?, l-am întrebat.
– Nu! Nu! Dintre ruşi, unul singur, Leskov. Nimeni altul.
A tăcut o clipă.
– Dar mai presus de toate, viaţa. Am pătimit mult, am iubit foarte mult omul care suferă. În afară de asta, nimic.
Şi, cu ochii întredeschişi, contempla fumul albăstrui al ţigării.
Panait a scos sticlele şi le-a pus pe masă. A scos chiar şi gustările, pacheţelele şi pachetele. Dar nu îndrăznea să le deschidă. Înţelesese că nu se cuvenea; atmosfera pe care o dorea nu se înfiripa, el se aştepta la o altfel de întîlnire, frăţească: cei doi luptători, după încleştare, ciocnind şi strigînd, îmbătîndu-se cu fraze pompoase, vărsînd lacrimi de bucurie şi jucînd, pentru a sărbători sîngeroasa izbîndă finală.
Gorki, el, era cufundat încă în zbuciumul disperat. În jurul lui vedea miracolul sovietic, dar nu se amăgea cu iluzii. Privirea-i rămînea limpede, ascuţită, lucidă. S-a ridicat în picioare. Cîţiva oameni îl chemaseră, şi s-a închis cu ei în biroul învecinat, pentru a discuta un nou program de propagandă – discursuri, turnee, o revistă nouă…
Am rămas singuri, Istrati şi cu mine.
– Panait, i-am spus, cum îl găseşti pe maestru?
Cu un gest sacadat, a deschis sticla.
– N-avem pahare, spuse. Poţi să bei din sticlă?
– Pot.
Am luat sticla.
– În sănătatea ta, Panait. Omul este o fiară singuratică. În jurul fiecăruia – abisul, fără nici o punte. Să nu fii trist, Panait băiete. Nu ştiai?
– Dă paharul pe gît, spuse, enervat, să beau şi eu. Mi-e sete.
Am băut acel naparauli din Armenia, uşor şi parfumat.
Atunci, ştergîndu-şi buzele:
– Ştiam eu, răspunse, dar tot uit.
– De asta eşti preţios, Panait! Dacă n-ai şti, ai fi tîmpit, Doamne fereşte. Dacă ai şti şi n-ai putea să uiţi, ai fi rece şi insensibil. Pe cînd acum, eşti un adevărat bărbat – cald, plin de contradicţii şi încă de noi speranţe, şi aşa pînă la moarte. Raţiunea nu-ţi va ucide sufletul niciodată.
– Hai să mergem, acum! L-am văzut pe Gorki. S-a terminat şi asta.
Şi-a pus din nou sticlele în buzunar, a adunat pacheţelele, şi am plecat.
Pe stradă mi-a spus:
– Mi s-a părut foarte rece. Ţie nu?
– Mie, foarte trist. Inconsolabil. N-am văzut niciodată asemenea zîmbet. Mai amar decît un ţipăt, decît un hohot de plîns, decît moartea însăşi. A trăit, a scris cărţi superbe; s-a îmbogăţit, a cunoscut gloria, a luat o femeie frumoasă, o prinţesă, cred, şi a avut copii şi nepoţi; şi mai ales – principalul – a văzut cu ochii visul vieţii sale: eliberarea Rusiei. Dar nimic din toate acestea nu i-a putut uşura sufletul.
(Fragment din „Cahiers des amis de Panait Istrati”, Décembre 1982)

Traducere de SANDA UNGUREANU

COMENTARII DE LA CITITORI