„Voinţa străzii“ – dialectica unei tiribombe anarhice

in Alte știri

După oboseala şi plăcerea atîtor ani de presă şi politică îmi vine să spun, cinic meditativ: vai, cîtă prostie există în România! Rezum această prostie naţională printr-o constatare – din nou, vai! – atît de simplă: am avut o ţară – şi nu o mai avem! Şi, în aceeaşi gamă a decerebrării, vina este aruncată chiar în spatele celui ale cărui „nebunie” şi „dictatură” au creat ţara modernă şi independentă, precum şi asupra sistemului „criminal” pe care l-a condus! Asta, în timp ce este apărat şi considerat ideal şi salutar exact sistemul care a distrus, realmente, totul, pierzînd ţara la bordelul fetelor mari şi virgine, numit, după caz, „lumea civilizată”, „capitalism”, „Occident” sau, pur şi simplu, „afară”.

Acum cîteva luni, mai precis în 13 iulie, cînd am scris articolul „Desfiinţarea partidelor – o soluţie”, mai mulţi jurişti mă preveneau cu privire la posibila mea expunere la acuzaţia de „tentativă de subminare a ordinii de stat”. Atunci scriam că sistemul actual, capitalismul pluripartid, „democraţia”, are la bază matematica viciilor umane, profesorii „democraţiei” nefiind decît nişte mari combinatori ai păcatelor. Iar capitalismul, cea mai perfectă retortă a alchimizării oricărui idealism în cupiditate. Şi mai adăugam: „În fiecare loc din ţară există concetăţeni cu calităţi intelectuale sau sufleteşti excepţionale; sînt oameni ai culturii sau vîrfuri ale ştiinţei, duhovnici sau medici – salvatori de vieţi prin har divin sau măiestrie – ori oameni cu orice fel de pregătire profesonală, dar cu suflet şi onoare, care îi fac să fie respectaţi de comunitate, oh, dar de cîte feluri de oameni frumoşi aş putea scrie?… Ei bine, cîţi dintre ei stau astăzi la baza unor decizii? Sau, mai grav, cîţi dintre ei vom avea şansa să fie întrebaţi în viitor?… Aşa cum involuează societatea, din ce în ce mai puţini! Motivul? Nu sînt potriviţi pentru grupurile de interese”. Iar partidele nu sînt decît grupuri de interese.

Astăzi, strada, ajunsă la capătul răbdării, cere aceeaşi măsură! Sigur, în mintea stupidă a unora, aceasta ar însemna o revoluţie – nimic mai fals! O revoluţie are nevoie de o gîndire filozofică, aceasta însemnînd nicidecum nişte „înţelepciuni” puse pe net de vreun zdrăngănitor îndrăgit, ci cunoaştere, ştiinţă… Ion Iliescu bătea cîmpii, în anii ’90, cu „democraţia originală” – jenant pentru cineva cu pregătirea domniei-sale; un amic propunea mai ieri ca ţara să fie condusă de către tinerii absolvenţi şi de către studenţi – firesc pentru o minte lucrată pe net şi prin berării. Şi unul, şi celălalt confundă ţara cu un căluţ de tiribombă, cel mult, ceea ce, din păcate, se vede în starea naţională materială, într-un caz, şi spirituală, în celălalt.

Este clar că vectori interesaţi împing dezbaterea departe de dialectica ştiinţifică şi de lecţiile Istoriei. Tendinţa tinerilor de a-şi umfla pieptul este exploatată de cei ce abia aşteaptă să le vîndă halucinogene pe post de aer pur. Dependenţa generaţiei-Internet de „posibilităţile nelimitate” ale fizicului şi spiritului transformă societatea într-o massă pe cît de gregară, pe atît de abulică.

Să stăm strîmb, sau cum vrem, dar să judecăm drept, adică în conformitate cu legea – doar asta spune „strada” că vrea, nu? Primo: respectă „strada” legea? Nu, evident – manifestaţiile nu sînt autorizate, există îndemnuri la nerespectarea autorităţii şi legii, instituţiile statului sînt batjocorite (chiar dacă, unele, pe bună dreptate populară), în fine, toate astea sînt spontane, sau instigate şi organizate? Evident, multe sînt puse la cale de aşa-zise ONG-uri, altele sînt rezultatul unor demersuri ale partidelor şi… mai departe nu mai  comentez – „E secret”, aşa cum le spunea creatorul „Caritasului”, Ioan Stoica, celor care întrebau de unde scotea celebrul circuit financiar banii… Secondo: se poate face dreptate, în sens de justiţie, în condiţiile actuale? Din nou, evident – nu! Asupra magistraţilor se pune o presiune colosală, nu doar din partea mass-media, ca pînă acum, ci şi din partea străzii. Mulţimile, se ştie din lecţiile Istoriei, vor vinovaţi cu orice preţ, vor pedepse, vor sînge pînă la urmă – şi nu al oricui, ci chiar al celor pe care, pînă mai ieri, tot mulţimea i-a cocoţat în funcţii. Cine face justiţie? Personaje scoase din spuma mării, sau indivizi apăruţi tot din aceleaşi smîrcuri ale societăţii unanim corupte? Sau legile, alea „proaste”, aşa după cum strigă strada, care sînt cumva bune şi aducătoare de dreptate „pînă la capăt” atunci cînd e vorba de codul penal sau civil? Deci, vrea mulţimea justiţie? Nu, evident – întotdeauna mulţimea vrea circ, mai mult ori mai puţin sîngeros, în funcţie de epocă. Terzo: e anarhie în România? Evident, da – chiar şi fără mulţimile din stradă, o ţară ale cărei instituţii nu sînt respectate şi ale căror decizii sînt luate sub presiuni mediatice, politice, externe, stradale sau „strategice” (adică tot un fel de „E secret”), ei bine, o astfel de ţară se află într-o stare care poartă numele de anarhie. Legat de asta, o aporie, un paradox pe care ar trebui să-l sesizăm: ce revoluţie poţi face în cadrul UE sau al NATO? Albert Camus spunea, acum aproape 70 de ani: „Anarhia, astăzi, este egală cu suveranitatea; nici o naţiune din Europa nu mai e liberă să facă singură propria ei revoluţie, pentru că revoluţia va fi mondială, sau nu va fi deloc“. Cu ce e diferită situaţia de acum de cea descrisă de Camus, „cetăţean al lumii civilizate” din urmă cu aproape 70 de ani? Putem face tot ceea ce vrem în România? Chiar crede strada că poate face asta sub soarele care răsare… de la Apus?

DragoŞ DUMITRIU

(din volumul în curs de apariţie „Mişcarea Roşie”)

COMENTARII DE LA CITITORI