Volumul „Bătălia Arghezi“, de Dorina Grăsoiu – un vibrant omagiu adus genialului poet…

in Polemici, controverse

La Editura Nouă a apărut excepţionalul volum al doamnei Dorina Grăsoiu, închinat lui Tudor Arghezi, nemuritorul creator din generaţia enescienă şi un revoluţionar, prin inovaţiile aduse în lumea paradisiacă a limbii române. Se cuvin a fi menţionate operele scrise de aceeaşi autoare: ,,Bătălia” Arghezi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984; Mihail Sebastian, sau Ironia unui destin, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Caragiale în presa vremii, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 2003; Viaţa cărţilor lui Ovidiu Papadima, Editura Vestala, Bucureşti, 2004. Volume în colaborare: Dicţionar cronologic, Literatura română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Literatura română contemporană, I – Poezia, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980; Literatur Rumäniens – 1944 bis 1980, Verlag Volk und Wissen, Berlin, 1983; Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, TUB, 1984; Sinteze şi comentarii pentru Bacalaureat, Societatea de ştiinţe filologice din Bucureşti, 1992, Bibliografia I.L. Caragiale, două volume, Editura Grai şi suflet, Bucureşti, 1997; Bibliografia esenţială a literaturii române. Scriitori/ Reviste/ Concepte, Editura Encliclopedică, Bucureşti, 2003; Dicţionarul general al literaturii române, I-VII, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2004-2009.

Precizez că volumul închinat lui Tudor Arghezi se află la a II-a ediţie, revăzută, publicată la Editura Nouă. În opinia mea, apariţia acestui opus poate fi considerată un eveniment editorial.

* * *

Cuprinsul volumului omagial are următoarele capitole: Argument; Destinul unei opere; Ecoul începuturilor; ,,Bătălia” Arghezi; Avatarurile unui clasic în viaţă; Concluzii; Note; Indice de nume; Referinţe.

Consider ca fiind relevantă, pentru cei interesaţi, reproducerea următorului fragment al lucrării (pag. 36-37): ,,La o primă vedere, ar putea părea cu totul curioasă iritarea manifestată de obştea scriitoricească faţă de reacţia lui Lovinescu. Curioasă, fiindcă, în fond, atitudinea lui Arghezi era incontestabil blamabilă. Circumstanţele de talent, valoare, pe care N. Davidescu le invocă, sînt valabile, dar nu schimbă problema. Atunci, ce a provocat valul surprinzător de simpatie cu care poetul este înconjurat acum? Compasiunea? Nu mai este cazul; fusese eliberat din închisoare. În fond, de ce Ioan Slavici, care se afla în aceeaşi situaţie (şi ale cărui sentimente pro-germane erau mult mai explicabile ţinînd cont de formaţia şi educaţia lui) nu a constituit subiectul unor dispute similare?

Explicaţia credem că ar trebui căutată în esenţiala mutaţie estetică produsă în conştiinţa scriitoricească şi în gustul public după război, eveniment care s-a constituit nu doar ca o realitate social-politică, ci, prin consecinţele sale, a marcat un nou ev în literatura română. Moartea unor valoroşi exponenţi ai literaturii «ţărăniste» antebelice şi imposibilitatea altora de a-şi depăşi propria formulă au lăsat teren liber de afirmare unei noi generaţii, ce se impune în pofida obtuzităţii criticilor şi a opacităţii publicului. Simbolismul, socotit multă vreme doar un act de frondă, o modalitate eretică de opoziţie faţă de idealurile naţionale, după ce cucerise, prin creaţia lui I.Minulescu, D.Anghel, Şt.Petică, aprecierile criticii şi aplauzele publicului, se vede acum «sărăcit», prin moartea prematură a cîtorva dintre cei mai promiţători reprezentanţi ai săi. Arena literară este ocupată de «modernişti» (dintre care unii debutează imediat după război, iar alţii, în faza de maturitate, îşi împlinesc destinul literar acum). Aşa se explică, deci, interesul cu care Arghezi este citit, comentat, apărat în anii postbelici”.

Mai pun într-un con de lumină şi fragmentul de la pag. 150, în care autoarea relevă momentul important, al recunoaşterii unanime de care avea să se bucure, după o aprigă bătălie, poetul Tudor Arghezi: ,,În conştiinţa critică a vremii, ca şi în cea publică, Arghezi îşi cîştigase locul alături de cei mai străluciţi reprezentanţi ai liricii româneşti. Ecourile «bătăliei» se stinseseră, şi chiar dacă vreo săgeată mai scapă din arcul prea întins al vreunui zelos, ea trecea pe lîngă impunătorul edificiu, a cărui existenţă nu mai era, acum, contestată de nimeni. Destinul operei argheziene părea, astfel, pecetluit: după o îndelungată şi aprigă dispută, să culeagă laurii unei recunoaşteri unanime. În plus, generaţiile poetice de după 1940 (generaţia «Albatros», a Cercului literar de la Sibiu) nu mai erau preocupate de fenomenul liric arghezian, preferînd să-şi găsească propria formulă şi să accepte, ca o axiomă ce nu mai avea nevoie de vreo demonstraţie, valoarea creaţiei lui. În felul acesta, opera argheziană tindea să se clasicizeze, să intre în rîndul scrierilor tabu, recunoscute, ca atare, de toţi. Evenimentele care au urmat însă – în «obsedantul deceniu» – au provocat o asemenea răsturnare a ierarhiilor, încît Arghezi, ca, de fapt, mulţi alţi creatori de frunte ai epocii interbelice, s-a văzut izgonit, pentru un timp, din panteonul literelor române”.

Capitolul „Avatarurile unui clasic în viaţă” este, în opinia mea, de-a dreptul răscolitor! Iată un fragment: ,,Deşi comentariile au cîştigat, după cum am arătat, în varietate şi subtilitate analitică, deşi, în asamblu, numărul articolelor, studiilor, monografiilor este impresionant, totuşi nu se poate afirma că s-a scris lucrarea fundamentală, Cartea despre Arghezi. El nu-şi are încă monumentul pe care un G. Călinescu, spre exemplu, i l-a ridicat lui Mihai Eminescu”.

Din capitolul Concluziilor am ales, drept exemplificare, următorul fragment: ,,Prematurele semne de oboseală acuzate de public şi de critică se datorează, dincolo de circumstanţe extraliterare, şi unei false impresii de accesibilitate, creată de versurile sale. Poate că o nouă generaţie, desprinsă de fatalitatea influenţei exercitată de personalitatea, nu întotdeauna comodă, a lui Arghezi, ca şi de preconcepţiile fixate de atîtea serii de comentatori, se va întoarce la opera lui, descoperind, cu surpriză, probabil, nebănuita ei actualitate”.

În încheierea acestei evocări, revin la ideea pe care am mai expus-o: în cultura română, există „simfonii”, alcătuite din opusurile muzicale în care s-au tălmăcit, în chip impresionant, poeziile unor mari scriitori. Aşa s-au conturat Simfoniile Eminescu, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Eugen Barbu, Marin Sorescu, Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu.

În ceea ce mă priveşte, am compus liedurile Inscripţie, Inscripţie pe un indel, Inscripţie pe un mormînt, care au fost prezentate în toate festivalurile dedicate lui George Enescu, precum şi pe scene din cele două Americi, din Asia şi din Vestul şi Estul european. Îmi permit să adaug, la toate acestea, sutele de pagini de eseu, cu titlul „Tudor Arghezi şi muzica”.

Iată de ce, într-o lume debusolată, în care viaţa a devenit un chin, cartea doamnei Dorina Grăsoiu a transformat existenţa noastră într-un cîntec, cu enesciene virtuţi consolatoare.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI