Volumul „Lecturi cu… muzică”, de Grigore Constantinescu

in Polemici, controverse

Prietenul meu de o viaţă, Grigore Constantinescu, s-a impus ca un muzicolog strălucit, apoi, ca un scriitor autentic, născut şi nu făcut, care ne-a dăruit numeroase articole de critică muzicală, urmate de mult inspirate eseuri şi studii, opera sa culminînd cu o serie de cărţi, deosebit de valoroase. Ca profesor universitar, a format mai multe generaţii de studenţi, care, datorită lui, au beneficiat de o serioasă pregătire profesională în ramura lumii Euterpei, pe fond spiritual daco-roman, mulţi dintre ei devenind maeştri ai artei sonore româneşti şi universale.

Volumul său, intitulat ,,Lecturi cu… muzică”, poate fi considerat o creaţie remarcabilă, care a atras atenţia, în egală măsură, atît literaţilor, cît şi artiştilor. În „Postfaţa” cărţii, regăsim opiniile lui Theodor Grigoriu, neoenescianul compozitor, muzicolog şi scriitor – unul dintre exponenţii de frunte ai generaţiei lui Tiberiu Olah şi Nicolae Labiş -, intrat în eternitate încă din timpul vieţii sale zbuciumate. Iată un fragment semnificativ din inspiratul său comentariu: ,,Numim, cu un cuvînt, această problematică, «de frontieră». Şi – aşa cum studiile de literatură comparată ne duc înainte de înţelegerea atîtor detalii (adevărul se află în detalii, cum se spune) – o dezbatere, care merge cam tot în acest sens, dintre muzică şi literatură e totdeauna binevenită. Ea va îmbogăţi, fără îndoială, cunoştinţele noastre. Vechea teză că marile literaturi s-au caracterizat, prin relaţia lor, afectivă, dar şi de destin, cu muzica – marile exemple Nietzsche, Thomas Mann, Romain Rolland sînt prea cunoscute pentru a ne mai îndoi de ele – ne dă putinţa, prin cartea prof. dr. Grigore Constantinescu, să observăm, chiar dacă nu prin desfăşurări mai ample, că ea e reprezentată şi de alte foarte multe exemple, fiind prezentă, cu prisosinţă, şi în literatura română, cu mărturiile de rigoare: Caragiale, Eminescu, Iorga, Vulcănescu, Arghezi, Anton Holban, Călinescu, Ralea, Dan Botta, Cioran, Alice Voinescu, N. Steinhardt ş.a.

Aşa cum e alcătuită, cu talentul şi farmecul autorului de a atrage interesul intelectualilor sensibili şi curioşi, cu marea sa experienţă de promotor al cunoaşterii universului mirific al muzicii, în sute de «prezenţe» mult apreciate de publicul larg (inclusiv cel radiofonic), nu mă îndoiesc că această carte, «Lecturi cu… muzică», de prof. dr. Grigore Constantinescu, va avea un mare impact la publicul nostru, care parcă iese din «obsesia specializării» şi se extinde către domenii complementare, sau adiacente, care alcătuiesc, toate, ideea de CULTURĂ, hrană spirituală, dar şi dovadă că omul contemporan, spre onoarea lui, respinge gîndirea unilaterală şi reducţionistă, în care ideologiile Secolului XX au încercat să-l… încarcereze”.

Volumul lui Grigore Constantinescu cuprinde, printre altele, următoarele capitole, dedicate unor creatori de primă mărime, fără de care Istoria culturii româneşti şi universale nu poate fi concepută: ,,Ronsard – Muzica, virtute a omului”, ,,Hegel – Subiectivism în muzică”, J.P. Eckermann – Convorbiri muzicale cu Goethe”, ,,Fr. Nietzsche – «Cazul Wagner»”, ,,Despre Mozart…”, ,,Charles Baudelaire – Despre muzică”, ,,Marcel Proust – Impresii despre muzică”, ,,Romain Rolland – Scriitorul „muzician“, „Thomas Mann – Patimile şi măreţia maeştrilor“, „Thomas Mann – Citind din «Muntele vrăjit»”, ,,Jean Paul Sartre… descoperirea jazzului”, ,,Caragiale… meloman”, ,,Eminescu… despre muzică”, ,,Dan Botta – Viziunile muzicale ale unui poet”, ,,N. Iorga – Impresii şi sonuri”, ,,Tudor Arghezi – pagini despre muzică”, ,,George Călinescu… Crochiuri”, ,,Mircea Vulcănescu… lumea muzicii”, ,,George Călinescu, în memoria contemporanilor: Alexandru Cosmovici, Ionel Hristea, Ilie Kogălniceanu, Veturia Ghibu, Alice Voinescu”, ,,Maruca Cantacuzino – Amintirile unei Prinţese Moldave”, ,,Traian Şelmaru – Marea Frescă, văzută de aproape”, ,,N. Steinhardt – Scrisori”, ,,N. Tertulian – Sociologia muzicii”, ,,Mihai Moroianu – Marii damnaţi” şi ,,Emil Cioran – Motivaţii muzicale”.

Citind şi recitind acest volum, am remarcat că avem de-a face cu un scriitor stilist, care continuă – în mod creator – operele unor meşteri mari, afirmaţi în era României interbelice, precum George Breazul, Dimitrie Cuclin şi Mihail Jora – ca să-i citez pe cei mai dotaţi stilişti. Mi-a atras atenţia profundul său profesionalism, dublat de o viziune multilaterală asupra lumii frumosului liber. Grigore Constantinescu are şi revelaţia analizelor, pe deplin convingătoare, la care se adaugă şi ancorarea adîncă în spiritualitatea „neamului nostru de poeţi şi de cîntăreţi”, care a dat omenirii „cvartetul de aur”, alcătuit din Mihai Eminescu, cel nemurit de popor, şi din genialii artişti inovatori – George Enescu, Constantin Brâncuşi şi Eugen Ionescu.

Voi cita două fragmente din acest impresionant volum, care-l plasează pe Grigore Constantinescu într-o lume fascinantă, învăluită în eufonia unei lumini torenţiale.

* ,,Este adevărat, trecerea lui Richard Wagner prin spaţiul temporal al Secolului XX nu a fost de natură să aducă linişte în lumea ideilor şi artelor, nici în muzică, nici în teatrul de operă, nici în relaţiile inter-umane. Spirit bîntuit de nelinişti şi orgolii, marele compozitor a creat capodopere, dar, în egală măsură, reacţii adverse, sau admirative, pe măsura geniului său. A trecut mai bine de un veac de la plecarea sa în marea călătorie, dar mulţi au continuat să se împartă în pro şi anti-wagnerieni. Unul dintre cazurile-limită de adversitate, ale cărui idei sînt cunoscute chiar sub numele de «Cazul Wagner», este cel al marelui filosof romantic existenţialist Friedrich Nietzsche, acest filosof pătimaş, care a murit urîndu-l pe Wagner! Nu s-a întîmplat aşa de la început, iar traseul acestei istorii are în el, desigur, schimbînd anumite aspecte, conţinutul unei veritabile poveşti de iubire şi duşmănie” (Friedrich Nietzsche – ,,Cazul Wagner”, pag. 122).

* ,,Trebuie să ne oprim o clipă, pentru a cerceta cîteva rînduri aparţinînd altor scriitori. Anton Holban notează, în studiul său despre Marcel Proust, deja amintit, că «după capriciul liniei melodice şi după fraza care revine, caldă ca o fiinţă, şi care s-ar putea găsi în mai multe opere ale aceluiaşi compozitor l-am recunoaşte mai degrabă pe Cesar Franck». Iată, deci, un răspuns posibil. Îi adăugăm, însă, şi certitudinea, aşa cum o semnalează Camil Petrescu, într-un articol al său, publicat în 1924, cînd aproape se încheiase editarea postumă a ciclului de romane. Referindu-se la misterioasa sonată şi la unul din romanele ciclului, intitulat «Du côté de chez Swann», scriitorul român citează o scrisoare a lui Marcel Proust către Jacques de Lacretelle, în care vorbeşte despre cheile operei sale: «În aceeaşi seară, ceva mai departe, m-aş fi surprins, vorbind de acea frază muzicală, să fi gîndit la Vraja din Vinerea Sfîntă – scrie Proust, care adaugă – … tot în seara aceea, cînd pianul şi vioara se tînguiau ca două păsări care-şi răspund, am cugetat la Sonata lui Franck, mai cu seamă cîntată de Enescu…». Iată răspunsul şi dezlegarea enigmei, care ne aduce şi nouă o anume bucurie, căci vraja interpretului Enescu se confundă, în paginile proustiene, cu arta compozitorului Franck. Ştim acum – în măsura posibilă a deducţiilor – la ce se gîndea Marcel Proust şi, să recunoaştem, valorile modelului muzical sînt, incontestabil, inspiratoare” („Marcel Proust – Impresii despre muzică” – pag. 187).

În finalul volumului, plămădit dintr-o inimă „ca o risipă de luceferi”, Grigore Constantinescu a scris, în maniera sa, de tulburător ,,stilist”, aceste rînduri memorabile: ,,Să nu ne despărţim de lecturile din cîteva scrieri ale lui Emil Cioran, pe care le-am parcurs, fără a rememora una dintre cele mai frumoase imagini-idee gîndite de el, de filosoful care a iubit arta sunetelor, cu o adevărată pasiune. Deci, spune Emil Cioran, pentru noi şi pentru toţi cei ce îi urmează în timpuri: «O inimă fără muzică este ca o frumuseţe fără melancolie»”.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI