Volumul „Muzica byzantină – doxologie şi înălţare spirituală”, de Constantin Secară

in Polemici, controverse

În epoca noastră – pe care eu, în multe opusuri, am numit-o „Era Coca-Cola” -, unde „economicul striveşte spiritul” (economic îndrumat şi condus de o forţă ocultă, ce şi-a propus, de la Marea Revoluţie Franceză, să ulcereze credinţa în Dumnezeu), apar puţini tineri muzicologi care analizează, cu seriozitate, arta sonoră de cult, bazată, în România, pe străvechiul cîntec de strană. Cu atît mai mult am apreciat volumul tînărului muzician Constantin Secară – „Muzica byzantină – doxologie şi înălţare spirituală”. Autorul se deosebeşte de oastea lugubră a superficialilor gazetari muzicali, care nu ţin seama de sensul cuvintelor sublimului meu profesor Mihail Jora, sens după care „un critic muzical trebuie să se afirme, plenar, în una din ramurile lumii Euterpei: în compoziţie, muzicologie, interpretare, sau pedagogie. Altfel, el apare ca o ficţiune într-o operetă proastă!”. Constantin Secară – aşa cum am subliniat în unele eseuri – cunoaşte bine modurile bisericeşti, armonia modală şi specificul muzicii byzantine, artă care constituie un punct de plecare pentru muzica noastră de cult. În ampla sa prefaţă, Constantin Secară susţine că „volumul este articulat în două părţi inegale, cu titluri inspirate din Theoretikoanele muzicii byzantine: partea I – ,,Trupuri” şi partea a II-a – ,,Duhuri”, ştiut fiind că primele desemnează semnele diastematice, care exprimă intervale muzicale, iar celelalte reprezintă semnele auxiliare, care se combină cu cele dintîi. Nădăjduiesc că, la fel ca în muzica byzantină, cele două tipuri de semne se evidenţiază şi potenţează reciproc dimensiunile şi problematica diferită (dar unitară) ale celor două secţiuni, completîndu-se, spre o deplină măsură a întregului. Nu în ultimul rînd, această carte, care concretizează, într-o manieră selectivă, truda cercetărilor şi bucuria reflecţiilor personale din ultimii ani, reprezintă şi un modest omagiu adus tuturor celor care (direct, sau prin scrierile lor) mi-au îndrumat paşii pe drumul anevoios al studierii şi înţelegerii manuscriselor byzantine”.

După părerea mea, tezele noi sînt conturate în următoarele capitole: ,,Valorificarea manuscriselor muzicale de la Putna, între premize subiective şi realităţi obiective”; ,,Catavasierul lui Filothei Ieromonahul – parte integrantă a Psaltichiei rumăneşti”; ,,O tipologie a Irmologionului în Secolele XVII-XIX, cu reprezentare în manuscrisele din fondurile româneşti – autori şi caracteristici”; ,,Lumina lină a Naşterii Domnului oglindită în Oratoriul de Crăciun de Paul Constantinescu”; ,,Muzica byzantină – tradiţie şi actualitate”; „Formaţia «Psalmodia» şi interpretarea muzicii byzantine în România”. Din studiul dedicat formaţiei „Psalmodia” reţin fragmentul: „Cercetător, compozitor, interpret, formator de şcoală, acesta este portretul sumar, dar incomplet, al celui omagiat la Cluj: Părintele Arhidiacon Prof. Univ. Dr. Sebastian Barbu-Bucur. Activitatea atît de bogată şi complexă a acestuia se regăseşte, astăzi, în miile de pagini scrise cu şi despre muzica byzantină, în miile de minute de înregistrări audio, dar şi în lucrarea discipolilor săi. Modelul pe care l-a dus spre desăvîrşire (pentru că, după cum sublinia şi muzicologul Constantin Catrina, «Psalmodia este un adevărat model pentru interpretarea cîntărilor de tradiţie byzantină din România») va lăsa posterităţii o discografie importantă atît ca volum, cît şi ca reprezentare, un stil personal şi aparte de interpretare a muzicii byzantine în rostire românească”.

Din studiul dedicat lui Paul Constantinescu se remarcă „dimensiunea mistică a Oratoriului de Crăciun, care constă, în primul rînd, în forţa duhovnicească a textelor citate, în contextul în care «cărţile de slujbă reprezintă învăţătura de fiecare zi a Bisericii», cumulînd «expresia autorizată şi mereu vie a întregii predanii patristice, contemporană cu toate veacurile». De aici rezultă şi dimensiunea doxologică a opusului, ca o împlinire a «ritmului dintre contemplaţie şi slujire» şi ca o evocare a «prezenţei mereu vii a imnelor în viaţa de rugăciune a Bisericii»”. „Lumina lină a Naşterii Domnului şi revelarea tainei acesteia se regăsesc în multiplele expresii ale spiritualităţii creştine, în «Cîntarea nouă» (Psalmul 149), însă, totodată, contemporană cu generaţiile ortodoxe existente. Conştientizînd acest fapt, ne putem însuşi cuvintele Sfîntului Cosma Melodul, din Canonul Naşterii Domnului, şi putem cînta, cu bucurie, «Christos Se naşte, măriţi-L, Christos din Ceruri, întîmpinaţi-L, Christos pre pămînt, înălţaţi-vă, cîntaţi Domnului tot pămîntul şi cu veselie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit!»”. În concluzie, se poate spune despre Constantin Secară că este un adversar al acelor artişti care generează întunecatul spirit dizolvant, de aceea el a adîncit sensul aforismului creat de sculptorul-poet Pavel Mercescu, sens în virtutea căruia „Creatorul trebuie să fie o mărturie a vremii lui şi nu un bufon politic”!

DORU POPOVICI  

COMENTARII DE LA CITITORI