Vorbind după ureche – înseamnă că eşti împotriva lui Dumnezeu

in Tabletă de scriitor

Am crezut în destin tot timpul şi nu ştiu dacă şi el a crezut în mine. Important este că amîndoi ne-am sprijinit necondiţionat unul pe celălalt, fără să am habar dacă ne-am şi completat cu ceva. Pentru acest lucru nu am cui mulţumi decît mamei, Bunului Dumnezeu şi-apoi mie, fiindcă nu m-am abătut în nici un fel de la gîndul că trebuie să înving viaţa şi să nu cad pradă neputinţei în drumul pe care l-am avut de parcurs… Şi e firesc să se întîmple aşa… Eu mai mult m-am luptat cu viaţa decît să trăiesc, mai mult am murit decît să mă vindec. Cu toate acestea, am scris şi am publicat în reviste atît cît am fost acceptat… Lumea mea literară nu a fost una a răsfăţului, a prieteniilor, dimpotrivă, invidia, ura, bîrfa mi-au stat ca nişte ghimpi în coastă… Am scris, cu gîndul să devin scriitor. Cu acest gînd am luat condeiul în mînă şi am aşternut pe hîrtie, în tăcerea mea, cele dintîi versuri. Apoi altele şi altele… Îmi doream ca afirmarea literară să se întîmple cît mai repede, iar cînd, în 1974, la rubrica ,,Poşta paginii”, din revista ,,Ateneu”, pe care o realiza poetul Ovidiu Genaru, îmi apăruse numele sub poeziile „Noapte de toamnă” şi „La poarta vecinului bat”, atît de mult m-am bucurat, încît am crezut că am aripi, cum au păsările, şi chiar că zburam sub bolta cerului cu parfum de nea friguroasă. N-am ştiut că, din clipa aceea, pretenţiile vor creşte. Şi aveam să mă conving de asta, odată cu trecerea anilor. Eram un tînăr ambiţios şi doream să fiu răsfăţat, lucru ce n-a fost posibil, din cauza stării mele de sănătate şi a situaţiei materiale precare, de tînăr venit de la ţară, din Urecheştii-Bacăului, în lumea agitată a Bucureştilor, fără să fi avut rude, prieteni, casă, familie, buletin de capitală. Regimul comunist nu avea ochi să mă vadă. Vorba vine. Lucram într-o unitate care nu primea locuinţe din fondul locativ pentru salariaţii săi. Eram mulţumit că aveam bucata de pîine asigurată, printr-un contract de muncă pe perioadă nedeterminată. Aşa că, vreme de ani buni, mi-am găsit adăpost la fel şi fel de gazde, unele, ceva mai omenoase decît altele, dar erau şi din acelea care-şi mîncau de sub papuci, lacome după bani, căci nici nu trecea luna, şi mai adăugau la chirie un pol, doi… Eram mulţumit că aveam unde locui, chiar dacă nu erau cine ştie ce condiţii. În jurnalul meu din acea perioadă, nepublicat, povestesc cîte ceva despre gazdele la care am stat. Aşa au fost vremurile. Nici o orînduire nu a adus poporului acesta numai lapte şi miere. Cine spune că nu este aşa, înseamnă că ori are vreun interes, ori nu ştie ce spune. Eu nu am fost fericit. Nu am avut o casă a mea, nici buletin de Bucureşti, decît destul de tîrziu, prin căsătorie. Ne-am cumpărat o garsonieră în Str. Cosaci, Bl 3 TB, azi Str. Arh. Petre Antonescu, cu rate lunare din 1986, urmînd să achităm contractul în februarie 2010. De privilegii nici vorbă… Cine să-mi ofere mie privilegii? De ce-ar fi făcut-o? Oamenii sînt cum sînt, iar eu de fiecare dată mă bucuram cînd îmi descopeream numele sub vreo poezioară, în cîte o revistă sau într-un colţ de ziar. Nu însemna că aveam avantaje materiale… Lupta literară era grea, fiecare dorea în felul său să se afirme… Şi erau, slavă Domnului, destui creatori… Puţini rezistau. Selecţia era destul de dură. Talentul îşi spunea cuvîntul… Aşa că, dacă mai sînt printre noi din aceia care vorbesc doar ca să se afle în treabă, pretinzînd că am trăit bine pe vremea regimului trecut, pe care noi nu-l ponegrim, e bine ca, înainte să lanseze anomalii gratuite, să se informeze, nu de alta, dar se fac de rîs. Documentele vorbesc despre activitatea mea şi despre cît de mult am suferit. Pentru mine, fericire a însemnat muncă şi trudă, pentru a-mi duce existenţa de azi pe mîine. Scrisul, în schimb, m-a călit, mi-a adus nu stare materială, ci bucurii sufleteşti, satisfacţie, încredere în mine, ca să pot merge mai departe. Am scris mai mult din voluntariat, iar creaţiile de pînă în decembrie 1989 reprezintă o primă etapă scriitoricească din viaţa mea. O viaţă deosebită faţă de cea a colegilor mei de generaţie, începători ca şi mine… Scriind, am crezut într-un viitor mai bun şi un trai mai uşor, dar nu a fost aşa. Pentru că mie mi-a fost scris să muncesc, să trăiesc mai mult în lipsuri şi să mă zbat continuu, precum codrul în faţa furtunii… Iar destinul nu mi l-am putut schimba, aşa mi l-a dat Dumnezeu… Eu am scris că aşa se cerea şi aşa a fost lumea regimului comunist, fără să fi făcut din asta un capăt de ţară şi fără să fi beneficiat de vreun avantaj, precum alţii, care s-au ales cu funcţii, locuinţe, excursii la munte şi la mare, pe banii uniunilor de creaţie. Dovadă că, în cei 15 ani de la debut, nu reuşisem să public, deşi-mi doream, măcar o plachetă cu cîteva poezii. Pe mine m-a ocolit norocul ăsta, doar că am lucrat în acelaşi loc de muncă, pînă nu de mult, cînd am ieşit la pensie. Şi ce pensie… Aşa comunist ca mine, mai rar, după cum vorbesc unii la adresa mea, din duşmănie, fără să ştie că nici măcar nu am fost membru de partid, deşi îmi doream. Însă mereu am fost refuzat de organizaţia de partid a unităţii în care lucram, sub pretextul că publicam poezii… Totuşi, mă simt obligat să spun că în acel regim am învăţat la un liceu de specialitate, în condiţii deosebite, de internat, unde nu mi-a lipsit nimic, iar în toţi acei ani, nimeni din familia noastră nu a plătit nici măcar un bănuţ pentru asta. Şi-apoi, angajarea mea în Bucureşti, fără să fi dat cuiva măcar un pahar de limonadă. Precizez, însă, că n-am ştiut nimic despre ceea ce se întîmplă dincolo de uşile groase, capitonate ale culturncilor acelor vremuri, unde se punea ţara la cale… Nu am ştiut că paginile în care apăreau versuri din creaţiile mele şi ale altor poeţi – festiviste, de altfel – aveau un rol esenţial în apariţia publicaţiilor respective, deoarece activul de partid nu le mai dădea bani pentru editare şi exista riscul ca acestea să-şi înceteze apariţia. Am aflat acest lucru destul de tîrziu… Nu mă dezic de ceea ce am scris pînă în 1989, dimpotrivă, şi nici nu am ce-mi reproşa; eram un tînăr dornic de afirmare şi nu mai vroiam să fiu etichetat ca poet amator. Prin urmare, ofeream ceea ce mi se cerea: poezii de moment. Numai că, în sertarele mele, adunam alt fel de creaţii, iar dovada o reprezintă cărţile pe care le-am publicat pînă la data la care scriu aceste rînduri… Peste douăzeci de titluri. Şi n-am ştiut că oamenii sînt duplicitari: una îţi spun în faţă şi alta în spate… Nu e o noutate ceea ce zic eu acum, ci realitatea care ţine de caracterul poporului nostru. Asta nu o spun eu, ci istoria lui. Nu am ştiut că va veni ziua cînd să-mi strîng creaţia din perioada pre-decembristă şi astfel să am posibilitatea să o fac cunoscută cititorilor, pentru a arăta cît de „bine” am trăit în regimul comunist. Asta nu înseamnă că blamez trecutul, care, cu bunele şi relele sale, le-a oferit românilor atît cît a putut pentru bunăstarea lor şi, în primul rînd, modernizarea ţării. Regret însă că nu am avut norocul să fac carieră literară la dogoarea stemei României, cu munţi şi brazi, cu sonde şi cîmpii aurii… Să fi văzut atunci trai neneacă şi pe mine… Dar, ce mi-a fost scris, în frunte mi-a fost pus: să fac parte dintre muritorii de rînd, fără pensie de merit sau bursă în străinătate, fără loc de veci, maşină, vilă, conturi în bănci sau portofel în buzunar, fără duhovnic, doar cu un nume simplu, de ţăran bîntuit de griji, rostit de unii şi de alţii mai mult în batjocură decît cu un minim respect pentru faptul că am făcut şi eu ceva pe lumea asta.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI