Vox Isărescu, teoria datoriei externe

in Alte știri

Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale a României, a părăsit, pentru un moment, turnul de fildeş al înţelepciunii monetare a ţării şi a trîntit telefonul contabilului său, cînd acesta i-a spus sumele pe care le are de achitat Fiscului.

Prin urmare, a luat poziţia de Robin Hood şi a mărturisit că nu ar plăti nici un sfanţ. Probabil că, în scurt timp, academicianul Isărescu va cita chiar din (t)ratatele navale economice ale domnului Băsescu, promovînd statul minimal şi impozite mici. Este posibil ca atît argumentele liberale de doi sfanţi, din categoria „Huooo, impozite!“, cît şi vocabularul domniei-sale, adaptat plebei, adresîndu-se publicului potentat cu „măi, să fie“ şi trîntire de telefoane – să fie debutul de campanie liberală în cursa pentru Cotroceni. Spre deosebire de alţi candidaţi la funcţiile de conducere a statului, domnul Isărescu face parte din acea categorie de oameni modeşti, care nu ar trebui doar ştampilaţi la urnă, ci şi imploraţi de alegători să accepte votul.

Fideli raţionamentului că, în ţara orbilor, chiorul e împărat, trebuie să ne întrebăm, de fapt, de ce să nu facă şi domnul Isărescu puţină campanie electorală pe barba proştilor, dacă atîţia neinspiraţi deja o fac? Acuzat de modestie (onorată instanţă, sînt vinovat!), este firesc că nu a sărit în tandem nici cu paraşutista populară a mişcării cu acelaşi nume şi nici nu şi-a navigat yachtul pe Dîmboviţa, într-o procesiune similară cu aceea care a avut loc pe Tamisa, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la urcarea pe tron a Reginei Angliei. Păcat că, după o astfel de ceremonie, nu ar putea scanda o lozincă neoliberală, care ar putea să fie îmbrăţişată şi de primul preşedinte democrat-liberal al ţării, Traian Băsescu: „Nu vrem taxe şi nu vrem flotă“. Similar privilegiilor fiscale ale Reginei Angliei, fiscalitatea românească a creat, şi ea, privilegii pentru pătura sfidătoare a ţării: impozitarea unui litru de combustibil îi costă pe amărăşteni mai mult decît l-ar costa din venitul său pe domnul guvernator impozitarea carburantului de yacht. Supraimpozitarea consumului prin accize şi TVA este, mai ales pentru oamenii cu venituri mici şi mijlocii, mult mai dureroasă decît impozitarea pe venit.

Oamenii cu o leafă mică, adică majoritatea românilor, plătesc, în raport cu venitul lor, prin facturile pentru utilităţi etc., cea mai mare parte a salariului la stat. O cotă unică de numai 16% pe venit este oarecum moderată la nivel european şi cu efecte de oază fiscală pentru cei cu venituri şi averi mari. I-aş crede plătitori de taxe mari, dacă şi-ar impozita averile după modelul elveţian şi ar fi mai puţin populişti, vorbindu-le românilor despre supraimpozitarea omului de rînd. După cele mai toxice şi păguboase experimente monetare din ultimii 20 de ani, Mugur Isărescu, din laboratorul de particule monetare otrăvite, ar putea, dintr-un atac de modestie, să schimbe denumirea instituţiei pe care o conduce, din Bancă Naţională, în Mugurele. Acest nume ar reflecta ştiinţa la nivelul înalt al unui centru de cercetare şi, totodată, performanţa în domeniul înrobirii neamului.

Să nu ne pară rău: „naţională“, banca oricum nu mai este de mult şi un astfel de nume măcar reflectă experimentele de austeritate făcute pe români, faţă de care domnia-sa dă, din nou, dovadă de insensibilitate. Nimerind mai mereu cu bîta în baltă în faţa microfoanelor, probabil a renunţat, la început de campanie, la strategia de prezumpţie a inteligenţei, pe seama căreia avea cote de încredere maximă a românilor, atunci cînd tăcea. Românii, susţine domnia-sa, au plătit o parte din datoria către F.M.I. „fără lacrimi“ şi fără să fi simţit povara plăţii, precum a simţit-o generaţia sa, în anii ’80. Înclin să cred că domnia-sa nu are putere de discernămînt, întrucît confundă mereu realitatea tristă românească, a celei mai sărace ţări din U.E., cu viaţa petrecăreţilor din Lipscani, unde mai aruncă, probabil, o privire din biroul său de la B.N.R.

Nu este exclus să tranzităm şi o anume conjunctură astrală, bine interpretată de şamanul finanţelor româneşti, şi aşa explicîndu-se de ce tot laudă, slugărniceşte, începînd cu epoca de aur pînă în prezent, regimul datoriilor externe, în funcţie de aşteptările politice. Citind unele publicaţii ale sale, nu am înţeles, nici pînă astăzi, dacă este bine sau nu să ai datorii. La începutul anului, România a atins cea mai mare datorie externă a ţării din Istorie. Cele 96,64 miliarde de euro, după două decenii de guvernare a Băncii Naţionale de către domnul Isărescu, sînt cu toată modestia, un prilej de a numi epoca actuală a sărăciei oarbe, după cea de aur a anilor ’80, „Epoca Isărăcescu“. Dacă acea epocă a fost, prin definiţie, una de aur şi, în realitate, una a lacrimilor, această epocă îi merită, legitimată printr-un act electoral, pe deplin numele.

RADU GOLBAN,

Doctor în Economie

COMENTARII DE LA CITITORI