Vrem ce vrem, dar nu ştim ce vrem

in Polemici, controverse

De fiecare dată, înainte de a mă aşeza la masa de lucru, mă întreb dacă sînt pregătit să duc pînă la capăt ceea ce mi-am propus să scriu, dacă sînt pregătit pentru asta şi dacă posed destulă energie încît să mă ridic de pe scaun după ore de chin şi să mă bucur că am lăsat pe foaia de hîrtie scrieri care să folosească vreunui cititor. Cred că libertatea de rostire tocmai în acest lucru constă, nu în obrăznicie, infatuare, demagogie, iar comoditatea nu duce la nimic bun… Abuzul de imaginaţie fără argumente este cu mult mai grav decît o beţie zdravănă. Folosirea de expresii necunoscute, la fel, mai cu seamă în poezie; poeţii actuali, majoritatea, se cred moderni, dar ei sînt tradiţionali din creştet pînă în călcîie, cu mici excepţii. Nu-i nici o nenorocire, dar trebuie să fie corecţi pînă la capăt cu ei înşişi, însă mai ales cu cititorii lor, recunoscîndu-şi defectele atunci cînd li se atrage atenţia. Totuşi, nu pot să nu remarc faptul că din prea mult zel pentru faimă, de multe ori nemeritată, poeţii îşi sabotează singuri versurile, precum un cîrciumar lacom care, dornic de a se îmbogăţi, subţiază vinul cu apă, luîndu-i şpriţului din parfum.
În cazul creatorilor de versuri, mai cu seamă la cei de după 1990 se observă acest lucru, ca să nu mai vorbim de faptul că unii dintre ei dau dovadă de o inadmisibilă lipsă de cultură. Nu sînt consecvenţi cu ei şi cu propria creaţie, motiv pentru care îşi pierd credibilitatea în faţa celor care ştiu ce este o poezie de calitate.
Un alt aspect ar fi că tot mai mulţi creatori din perioada amintită, în graba lor de a se ,,nemuri” cu orice prilej şi în orice moment, fără o gestionare prealabilă a textelor, nu fac decît să compromită spiritul poetic. Prin toleranţa rudelor, a prietenilor, a societăţii noastre, care este una de consum, aproape fără de producţie proprie, aceştia au ajuns să domine piaţa literară, sfidînd noţiunea de poezie, pentru că nu îşi însuşesc vreun model, modelul fiind propria persoană şi creaţia lor.
Nu vreau să fac teoria curentului sau a curentelor literare postdecembriste, care nici nu există, spun doar că astfel de creatori merg pe aceleaşi cărări ale poeziei de odinioară, chiar dacă astăzi trăim în era Internetului şi a zborului în cosmos, spre alte planete. Cu alte cuvinte, se spune că sîntem evoluaţi, dar vedem contrariul. O involuţie în arta poetică cel puţin este vizibilă. Cît despre alte domenii de activitate, nu ne pronunţăm. Dar, după cum decurg lucrurile cam peste tot, se observă o stare de dezordine generală, bolnavă de nesimţire, dacă avem în vedere numărul prea mare de biserici care s-au construit în ultimul sfert de veac şi care încă se construiesc. Nu vedem, însă, pentru cine, fiindcă se va ajunge într-o vreme în care sfinţii de pe zidurile bisericilor se vor uita unii la alţii, plîngîndu-şi de milă ca după mort, de se vor scurge vopselele din care au fost făcuţi. Nu va mai avea cine să se închine la ei, deoarece starea demografică a ţării este în mare pericol. Poate doar populaţia rromă, că aceasta se înmulţeşte în mod vertiginos. Ei vor tot lua fie vreo cărămidă din ziduri, fie vreun lemn de la acoperiş, pentru foc, fiindcă de cerut de pomană nu vor mai avea de la cine. Românii se tot împuţinează, ca frunza, toamna, din copaci, iar tinerii îşi fac rostul lor departe de ţară, de unde nu vor mai veni vreodată înpoi. Şi atunci despre ce vorbim, despre poeţi sau poezie, despre oameni luaţi de griji, sau despre altceva? Da. E vremea să vorbim de toate, dar nu înainte de a cîntări de zece ori şi a tăia o singură dată, şi aşa, cine ştie, poate va rămîne ceva folositor şi în urma noastră, ca generaţie care vrem ce vrem dar nu ştim ce vrem.

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI