„Washingtonul încearcă acum să folosească metodele de şantaj financiar şi economic pentru implementarea unei expansiuni agresive a comerţului“

in Interviu

Interviu cu Excelenţa-sa Valeri Kuzmin, ambasadorul Rusiei la Bucureşti

n acest an se împlinesc 140 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Rusia. Pe parcursul acestei perioade, au existat momente cînd statele noastre au fost aliate, dar, de asemenea, au avut loc şi situaţii tensionate. Din păcate, în momentul actual, noi nu sîntem în cea mai confortabilă situaţie politică. Şi, totuşi, se mai păstrează resurse pentru a îmbunătăţi relaţiile. În acest context, Excelenţa-sa, Valeri Kuzmin, ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, ne-a acordat un interviu prin care, ne dorim noi, să avem o mai bună percepţie privind Federaţia Rusă, la nivel istoric, economic şi geopolitic.

* Dan Alexandru: În primul rînd, am dori ca dvs. să descrieţi, în cîteva cuvinte, evoluţia relaţiilor diplomatice dintre cele două state în contextul aniversării a 140 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Rusia. După părerea dvs, cînd au fost relaţiile dintre cele două ţări cele mai tensionate şi cele mai prietenoase? Credeţi dvs. că modul didactic de prezentare a istoriei României are un impact asupra românilor, într-o situaţie în care disciplina „Istorie“ este din ce în ce mai marginalizată în România?

* Excelenţa-sa, Valeri Kuzmin: Într-adevăr, au trecut 140 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice în format integral. Au existat perioade în care aceste relaţii au fost întrerupte. Pentru o perioadă istorică atît de mare, cum sînt cei 140 de ani, în Rusia s-au schimbat cel puţin „trei epoci“: imperiul, apoi Uniunea Sovietică, acum Rusia democratică. România a experimentat, de asemenea, o serie de etape în istoria sa, inclusiv în acest an se sărbătoreşte Centenarul Marii Uniri.

După cum se ştie, orice comparaţie din istorie este o sarcină ingrată, iar orice concluzie, din acest punct de vedere, poate fi doar relativă. În acelaşi timp, probabil, perioadele celor mai apropiate relaţii de prietenie şi cooperare dintre Rusia şi România în aceşti 140 de ani au fost anii: 1878-1917 („Perioada monarhică“) şi 1945-1989 („Perioada comunistă“). Cea mai tensionată perioadă au prezentat-o, bineînţeles, anii celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales perioada care se încadrează în Marele Război Patriotic (cum el este numit în Rusia), cînd armata română, ca aliat al Germaniei naziste, a participat la agresiunea şi ocuparea unei mari părţi a ţării noastre (1941   1944).

În prezent, aceste relaţii, după cum obişnuia să spună colegul meu senior din breasla diplomaţilor, ar putea fi mult mai bune. Şi chiar am fi dorit ca ele să fie mult mai bune. Dar ele sînt ceea ce sînt. În domeniul dialogului politic, acestea sînt destul de modeste. În acest sens, încercăm să mişcăm din loc diplomaţia, care este pe jumătate blocată în impas. Din păcate, acest lucru nu este încă o reuşită şi, de regulă, nu este din vina Federaţiei Ruse. Nu vom aprofunda ideea. Astăzi avem un motiv să vorbim despre cele care sînt pozitive.

Avem şi cîteva realizări pozitive, de exemplu, în domeniul economiei. Vă pot spune că atît anul trecut, cît şi în prima jumătate a acestui an, a avut loc o creştere destul de intensă a schimburilor comerciale dintre ţările noastre. Anul trecut, acestea au depăşit 4 miliarde de dolari, şi în acelaşi timp au crescut cu peste 20%. În acest an, ritmurile de creştere chiar s-au accelerat uşor, iar conform rezultatelor din prima jumătate a anului acesta, s-a atins un nou punct de referinţă: s-a ajuns deja la 2.376 milioane de dolari. Acest lucru este încurajator şi sugerează că există un interes comun în sfera economică, comerţul se dezvoltă, deşi, bineînţeles, în condiţiile sancţiunilor europene, ilegale din punctul de vedere al dreptului internaţional şi al măsurilor luate ca răspuns de Federaţia Rusă, el este în mare măsură insuficient şi nu acoperă acele sectoare care au fost tradiţionale în relaţia noastră. De exemplu, România a furnizat timp de zeci de ani echipamente de petrol şi gaze către Uniunea Sovietică şi Rusia – întreprinderi întregi, oraşe întregi au lucrat pentru acest export. Acum aceasta a devenit imposibil datorită sancţiunilor UE.

* D.A.: Imediat după destrămarea URSS, în 1991, imaginea Rusiei în lume a fost una pozitivă. Sfîrşitul epocii comuniste şi distrugerea Cortinei de Fier, identificată cu Zidul Berlinului, au devenit factori decisivi în proiecţia Rusiei la scară globală, ca o ţară prietenoasă şi în acelaşi timp îngenuncheată. Plecarea lui Boris Elţîn şi preşedinţia lui Vladimir Putin se reflectă în mass-media occidentală ca o deteriorare progresivă a relaţiilor dintre Occident şi Rusia, cu acuzaţii că Rusia doreşte acum un nou război rece. Care au fost motivele pentru care Federaţia Rusă, în mai puţin de 10 ani din istoria sa modernă, a început să apară sub forma „babaului groaznic“ pentru Europa şi pentru ordinea mondială? Cum, în mai puţin de 15 ani de la destrămarea URSS, Federaţia Rusă a reuşit să facă un inamic din Occident şi care, în opinia dvs, sînt motivele?

* V.K.: Din păcate, mai ales în ultimii ani, în Occident, şi inclusiv în România, a predominat abordarea anti-istorică, după cum ar spune oamenii de ştiinţă, în evaluarea proceselor mondiale de o scară cu adevărat globală, istorică. Pe fondul „revoluţiei informaţionale“, care cuprinde un număr din ce în ce mai mare de ţări, profitînd de poziţiile lor, într-o serie de cazuri, de monopol în mass-media, principalele state NATO creează în opinia publică, în mod activ, de fapt, o nouă conştiinţă/ percepţie mitologică, şi a istoriei recente, şi, bazîndu-se pe aceasta, a evenimentelor curente din arena internaţională. Principala metodă utilizată aici este formularea intereselor lor geopolitice sub forma unor ameninţări externe faţă de democraţia occidentală, cu aplicarea activă a celei mai simple tehnici, cea de schimbare a locurilor de cauză şi efect, precum şi crearea de „fapte false“, denumite recent pe larg „fake-news“. Ca o ilustrare, se poate cita concepţia care se propagă activ în Occident despre acea presupusă ameninţare care ar veni din Rusia. Pe temelia acestei premise false, se construiesc concepte teoretice şi practice enorme, se întreprind pregătiri militare masive, care nu pot fi considerate de Rusia ca defensive din partea Occidentului.

Este suficient să priviţi hartă modernă a lumii cu bazele NATO şi SUA. Ele sînt desfăşurate aproape pe tot perimetrul frontierelor Rusiei. Şi nu sînt doar nişte simple baze, ci elementele sistemului modern global de apărare anti-rachetă. Dacă o să luaţi o hartă a lumii din anul 1989, cînd NATO şi Pactul de la Varşovia se aflau la cel mai înalt punct al confruntării lor, veţi vedea, cine de cine se apropie. Nu este Rusia cea care se apropie de NATO şi „ameninţă“ membrii Alianţei, ci este NATO cea care se apropie în mod consecvent de frontierele Rusiei, începînd cu acompaniamentul unor inofensive asigurări: „ei bine, acest lucru nu este împotriva voastră“. Şi acum, cu totul deschis (am participat de curînd la un seminar NATO), ei spun: că deh’, spun ei, nu au ei suficientă „prezenţă înaintată“.

Aşa cum glumea odată preşedintele nostru Putin, multe tratate internaţionale au fost semnate, cînd Ţările Baltice au fost Districtul militar baltic al URSS. Apoi ni s-a spus că noi, chipurile, nu respectăm nu ştiu ce pe-acolo, restricţii de flancuri… Mai mult, pe teritoriul noilor state membre NATO este din ce în ce mai mult dezvoltată infrastructura militară, care este îndreptată împotriva Rusiei. Şi paradoxul este că toată lumea vorbeşte despre noul „război rece“. Dacă ne amintim de „războiul rece“, acela a fost un război între rivali ideologici, care mărturiseau puncte de vedere, ireconciliabile între ele, pe de o parte era tabăra occidentală, pe de altă parte era tabăra de Est, comunismul, capitalismul…

Acum nu există nici un fel de temei pentru o astfel de confruntare, pentru că Rusia susţine aceleaşi opinii ca şi Occidentul: economia de piaţă, proprietatea privată, drepturile omului etc. Rusia nu seamănă întru totul cu Statele Unite, şi asta este, în opinia mea, ceva firesc, iar solicitarea ca Rusia să fie organizată în acelaşi mod ca Statele Unite nu are nici un sens. Noi nu semănăm prea mult nici cu Europa de Vest, să nu mai vorbim de faptul că în Europa există diferite modele de democraţie, apropo, în mod definit diferite de cel american. Construim un model propriu de democraţie. Dar nu există nici un fel de contradicţii ideologice ireconciliabile, nici un fel de planuri teribile geopolitice îndreptate împotriva Occidentului. Activităţile pe care le desfăşurăm pentru a ne întări apărarea se desfăşoară exclusiv pe teritoriul nostru naţional.

Revenind la subiect: care este motivul? Din partea NATO, din partea Uniunii Europene, poate, într-o măsură mai mică, observăm o retorică parcă auto-excitantă anti-rusă, în timp ce, de fapt, şi este necesar să menţionăm contradicţiile apărute în ultima perioadă, mai grave, dintre SUA şi Uniunea Europeană; de fapt, vorbim despre o concurenţă economică necinstită. Statele Unite aduc dovezi Europei, de exemplu, că gazul rusesc, mult mai ieftin, este cauza unei dependenţe politice şi geopolitice. I se oferă Europei să cumpere gaz american, mai scump, care, desigur, nu are, aparent, o astfel de natură politică „vicioasă“.

Europenii sînt cei care trebuie să decidă. Dacă vă amintiţi de clasicul „război rece“, atunci Europa s-a îndreptat curajos spre cooperarea cu Uniunea Sovietică, care era un adversar ideologic, adversar într-adevăr serios, atunci Europa a dat dovadă de destul curaj. Germania a livrat conducte de diametru mare pentru gazoducte, care au furnizat în mod fiabil în Europa de Vest resurse energetice timp de decenii. De atunci a trecut aproape jumătate de secol.

Dacă rezumăm faptele şi procesele expuse mai sus, apoi pe măsura revigorării obiective a puterii economice şi militare a Rusiei în perioada post-sovietică, Occidentul, în mod proactiv, încă din anii ’90 ai secolului trecut, s-a angajat în „înconjurarea geostrategică“ al ţării noastre, care s-a exprimat în primul rînd prin respingerea recunoaşterii existenţei intereselor naţionale ruseşti în afara frontierelor Rusiei şi în răspîndirea aşa-numitelor interese naţionale ale Statelor Unite în întreaga lume. Preşedintele Vladimir Putin a vorbit despre inacceptabilitatea unei astfel de abordări încă la Conferinţa de la München privind securitatea internaţională în 2007 şi a sugerat iniţierea unui dialog egal privind menţinerea stabilităţii strategice.

Occidentul, de fapt, a respins dialogul propus de Rusia, şi a început din ce în ce mai mult să prezinte ţării noastre pretenţii cu privire la „agresivitate şi revizionism“, prin care el preferă să numească politica externă a Rusiei, implementată recent mai viguros şi mai eficient, pentru a susţine interesele naţionale legitime pe arena internaţională. Cu toate că de mult timp ne-am obişnuit cu „Newspeak după Orwell“ occidental.

* D.A.: În 2015, şi anume în octombrie, Federaţia Rusă a intervenit în Siria, la cererea guvernului de la Damasc. După mai mult de patru ani de război civil, Siria era la limita catastrofei, dar intervenţia armatei ruse a adus situaţia într-o matcă mai favorabilă şi stabilă, de fapt, a avut loc o reîntoarcere spre pace în Siria. La acea vreme, în octombrie 2015, majoritatea vocilor se pronunţa într-o manieră profetică despre eşecul grav pe care Rusia îl va suferi în Siria, fie că era vorba de costuri financiare, fie în contextul pregătirii slabe a soldaţilor ruşi. În această lună se împlinesc trei ani de la data cînd armata rusă se află în Siria. Cînd a fost momentul cel mai delicat din punct de vedere al păcii la nivel internaţional în activităţile soldaţilor ruşi în Siria? Cît de aproape erau forţele armate în Orientul Mijlociu, fie că erau ale Statelor Unite, fie ale Franţei sau ale Turciei, faţă de linia roşie, pe care cu siguranţă Moscova o descrisese? Dacă un incident chimic are loc în Idlib şi Siria va fi atacată de forţele aliate, va putea Rusia spune ceva? Credeţi dvs. că, odată cu retragerea armatei ruse din Siria, ţara va avea soarta Irakului sau a Libiei?

* V.K.: Singurul interes geopolitic şi geostrategic al Rusiei în Siria este distrugerea pilonilor terorismului internaţional, şi în primul rînd a Statului islamic (ISIS). Militarii ruşi acţionează acolo în mod legal – la invitaţia guvernului recunoscut la nivel ONU, condus de preşedintele Assad. Este de remarcat în acelaşi timp că ISIS a apărut drept rezultatul unei invazii a Statelor Unite, nesancţionate de Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi a unor aliaţi ai săi în Irak, sub falsul pretext al prezenţei acolo a armelor de distrugere în masă, care ar fi ameninţat securitatea internaţională. Ca rezultat, statalităţii irakiene unitare i-a fost adusă o lovitură atît de puternică, încît ţara nu s-a refăcut în urma consecinţelor acesteia nici pînă acum. Iar sub formă de „daune colaterale“ (collateral damage), a şi apărut ISIS, suporterii acestuia găsind refugiu, ajutor medical, li se furnizează armament şi sînt instruiţi militar împreună cu alţi radicali islamici în zonele controlate de americani pe teritoriul sirian, fără nici o invitaţie din partea Damascului. Sperăm că înfrîngerea definitivă a terorismului internaţional în Siria nu este departe, iar Statele Unite şi alte ţări NATO nu vor împiedica acest lucru. Cel mai important factor în favoarea unei astfel de încrederi este interacţiunea eficient organizată în Siria dintre Rusia, Turcia şi Iran, cu toate că numărul total de „jucători“, desigur, este acolo mult mai mare, şi aceasta complică foarte serios punerea în aplicare a oricăror acorduri privind promovarea păcii în acest stat laic, atît de prosper înainte.

Încă în 2013-2014, sub controlul Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice (OPCW), în Siria au fost distruse toate stocurile de arme chimice aparţinînd statului. OPCW a fost premiat pentru aceasta cu Premiul Nobel pentru Pace. În Siria, cel puţin, de atunci nu a existat nici un caz documentat de utilizare a armelor chimice de către forţele ei armate.

Acest lucru nu înseamnă, însă, că nu au existat deloc astfel de incidente. Odată cu eliberarea Alepului şi, în special, a regiunii de suburbie a Damascului, Duma, pe teritoriul controlat anterior de terorişti au fost găsite laboratoare şi ateliere de lucru, unde, utilizînd echipamentele din Vest, atît susţinătorii ISIS, cît şi o serie de alte „grupuri din opoziţia armată“, în primul rînd din „Jabhat Al-Nusra“ şi din filialele sale, au produs nu tocmai cele mai sofisticate arme chimice, dar nu mai puţin letale. Acest armament a fost folosit de mai multe ori împotriva populaţiei civile. Totodată, acuzaţiile de atacuri chimice au fost adresate în mod repetat Damascului.

După eliberarea oraşului Duma, cu ajutorul Rusiei, martorii şi participanţii involuntari într-una dintre falsificările organizate de controversata ONG „Căştile albe“ (de altfel, finanţată direct de guvernele SUA, Marii Britanii şi a Olandei), au ajuns la Haga, în sediul central al OIAC. Ei au relatat cum „Căştile albe“ îi înhăţau pe ei şi pe copiii lor în stradă, îi tîrau la spital şi turnau apă peste ei acolo, filmînd totul pe video. Cea mai paradoxală circumstanţă este că „luptătorii contra armelor chimice“ occidentali şi reprezentanţii lor în OPCW au ales să ignore aceste fapte. Acesta este preţul „obiectivităţii“ lor.

Pe tema Idlibului, în luna septembrie s-a ajuns la un acord ruso-turc unic, al cărui sens în prima etapă este de a crea o zonă de securitate tampon, şi apoi de retragere completă şi, dacă este necesar, şi de eliminare a zeci de mii de militanţi-terorişti, adunaţi acolo, într-o mare măsură, prin evacuarea din Alep, Duma şi alte zone, acum eliberate. Deoarece multe dintre aceste grupuri teroriste se bucură de sprijinul Statelor Unite şi al altor state NATO, în Occident s-a început să se vorbească mult şi tare despre o eventuală „catastrofă umanitară“ în cazul eliminării lor prin mijloace pur militare. „Poveştirile de groază“ cu privire la utilizarea armelor chimice ar fi trebuit să dea credibilitate acestor temeri. În realitate, părţile, rusă şi siriană, au adunat suficiente informaţii despre provocarea pregătită de terorişti, folosind arme chimice, publicarea cărora încurcînd planurile militanţilor şi patronilor lor occidentali. Sperăm că, în consecinţă, nu va mai fi elaborat încă un pretext fals pentru atacurile cu rachete spre zonele controlate de guvernul legitim din Siria.

Din fericire, pînă acum „capetele fierbinţi“ de la Washington şi din alte capitale NATO, care au trimis ilegal forţele lor armate şi consilieri pe teritoriul Siriei, nu au provocat nici o coliziune directă cu militarii ruşi. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Israel. Moscova speră că „mecanismul de prevenire a incidentelor”, care a funcţionat suficient de eficient, va continua să fie activ.

În ceea ce priveşte viitoarea soartă a Siriei, ea va depinde în mare măsură de sirienii înşişi. Rusia a organizat prima întîlnire a dialogului politic sirian intern la începutul anului 2018, la Sochi. Sîntem convinşi că, ieşind dintr-un război civil teribil, poporul sirian va sprijini procesul incluziv şi democratic de reformă constituţională a statului său. Ajutorul Rusiei a permis Damascului să menţină statalitatea unitară, spre deosebire de Libia, şi în mare măsură, spre deosebire de Afganistan şi Irak, în care ţările NATO nu au putut rezolva această problemă nici măcar ca rezultat al multor ani de intervenţie masivă armată…

În septembrie 2015, cînd forţele armate ruse au lansat o campanie anti-teroristă în Siria, pînă la 85% din teritoriul ţării era sub controlul teroriştilor, iar acum peste 85% din teritoriu a intrat sub controlul autorităţilor legale. Acesta este rezultatul principal şi indiscutabil al „intervenţiei“ Rusiei.

* D.A.: În ultimii ani, mulţi dintre liderii separatişti în Ucraina, şi mă refer la liderii Republicilor Democratice Doneţk şi Lugansk, au fost ucişi. În toate cazurile, Ucraina a negat participarea sa. Mesajele de la Kiev au fost indiferente şi s-au limitat la ideea că aceasta nu a fost altceva decît „reglare de conturi“ sau cum că „Moscova îşi îndepărtează urmele“. Recent, într-o explozie, a fost ucis Alexandr Zakharchenko. Credeţi că prezenţa consilierilor militari americani pe teritoriul Ucrainei poate avea legătură cu asasinarea liderilor separatişti? Credeţi dvs. că uciderea lor este un vestitor al izbucnirii războiului, avînd în vedere că separatiştii sînt mai uşor de învins fără lideri? La 2 noiembrie 2018, aceste republici vor organiza alegeri prezidenţiale şi parlamentare. Care vor fi consecinţele acestor alegeri asupra situaţiei din această regiune, precum şi asupra acordurilor de la Minsk?

 * V.K.: În Ucraina, timp de un sfert de secol după prăbuşirea URSS, Statele Unite au întreprins constant, conform terminologiei lor, „eforturi de promovare a consolidării democraţiei“. Costurile acestor „eforturi“ au fost estimate de către secretarul de stat american V. Nuland, încă în 2014, la 5 miliarde de dolari. De atunci, acestea au crescut în mod semnificativ. În 2014, cerînd preşedintelui legitim al Ucrainei, Viktor Ianukovici, „să nu folosească forţa“ împotriva opoziţiei, şi chiar adresîndu-se cu o cerere corespunzătoare pentru asistenţă către preşedinte Rusiei, Vladimir Putin, care a sprijinit această abordare, guvernul SUA în paralel a provocat şi a finanţat lovitura de stat violentă ulterioară de la Kiev, cunoscută sub numele de „maidan“. Interesul geopolitic al Washingtonului de atunci, acum nu mai este un secret pentru nimeni: Congresul american a adoptat, şi preşedintele SUA, Donald Trump, a semnat legea prin care Rusia, împreună cu Coreea şi Iranul, a fost proclamată unul dintre principalii adversari ai Americii în arena internaţională. Acum, în mod deschis, şi Republica Populară Chineză a fost inclusă în acea listă.

Cred că nu este necesar să explicăm în mod detaliat interesele geopolitice, economice, istorice şi umanitare ale Rusiei în Ucraina. Popoarele Rusiei şi Ucrainei au rădăcini istorice comune şi au trăit într-un singur stat timp de secole. Ca o mică ilustrare menţionez un asemenea fapt: în 1954, motivul deciziei liderului Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, de altfel etnic ucrainian, Nikita Hruşciov, privind transferul Crimeei din componenţa Rusiei Sovietice în componenţa Ucrainei Sovietice, a fost cea de-a 300-a aniversare a „reuniunii dintre Ucraina şi Rusia conform deciziei Radei de la Pereiaslav“. Iar sensul acţiunii se explica după cum urmează: ca semn al prieteniei veşnice a popoarelor fraţi… Şi pînă în prezent, Rusia este cel mai mare partener comercial şi economic al Ucrainei. Milioane de ruşi şi rusofoni. Există milioane de familii mixte.

În ceea ce priveşte asasinarea mîrşavă a liderului Republicii Populare Doneţk, Zakharchenko, şi o serie întreagă de atacuri teroriste similare, organizate înainte de aceasta de Kiev, există toate motivele să credem că în spatele asasinării sale se află regimul de la Kiev, care a folosit în mod repetat metode asemănătoare pentru a elimina disidenţii şi politicienii incomozi, jurnalişti şi scriitori din ţară. În loc să îndeplinească Acordurile de la Minsk, să caute modalităţi de rezolvare a conflictului interior, „partidul de război“ din Kiev pune în aplicare un scenariu terorist, exacerbînd situaţia deja dificilă din regiune. Evenimentele din estul Ucrainei, în republicile populare autoproclamate din Doneţk şi Lugansk, indică faptul că populaţia acestor regiuni este predominant rusofonă, iar populaţia rusă nu intenţionează să renunţe la identitatea ei culturală şi istorică, la limba ei maternă. Locuitorii din Donbass sînt ferm angajaţi să lupte împotriva forţelor nazismului în curs de renaştere şi a naţionalismului radical, care înaintează peste ei (complicii lui Hitler „Bandera, Shukhevych şi alţii“ sînt proclamaţi eroi naţionali la Kiev!).

Alegerile programate pentru noiembrie în Republicile Democratice Doneşk şi Lugansk reprezintă un răspuns al poporului din Donbass la sabotarea sistematică de către Kiev a aplicării în practică Acordurilor de la Minsk. Literalmente, în fiecare zi, oamenii paşnici continuă să fie ucişi de focul armatei ucrainiene şi al aşa-numitelor batalioane voluntare (naţionaliste) din Donbass. Dacă Occidentul, în special acei membri ai formatului Normand ca Franţa şi Germania, va continua să închidă ochii ca să nu vadă acest lucru şi în mod ipocrit va plasa responsabilitatea pentru aprofundarea crizei asupra Rusiei, dar va răsfăţa toate autorităţile de la Kiev, perspectivele pentru o reglare politică rapidă, şi mai presus de toate, pentru o reglare paşnică în estul Ucrainei, vor rămîne foarte neclare.

* D.A.: Serbia a ridicat gradul de pregătire de luptă al armatei, pornind de la invazia celor 60 de militari din trupele Ministerului de Interne al regiunii separatiste Kosovo, care au preluat poziţiile din apropierea hidrocentralei „Gazivoda“ şi au intrat în centrul ecologic şi sportiv de lîngă barajul din regiunea de nord. Preşedintele Serbiei, Alexander Vucic, a declarat că este prematur să ceară ajutor din partea Rusiei dacă vor apărea tensiuni majore în Balcani. În 1999, în cele 78 de zile de bombardamente ale Serbiei de către forţele NATO, Rusia nu s-a ridicat în apărarea acestui popor. Dacă, în 2018, Kosovo va aprinde flăcăra războiului şi Serbia va trebui să intervină, care va fi poziţia Rusiei? Cum apreciaţi dvs. recentele declaraţii ale secretarului general NATO, Jens Stoltenberg, că în 1999, NATO a bombardat Serbia chiar pentru binele ei, pentru a o salva de dictatorul Slobodan Miloşevici? Care credeţi că este adevăratul motiv pentru vizita lui J. Stoltenberg la Belgrad şi cum vedeţi dezvoltarea relaţiilor ruso-sîrbe în viitor?

* V.K.: În ceea ce priveşte bombardamentele efectuate de NATO, atunci încă în Iugoslavia, ele au fost puternic condamnate de Rusia. Cînd premierul rus Evgheni Primakov, care se îndrepta la negocieri cu vicepreşedintele Statelor Unite, a aflat de intenţia Washingtonului de a comite această agresiune criminală, el a ordonat ca avionul său să fie întors din drum deasupra Oceanului Atlantic. Acest act, atunci încă simbolic, a marcat începutul procesului de prăbuşire a încrederii între noua Rusie democratică şi NATO, şi Occidentul în ansamblu. Strategii NATO, care deja în 1999 lansaseră procesul de extindere a NATO spre Est, pare că nu au învăţat nimic. Cum merită evaluată, de exemplu, declaraţia recentă a Secretarului General NATO, J. Stoltenberg, că bombardamentul masiv al Iugoslaviei şi al capitalei sale Belgrad de către aviaţia Alianţei a fost efectuat „pentru a proteja populaţia civilă“, în timp ce a fost documentat faptul că, drept urmare a activităţilor „aviaţiei nord-atlantice“, mii de civili nevinovaţi au fost ucişi, iar drept armament au fost folosite inclusiv bombe cu uraniu slab îmbogăţit. Similitudinea dintre evenimentele din Serbia şi Ucraina constă în faptul că liderii Statelor Unite şi NATO, atît în anii 90’ din Secolul XX, cît şi în prezent, încearcă în mod consecvent să-şi extindă sfera de influenţă prin orice mijloace, chiar cele mai inumane. În acelaşi timp, viaţa oamenilor este considerată drept lipsită de orice valoare şi toate acestea sînt mascate de o campanie falsă de propagandă care promovează anumite „valori ale democraţiei“, drepturi ale omului etc.

Ceea ce se întîmplă acum în Kosovo nu poate decît să provoace îngrijorare. Rezultatele alegerilor extraordinare „parlamentare“, organizate acolo în iunie, atestă radicalizarea continuă a elitelor politice din Priştina. Este suficient să spunem că cele mai multe voturi a strîns controversata „coaliţie a pistoalelor“, care îi uneşte pe foştii ofiţeri din miliţiile din „Armata de Eliberare a Kosovo“ cu un trist renume, conduse de odiosul R. Haradinaj. Acest lucru este în mare măsură o consecinţă a atitudinii indulgente din partea SUA şi UE, care nu asigură o influenţă adecvată asupra conducerii albaneze din Kosovo pentru ca aceasta să dezvolte o abordare constructivă faţă de dialogul cu Belgrad, faţă de efectuarea acordurilor-cheie care au fost stabilite, în special în ceea ce priveşte instituirea Comunităţii municipalităţilor sîrbe din Kosovo. Imaginea este şi mai complicată din cauza reacţiei extrem de blînde sau chiar absente a patronilor Priştinei din Occident faţă de manifestările retoricii agresive în spiritul Marii Albanii, care au devenit mai frecvente în ultimele luni. Ca urmare, în capitala albaneză din Kosovo, aceste semnale sînt percepute ca o încurajare. Pretenţiile sonore ultimative ale Priştinei, refuzul deliberat de a nu face nici un compromis, sînt o chestiune de preocupare serioasă şi ar trebui să fie condamnate de către toţi membrii responsabili ai comunităţii internaţionale.

* D.A.: Recent, Departamentul de Stat al SUA a impus sancţiuni unei companii chineze, deoarece aceasta a cooperat cu o companie rusă specializată în industria de armament. Este foarte probabil că acelaşi lucru se va întîmpla şi în India, datorită achiziţionării sistemului de apărare aeriană S-400 Triumph. Ca răspuns la aceste sancţiuni, precum şi la cele introduse în 2014, Rusia pregăteşte economia pentru „dedolarizare” ca mijloc de a-şi proteja propria economie. Nu este aceasta o încălcare a regulilor comerţului internaţional între state? Sînt încă în vigoare acordurile Organizaţiei Mondiale a Comerţului sau este timpul pentru o reformă aprofundată a sa?

* V.K.: În ceea ce priveşte achiziţiile sistemelor de apărare aeriană S-400 din Rusia, aş dori să mă refer la şeful Statului Major al Trupelor terestre indiene, Bipin Rawat, care într-un interviu recent a menţionat că New Delhi, în ciuda posibilelor dificultăţi ulterioare în interacţiunea cu Washingtonul, va continua să urmeze o politică independentă în ceea ce priveşte diversificarea canalelor de aprovizionare cu armament. Cred că aceasta este o poziţie pragmatică şi echilibrată, bazată în primul rînd pe propriile interese naţionale. Rusia speră că alte ţări vor acţiona într-un mod similar. Din fericire, în lumea modernă producătorii americani de armament nu reprezintă singura soluţie. Rusia este capabilă să ofere alternative competitive şi, de regulă, mai ieftine faţă de producţia militară din Statele Unite.

Washingtonul încearcă acum să folosească metodele de şantaj financiar şi economic pentru implementarea unei expansiuni agresive a comerţului. Rusia, în circumstanţele actuale, se pronunţă în favoarea respectării principiilor deja stabilite ale comerţului internaţional, bazate pe regulamentele Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). În opinia noastră, creşterea protecţionismului poate duce la turbulenţă financiară globală, care, la rîndul său, poate să diminueze serios ratele de creştere economică şi să afecteze negativ nivelul de dezvoltare al multor ţări, inclusiv din Europa de Est. Sper că şi în România va exista, de asemenea, o înţelegere clară a contraproductivităţii abordării americane.

Dacă aceste „regulamente OMC“ menţionate vor fi revizuite, acest lucru ar trebui să fie rezultatul negocierilor multilaterale egale în cadrul acestei organizaţii. Pentru clasa politică din SUA, sancţiunile au devenit un instrument comun, ordinar de luptă politică internă, pe care Washingtonul, cu toate acestea, îl agită în arena internaţională ca un baston. După cum recent a subliniat în mod corect viceministrul de externe al Rusiei, Serghei Ryabkov, nimeni nu va putea vreodată să-i dicteze condiţiile Rusiei. “„Operatorilor maşinii de sancţiuni din Washington le recomandăm să se familiarizeze cel puţin superficial cu istoria noastră, pentru a se opri din hărmălaia aiurea. Ar fi frumos ca ei să-şi reamintească de un astfel de concept ca stabilitatea globală, pe care ei îl influenţează necugetat, injectînd tensiuni în relaţiile ruso-americane. Să te joci cu focul este o prostie, pentru că asta poate deveni periculos“, a declarat diplomatul rus.

* D.A.: Un incident grav pare să fi afectat relaţiile Rusiei cu Israelul. Distrugerea avionului şi moartea a 15 militari ruşi au condus la tensionarea relaţiilor de prietenie dintre cele două state. Ca răspuns la acest incident, Rusia a decis să furnizeze Siriei sistemul de apărare aeriană S-300. Cum va afecta acest gest al Moscovei relaţiile cu Tel Aviv, dat fiind faptul că Israelul s-a opus mereu livrării unui asemenea sistem către Siria? Dacă avioanele israeliene vor lovi ţinte din Siria, ce ameninţă viaţa soldaţilor ruşi, care va fi reacţia armatei ruse?

* V.K.: Credem că piloţii israelieni, care au generat ameninţarea, în urma căreia a fost distrus avionul rus, după cum demonstrează datele experţilor noştri militari, s-au comportat cel puţin neprofesional. Sper că studiul detaliilor acestui incident va contribui la prevenirea unor incidente similare în viitor şi va ajuta să fie evitată moartea militarilor noştri în această regiune. La rîndul meu, aş dori să vă reamintesc că Rusia întotdeauna şi în mod constant a susţinut dezvoltarea şi aprofundarea relaţiilor de prietenie reciproc avantajoase cu Israelul, aspirînd ca acest stat din Orientul Mijlociu să se încadreze în mod organic în mediul regional şi să devină un factor de stabilitate şi prosperitate în Orientul Mijlociu.

Sistemul rusesc S-300 de apărare aeriană, care a fost deja livrat în Siria, va funcţiona de acum înainte în mod coordonat cu sistemele corespunzătoare ale bazelor militare ruse pe teritoriul acestei ţări. Sîntem convinşi că aceasta va fi cea mai bună garanţie împotriva escaladării necontrolate a tensiunii şi un stimulent suplimentar pentru perfecţionarea mecanismului menţionat deja pentru prevenirea incidentelor din domeniul militar.

* D.A.: Din păcate, în România există rusofobie. În majoritatea cazurilor, orice pas al Moscovei care îi sporeşte securitatea din punct de vedere economic sau militar este prezentat în presa românească într-o manieră ostilă, beligerantă, în majoritatea cazurilor fără nici un motiv real pentru aşa ceva. În România, inocularea fricii faţă de Rusia se bazează pe decizia Moscovei de a avea propriul drum în tot ceea ce înseamnă relaţii internaţionale şi de a-şi proteja economia şi frontierele. Există oare pericolul unui conflict la scară largă în Europa în acest context instabil geopolitic? Dacă da, care credeţi că va fi punctul de plecare? Cum poate Rusia să convingă autorităţile române şi opinia publică că nu există nici un pericol direct ca Rusia să fie prima care să provoace o serie de evenimente care ar conduce la un conflict la o scară continentală?

* V.K.: Occidentul din zilele noastre este dispus să nu observe, şi chiar cu atît mai puţin să fie de acord cu procesul obiectiv treptat de schimbare a echilibrului global al puterilor. Tendinţele care au apărut în lume fac inevitabil sfîrşitul erei unei lumi unipolare conduse de Statele Unite, după dizolvarea voluntară a Pactului de la Varşovia şi retragerea URSS din războiul rece. (Să nu uităm că NATO a fost creată tocmai pentru a contracara Pactul de la Varşovia „comunist“, care nu există deja de aproape 30 de ani!). Desigur, există divergenţe între state, aceasta este aproape inevitabil. Aşa a fost întotdeauna. Şi între Uniunea Sovietică şi Statele Unite au existat divergenţe, dar chiar şi atunci s-a reuşit ca ele să fie depăşite. Şi între URSS şi România, în anii 30’ din Secolul XX, s-au manifestat divergenţe, inclusiv asupra Basarabiei, totuşi Titulescu şi Litvinov, care erau personalităţi complet diferite, au reuşit să găsească o bază pentru dialog. Şi acest dialog a dat un rezultat pozitiv: relaţiile diplomatice au fost restaurate, cel puţin pentru o vreme…

Din nefericire, observăm foarte des din partea Occidentului, şi în ultima perioadă în special, o poziţie literalmente obstrucţionistă, în speranţa că Occidentul este puternic şi poate să nu ia în considerare interesele Rusiei. Observăm aceeaşi abordare faţă de Republica Populară Chineză, care devine, de asemenea, o putere economică şi nucleară. Toate acestea conduc lumea spre pragul catastrofei nucleare.

Aici, iarăşi, este important să nu confundăm cauzele şi efectele. „Războiul rece” în versiunea 1.0, în Occident a fost perceput ca o confruntare cu un adversar ideologic – URSS. Însă sfîrşitul acelui „război rece“ nu a fost proclamat odată cu căderea URSS-ului, ci cu doi ani mai devreme, cînd Gorbaciov s-a întîlnit cu Reagan în Malta, în decembrie 1989. Ei au declarat că „războiul rece” s-a terminat. La acea vreme, mulţi din societatea sovietică nu înţelegeau care pot fi consecinţele, şi totuşi, majoritatea elitelor politice, opinia publică considerau că „războiul rece“ ar trebui oprit şi ar trebui construite relaţii cu Occidentul, de o calitate nouă, relaţii de parteneriat.

După ce Uniunea Sovietică s-a destrămat, (în mod paşnic!) cedîndu-le locul noilor state tinere „pro-democratice“, în Occident s-a decis că ei au cîştigat în „războiul rece“ şi au început să se comporte ca şi cîştigători. Acest lucru a fost complet nejustificat, pentru că atunci poporul sovietic, inclusiv şi succesorii săi – popoarele rus, ucrainian şi alte naţiuni nu s-au considerat învinşi, ei nu au semnat nici un fel de capitulare, a fost libera lor alegere. În acest sens, Occidentul nu a dat dovadă de respectul adecvat faţă de libera alegere a popoarelor URSS şi a început să se comporte ca un cîştigător. La început, în Rusia, din cauza colapsului multor mecanisme, inclusiv din cauza unei crize economice grave, nu a existat voinţă politică de a se opune acestei activităţi, deşi chiar şi atunci conducerea Rusiei s-a pronunţat în contactele politice cu liderii de top din Vest, inclusiv cu americanii, împotriva extinderii NATO, împotriva confruntării. Nu am fost ascultaţi atunci, la fel ca şi mult mai tîrziu, în cazul desfăşurării sistemului american de apărare antirachetă…

Preşedintele Putin, într-unul dintre interviurile recente, s-a exprimat în acel spirit că oamenii care permit apariţia unui conflict nuclear global par să se aştepte ca ei vor fi în stare să creeze o lume nouă, o nouă ordine mondială fără Rusia. Rusia nu are nevoie de o astfel de pace. Aproximativ acesta este gîndul, dacă este să-l interpretăm în definiţii militare tehnice, acesta este gîndul care ar trebui să fie permanent prezent în minţile strategilor militari occidentali şi orientali, în minţile politicienilor şi diplomaţilor noştri. Diplomaţii ruşi au acest lucru în vedere, noi sugerăm insistent să ne îndepărtăm de la limita conflictului mondial, să reluăm dialogul şi cooperarea, şi ce vedem drept răspuns? O continuă intensificare a tensiunilor: afacerea total contrafăcută a familiei Skripal şi expulzarea diplomaţilor, la care din solidaritate cu Marea Britanie a aderat şi România, mitul intervenţiei ruse în alegerile americane, o culegere de acuzaţii împotriva Rusiei în cazul „Boeingului“ malaezian doborît, noile realităţi „fake“ la tot pasul.

Încercăm să transmitem informaţii despre poziţia cu adevărat constructivă paşnică a Rusiei prin toate canalele pe care le avem la dispoziţie, cele diplomatice şi din mass-media, constatînd că mulţi dintre interlocutorii noştri români nu au dorinţa de a ne asculta argumentele. Mai mult decît atît, în mai multe „democraţii avansate“, cum ar fi Statele Unite, Regatul Unit, Olanda şi chiar Franţa, sînt cereri din ce în ce mai clare de a introduce cenzură politică pentru mass-media şi blogosferă. În acest scop, se preconizează, în special, elaborarea anumitor liste de surse de informaţii de încredere şi neloiale, indezirabile. În plus, canalele TV şi alte mijloace mass-media din Rusia sînt clasificate automat ca nesigure. Ca principalele criterii de lipsă de loialitate, sînt propuse să fie acceptate finanţarea de stat şi „difuzarea poziţiei oficiale a guvernului“. Ne pare rău, însă, oare aceste criterii nu pot fi aplicate în cazul britanicului „BBC“, „France-inter“ din Franţa, „Deutsche Welle“ din Germania şi în multe altele. Cu toate acestea, ele sînt a priori declarate de încredere.

Sperăm că, în România, vor clarifica în mod obiectiv această situaţie şi vor lua decizii politice în domeniul construirii relaţiilor cu Rusia, pe baza unor informaţii obiective, inclusiv vor acorda mai multă încredere diplomaţiei ruse, care are intenţia unui dialog constructiv.

* D.A.: Acum 75 de ani a avut loc bătălia de la Stalingrad, în care au murit peste 150 de mii de soldaţi români. Din cîte ştiu, nu există cimitir sau monument al soldaţilor români pe cîmpul de luptă. Ştim că în această bătălie soldaţii români au evoluat ca invadatori. Ştim, de asemenea, că au fost trimişi de statul român şi nu au plecat în URSS din proprie iniţiativă. Prin urmare, considerăm că desemnarea prezenţei lor, a jertfei aduse de ei, ar fi un gest frumos din partea autorităţilor ruse, deoarece românii nu au făcut nimic în această direcţie. După părerea dvs., putem să aşteptăm de la Biserica Ortodoxă Rusă comemorarea soldaţilor români care şi-au dat viaţa în acea bătălie? În contextul politic actual, credeţi că este posibilă deschiderea unui cimitir sau memorial al soldaţilor români care au căzut în bătălia de la Stalingrad?

* V.K.: Încă în octombrie 2015, în satul Rossoshka, raionul Gorodishchensky, regiunea Volgograd, a fost deschis primul cimitir din Rusia al soldaţilor şi ofiţerilor români. Acum acolo se odihnesc rămăşiţele a peste două mii de militari din armata română. Această lucrare continuă. În prezent, atît la Bucureşti, cît şi la Moscova, în opinia mea, există înţelegerea că munca memorială militară reprezintă o componentă importantă a dezvoltării dialogului nostru mutual. Păstrarea memoriei ostaşilor căzuţi – eliberatori ai Europei de nazism şi fascism – este temelia pe care ţările noastre pot construi o înţelegere reciprocă mai profundă a istoriei noastre comune.

În ceea ce priveşte comemorarea soldaţilor români care au venit în ţara Rusiei Sovietice în 1941 împreună cu armata germană nazistă, credem că aceasta este, în primul rînd, datoria morală a rudelor şi compatrioţilor lor din România…

* D.A.: Vă mulţumesc!

COMENTARII DE LA CITITORI