Whisky cu drept de vot

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Mare agitaţie-mare, două muzici-două, trei votări-trei în Parlament, patru încurcături-patru, la numărătoare, fiindcă unii de pe-acolo terminaseră întîi facultatea şi abia apoi liceul: Lenuţei ot Pleşcoi i se pregătea încă un rendez-vous cu cătuşele! Oamenii răi voiau s-o vîre iarăşi într-una din celulele de groază, ale căror condiţii infernale tocmai se pregătea să le-mbunătăţească. În arestu-n care, las’că i se confiscase sutienu’, dar ea, una, refuzase controlu’ ginecologic!

Profesorul Turbatu chiar se-ntreba pentru ce se împotrivise din răsputeri cucoana acelui control, pesemne unul de rutină?… Privindu-i atent cîteva prim-planuri, căci o filmau televiziunile din toate unghiurile, ascuţite, drepte şi mai ales obtuze, i se păruse că „Elena a III-a” (cum o botezaseră unii, ca pe un avatar al „savantei de renume mondial”, alţii zicîndu-i „Duduia”, cu trimitere la celebra ţiitoare Elena Lupescu) ar avea o mustăcioară abia mijită, dar camuflată cu mare grijă. Desigur, era greu de afirmat dacă această simplă impresie, ori pudoarea, explicau îndîrjitul refuz. Iar, la urma-urmei, asemenea detalii intime chiar nu-l interesau.

Europa traversează o perioadă de toleranţă, domnule! Dacă „Femeia cu barbă” a cîştigat Eurovisionul, mai are importanţă o mustăcioară-n sus sau în jos? Ce mai contează braţul scurt al unui eventual cromozom Y, dacă, în sfîrşit!, acţionează braţul lung al legii?

Cu numai două zile înainte de prima ei arestare… Sau de reţinere, că nu stăpînea prea bine noţiunile astea… Poftim, înainte de băgarea ei la zdup!, o văzuse pe Udrea într-un interviu luat de moderatorul Striblea. Senzaţia fusese aceea a unei emisiuni la comandă, dar poate că se înşelase. Sau poate nu, din moment ce, la acelaşi canal, Cristoiu avea repetate discusii cu Traian Băsescu. Acesta din urmă precizînd că nici gînd să fi sunat el acolo, dar acceptase, totuşi, să vină, întrucît fusese căutat insistent, şi nu şedea frumos, ăhă-ăhă, să-l trateze cu refuz pe maestrul Cristoiu…

Striblea, băiat finuţ, crescut cu pian în casă, n-o incomodase pe blondină cu întrebările. Da’ deloc-deloc-deloc! Din cînd în cînd, se mai înfoia el, de ziceai că acum va da cu biciul, însă urma o limbuţă fără măsline: N’aşa că aţi avut mari realizări la Ministerul Dezvoltării? Era precum într-un proverb chinezesc: Şi-a luat elan cît un tigru, şi a sărit cît o vacă… Nu-i vorbă, blajinul Striblea nu prea avea cum să potolească şuvoiul, pe tumultoasă n-ar fi oprit-o nici barajul de la Vidraru: ta-ta-ta şi tu-tu-tu, cît era ea de nevinovată, ce ministru minunat fusese, ce absorbţie de fonduri europene avusese, cît de mult bine făcuse ţării!…

Poate cît de multe minciuni, vecine cu inconştienţa! Nu se lăudase ea că, în 2010, Bucureştiul va fi „Capitala mondială a turismului”?! Ce Paris, ce Londra, ce Veneţia, ce Barcelona?!…

Nici Ilie Dobre nu se putea mîndri cu debitul verbal al pleşcoaicei. Mai degrabă se Oprea… pardon, se oprea Oprea la accidentul din Calea Ştirbei Vodă (Ca să vezi, domnule, coincidenţa naibii: la doi paşi de restaurantul M.A.I.!), decît ea din turuială! Că se şi amuzase profesorul:

Asta mai avea puţin şi striga gooooooooooollll!

După arestare, poftim, după reţinere, moderatorul Striblea dispăruse din vecinătatea pleşcoaicei, lăsînd locul avocatului… Striblea! Coincidenţă de nume? Poate da. Dar poate, vorba lui Gheorghe Dinică al nostru, al tuturor: Ce mică-i lumea! Cîteva mese…

…Cornel Dumitraş, actor al Teatrului Giuleşti şi băiat de viaţă (de viaţă scurtă, căci se prăpădise încă tînăr), îi povestise că Dinică avea ce-avea cu mesele. Cu mesele, ca mobilă, nu şi cu mesele de prînz sau de seară; se ştia, la el mîncarea-i fudulie, băutura-i temelie! Cînd se trotila prin vreun restaurant, nu mai voia să se ridice în ruptul capului de pe scaun. În zadar îl luau cu „Hai acasă!” (cum cînta consumatorul fruntaş Gil Dobrică), fiindcă a venit „Ora închiderii” (celebru tablou al lui Piliuţă, şi el maestru emerit al paharului). „Adică, mai e vin şi noi plecăm?!”, scrîşnea Dinică din măsele, parcă recitînd dintr-o poezie a marelui chefliu şi umorist Conţi Bărbulescu. Prietenii dragi de beţie, amintiţi pînă aici şi-n continuare, se jurau pe ce-au mai scump că vor merge într-un loc şi mai şi, în care, gîl-gîl-gîl,/gîl-gîl-gîl, vor da cu şpriţul pîn-la ziuă. Dacă le reuşea stratagema, se deplasau în grup organizat spre acel pămînt al făgăduinţei. În caz că nu, Gheorghe al nostru, al tuturor, îşi încleşta degetele de marginea mesei, şi mai ridică-l de-acolo, dacă poţi! Beat fiind, căpăta o forţă de necrezut. Într-una din aceste nopţi, n-au avut încotro şi l-au luat din restaurant cu faţă de masă cu tot. Trei inşi nu putuseră să i-o smulgă din cleştele degetelor! Ospătarii rîdeau înţelegători, „Nici o problemă, o aduceţi mîine” .

Mai mult dus pe sus de Ilarion Ciobanu decît să meargă Dinică pe picioarele lui, au ajuns la Szoby Cseh acasă. Unde-au mai băut cît încape, că nu degeaba lansaseră ei-înde-ei concursul „Pîlnia de aur”. Un fel de „Trofeul Cantităţii”, în materie de pileală… Citise un interviu cu cascadorul Adrian Ştefănescu. Omul declara că Dinică era o adevărată „pîlnie de argint”. Ştia el ceva, dar nu ştia bine… Aşadar, actorii consumatori, foarte mîndri de puterea lor de absorbţie – că nu numai Udrea avusese absorbţia mare!- lansaseră festivalul Pîlnia de aur. Dinică nu prinsese podiumul de premiere în concursul cu pricina, n-avea cum, înaintea atîtor campioni de calibru! Plus că băieţii erau chitiţi pe vin alb, iar el mai mult pe whisky. Şi nu orice fel de whisky, ci (tocmai lansase pe piaţă sintagma ce avea să facă vogă) whisky cu drept de vot! Adică vechi de 18 ani…

Pîlnia de aur o cîştigase namila de Ilarion, urmat de Ştefan Iordache, iar Pîlnia de bronz le revenise, la egalitate de sticle, lui Dumitraş şi Fănuş Neagu. Pe Dinică îl recompensaseră, pentru întreaga activitate, cu Ordinul Serviciu Credincios în grad de Cavaler al paharului!

Aţipeala era o boală care se lua, dovadă că, şi acum, odată golite sticlele, au adormit toţi buştean, care pe unde găsiseră loc. Dimineaţa, l-au văzut pe Dinică învelit cu faţa de masă, tot cu degetele încleştate pe ea. Peste noapte, luîndu-l frigul, o promovase la rangul de pătură, dar n-o slăbisese din strînsoare. Către prînz, nepoţii lui Zeamă de Varză voiseră să se dreagă cu o ciorbă de burtă şi-o berică. Cei doi Costici prezenţi (cum altfel?) la faţa locului, Piliuţă şi Diplan, îl implorau stereo, „Gheorghe, fii băiat de înţeles, dă-ne faţa de masă, să o ducem înapoi. Că ne facem de băcănie la oamenii ăia…” Răspuns, de fapt alt scrîşnet de măsele: „Cretinilor, asta nu-i faţă de masă, e confidenta mea! Se-ntoarce la restaurant doar cu mine cu tot!”

Udrea… Se văzuse limpede că individa nu era agreată nici măcar în rezervaţia prin care, şi la propriu şi la figurat, se învîrtise pînă atunci. Fîrtaţii de la PDL să n-audă de ea, făcîndu-l pe Trăienel să dea-n ţîpurituri şi-n alte alea. Bărbatul din el fusese atît de atins în amoarea proprie, încît, în direct şi la ore de vîrf, le făcuse dizgraţiaţilor un semn definitiv şi irevocabil cu mîna:

Adio şi-un praz portocaliu, băi, găozarilor!

Gestul îmi e cunoscut de undeva, domnule… Daa, era aidoma lăbuţei mişcate de motanii din plastic, aşezaţi la geamul din spate al maşinilor cu numere de Teleorman!

Dar nu rămăsese vreme de lins rănile, căci băteau la uşă prezidenţialele; debarcarea aliaţilor se făcuse cu grăbire, dintr-o sorbire, posibil şi din mai multe, pe plaja de la Neptun. Se săvîrşise sub semnul mărului, măr imprimat imediat pe tricouri albe şi filmat -fotografiat îndelung. Dacă l-ar fi întrebat pe Gigi Becali, mai mult ca sigur prea-cucernicul i-ar fi avertizat: „În grădina Raiului, he-he-he, Adam şi Eva lui tot de la un măr au păţit-o! Fiindcă mărul acela, dăruit de perfidul şarpe, he-he, era, de fapt, lucrătura diavolului!” Adevăr grăise pravoslavnicul! Dovadă că la alegerile prezidenţiale, lăcomiţii pe probleme de măr, şi nu numai, au plătit păcatele cele vinovatele: Nuţişor, draga de ea, nu trecuse pragul lui 5%. Degeaba cîntau acum, pe două voci, Rai-Rai-Rai, grădină dulce/ De la tine nu m-aş duce… Că duşi erau!

Ce coincidenţă, domnule: 5% alcool avusese şi prima lor bere băută împreună, la „Buturuga” din Cişmigiu. Norocul nostru că n-au băut whisky cu drept de vot; că ăla are 45%! Înaintea iminentei rearestări, sau, poftim, reţineri, ca preşedinte ales în unanimitate al Mişcării Populare, Trăienel iar se agita de mama focului…

Apropo, domnule, cum de-a revenit omuleţul în politică?! Păi, nu ne zisese de-atîtea ori că abia aşteaptă să se facă fermier, să-şi plimbe nepoţii, să-şi ia cetăţenie de Republica Moldova?… Acolo, cred că a pus ochii pe crama Cricova, că altfel nu-mi explic interesul.

În fine… Pe stil nou, Trăienică lăsase în pace ex-PDL-ul, tăbărînd pe Justiţie. Întrebarea era dacă-l mai ia cineva în serios? În Ţara Lu’ 10 %, cine mai bagă-n seamă un amărît de 4 %?!

SORIN SATMARI

(Din volumul în curs de apariţie

S.C. ARAOŢCHI S.R.L.)

COMENTARII DE LA CITITORI