Zări întinse de funigei zurlii

in Tabletă de scriitor

E miez de vară plină… De peste tot soarele împrăştie săgeţi de raze aromitoare, iluminînd zările întinse de funigei zurlii, iar întregul peisaj e dominat de verdele intens al vegetației. Cîmpii mănoase strălucesc în unduirea spicelor de grîu, care nu contenesc cu freamătul lor mirific, de la o margine la alta, de la un plai la altul, de la o răscruce de drum la alta, de la o grădină la alta… Îmi sare inima din piept de bucuria pe care o trăiesc, încît îmi vine a spune: „Doamne, de unde sporeşte atîta frumuseţe?… De unde răsar atîtea miracole, că nu ştiu spre care să-mi opresc privirea, să le gust din taine?”… E vară, şi sufletul mi se răsfaţă în oceanul mărgelelor de rouă de pe întinsul covorului de iarbă, acolo unde, de îndată ce stelele ațipesc pe boltă, greierii încep să tragă vîrtos la arcuş, trezind melancolii şi daruri de iubiri nepereche în sufletul îndrăgostiţilor. Fără să vreau, trăiesc, în această vară, minunate clipe de fericire în Băneasa veşniciei mele, locul în care, de ani buni, m-am aciuat, întru dragoste de pămînt şi săteni, precum puiul de căprioară de o pajişte cu iarbă deasă, cu izvor de apă răcoroasă în preajmă, ca să-mi depăn gîndurile, departe de zgomotul Bucureştilor, cu străzile lui colbuite şi lumea într-o continuă agitaţie… Aici mă gîndesc la satul de odinioară al copilăriei mele, cu buchetul lui de case împrăştiate pe muchia unui deal de pe frumoasa Vale a Trotuşului, cu apele lui line, în care m-am bălăcit prima oară cînd aveam vreo cinci ani. De la marginea satului se întindea pădurea cu arborii ei bătrîni, pe crengile cărora, printre frunze, stăteau sumedenie de păsări care cîntau pentru alinarea singurătăţii atît de frumos, că mi se înmuia inima… Şi le tot ascultam, iar uliţele satului, în acest anotimp, erau într-o continuă fierbere. Pentru că fiecare sătean, odată cu ivirea zorilor, cînd răsuna cîntecul privighetorilor, se învrednicea către bucata lui de pămînt, unde îngrijea de holdele care-i asigurau existenţa lui şi a familiei sale… Seara, tîrziu, cînd se întorcea acasă, o lua de la început cu munca, la hrănitul păsărilor, la mulsul vacilor și pregătirea hranei lor pentru a doua zi… Efortul era cu atît mai mare cu cît gospodăria omului era mai numeroasă… Pentru că în acest anotimp, miracolul se întîmplă la sat, locul în care, vorba poetului, „veşniciei s-a născut”. Şi asta se datorează în primul rînd săteanului, acest om simplu, blînd, care reprezintă chintesenţa nemuririi Doinei noastre strămoşeşti care, odată cu dînsul, întinereşte atîtea nestemate ale tradiţiilor noastre încît, oricît de acaparatoare va fi tehnica modernă, el nu va putea fi scos din arealul lui geografic… Pentru că săteanul este unic în felul lui, generos… Să ne imaginăm ţara fără el şi satul în care trăieşte ar fi un peisaj sinistru, dezolant, împînzit de blocuri şi dughene de ciment… Prin el, fiinţa umană şi-a zidit nemurirea de la o generaţie la alta… Vara aceasta, însă, se deosebeşte de toate verile pe care le-am trăit în satul copilăriei, prin singurătatea uliţelor, a lipsei oamenilor care au plecat în lumea largă, mulţi dintre ei, după potcoave de cai morţi, a cîmpului rămas în stăpînirea buruienilor, a nevăstuicilor şi şerpilor… Pentru săteanul din vremea copilăriei mele, bucata lui de pămînt – odată cu topirea zăpezii şi pînă la strînsul recoltelor, toamna tîrziu – îi era casă şi masă, pat de dormit. Scriind aceste rînduri, mă gîndesc cu smerenie la frumuseţea spirituală a sătenilor mei, la hărnicia şi dragostea lor pentru înaintaşii care le-au lăsat moştenire satul… Mă gîndesc cu uimire la ei, oameni cu chipuri de îngeri… Astăzi, le aduc prinosul meu de mulţumire, pentru că de la ei am auzit, pentru prima oară, glasul fluierului, cîntul ciobanilor inimoși în fruntea turmelor, pe dealurile înmiresmate de parfumul florilor crescute din lacrima Maicii Domnului – veghetoarea tuturor necazurilor acestui neam… E vară, şi simt cum mă trec fiorii întru rugăciune de pîine nouă împletită, la nouă cişmele de lună galbenă. Îmbrăcată în rochie de mireasă, ea urcă pe buza cerului tot mai sus, trezind la viaţă melancolii şi iubiri nepereche de fete morgane cu mărgele de ape line la urechi şi feţi-frumoşi de cununii, de veşnice poeme de dor… E vară, şi ascult cum vipia se revarsă peste lanul de grîu, în joc senin de curcubeu, din zări de vreme bună… Vara aceasta, ca toate verile mele de pînă acum, mă îndeamnă la linişte virginală şi gust de pepene verde, cu miez de jar aprig, de poeme şi zodii de amintiri viitoare…

Aşa sînt eu, recunoscător faţă de tradiţionalismul de care nu mă pot despărți, pentru că de la el am moştenit „Luceafărul” lui Mihai Eminescu şi „Crai Nou”, de Ciprian Porumbescu… Aşa sînt poeţii cînd vine vorba de cele patru anotimpuri ale anului, fiecare dintre ele fiind, pe plaiurile noastre, o binecuvîntare a lui Dumnezeu.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului,,Amurg sentimental”

Păreri și opinii