ZERO SUB ZĂPADĂ

in Alte știri

Misterul e dezorganizat. Se află în natură sub formă liberă. Ori sub formă de lucruri. Vine cinematograful cu pozele lui, ia masca, „dublul“ lucrurilor, şi o parte din mister s-a şi scurs în ele. Spectatorul e ca un jucător de cărţi: stai pe scaun şi în mînă ţii lumea, în evantai. Tragi o pădure, în loc de as de pică, tragi o prăpastie – caro de verde. Tragi sabia lui Damocles de sub tavanul lui Damocles şi-o prinzi sub tavanul tău. Te apucă groaza. Necunoscutul din univers, prin masca luată, te-a iradiat, începi să simţi universul, să te mişti în el ca un dinte bolnav în propria-ţi gură. Şi iată că dintr-odată filmul devine metafizic. Dacă ar rămîne aşa – simplu năvod peste lume, pescuind imaginile ei, semnele, cifrurile, la întîmplare, fără aranjamente, fără infiltraţii de sens… Filmul mut era un început bun. Adică avea ceva bun în el. Greşeala lui (şi asta l-a pierdut) e că a început să facă teatru, pantomimă, balet – alte nerozii. Dacă rămînea ţeapăn, mut, chior, ciung – rezista. Acum s-a mers şi mai departe pe calea alterării. A intervenit cuvîntul: explicaţii, comentarii, „Vorbe, vorbe, vorbe!“. Cuvintele poate că sînt făcute să te uiţi la ele, nu să le înţelegi, nu să vorbeşti cu ele. Dacă s-ar putea filma cuvinte – după alfabet, şi după limbi (întîi cele indo-europene), ce spectacole formidabile ne-ar oferi ecranul! Aşadar, filmul e un trădător al misterului pe lîngă oameni. Irumpe prin el destinul, ca intoxicaţia cu gaz metan prin cuvintele Pitiei. Ar putea fi un vis. Trăim nu în visul cuiva, cum credeau cei vechi (cînd uneltele nu-şi făcuseră încă oameni) ci în visul unei maşini. E un aparat imens — fără cap şi fără coadă, e un infinit în formă de aparat, a cărui menire e să viseze oameni. Asta e probabil culmea dezvoltării maşinismului. Şi cînd putem să înregistrăm din cînd în cînd cîteva imagini din acest haos, prin care transpare acest haos, sîntem geniali.

Nenorocirea e că nu se ştie nimic precis. Da, arta adevărată te face să simţi cu universul, dar numai aşa cum o celulă de pe braţul nostru stîng (sau drept) simte cu noi. Bănuieşte ea că e încadrată undeva, că lucrează pentru cineva, dar unde, pentru cine, pe care braţ? Exact nu poate să-şi dea seama.

Cinematograful, în esenţa lui, fraternizează cu poezia în ambiguitate. Ambiguu ca o clepsidră care nu ştii: se goleşte sau se umple? De aici forţa lui de sugestie, pe care însă şi-o pierde din ce în ce. Se clarifică, se simplifică, se face ştiinţific, în primăvara raţionalismului şi a ciberneticii filmul ar fi putut fi un şarpe mai amar, un şarpe de-al nostru, care-a stat toată iarna în beci (vrînd să se bage în pămînt, a nimerit în beci). Culorile lui, şi sîngele rece, şi fluieratul ne-ar fi făcut să ne cutremurăm. Georg Buchner pune aceste vorbe în gura unui erou al său: „Cineva mi-a povestit cîndva despre o boală care te face să-ţi pierzi memoria. Moartea pare să aibă ceva din ea“. Cred că menirea filmului era să păstreze memoria visului. N-a făcut-o, şi acum nu ştiu dacă nu e prea tîrziu: nopţile sînt mai albe, visele s-au cam rărit. Forţa lui de sugestie va creşte pe măsură ce va deveni o artă moartă. (Să nu ne speriem, mai e pînă atunci.) Morţii nu spun nimic, şi din cauza asta sînt foarte sugestivi. Din cauza asta stîrnesc atîta interes, atîtea mese de spiritism fac zilnic, du-te-vino, cu pancarte şi flori, spre ei.

Deocamdată, însă, cea de-a şaptea artă ne place şi aşa. Spuneam cîndva că dacă fiecărui spectator i s-ar da un pistol la intrare în sală, să se împuşte dacă nu-i place filmul, nu cred că s-ar găsi cineva să facă gestul. Dovadă că ne place. De ce ne place? Pentru că vrem să trăim fericiţi. Filmul îşi trage esenţa din ochiul spectatorului. Avem cîteva filme terminate în cap (ca rod al experienţei noastre personale, colective, al mediului, condiţiilor geografice şi climaterice, în fine, ca rod al dezvoltării speciei) şi e suficient să ni se proiecteze cîteva umbre pe pereţi, foarte disparate, foarte fără cap şi coadă, şi noi am şi văzut filmul. Filmul nostru din cap. Aparatul de proiecţie are un rol declanşator. Totul e să fie întuneric în sală şi să ai un ecran în faţă unde să-ţi proiectezi, peste cele cîteva imagini ca vai de ele ale regizorului, producţia personală.

Un zero mare îngropat sub zăpadă, necompromis de nimic, şi cu burta plină de toate posibilităţile. Filmul nefăcut e ca un submarin atomic pierdut. Cine o să-l pescuiască şi cum? Sub zăpada imaginilor, doarme un zero, între minus şi plus infinit.

MARIN SORESCU („Cinema“, iunie 1968)

COMENTARII DE LA CITITORI