Numarul curent editia digitalaAbonament editia tiparita (livrare in Romania)

• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse

Zombie

in Polemici, controverse

Prima dată am luat contact cu genul ăsta de film prin 1987, în apartamentul unui coleg de liceu, al cărui tată lucra undeva „pe afară” şi îşi permiteau un aparat video. Era un film de groază, al cărui nume era sugestiv: „Noaptea morţilor vii“. Pe atunci noţiunea de zombie nu fusese încă inventată, aşa că se numeau, simplu, morţi vii, şi aveau ca activitate principală mîncatul de creiere ale celor vii, evident. La vremea respectivă nu prea am înţeles eu substratul gusturilor culinare, dar cu timpul şi asistînd la involuţia societăţii spirituale, pe un avînt tehnologic desăvîrşit, am reuşit să înţeleg unde se ţintea, iar minţile luminate de atunci încercau să tragă un semnal de alarmă, şi anume că educaţia nu trebuie să fie pusă pe butuci, chiar dacă am ajuns ca maşinile să parcheze singure şi GPS-ul ne ajută să supravieţuim în jungla urbană.

De atunci, din 1987, lucrurile au evoluat, aşa cum am spus, acei morţi vii sînt zombie acum, şi nu se mai ridică din morminte, ci pur şi simplu se transformă în urma unui cataclism genetic, medical etc… diferă de la film la film modalitatea de transformare, aşa cum diferă şi modul în care această plagă este eradicată. În general, şi aici este partea bună, toţi cei care au devenit zombie mor şi cei care încă îşi mai folosesc creierul trăiesc. Asta este partea frumoasă a acestor filme, că cei care gîndesc merg mai departe, aşa cum cei care s-au transformat, mor într-un mod mai mult sau mai puţin violent. Cum spuneam, diferă de la caz la caz. Cam ăsta ar fi şi mesajul filmelor care încă mai vînd pe seama celor care îşi pierd capacitatea de a gîndi. Zombie înseamnă, pe scurt, o persoană care este moartă din toate punctele de vedere, avînd în schimb doar dorinţa de a se hrăni cu oamenii vii, capacităţi motrice adecvate şi dinţi puternici. Au şi capacitatea de a supravieţui unor atacuri, în general prin filme se recomandă să fie împuşcaţi de mai multe ori, în special în cap. În cap, acolo unde, teoretic, există aparatul gîndirii.

Avînd acest mod de a se exprima cultural, pentru că totuşi vorbim despre a VII-a artă, scenariştii, cei care fac banii de pe urma pandemiilor globale, au pus baza unor semnale de alarmă a ceea ce se întîmplă în lumea civilizată acum, ca urmare a progresului tehnologic. Cu cît Internetul şi televiziunea ne-au invadat, ne-au acaparat, ne-au subjugat, cu atît noi, cei civilizaţi, am devenit părţi componente ale unei lumi tehnologizate, şi mai puţin indivizi umani care existau pînă la revoluţia informaţională. Acum totul se desfăşoară automat, inteligenţa artificială pune pe zi ce trece stăpînire pe omul de tip nou, homo tehnologicus, lăsîndu-i acestuia din urmă doar mici devizii care au la bază binarul 0 şi 1. Nu mai acumulăm pentru noi, acum cultura noastră generală am depozitat-o pe internet, motoarele de căutare fiind baza cunostintelor pe care nu mai dorim sa le acumulam. Nu mai calculăm de unii singuri nici un amărît de radical, avem computere pentru asta. Nu mai căutăm pe hartă localităţi şi locuri noi, GPS-ul este cel care ne calculează rutele. Cărţile putrezesc în biblioteci închise, pentru că totul a devenit virtual.

Omul de timp nou, occidentalul, noi, mînuitorii de smartphone, ne transformăm încet, încet, în personajele din acele filme despre care vorbeam la început. Nu mai judecăm şi nu mai trecem nimic prin prisma propriului creier, dacă la TV s-a spus ceva, înseamnă că acela este adevărul absolut. Maşinile elimină şi acel minim spirit independent, şoferii devenind doar un ingredient tehnologic, materia cenuşie fiind din ce în ce mai puţin pusă la încercare. Omul nou, zombie ceva mai soft în acest stadiu, nu mai gîndeşte singur. Nu mai are capacitatea de a face acest lucru. El are la dispoziţie cel mai mare aparat de propagandă, informare, dezinformare, tîmpire, spălare a creierului care îi induce o stare de bine totuşi, că se crede puternic cu acel telefon conectat la Internet, şi faptul că a ajuns el, un nimeni pînă acum 10 ani, să îşi expună părerea tîmpită pe vreun site, îl face să se creadă, să simtă că este o piesă importantă în acest angrenaj tehnologic cu care cei care deţin controlul ne încorsetează pe zi ce trece. Sîntem toţi zombie, doar că încă nu ştim. Sîntem pe un derdeluş care se va sfîrşi într-o mare durere, dacă ne vom trezi, sau vom muri, aşa cum păţesc şi cei din filme, într-o mare ignoranţă şi fără nici o durere, pentru ca toţi cei care au construit acest gigant să fie liniştiţi şi să se bucure de vieţile lor reale pe mai departe. În urmă cu aproape o sută de ani, Chales Chaplin, în „Timpuri Noi“, avea o scenă de început extraordinar de bine gîndită. Acum, din păcate, lucrurile stau mult mai rău. Acolo era vorba, poate, despre nişte uzine. Acum este vorba despre continente întregi. Pe măsură ce tehnologia va avansa, pe măsură ce inteligenţa artificială pune stăpînire pe vieţile noastre, ce se va întîmpla? În maximum 20 de ani, roboţii vor fi printre noi. Deja ei preiau slujbele celor care au avut ghinionul să lucreze în zone de muncă repetitivă. Pe măsură ce se dezvoltă, numărul de locuri de muncă se va reduce din ce în ce mai mult pentru factorul uman. Şi asta nu este o poveste, nu este un film, este o realitate. Ce se va întîmpla atunci cu milioanele de oameni care rămîn pe drumuri, în condiţiile în care natalitatea merge înainte şi, ce este mai rău, educaţia este din ce în ce mai precară? Cum vor fi acele Timpuri Noi, ale acestui nou mileniu, în perspectiva restrîngerii într-un mod drastic a capacităţii intelectuale a omului, în dauna dezvoltării capacităţilor virtuale? Sînt întrebări la care doar timpul ne va răspunde. Cert este că drumul actual, generat de o tehnologie, ne conduce spre o răscruce, punct în care unii vor supravieţui, iar restul doar vor transpune în realitate filmele cu zombie.

Tano

 

Coridorul

Coridorul

in Polemici, controverse

Primele zile ale acestui an au fost marcate, pentru cei care încă nu au aflat, de o analiză a unui om căruia, la prima vedere, dar şi la următoarele, pare că îi pasă de România. Apărut în zona main stream, mă aşteptam la reacţii virile din partea multor factori de opinie din România, dar şi din partea cetăţenilor responsabili ai ţării. Politicieni chiar. Nimic, însă, nimic pînă acum cînd scriu aceste rînduri.

În acel material, domnul în cauză spune, cu subiect şi predicat, că România se va destrăma, că începînd cu luna ianuarie se va pune în practică proiectul Maidanul, care va continua cu proiectul Coridorul şi care va avea drept finalitate ruperea României în mai multe părţi. Evident că acest strigăt, acest material nu se va bucura de o acoperire mediatică pe măsură, dintr-un motiv foarte simplu. Pe de o parte, presa are altă treabă de făcut, pentru care este plătită, iar pe de altă parte, românul de rînd a devenit insensibil la orice problemă de ordin patriotic, naţional. Nu îi pasă ce are să fie, cîtă vreme la TV sînt acele emisiuni care îl ţin ocupat, cîtă vreme are ce mînca şi are căruciorul plin de hrană de calitate îndoielnică, găsită din belşug în supermarketuri, la preţuri accesibile. Prin urmare, nu vor exista reacţii violente, nu se va întîmpla nimic notabil. Putem, însă, să aşteptăm liniştiţi în faţa TV ce are să fie la final de ianuarie, început de februarie, ca să fim martorii istoriei. Acum 100 de ani, după mai bine de secole de năzuinţă, românii au ajuns toţi între aceleaşi graniţe. Acum, la 100 de ani distanţă, aşteptăm cu interes să vedem dacă ceea ce a spus Ion Brătianu are să fie respectat.

În ceea ce mă priveşte, îmi asum riscul să cred că are să fie ceva acţiune în 2018 pe marginea acestui subiect. Maidan am avut anul trecut. Doar că nu au murit oameni. Maidan o să avem şi în acest an, doar că înţeleg că vor fi ucişi oameni. Ungaria, la acest moment, are o poziţie foarte bună din punct de vedere geopolitic. Are un lobby bun în SUA, este clar, are trecere la Moscova. Faptul că nu este iubită la Bruxelles nu are importanţă, jucătorii mari ai lumii sînt SUA şi Rusia, în nici un caz birocraţii ăia care ard gazul de pomană prin Belgia şi Franţa. Noi, însă, românii, nu avem deloc o poziţie bună în SUA, alta decît de slugi, iar cu Rusia sîntem praf. Cu China am avut grijă să ne stricăm relaţiile, iar Europa, cum am spus, este frecţie la piciorul de lemn. Cine ar putea să vină în sprijinul naţiunii române, să nu se rupă, dacă Maidanul şi Coridorul se vor aplica? Nimeni din afară, nimeni din interior. Marii patrioţi nu mai sînt printre noi, ei fiind poate ucişi în primul rînd de indiferenţa românilor la războiul care se duce contra lor de 28 de ani. Cine să ne ajute? Poate Bunul Dumnezeu, dar la cît de mult L-am ignorat în ultimii ani, nu ştim în ce măsură ne va ajuta.

Acum vedem de ce nu se fac autostrăzi care să lege regiunile României. Acum vedem de ce nu există o anchetă oficială cu privire la declaraţia unui şef SRI, că fost nu va fi niciodată, care a ameninţat un premier că, dacă leagă Braşovul de Bucureşti, îl va aresta. Acum vedem de ce nimeni nu anchetează ce spun cei care susţin că există Statul Paralel, mai ales că acesta chiar există şi… funcţionează imbatabil la adăpostul corupţilor şi al ignoranţei românilor. Acum vedem, pentru cine are minte şi ochi să vadă, că România este praf la toate capitolele – stat, administraţie, politică, în plan militar, poliţienesc etc.

Sîntem o naţiune amorfă, ţinută laolaltă de interesele financiare ale unora. Deocamdată.

Tano

 

Averea unui rege fără de ţară

Averea unui rege fără de ţară

in Polemici, controverse

Pe 5 decembrie, oficial de data aceasta, a plecat dintre noi Mihai de România, sau Mihai I, sau Regele, sau Majestatea Sa, socrul lui Duda, tatăl Margaretei, bunicul lui Nicolae. În ultimii ani, ne-am tot întîlnit cu aceste nume, după 1990 cu precădere. Citesc acum, la moartea Regelui Mihai, că are o avere de peste 60 de milioane de euro. Imensă, ce mai încolo şi încoace. Cu toate acestea, însă, Republica România oferă sau doreşte (?) să ofere Casei Regale o sumă destul de importantă pe an, în condiţiile în care, totuşi, nu sîntem şi, sper eu, nici nu vom ajunge monarhie, sub conducerea lui Duda Voievod, ca prinţ consort, sau a Margaretei, fiica cea mai prinţesă a Regelui Mihai. Şi cînd citesc despre averea lui Mihai I, nu pot să nu mă gîndesc la cîteva momente importante din istoria regalităţii în România, în special la venirea pe plaiurile dîmboviţene a familiei Hohenzollern.

Regalitatea a început la 29 aprilie 1866 şi a ajuns în România pe traseul Bonn – Mainz – Darmstadt – Freiburg – Zürich – St. Gallen – München – Viena – Budapesta. În ţară a intrat pe la Baziaş şi şi-a continuat drumul prin Orşova şi Turnu Severin, pînă la Bucureşti.

Carol I şi-a luat o identitate falsă, pentru a nu fi recunoscut – Karl Hettingen, care călătorea la Odesa, cu afaceri. Carol a ales să îşi schimbe identitatea întrucît călătoria prin Austro-Ungaria a avut un risc ridicat, iar declaraţia de război împotriva Prusiei putea fi formulată în orice moment. În plus, Carol putea să ajungă prizonier.

Solemnităţile primirii au început la Băneasa, după ce prinţul Carol I, trecînd prin ţară, fusese aclamat de mulţimi în toate oraşele mari. După primirea de la Băneasa, acolo unde l-au întîmpinat pe viitorul Rege 30.000 de oameni, Carol I, alături de generalul Golescu şi de Ion Ghica, a pornit spre oraş, într-o trăsură care era trasă de şase cai.

Convoiul princiar a ajuns la Mogoşoaia, acolo unde pavajul străzilor era îngrozitor, iar casele erau de o modestie absolută, dar erau gătite pentru această zi de sărbătoare. La un moment dat, în dreptul uneia dintre casele pe lîngă care se îndrepta convoiul se afla o gardă de onoare. Dialogul dintre Golescu şi Prinţul Carol a fost memorabil. A fost primul contact adevărat al lui Carol cu noua lui ţară, pe care avea să o reformeze din temelii în cei aproape 50 de ani de domnie.

Prinţul Carol: „Ce este în această casă?“

Generalul Golescu: „Este palatul…“

Prinţul Carol: „Palatul?“

După această întrebare, Golescu nu a mai avut curaj să răspundă şi doar a arătat cu degetul spre o casă cu un etaj, modestă, care a fost reşedinţa domnitorului Cuza şi ale cărei ferestre dădeau spre o piaţetă murdară, în care porcii se jucau în noroi. Prinţul a rămas înmărmurit şi nu a mai scos un cuvînt. După cum se arăta în primul volum al Memoriilor lui Carol I, „palatul a fost la început o casă particulară a familiei Golescu şi, după ce a servit, pe rînd, ca şcoală militară, cazarmă, spital şi comandament, a fost transformată în reşedinţă princiară”. Camerele erau de proporţii plăcute şi au fost aranjate cu mobilă cumpărată de la Paris. Von Mayenfisch şi von Werner, însoţitorii lui Carol, au luat în primire camerele din sud, acolo unde locuise Cuza şi unde fusese arestat în noaptea de 11 februarie 1866, atunci cînd a fost silit să abdice.

Pe 10 mai, la biserică, la ora 8,00, întreaga Europă lua la cunoştinţă numirea Prinţului Carol I în fruntea Principatelor. Acesta a fost începutul domniei lui Carol.

Acum, la 151 de ani distanţă, nepotul lui, Mihai, s-a alăturat familei regale, care îl aştepta la Mînăstirea Curtea de Argeş, lăsînd în urmă o avere de 60 de milioane de euro urmaşilor săi şi o cheltuială în plus neamului pe care nu a reuşit să-l păstorească aşa cum, probabil, aş fi dorit. Lasă în urma sa multe necunoscute, întrebări fără răspuns şi un mare semn de întrebare legat de viitorul Casei Regale, mai ales că nimeni dintre cei care îl moştenesc nu are anvergura unui rege. Sau regină, după caz.

Regele Mihai I de România nu a lăsat în urma sa acel manual al istoriei pe care mulţi îl aşteptau, ci doar o familie numeroasă, pusă mai mult pe căpătuială decît pe a ajuta cu adevărat neamul românesc, căruia încă, cred eu, îi datorează foarte mult respect şi poate şi ceva bani.

Tano

 

Trezeşte-te, române!

Vladimir Plahotniuc – stăpînul Moldovei (1)

in Polemici, controverse

Aproape necunoscut în România, omul care din cînd în cînd face breaking news-uri despre omoruri în Federaţia Rusă este stăpînul absolut al ţării de la Est de Prut. Pe străzile din Chişinău, de la oameni simpli la oameni politici, toţi se feresc şi să-i pronunţe numele de teamă că ar avea repercusiuni.

Vladimir Plahotniuc controlează autoritar toată viaţa Moldovei. De la justiţie la sănătate, de la armată la sectorul financiar-bancar, Plahotniuc este în toate. Are multiplă cetăţenie, moldovenească şi a Federaţiei Ruse, şi, printr-un artificiu legislativ, deţine un paşaport românesc sub numele de Vladimir Ulinici.

S-a născut pe 1 ianuarie 1966, a făcut şcoala primară în satul Grozeşti, raionul Nisporeni. În anul 1991 a absolvit Universitatea Tehnică din Moldova, cu diplomă de inginer, iar în 2002 a obţinut titlul de master în business şi administrare la aceeaşi universitate. Despre perioada anilor ’90, Plahotniuc refuză să povestească cu ce s-a ocupat. Devine persoană publică în anul 2001, cînd, în mod bizar, este numit de Dan Ion Popescu director la Petrom Moldova SA, parte a grupului Petrom România, iar de aici se naşte suspiciunea că ar fi agent al SIE. În această perioadă, în care oligarhul s-a ocupat de afacerea Petrom Moldova, toate afacerile i-au mers foarte bine, iar asta în Moldova este pusă pe seama bunei relaţii pe care a avut-o cu fostul preşedinte comunist Vladimir Voronin, comuniştii fiind debarcaţi de la putere pe 7 aprilie 2009.

În anul 2010 devine parlamentar al Partidului Democrat din Moldova şi ocupă în cîteva rînduri funcţia de vicepreşedinte al acestei formaţiuni politice. La sfîrşitul lunii octombrie 2013 renunţă la mandatul de deputat, declarînd că vrea să se ocupe mai mult de partid. La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 a cîştigat un nou mandat de parlamentar, la care renunţă în iulie 2015, imediat după votarea guvernului Streleţ; oligarhul, controlînd justiţia din Moldova, nu dorea să se asocieze cu scandalul furtului miliardului, ce avea să izbucnească lunile următoare. În ianuarie 2016, pe fondul izbucnirii scandalului „furtul miliardului“, ce a adus la arestarea fostului prim-ministru Vlad Filat şi la demisia premierului PLDM-ist Valeriu Streleţ, Biroul Politic al Partidului Democrat a înaintat propunerea de prim-ministru Vlad Plahotniuc preşedintelui Republicii Moldova de la acea dată, Nicolae Timofti. Doar reacţia promptă a zecilor de mii de oameni din stradă a făcut ca mogulul Plahotniuc să nu fie şi în ziua de astăzi premierul Moldovei. Actualmente, Plahotniuc este preşedintele Partidului Democrat şi, începînd cu această vară, vicepreşedinte al Internaţionalei Socialiste.

Vrea să schimbe legea

În primăvara aceasta, controversatul om politic Plahotniuc a anunţat că intenţionează să schimbe legea electorală din Moldova prin introducerea votului uninominal. Ignorînd avertismentele internaţionale şi nesocotind Raportul Comisiei de la Veneţia, oligarhul a reuşit să treacă prin parlament această nouă lege electorală, care presupune ca jumătate din parlamentul moldovean (51 de mandate) să fie atribuite prin vot uninominal într-un singur tur, cum se aleg primarii la noi, iar cealaltă jumătate de parlament urmează a fi desemnată prin vot pe listă. Această modificare a Codului electoral a fost susţinută de socialiştii lui Igor Dodon şi de popularii lui Iurie Leancă.

Afaceristul Plahotniuc a ştiut foarte bine să pună mîna pe toate instituţiile de presă din România care şi-au deschis ediţii de Moldova. Că vorbim despre Realitatea, „Adevărul“ sau „Evenimentul Zilei“, toate au ajuns în ţarcul lui şi, în momentele importante, acestea i-au slujit cauza. În felul acesta, marii cunoscători ai problemei basarabene din presa românească, unii dintre ei care au fost şi sînt consilieri prezidenţiali, au fost plătiţi în mod direct sau indirect de Plahotniuc.

Profesorul Iulian Chifu, prin „Evenimentul Zilei“ şi, mai nou, prin Deschide.md, este cel mai mare propagandist al lui Plahotniuc şi, din păcate pentru Moldova, asta împiedică autorităţile de la Bucureşti să conştientizeze realităţile politice din Moldova. Şi ca să înţelegem cît de puternic a pătruns oligarhul Plahotniuc în structurile de securitate de la Bucureşti, trebuie să privim spre toamna trecută, cînd, printr-o manevră extrem de abilă, Plahotniuc a reuşit să o bage pe Laura Codruţa Kövesi în jocul electoral, transformînd-o astfel pe şefa DNA în vehicul de imagine pentru Igor Dodon. În săptămîna dinaintea turului doi al alegerilor prezidenţiale din Moldova, şefa DNA, împreună cu ministrul Justiţiei Raluca Prună, au fost la Chişinău, unde au oferit consultanţă în combaterea corupţiei procurorilor moldoveni controlaţi de Plahotniuc. În acea săptămînă toate televiziunile lui Plahotniuc şi ale socialiştilor au transmis imagini cu Kövesi şi Viorel Chetraru (şeful CNA), însoţite de titlul „DNA a trecut Prutul“, în condiţiile în care candidatul proeuropean Maia Sandu avea ca principală temă electorală combaterea corupţiei. Manevra i-a derutat pe moldoveni şi aceasta a fost în folosul candidatului prorus Igor Dodon; acesta, de fapt, fiind preferatul lui Plahotniuc pentru fotoliul prezidenţial, în intenţia de a-şi perpetua nestingherit afacerile şi în continuare de a ţine în captivitate Republica Moldova.

O nouă farsă a oligarhului

Centrele revanşarde de la Moscova schimbă accentele: la Chişinău, principalii beneficiari ai războiului informaţional rusesc se declară contra propagandei externe.

Principalul partid de guvernare de la Chişinău, Partidul Democrat din Moldova, a propus atenţiei parlamentului moldovean un proiect de lege privind modificarea Codului audiovizualului, prin care să se instituie un mecanism de asigurare a securităţii informaţionale a statului. S-ar părea că lucrurile şi intenţiile sînt clare, dar nu este tocmai aşa.

În cadrul unei vizite în SUA, preşedintele Partidului Democrat, oligarhul Vlad Plahotniuc, a menţionat că Federaţia Rusă duce o propagandă agresivă, impune măsuri economice defavorabile, dar şi susţine forţele politice proruse din Republica Moldova. În perspectiva alegerilor parlamentare din toamna anului viitor, acesta a mai declarat: „Important este să menţinem cursul european şi să nu permitem preluarea puterii de către forţele proruse“. S-a referit, desigur, la pericolul iminent din partea pupilului său, socialistul Igor Dodon, pe care tot Plahotniuc l-a ajutat să ajungă preşedinte al Republicii Moldova, în detrimentul Maiei Sandu, reprezentantă a opţiunii tranşant europene.

Informîndu-i pe oficialii americani despre vulnerabilitatea Moldovei la campaniile mediatice de manipulare din exterior şi despre elementele grave de defăimare la adresa Chişinăului, dar şi a partenerilor din UE şi SUA, oligarhul Plahotniuc nu a recunoscut însă că tocmai el retransmite pe teritoriul Republicii Moldova principalul post de televiziune din Rusia – Pervîi Kanal –, fapt pentru care an de an se alege cu bani frumoşi.

Luat la bani mărunţi, vom atesta că liderul coaliţiei de guvernare de la Chişinău, Vlad Plahotniuc, este unul din principalii detractori ai modernizării europene a Republicii Moldova. În perioada contemporană, nici un alt partid sau politician din stînga Prutului nu a excelat mai mult în a menţine acest teritoriu în raza de bătaie a propagandei ruseşti, pentru a nu permite, desigur, ieşirea Moldovei de pe orbita Kremlinului. În primul rînd, s-a acţionat prin postul său de televiziune Prime, care este postul cu cea mai mare audienţă din R. Moldova. Aceasta se datorează acoperirii mari şi a frecvenţei de eter deţinută de companie, iar o mare parte din programul Prime o reprezintă retransmisia postului rusesc Pervîi Canal, care elaborează emisiuni propagandistice deosebit de toxice la adresa a tot ce este legat cu Occidentul. Iar cît de încîlcite sînt fibrele existenţiale ale politicii moldoveneşti putem remarca din relaţia de afaceri cu Plahotniuc a lui Andrian Candu, un alt luptător declarat cu propaganda rusească, fin de cununie al lui Plahotniuc şi, prin cumul, preşedinte al parlamentului de la Chişinău, care s-a ales cu un chilipir anul trecut de 11,5 milioane lei moldoveneşti (circa 650.000 USD), participînd, colateral, la promovarea propagandei ruseşti. Astfel, presa a scris că Andrian Candu deţine 10% din capitalul social al firmei Prime Management, celelalte 90% fiind proprietatea oligarhului Vladimir Plahotniuc.

Pentru a conştientiza adevăratele intenţii ale lui Plahotniuc, trebuie să ne amintim că el a fost omul care, în 2007, a determinat sistarea transmisiunii TVR 1 pe teritoriul Republicii Moldova, pe frecvenţa a doua de stat. De aici, cetăţenii acestui stat capturat au rămas la cheremul maşinilor de propagandă ruseşti, care au modelat mentalul colectiv atît de bine, încît astăzi numărul euroscepticilor îl depăşeşte pe cel al adepţilor integrării europene a Republicii Moldova. De această crimă se face vinovat fostul regim comunist, regim din care au făcut parte, oficial sau neoficial, actualul preşedinte al democraţilor de la Chişinău, Vlad Plahotniuc, şi ex-preşedintele acestui partid, Marian Lupu, aprig promotor al „limbii moldoveneşti“, din punct de vedere politic.

Oponenţii actualului regim oligarhic de la Chişinău, care urmăreşte interese eminamente personale şi de clan, s-au obişnuit cu faptul că, adesea, în exterior nu se cunoaşte adevărata calitate a elitei politice şi administrative din Republica Moldova. O excepţie ar fi, poate, ex-preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, astăzi prizonier al preşedintelui Ucrainei, oligarhul Petro Poroşenko, ultimul fiind un vechi şi bun prieten al oligarhului moldovean Vlad Plahotniuc. Vorbind despre Georgia, Ucraina şi Moldova, Saakaşvili a spus într-un interviu că toate aceste trei ţări sînt interconectate: „Ar fi o ruşine pentru mine dacă aş fi un prieten al oligarhilor. Ce avem în toate aceste ţări e că lucrurile nu sînt aşa cum par. Georgia e controlată de un oligarh, Moldova este controlată de un alt oligarh, Ucraina este controlată de cîţiva oligarhi care deţin toată guvernarea şi 70% din PIB. Şi după aceea vin politicienii din Occident şi strîng mîinile unor prim-miniştri sau miniştri, dar ei nu sînt ceea ce se prezintă. Nu ei conduc acele ţări. Acele ţări sînt controlate de oligarhi“.

(va urma)

(cotidianul.ro)

Dezinformarea – de la Calul Troian la Internet (3)

in Polemici, controverse

Motto: ,,Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţară! Implicaţi conducătorii în acţiuni ilegale! Subminaţi-le reputaţia, supuneţi-i dispreţului! Răspîndiţi discordia între cetăţeni! Întărîtaţi-i pe tineri contra bătrînilor! Ridiculizaţi tradiţiile!” (Sun Tzu – ,,Arta războiului”)

  1. Cum se concepe o operaţiune de dezinformare (2)

Prima cutie de rezonanţă poate acţiona, de asemenea, în schimbul unor sume de bani sau cedînd unui şantaj, dar acest lucru nu e indispensabil; serviciile cerute sau prestate, returnarea unor datorii, simpatiile politice, favorurile acordate pot fi de ajuns – agentului îi rămîne să decidă. Dacă nu există o plată directă, cutia de rezonanţă va fi considerată un „corespondent onorific”. Americanii declară că agenţii de informaţii se recrutează din patru motive. O pasiune pentru acronimele mnemotehnice – acesta fiind fonetic şi aproximativ – rezumă aceste patru motive prin cuvîntul MICE („şoareci”): Money, Ideology, Sex, Ego („bani, ideologie, sexualitate, orgoliu”). Aceleaşi considerente se aplică şi pentru agenţii de influenţă şi cutiile de rezonanţă care depind de ei.[…]

 

Continuarea, in numarul 1424 al revistei Romania Mare, ce apare la chioscuri miercuri,

27 decembrie 2017.

 

Va multumim!

Firea, hotărîtă să interzică activitatea unei companii americane în Bucureşti

in Polemici, controverse

Ameţită probabil de dorinţa de a prelua PSD, dar şi de a demonstra că tendinţa colonizării României de către americani trebuie să dispară, primarul general al Capitalei, Florin Pandele, scuze, Gabriela Firea, a decis să ia taurul de coarne şi să interzică prezenţa în Bucureşti a unei companii americane. Este pentru prima oară cînd un demnitar român ia o decizie de o asemenea anvergură, este prima oară cînd PSD trece cu adevărat la fapte. În contextul în care România este partener strategic al SUA, dispune pe teritoriul ei de baze militare americane, inclusiv acel scut de la Deveselu, decizia Gabrielei Firea nu poate să fie decît una de mare curaj.

Astfel, Consiliul General al Capitalei a făcut un prim pas ca proiectul de lege propus de Gabriela Firea, la presiunea celor din stradă şi din sala de consiliu, a taximetriştilor din judeţul Ilfov, în special, ca orice altă formă de transport persoane, în afară de taxi, să fie interzisă în Bucureşti şi aruncată înapoi, peste Ocean, că doar America e departe şi nu are voie să afecteze vieţile pline de fericire ale unor taximetrişti ai Casei Pandele de Ilfov. Retrăim astfel o altă eră a luptei de clasă, de data asta nu minerii sînt cei care vin în Bucureşti, ci taximetriştii. Iată cum România dovedeşte că dispune de resurse, de acei Hercule şi Xena dispuşi să lupte pînă la ultimul ban de la buget pentru propria lor bunăstare.

Decizia primarului general, această Giconda dîmboviţeană, poate să fie una lăudabilă, dacă la bază ar fi avut criterii ceva mai patriotice sau măcar benefice bucureştenilor. Ei bine, nu e aşa. Ea nu dă doi bani pe binele bucureştenilor. Nici pe al celor care practică taximetria. Ea vrea doar ca firmele de taxi, mai ales acele companii care aduc bunăstare în mod direct, dar neoficial, familiei Pandele & Firea, să nu fie afectate.

Pentru cei care au deschis televizoarele mai tîrziu, se ştie că, după ce PSD a venit la Primăria Generală, firmele de taxi din Ilfov au cam invadat Bucureştiul. Şi ar fi măturat tot ce însemna concurenţa, dar uite că o companie americană le stătea în cale, motiv pentru care Casa Pandele a decis, pentru bine familiei şi al mafiei PSD, să o interzică pe teritoriul Bucureştiului şi, de ce nu, al României!

Sînt convins că, înainte de a decide soarta multor oameni, fie că sînt clienţi sau parteneri ai companiei americane, Dragnea, cel mai brazilian teleormănean al ţării, a întrebat dacă e vorba de Alexandria, şi, cum nu a auzit nimeni de americani acolo, a dat înţelept din cap, gura fiindu-i ocupată probabil cu rahatul zilnic pe care îl împarte cu politicienii destoinici ai ţării.

Este prima oară în istoria post-decembristă a României cînd un demnitar îşi foloseşte expres şi la vedere funcţia deţinută pentru a rezolva o problemă în propriul interes. Chiar dacă pentru presă totul a fost îmbrăcat frumos, aşa, ca pentru prostime, într-o aşa-zisă reglementare a serviciului de transport din Bucureşti, destinaţia acestei legi este clară şi vine în apărarea profitului unui grup restrîns de persoane. Este penal. Este grav. Dar în România este posibil orice.

Ca idee şi pentru cei cu memoria scurtă, fata japoneză a fost ucisă la Aeroportul Internaţional Otopeni de către un taximetrist din Ilfov, nu-i aşa? Dar exemple sînt multe, presa din ultimii 25 de ani este împănată cu astfel de evenimente, nu tocmai pozitive. Important este că familia Pandele dă dovadă de patriotism de dugheană şi luptă dur cu companiile americane din Bucureşti.

Tano

 

Averea unui rege fără de ţară

Trezeşte-te, române!

in Polemici, controverse

Aniversăm 99 de ani de la naşterea României Mari, dată la care visul multor români s-a transformat în realitate. Îmi amintesc că în şcoala generală, nu mai reţin dacă în clasa a III-a sau a IV-a, era o poveste strîns legată de Unire şi de strigătul acelui copil, „trăiască România dodoloaţă!”. A fost un moment de o mare însemnătate, acel 1 decembrie din 1918, a fost ceva ce ne dorim să reiterăm, dat fiind faptul că acum sîntem ceva mai mici ca atunci, dar totuşi destul de mari ca să contăm.

Acum, însă, la 99 de ani de la acel moment, cum ne-au prins vremurile? Sîntem mai dezbinaţi ca oricînd, traversăm, noi, ca naţiune, o stare de criză profundă. Nu ne mai recunoaştem valorile care ne-au adus împreuna pe toţi, în ultimii 160 de ani, nu ne mai recunoaştem trecutul, unii că au dubii, alţii că efectiv nu ştiu pe ce lume se află, educaţia avînd mari lipsuri, banii înlocuind, încet, încet, materia cenuşie necesară dezvoltării unei naţiuni. Personal, am un mare regret, că cei care au iubit cu ardoare această ţară, cei contemporani cu noi, şi mă refer aici la Corneliu Vadim Tudor, dar şi la Adrian Păunescu, nu au apucat să trăiască centenarul Marii Uniri. Nu a fost să fie. Dar, cu şanse mari de reuşită, se califică să fie prezent cel care în 1991 a ratat şansa istorică de a reitera o a doua Mare Unire, făcînd o greşeală imensă, din punctul meu de vedere, şi anume recunoscînd independenţa unui stat moldovenesc care întotdeauna a făcut parte din neamul românesc, în loc să facă ceea ce orice patriot ar fi făcut, anexarea acelui teritoriu şi readucerea lui în graniţele României. Din păcate, însă, pe lîngă marile erori pe care Ion Iliescu le-a făcut, şi asta se înscrie în manualul marilor gafe pe care acest „cinstit şi sărac” preşedinte le-a făcut, cred că istoria ar trebui aici să consemneze că termenul de sărac este necesar să se refere la „cu duhul”, nu material. Pentru că a fost un eşec şi o mare catastrofă pentru România.

România, în 1991, nu trebuia să recunoască independenţa Republicii Moldova. Nu era nevoie de un asemenea gest. La acel moment, URSS era într-o criză profundă şi nu avea puterea unei intervenţii gen 1968, ca să nu mai spun 1956. Ei aveau probleme mult prea mari ca să-i intereseze ce se întîmpla între Nistru şi Prut. România avea tot dreptul din lume să ceară anexarea. Pactul Ribbentrop-Molotov era nul încă de la 21 iunie 1941, cînd Germania a încălcat acel Tratat şi a atacat URSS. Ce a făcut conducerea de la Bucureşti? De ce nu a profitat de acel VID de putere din Răsărit, ca să revendice tot ce era de revendicat – Basarabia, Bucovina de Nord, Buceagul ? Noi nu aveam nevoie de Transnistria, noi ne vrem teritoriul înapoi, cel luat cu japca în 1940!

Bucureştiul a ratat un moment important, nu a reuşit să profite de o breşă istorică, pe care cine ştie cînd o să o mai vadă deschisă. Politicienii de atunci au ratat acea şansă şi acum se vede mai bine ca oricînd că condiţiile de readucere a acelui teritoriu în graniţele României sînt vitrege. Conform unui studiu realizat în Republica Moldova, cei de dincolo de Prut, la ora actuală, nu prea sînt entuziasmaţi să se unească şi cred că şi o mare parte dintre români au ceva reţineri. Şi pe măsură ce trece timpul, breşa se închide din ce în ce mai mult.

Pe 1 decembrie 2017 se vor face 99 de ani de cînd sîntem mai mulţi. În acest timp, voci tinere nu mai recunosc Trianonul şi deja sînt o serie de ţări care nu mai ţin cont de acel act semnat în 1920. Aşa cum ştim, pe 4 iunie 1920 se încheia, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria. Recunoaşterea pe plan internaţional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, a Slovaciei şi Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croaţiei, Sloveniei şi părţii de vest a Banatului cu Serbia. În prezent, Cehoslovacia nu mai există, Iugoslavia nu mai există şi nici măcar URSS nu mai există. Ucraina deţine, în mod abuziv, teritorii româneştei, nu Rusia, aşa cum mulţi încă îşi dau cu părerea, iar o parte covîrşitoare din Republica Moldova este teritoriu românesc, şi asta pentru că Iliescu a fugit repede să recunoască independenţa acestui stat, iar alţi politicieni, în frunte cu Constantinescu, au semnat şi au recunoscut că teritoriile româneşti din Ucraina sînt… uncrainiene. Greşit!

Pe 1 decembrie 2017, în buchetul frumos de trandafiri al României se mai adaugă un trandafir. 99 e un număr impar, plin de rezonanţă pozitivă şi foarte viu. La Budapesta se discută despre boicotarea evenimentelor centenare de anul viitor, pe care satul ăsta fără cîini, numit România, doreşte să le desfăşoare la aniversarea a 100 de ani. În tot acest timp, noi, românii patrioţi de conjunctură, mulţi dintre noi, sîntem dezbinaţi şi privim drapelul cu oarecare reţinere. Îi privim pe cei care defilează cu el pe stradă ca pe nişte ciudaţi, dacă nu cumva sînt microbişti. Cei care merg pe stradă în portul popular riscă să fie arestaţi dacă nu dovedesc că sînt ţărani. Dacă ne povestim istoria, riscăm să fim amendaţi, în cel mai bun caz. Dacă sîntem patrioţi, riscăm să rămînem extrem de singuri. În apropierea centenarului Marii Uniri, sîntem împietriţi în contemplarea a ceea ce a fost şi incapabili să ducem mai departe sacrificiul celor care au murit ca noi să fim ceea ce sîntem. Politicienii care au greşit sînt liberi de orice reţinere morală, că de penal nu mai vorbim. Iliescu, Constantinescu, Băsescu au fost poate ultimii preşedinţi care ar fi putut să mişte ceva în direcţia renaşterii României. Iohannis, acest tablou de admirat în vacanţe, nu este preşedinte, este doar un guvernator tăcut, care îşi duce la îndeplinire mandatul primit în 2014. Îmi doresc ca istoria să consemneze că perioada fanariotă a revenit în România, oficial, în noiembrie 2014, la adăpostul unor alegeri libere şi al Serviciilor.

Pe 1 decembrie, România este mai bătrînă cu un an. Să sperăm că va fi şi mai înţeleaptă şi va face cumva ca toţi cei care o batjocoresc să fie cumva marginalizaţi şi poate că începe să-i aprecieze la adevărata valoare pe cei care o iubesc. Pentru că dacă nu va face aşa, riscă să devină doar un subiect de schimb între imperii.

Tano

Focul cunoaşterii a murit în şcoli

 

Focul cunoaşterii a murit în şcoli

in Polemici, controverse

Cea mai mare bogăţie a unui popor este cunoaşterea. Prin ea, prin cunoaştere, omul a cucerit planeta, a reuşit să se impună în faţa unor persoanje deja mai dotate pentru provocările vieţii. Fără gheare puternice, fără o blană călduroasă, fără forţă brută şi fără colţi, omul a reuşit să cucerească Terra şi spaţiul cosmic, prin cunoaştere. Materia Cenuşie a învins acolo unde forţa brută a dat greş. Cei care au înţeles forţa creierului şi chiar au acţionat, fac acum parte din state puternice, care domină geopolitic şi militar, care îşi impun părerea şi conduc destinele lumii. Am spus o dată, o spun şi acum, şi poate cîndva o vor spune şi alţi români de bine, şi, cine ştie, printr o minune, va fi aplicată de către politicieni: cine va investi în educaţie, în învăţămînt, în creiere, va conduce lumea peste 100 de ani.

Aş vrea, pentru cei care doresc, evident, să mergem în anul 1900 şi să observăm cine domina lumea în acel moment, care erau acele state, acele imperii care păreau de neclintit. Şi mergem apoi în anul 2000. Diferenţa este evidentă. Dacă în 1900 Europa domina cam peste tot, la final de Secol XX, Statele Unite ale Americii erau cele care reprezentau Occidentul, statele europene, chiar şi unite într-o Uniune, nemaiavînd suficientă forţă la nivel global. Şi, cel mai important, este apariţia unui stat mic, tînăr, pe fundaţia Palestinei, Istraelul, ţară care, o putem spune fără nici un fel de rezervă, a ajuns cel mai influent stat al lumii, vocea lui fiind atent cîntărită şi ascultată de către toate statele lumii, inclusiv de cele arabe şi, evident, de SUA.

Cum s-a ajuns în acest punct, ce au făcut unii şi cu ce au greşit alţii? Au investit în inteligenţă, în educaţie, în materia cenuşie. Acolo este cheia, nu în altă aparte. Chiar dacă, în plan local, SUA stau extrem de prost la capitolul educaţie, nu au ezitat să investească în materie cenuşie, încurajînd migraţia inteligenţei de pretutindeni spre continentul American. Pe de altă parte, sărăcia din ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare a dus la o migraţie excedentară a talentelor, de orice natură, spre Occident. Chiar dacă au înţeles mai tîrziu, unele ţări precum China şi India au procedat în dezvoltarea inteligenţei, chair dacă în alt mod, dar cu rezultate orecum indentice. Despre Rusia putem spune că după degringolada perioadei Elţîn a reuşit să îşi refacă arsenalul inteligenţei, învăţămîntul din Federaţia Rusă, în special cel tehnic, avînd un avans evident faţă de multe ţări.

Din păcate, însă, la noi, în România, acest lucru nu este văzut de nimeni, dimpotrivă, migraţia tinerilor este încurajată pe toate palierele sociale, dar şi politice. Nu există un program clar de încurajare a educaţiei. Mediocrităţile care conduc destinele naţiunii, nişte repetenţi în toată regula, au făcut tot ce a fost nevoie ca învăţămîntul să fie făcut praf, să fie dat la schimb pe diplome fără acoperire şi prostie nelimitată. Au demonetizat pînă la penibil noţiunea de stundent, au făcut o infuzie masivă de masteranzi şi doctori în societate, prin micşorarea atît a de taxelor de şcolarizare, dar şi a ştachetei de performanţă.

Cea mai mare comoară a unei naţiuni este cunoaşterea. În România, însă, acest lucru a dispărut, prostia şi parvenitismul ocupînd total spaţiul, fără vreo intenţie de a se da la o parte în următorii zeci, poate sute de ani. Bibliotecile dispar şi, rînd pe rînd, vor cădea în uitare, iar în locul lor apar săli de forţă, pentru ca muşchii să îşi ia locul de conducător în detrimentul materiei cenuşii. Cu cît ne afundăm în această nepăsare, cu atît faptele celor care ne conduc devin tot mai de neînţeles şi aplaudarea nedreptăţilor care ni se fac va fi doar un gest reflex al bicepsului îndelung lucrat la sală, şi nu a circumvoluţiunilor care au făcut întotdeauna diferenţa dintre om şi animal.

Tano

 

Ziua în care Tribunul a zîmbit

Ziua în care Tribunul a zîmbit

in Polemici, controverse

De cînd am început să văd dincolo de imaginea celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, am tot auzit cuvinte defetiste cu privire la Partidul România Mare. De mai bine de un an, cu mult înainte de alegerile generale din decembrie 2016, expresii gen „ultima şansă”, „dacă nu intrăm acolo, s-a terminat”, precum şi altele, ceva mai abrazive, au circulat mult prin sediul din Vasile Lascăr, dar şi prin împrejurimi. Am fost martorul renaşterii, morţii şi iar renaşterii unui spirit, pentru că partidul în sine abia ce mai putea respira la adăpostul greutăţii anilor acumulaţi de către membrii săi. Am văzut cum cei de mult pensionaţi îşi exercitau atribuţiile funcţiilor de conducere în propria familie sau, în cel mai bun caz, cu colegii de leat, la o bere, prin sediile încă reale ale PRM. Ei nu doreau schimbarea, aşa cum nu o vor nici acum. Ei nu doreau decît să aibă unde să plece de acasă, să evadeze din curtea soţiei poate prea cicălitoare, şi să se laude pe scara blocului că sînt preşedinţi peste nişte scaune. Pentru că tinerii sînt descurajaţi să vină alături de ei în acest partid, iar cei care aveau acest curaj, renunţau repede. Inerţia vîrstei este poate cel mai greu de clintit, iar cînd vorbim de politică, deja e foarte dificil să răzbaţi printre arborii pe cît de bătrîni, pe atît de colţoşi. Am asistat şi încă asist la lupte între generaţii, conflicte te interese, toate pe marginea unui partid care, în ultimii doi ani, efectiv nu a mai contat politic nici măcar la banalele luări de poziţie faţă de degringolada politicii dîmboviţene din ultimul timp.

Cu cîteva zile în urmă, însă, s-a întîmplat un miracol. Şi iar am auzit acele expresii cum că „e ultima şansa” ca Partidul România Mare să supravieţuiască grelelor încercări prin care, se pare, încă va trece. Cei care doresc să acceadă în zona decizională şi să devină ei preşedinţi, se pare că au încheiat un armistiţiu, şi au pus de un Congres, al VI-lea, ultimul recunoscut de justiţie avînd loc în urmă cu 7 ani, în 2010. Forţa Tribunului, modul său autentic de abordare a politicii româneşti a rămas blocat pe 15 septembrie 2015. De atunci nimeni în România, şi probabil nu foarte curînd de acum încolo, nu are puterea de a lupta pentru România şi pentru acest partid, aşa cum el o făcea. A lăsat partidul pe mîna unor mediocrităţi aflate în căutarea performanţei, fără să înţeleagă că este foarte greu, chiar şi pentru un om normal, să ducă mai departe o aşa moştenire.

Am asistat, aşadar, la un Congres al unor patrioţi, desfăşurat sub privirile lui Corneliu Vadim Tudor, dintr-un tablou adus acolo de către cei care sînt convinşi că viitorul acestui partid este doar „vadimist”.

A fost ales un om care a fost lîngă Vadim o perioadă lungă, şi chiar dacă în 2012 a evadat, a avut curajul să vină din nou în PRM şi să lege sforile intereselor într-un singur nod, ceea ce conducerea de pînă acum a PRM a fost incapabilă să facă. A reuşi să aduni toate interesele, unele de-a dreptul meschine, ale celor care se luptau pe cadavrul partidului, este o performanţă deosebită pentru actualul preşedinte al partidului, Victor Teodor Iovici, şi din multe puncte de vedere, chiar dacă îi apreciez curajul, ştiu că s-a înhămat la o căruţă care dispune de foarte puţini cai putere, cînd e de construit, dar enorm de mulţi cînd e vorba de distrus. Am convingerea că aducerea în zona decizională a Lidiei Vadim Tudor a împăcat multe filiale, şi am văzut entuziasmul celor care au votat ca ea să fie preşedintă a Consiliului Naţional al PRM, dar păstrarea unei părţi importante din fosta conducere, în special a celui mai contestat profesor de matematică în viaţă, o să-i ofere multe dureri de cap pe viitor noului preşedinte, mai ales că toţi cei care au avut de-a face cu acel profesor ştiu cît de decis este să distrugă partidul, el fiind cel care, totuşi, pe 28 ianuarie 2017, a interzis numele Vadim în sediul central al PRM.

Chiar acum, cînd scriu acest rînduri, ştiri false despre actualul preşedinte ales al PRM circulă liber, neverificate de nimeni, dar promovate cu abnegaţie de nişte zilieri care mîncau o pîine pe vremea profesoraşului, şi care acum s-au văzut decăzuţi din înaltele lor funcţii de paharnici şi grăjdari. Este trist că tocmai cel care este cel mai puţin îndreptăţit să aibă funcţie în PRM, nici măcar de simplu membru, a trebuit să rămînă. Dar, dacă asta înseamnă ca PRM să meargă mai departe, o putem accepta ca un joc politic şi acordăm actualei conduceri a PRM un vot de încredere, cu speranţa unui viitor parlamentar al acestui partid, sau poate mai verde din punct de vedere al vîrstei medii.

Cît am asistat la acest Congres, şi ştiut fiind cît de „iubit“ era profesorul de matematică, şi mă refer la multe filiale pe care el le-a întărit şi le-a folosit ca monedă de schimb pentru funcţia pe care o are, m-am tot întrebat de ce era singur şi nimeni nu-l băga în seamă, unde îi sînt paharnicii care să-l sufoce cu iubire şi dorinţa de a se fotografia cu el. Nimeni însă nu-l vroia, pînă şi Tribunul, din tablou, s-a încruntat cînd l-a văzut.

Asta nu înseamnă că nu a binecuvîntat, de acolo, din Ceruri, toată această suflare românească, pornită pe un nou drum, al reconstrucţiei Partidului România Mare şi, de ce nu, al reconstrucţiei acestei ţări prea vitregite de soartă. Prin noi, pentru noi, totul poate fi posibil.

Tano

 

Pudelul de pază al democraţiei

 

Pudelul de pază al democraţiei

in Polemici, controverse

De cîteva luni, spaţiul public este sufocant pentru cei care s-au săturat efectiv de balivernele celor care se numesc politicieni. Pe orice canal TV de ştiri eşti, aceste extensii nocive ale politicului în viaţa celor care încă se mai lasă minţiţi, vezi doar circ. Un circ scump, din păcate, pentru că biletele costă atît timp pierdut, cît şi abonamentul la cablu. Ce este trist, tragic chiar, nu este faptul că porcii de politicieni se zvîrcolesc liberi în noroiul moral în care s-au decis să intre cînd au acceptat acest job, ci faptul că inerţia românilor este de neoprit. Nu avem „sînge în vene” să-i exilăm cît mai departe, nu avem puterea de a schimba, nu avem nici măcar credinţa că se mai poate schimba ceva. Sîntem refugiaţi în propria noastră ţară, sîntem prizonierii temerilor şi presei, care şi-au propus să ne distrugă şi acel minim de materie cenuşie care încă mai există.

Presa, cîinele de pază al democraţiei! Vă amintiţi această expresie? Circula destul de des pe culoarele conştiinţei noastre, la final de Secol XX. Îmi amintesc că cei care preluaseră iniţiativa jurnalistică imediat după ’89 au înfierat pînă la sînge pe cei care lucrau cu fostul regim şi se jurau că ei vor fi adevăraţii paznici ai tinerei democraţii, născută din trădare şi din sîngele celor care au fost ucişi în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Erau oportuniştii noilor vremuri, erau portavocea libertăţii, erau liberi să spună ce vor. Şi, pentru cîţiva ani, chiar aşa a fost. Pînă să se coaguleze noua structură de putere, pînă să se pună pe picioare acele grupuri de interese, presa a funcţionat ca un „pudel de pază”, a lătrat cît a putut fără să facă mari schimbări, timp în care a căutat sprijin financiar pe unde s-a putut, pentru că înainte de a fi apărători ai dreptăţii şi democraţiei, ai libertăţii acestui popor naiv şi greu încercat, ziaristul trebuie să şi mănînce. Şi să mănînce bine, să aibă vacanţe prin zone îndepărtate, şi nu numai. Într-o lume a capitalului, cînd banul indică direcţia, presa liberă de comunism a devenit extrem de preOCUPATĂ de capitalism şi de prosperitatea individuală, lăsînd la mîna sorţii nevoia unei naţiuni de a fi apărată, măcar teoretic, de abuzurile şi de încălcarea legii de către cei pe care îi tot aplaudăm pe la TV sau îi înjurăm în gînd, după caz.

În prezent, presa, cu foarte, foarte mici excepţii, nu mai reprezintă interesele naţiunii. Nu o mai face de multă vreme. De fapt, presa cu adevărat liberă din România a dispărut odată cu moartea directorului general al ziarului „Adevărul“, Dumitru Tinu. La vremea aceea, acest cotidian, chiar dacă avea în interior figuri care s-au dovedit a fi triste şi corupte, reprezenta singurul BASTION care mai părea independent de grupurile de interese care acum ne macină viaţa.

După moartea lui, a lui Dumitru Tinu, s-a terminat! Presa, aşa cum este ea de aproape 27 de ani, este părtaşă, alături de clasa politică, la toate nedreptăţile care au făcut ca România să nu fie prosperă şi liberă. Pentru că nu sîntem bogaţi, nu sîntem prosperi, nu sîntem liberi. Dacă spui ceva ce nu convine, apari repede pe o listă, dacă nu eşti cu cei care conduc, banii nu mai vin din publicitate, iar dacă nu mai sprijini politicianul care te finanţează, rămîi pe drumuri.

Democraţia americană, aşa cum era ea cîndva, că acum nu prea mai este, ne spune că libertatea individuală este sacră, că avem voie să gîndim liber, avem voie să ne spunem offul, avem voie să fim exact cum şi ei au fost cîndva: liberi! În România nu a fost niciodată aşa, dar ne spunem „stat democrat”. Nu sîntem! Sîntem încă robii unor concepţii pe care nu comunismul ni le-a inoculat, ci însăşi naţiunea noastră a fost în aşa fel concepută să nu acceptăm păreri diferite, să nu fim toleranţi cu alţii care gîndesc  altfel. Pentru cei care încă mai citesc, vedeţi cum se votau politicienii în perioada interbelică, cum se trecea printre pari şi furci, ca să fie votat cine trebuie. Şi nu erau comunişti pe atunci – acei cîţiva frenetici nu aveau încă putere – erau Liberali şi Ţărănişti, în special. Acum parul a fost înlocuit cu alte metode, mult mai feroce, dar ceva mai ascunse vederii. Sîntem la fel. Dacă nu eşti cu mulţimea, eşti linşat sau, în cel mai bun caz, izolat. Şi mulţimea, draga de ea, merge pe drumul cel mai uşor, cel care nu necesită prea multă gîndire, dar care de multe ori este acel drum al nedreptăţii.

Presa, cîinele de pază al democraţiei, este acum un pudel care stă mai mult prin Parlament, prin Guvern, Ambasade sau pe culoarele companiilor multinaţionale. Noi, românii, am pierdut trenul libertăţii.

Tano

Cotul Uitării

Cotul Uitării

in Polemici, controverse

În aceste zile se împlinesc 75 de ani de la Bătălia de la Cotul Donului, loc de ultimă suflare pentru peste 100.000 de soldaţi români. Personal, de acest eveniment m-am lovit încă din copilărie. Bunicul meu a fost luat prizonier atunci, iar pentru următorii şase ani a rămas „oaspetele“ URSS-ului şi un vizitator tenace al Siberiei.

Au trecut 75 de ani, timp în care, se pare, nu există nimic acolo care să amintească măcar de soldaţii români morţi, răniţi şi dispăruţi, o troiţă sau o cruce, că de un cimitir al lor nici nu se pune problema, uitarea şi praful fiindu-le pînă acum, poate, alinare. Trist este faptul că ei, cei morţi acolo, nu s-au dus să lupte de dragul turismului tocmai pe meleagurile Rusiei, au fost transportaţi acolo de către un Stat, un stat român. Nu contează ce şi cine a semnat ca ei să treacă Prutul şi Nistrul după aceea, contează că ei au fost şi sînt ai noştri, soldaţii României. Ei nu au nici o vină că pe 23 august am luptat alături de sovietici împotriva foştilor aliaţi, ei aveau şi chiar au nevoie de o minimă recunoştinţă, de un onor militar, chiar dacă acum relaţia pe care acelaşi Stat român o are cu moştenitoarea URSS, Rusia, nu trece printr-o perioadă bună. Soldatul român, acolo unde el a fost trimis, fie în est, fie în vest, fie în sud sau în văzduh, are dreptul istoric de a fi onorat de către cei care trăiesc poate chiar datorită sacrificiului său.

Cum am spus, se împlinesc 75 de ani de cînd 150.000 de soldaţi ai armatei române şi 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară au murit într-o operaţiune care a constituit cea mai sîngeroasă bătălie din istoria românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Nu am văzut mai nimic pe nicăieri, politicienii români se cam feresc să pomenească, iar militarii activi, ăia cu stele mari pe umeri, nu prea au timp de astfel de „nimicuri”.

Din fericire, însă, o mînă de oameni, unii chiar participanţi la memorabila bătălie, au mers duminică, 29 octombrie a.c, la Mînăstirea Comana unde, după intonarea Imnului Naţional, s-au rugat pentru sufletele celor morţi atunci. Cu mici excepţii, cei prezenţi acolo însumau lejer două milenii, iar cel care a făcut ca acest eveniment să fie posibil, generalul Radu Teodoru, se apropie el însuşi de vîrsta rotundă a unui veac. Oare atît de ocupaţi şi trişti am ajuns, noi, românii, ca să nu oferim măcar un gînd bun celor care au murit acolo? Oare am ajuns să fim atît de laşi încît să-i uităm tocmai pe aceia care s-au jerfit pentru această ţară, ei neavînd absolut nici un fel de vină că politica a ajuns la concluzia că, pentru binele lor şi al ţării, e bine să întoarcă armele? Cum am putea să ne iertăm acest păcat, de a rămîne impasibili la moartea lor? Patriotismul românesc s-a defectat cumva, îi uităm pe cei care au plătit cu viaţa pentru ca acest pămînt să rămînă al românilor, dar FALSI patrioţii bat un tînăr sirian care lucra la o shaormerie. Asistăm IMPASIBILI cum politicienii români rup ţara în felii, cum istoria noastră este alungată din şcoli si sărăcia spirituala si materiala ia în stăpînire aceste meleaguri, dar ne postăm pe plaje să respingem musulmanii care, alungaţi din ţara lor, vor un trai mai bun în… Germania.

Am să revin la bunicul meu, plecat dintre noi în 1993. L-am întrebat de multe ori cum a fost acolo, în Siberia, din ’42 pînă în ’48. Niciodată nu a vrut să vorbească despre asta. Cu două excepţii, însă. Una, în care mi-a spus că a mers 6.000 de km în interiorul Rusiei şi nu a găsit absolut nimic care să se aplice la noi, ceva inovativ, ceva care să ajute la progresul tehnic al gospodăriei. Iar a doua excepţie a fost răspunsul la întrebarea mea dacă îi urăşte pe ruşi pentru că l-au ţinut în prizonierat atîţia ani, răspus care m-a făcut să îl respect mai mult şi să fiu mîndru că îi sînt nepot: „cînd am căzut prizonier, noi eram la ei în casă, noi eram invadatorii! De ce să îi urăsc? Dacă ei veneau peste noi, ca invadatori, atunci da, îi uram. Problema e că ei au venit la noi, dar după ce am fost aliaţi, şi nu au fost prietenoşi deloc, dacă e să ne amintim perioada Kominternului”.

Dar peste toate acestea, acei soldaţi morţi la Cotul Donului merită o minimă atenţie din partea Statului care i-a trimis acolo, o troiţă, o cruce, un cimitir, un monument al lor, dar, mai presus de toate, o rugăciune din partea fiecărui român.

Tano

 

Cine doreşte distrugerea naţionalismului din România

Sankt-Petersburg şi Bucureşti

in Polemici, controverse

Relaţiile româno-ruse, descrise de un scriitor francez, prieten de odinioară al românilor

Raporturile ruso-române formează o tragi-comedie pe care am putea-o împărţi în trei acte cu prolog şi cu epilog. Iată cum s-ar desfăşura scenariul care rezumă cele mai izbitoare dintre cele nouă invazii ruseşti din 1711, 1739, 1769, 1792, 1806, 1829, 1848, 1853 şi 1916:

Prolog: Ţarul Petru cel Mare, care se intitulează „monarh al ruso-grecilor”, soseşte la Iaşi, unde este primit cu cele mai vii demonstraţii de bucurie de către populaţia care, pentru prima oară, vedea un prinţ ortodox puternic luîndu-i apărarea împotriva necredincioşilor. La ospăţul de onoare oferit de ţar, boierii moldoveni fac cunoştinţă cu şampania, numită „vin franţuzesc”; înşelaţi de dulceaţa ei, se rostogolesc sub masă. Ruşii profită imediat de această situaţie şi îi jefuiesc pe boierii români în timpul somnului.

În pauză, vom putea citi pe ecran această savuroasă proclamaţie a Marii Ecaterina: „Moldovenii sînt invitaţi să se grăbească să vină în ajutorul armatelor imperiale, pentru a deveni demni de nepreţuita binefacere care le cade din cer într-un chip atît de neaşteptat”.

Actul întîi: La Erfurt. „Maiestatea-sa Împăratul tuturor Rusiilor, nemaiavînd nici o nădejde de a obţine garanţii suficiente pentru persoanele şi bunurile locuitorilor din Moldova şi Valahia, uneşte aceste două principate cu imperiul său”. Această bunăvoinţă nu dă toate roadele, căci Poarta i se opune cu armele. Totuşi, Rusia îşi anexează o provincie românească vecină: Basarabia. „Armata rusă, spune Mériage (călător francez în Ţările Române, la începutul Secolului al XIX-lea – n.a.), a devorat în aşa măsură această ţară, încît la începutul lui 1819 ea nu mai oferea decît imaginea unui deşert, iar ruşii erau siliţi să-şi procure hrana şi proviziile din ţările de la nord de Nistru”. Armata rusă e întreţinută pe cheltuiala Principatelor. Miloradovici, Kutuzov, Şciceakov fac să curgă contribuţiile de război şi cer milioane de piaştri. Aceşti bani sînt aproape în întregime cheltuiţi pe chefuri. „Averile furate, spune Xenopol, erau risipite şi aruncate în vînt în ciocnit de pahare şi strigăte de veselie, chiar sub ochii poporului jecmănit”. „Pe unde treceau armatele ruseşti, gemea pămîntul”, spune cronicarul Zilot. Binefăcătorii ruşi îşi plătesc cumpărăturile cu moneda falsă impusă de ei.

La căderea cortinei, vom vedea Divanul Valahiei silit să-i trimită generalului Kutuzov o scrisoare de mulţumire cuprinsă într-o bogată lădiţă, drept mărturie a recunoştinţei acestei provincii.

Actul al doilea: Războiul ruso-turc din 1877. Prinţul Carol I al României îi oferă Rusiei, împotriva Porţii, ajutorul, care este refuzat de Gorceakov (ministrul rus de Externe între 1856 şi 1882). Garda imperială îşi aşază tabăra pe Dunăre. Între timp, armata rusă, pusă în pericol la Plevna, e obligată să cheme în ajutor mica armată română, care-i hotărăşte victoria. În chip de mulţumire, Rusia anexează cele trei judeţe din Basarabia, care le fuseseră înapoiate românilor în 1856 şi, în ciuda protestelor lor, le impune schimbul cu Dobrogea, cerînd totodată, pentru mai mulţi ani, libera trecere a armatelor ruseşti pe teritoriul românesc.

Actul al treilea: Războiul din 1914. România, uitînd păţaniile precedente, vede cu bucurie sosind o armată rusă deloc dezorganizată, deloc înfometată şi fără arme, cum ne-a plăcut să spunem, ci dimpotrivă, minunat echipată, perfect aprovizionată, nelipsindu-i nimic. Din nefericire, această armată rămîne cu arma la picior şi contemplă fără să se mişte, din decembrie 1916, invadarea teritoriului şi căderea Bucureştiului. Cum a scris fără ocol comisarul Polivanov, „nenorocirile româneşti nu dăunau cu nimic planurilor şi intereselor imperiului rus”. Mitralierele trimise de aliaţi României sînt reţinute la Petrograd de Protopopov şi instalate pe acoperişurile caselor. Începînd cu 1917, bolşevismul izbucneşte în armata rusă, şi românii trebuie să apere în acelaşi timp frontul împotriva germanilor şi spatele contra aliaţilor lor sovietizaţi. La prima veste de la Brest-Litovsk (Tratat încheiat, în 1918, între Puterile Centrale şi Rusia sovietică, prin care aceasta pierde Polonia şi Ţările Baltice – n.a.), generalul Şcerbaciov semnează pacea, nu numai pentru armatele ruseşti din România, ci pentru întreg frontul românesc, iar generalul Kornilov se întoarce în Rusia, cu fanfara în frunte. Tezaurul românesc, alcătuit din aurul Băncii Naţionale, din comoara muzeelor, din argintărie, din bijuterii şi din valori ale unor persoane particulare, trimis la Moscova, este pus în siguranţă în pivniţele Kremlinului, unde e confiscat de bolşevici. România îşi aduce aminte atunci, cam tîrziu, de cuvîntul lui Edgar Quinet: „Prietenia Rusiei a fost mai funestă pentru România decît ostilitatea tuturor celorlalte popoare la un loc”.

Epilog: Douăzeci de ani mai tîrziu. România reia, în cursul iernii 1935, relaţiile diplomatice cu U.R.S.S. Podul-frontieră peste Nistru, de la Tivnia, singura cale de comunicaţie între cele două ţări, este restabilit şi se scot din apă vagoanele şi tablierele ce rugineau acolo din 1918. Stalin declară că va restitui tezaurul românesc. Şi, într-adevăr, Dl. Ostrovski, primul-ministru plenipotenţiar al Sovietelor, aduce cu mare pompă la Ministerul Afacerilor Externe din Bucureşti acest tezaur, care ocupă acum o valiză; scoate din ea etalonul de platină al metrului şi balanţa… Fotografii dau năvală, îşi încarcă bateriile; clişeele lor, apărute a doua zi în toată presa, fixează un tablou istoric: Dl. ministru rus, cu metrul lui în mînă, surîzîndu-i D-lui secretar general român, înarmat cu balanţa.

Să dorim, pentru binele României, ca Rusia să fi renunţat definitiv la speranţa de a vedea fluturînd pe Sfînta Sofia vulturul cu două capete, dintre care unul este un ciocan şi celălalt o seceră.

PAUL MORAND (1936)

Cine doreşte distrugerea naţionalismului din România

in Polemici, controverse

Pentru a distruge o naţiune este suficient să-i distrugi valorile tradiţionale, să-i ucizi eroii şi să inoculezi societăţii că aceste valori nu mai sînt de actualitate. Pentru a distruge filonul naţionalist patriotic român, cei care au organizat acest scenariu au avut de urmat cîţiva paşi:

  1. Aducerea în derizoriu a personalităţilor politice şi culturale care au reprezentat filonul naţionalist patriotic, prin introducerea în anturajul lor a unor factori perturbatori, care aveau drept scop dezinformarea şi trădarea.
  2. Presiunea mass-media că valorile tradiţionale nu mai sînt actuale şi că naţionalismul este un mod greşit de gîndire într-o societate europeană. Prin canale bine irigate financiar, românului de rînd i-a fost inoculat un mod de gîndire total fals, în care faptul că îţi iubeşti ţara nu mai reprezintă, de fapt, o valoare, iar cei care luptau pentru drepturile ei sînt de fapt vestigii ale comunismului.
  3. Eliminarea din zona de decizie politică a partidelor autentic patriotice.
  4. Canalizarea electoratului naţionalist spre partide-surogat, ataşate unor interese obscure şi controlul lui prin circ politic şi mai puţin prin fapte care să preîntîmpine devalizarea României.

De ani de zile, societatea românească asistă la un război pornit împotriva ei. Război economic, război educaţional, război clar de ocupatie. Sînt mai bine de 26 de ani de cînd românul cedează în fiecare zi cîte ceva din ceea ce el are. Din plinul cu care a fost lăsat în 1989, chiar de a doua zi, a început să cedeze. Să cedeze industria, să cedeze agricultura, să cedeze munca lui, să cedeze suvernitatea, să cedeze securitatea, să cedeze banii, să cedeze educaţia, să cedeze sănătatea. Ajunge românul să îşi părăseacă ţara şi să muncească departe de familie, departe de copii, pentru că nu are încotro. Această ţară trebuia să îl protejeze şi să îl iubească, nu să îl lase în pribegie.

România este victima unui atac concertat din partea unor puteri străine care, în mod absolut şi evident, au transformat şi au adus în derizoriu statutul de „stat naţional”, iar noţiunea de preşedinte este acum cea de „guvernator”. Sînt alţii care conduc, România fiind acum lăsată pradă unor politici dezastruoase, a unor asasini economici, a unor guverne-marionetă, a unor cozi de topor care, de 27 de ani, sînt în funcţii şi, foarte ciudat, mereu aleşi. Cei care au asistat la „involuţia” statului român au observat că, pînă în preajma anului 2008, cînd în Parlamentul României încă exista un partid care reprezenta naţiunea română, şi vorbim aici de Partidul România Mare, furtul a fost mai puţin posibil, la un nivel ceva mai redus. După 2008, însă, cînd PRM, paznicul naţiunii române, a dispărut din Parlament, distrugerea a fost accelerată, a fost dusă la nivel de excelenţă de către cei care vă cer în permanenţă votul. Nu, nu ei au distrus, ei au fost doar cei care au semnat. Pe cei care conduc destinele ţării noastre nu îi găsim în aceste graniţe, ei sînt departe.

Cum a fost posibil ca un partid naţionalist autentic, precum Partidul România Mare, să nu mai aibă acces în Parlament? Oare patriotismul a fost ucis? Oare românii nu mai sînt patrioţi? Cum a fost posibil ca un partid care la alegerile din 2000 avea şansa să ofere preşedintele ţării, în 2008, la doar 8 ani, să dispară din zona decizională a forului legislativ?

Pentru a răspunde la această întrebare, este nevoie să mergem în trecut, să analizăm persoanele care au ajuns în preajma preşedintelui partidului, Corneliu Vadim Tudor, care l-au ghidat pe un teren al dezinformării, al minciunilor şi al sfaturilor proaste. Cei de lîngă el, care acum, stupoare, sînt pe la alte partide „naţionaliste”, au fost cei care au avut misiunea clară de a conduce PRM pe panta autodistrugerii, a ieşirii din cărţi, pentru ca aceia care doreau să fure, să o poată face. Eliminarea PRM a avut ca efect firesc devalizarea în ritm accelerat a României, cu sprijinul nemijlocit al celor care au condus destinele ţării, în special după 2008, cînd, aşa cum s-a dovedit în mod clar, ţara a fost furată, iar cei care au distrus-o sînt cei care se regăsesc în Parlament şi la ora actuală.

Revenim şi ne întrebăm: cum a fost posibil? Prin trădare! Toţi cei care i-au fost „oameni de încredere“ preşedintelui PRM, Corneliu Vadim Tudor, de fapt au trădat, au încheiat înţelegeri şi au fost antrenaţi ca din interior şi din exterior PRM să fie demonetizat, preşedintele să fie adus în derizoriu prin intermediul mass-media, iar cei care erau în mod clar cu misiunea de a proteja interesul naţional au trădat în modul cel mai abject.

Cei care luptă acum pentru distrugerea naţionalismului românesc sînt cei care doresc ca România nu mai existe ca stat. Este păcat că românii nu realizează că patriotismul real al lui Corneliu Vadim Tudor a fost preluat şi controlat de către partidele care au distrus România. Este trist că se doreşte distrugerea spiritului naţionalist real şi canalizarea către false partide naţionaliste a acestui electorat, printr-o mass-media agresivă, mincinoasă, care îsi bate joc de inteligenta românilor.

Ca o concluzie, distrugerea filonului naţionalist român a fost orchestrată foarte bine prin canale mediatice bine irigate financiar, prin implementarea la nivelul mentalului societăţii româneşti a unor idei false, cum că a fi naţionalist şi a-ti iubi ţara nu mai reprezintă valori autentice românesti sau europene, ci doar nostalgia unui trecut mai puţin inspirat al României. Distrugerea indentităţii unei naţiuni pleacă de la distrugerea simbolurilor istorice sau actuale ale naţionalismului, prin inocularea unor valori false la nivelul societăţii şi prin eliminarea din zona politică de decizie a unor partide a căror doctrină patriotică poate împiedica furtul avuţiei naţiunii române.

Tano

 

Acoperiţii

O lecţie de anticorupţie

in Polemici, controverse

Procurorul italian di Pietro, managerul celei mai mari campanii anticorupţie din Italia postbelică, europarlamentar mai apoi, susţine, acum, la ora memoriilor personale, că gradul de corupţie politică din Italia n-a scăzut după operaţiunea „Mani pulite”, ci dimpotrivă, a crescut şi s-a rafinat sub regimul Berlusconi.

Un lider politic ca Berlusconi n-ar fi fost posibil pe vremea vechilor partide italiene, pe care operaţiunea „Mani pulite” le-a pulverizat, sugerează di Pietro. Maturizat politic, fostul procuror va fi înţeles că vechii lideri (Andreoti şi Craxi) or fi fost ei corupţi, dar erau măcar patrioţi. Nu o spune în clar, dar di Pietro vorbeşte azi pentru italienii care înţeleg subînţelesurile: noile partide din Italia sînt piese de joc în mîna multinaţionalelor mai degrabă decît piese ale interesului naţional.

Imatură, azi, din toate punctele de vedere (ca şi prietenul ei din podgorii, Victor Viorel Ponta), Laura Codruţa Kövesi are şi ea şansa lui di Pietro (dacă va intra în politică): să înţeleagă că o campanie atît de singulară precum anticorupţia din România (la fel a fost şi „Mani pulite”) va fi avut drept scop principal să aducă tefelişti în locul patrioţilor din vechile partide, tineri frumoşi şi liberi, bine intenţionaţi, dar imaturi din punct de vedere politic, nu mai puţin coruptibili, ci doar altfel coruptibili.

Zicea cineva, cîndva: dacă printr-un miracol, peste noapte, corupţia ar dispărea din motorul economiei mondiale, cum poate dispărea uleiul din motorul unui automobil, am avea cea mai mare criză economică din istorie. Zicea acel cineva aşa: 30% din „ţevile” economiei mondiale sînt unse cu „uleiul” corupţiei; dacă n-ar fi „unse” cu acest „ulei” ar rugini, s-ar înfunda, ar crăpa…

Acesta nu este un elogiu al corupţiei. Aceste rînduri sînt o pledoarie în contra campaniilor prea grăbite să ardă acest „ulei” înainte de a-i fi înţeles traseele. De altfel, la noi, nici nu se petrece o reală descifrare a hărţilor corupţiei, ci un heirupism fără strategie, direct politic şi pe faţă partizan. Ceea ce di Pietro a înţeles la bătrîneţe un şef anticorupţie mai matur ar fi putut înţelege, la noi, după 5 minute de activitate.

Ioan Buduca

Acoperiţii

in Polemici, controverse

În urmă cu ceva timp, fostul şef al Serviciului Român de Informaţii, George Maior, actualmente ambasadorul României la Washington, declara cu nonşalanţă că fiecare serviciu din lume dispune de ofiţeri acoperiţi, infiltraţi în diverse zone şi structuri, inclusiv în presă. Foarte adevărat şi oarecum normal, dat fiind faptul că SRI este, metaforic vorbind, ultima linie de apărare a ţării în faţa pericolelor la adresa Statului. Poate chiar şi a cetăţenilor, dar asta e altă poveste.

Cum ne spune actualul ambasador, avem mare nevoie de ofiţeri sub acoperire în presa din România. Ei există, ei lucrează, ei veghează, ei acţionează. Problema nu e că ei există, e firesc să fie. Problema e cu totul şi cu totul alta: împotriva cui acţionează ei, în favoarea cui şi pe cine, de fapt, apără. Dacă e să presupunem că în România există ofiţeri acoperiţi încă din 1990, şi este foarte sigur că aşa este, acei oameni, dacă ne putem permite să le zicem aşa, se fac vinovaţi de cam toate relele pe care România le-a îndurat în acest timp, pentru simplu fapt că nu s-au opus mesajelor trimise obsesiv de către clasa politică, şi nu numai, de aranjamentele comerciale şi de vinderea pe bucăţi a României, de distrugerea totală şi fără tăgadă a unei industrii, a învăţămîntului şi a altor domenii. După umila mea părere, un ofiţer activ, acoperit, infiltrat într-o organizaţie de presă românească, trebuie, în primul şi în primul rînd, să apere Constituţia României şi poporul român. El trebuie să vegheze ca nici un fel de serviciu străin de informaţii să nu aibă interese în zona lui de acţiune şi să nu distribuie în mass-media informaţii care ar avea ca rezultat obţinerea de foloase materiale sau influenţa agenţilor altor state, în România. Eu consider, şi nu cred că sînt singurul, că ofiţerul sub acoperire are ca misiune principală protejarea intereselor naţiunii române, a Constituţiei şi legilor ţării, în contextul statului de drept, naţional şi indivizibil. Voi, cei care aţi urmărit evoluţia spre dezastru a României, în ultimii 27 de ani, cîte structuri de presă care să apere cu adevărat România aţi întîlnit? Foarte puţine. Cei aflaţi în misiune şi care vor citi ce spun eu aici nu au făcut nimic altceva decît să sape la temelia statului de drept, să orbească naţiunea şi să o calce în picioare, ei urmărind ori interesele ascunse ale şefilor lor, ori acei ochi ai dracului, banii, care, în fond, dictează în această lume. Ei s-au mulţumit să primească ordine şi să le ducă la îndeplinire, să includă pe fluxul de ştiri ce primeau de la „centru”, fără a se gîndi dacă tot ceea ce fac ei este în folosul românilor sau nu. Ofiţerul sub acoperire este un rău necesar al oricărei naţiuni. Nimeni nu trebuie să conteste activitatea lui. Problema este alta: cei care îl conduc şi îl ghidonează urmează jurămîntul pe care l-au făcut sau apără doar anumiţi politicieni sau… alte interse ale unor servicii străine? Privind de la distanţă ce se întîmplă în România ultimilor 27 de ani, poţi spune că ofiţerul român sub acoperire a dat greş în activitatea lui. Din vina cui? Timpul ne va raspunde.

Pentru cei care încă mai urmăriţi programele de ştiri ale televiziunilor româneşti, adevărate sisteme de spălat creiere şi îndobitocit populaţia, vă rog să încercaţi să treceţi în revistă toate ştirile dintr-o zi. Veţi vedea că sînt aceleaşi, în proporţie de 98,1%. Diferă doar poziţionarea lor în calupul de ştiri şi abordarea personală a reporterului. În rest, cu mici excepţii, sînt la fel. Pentru o piaţă comercială a televiziunilor, în care, teoretic, ele se bat pentru supremaţie, a fi la fel la acest capitol, şi asta de ani buni, ne duce la ideea unui Mit Urban, în care ni se spune că există în cadrul unui Serviciu un departament care nu face nimic altceva decît să controleze şi să dirijeze atenţia populaţiei de la adevăratele probleme. Acesta le oferă oamenilor circ cît cuprinde şi să le inducă, astfel, mesajul fals că ţara este condusă de români şi că politicienii chiar sînt ceea ce par a fi, şi nu acele marionete penibile care sînt de fapt. Vă uitaţi la TV, vedeţi aceiaşi indivizi care vorbesc, aceleaşi mese rotunde care dezbat, aceleaşi vorbe goale care vă ţin mintea ocupată, de ani şi ani. Aşa a fost, aşa este şi aşa are să mai fie. Acelaşi circ penibil, la care încă sînt oameni care se mai uită.

Întrebarea pe care trebuie să v-o puneţi este: cui foloseşte? Că ţie, om de rînd, nu!

 

Tano

 

Defectarea lui Dragomir

Defectarea lui Dragomir

in Polemici, controverse

De ceva timp, seară de seară aproape, fostul ofiţer SRI, sau poate actualul, că se spune că din Servicii nu ieşi decît cu picioarele înainte, ne devine oaspete în case – Daniel Dragomir, colonel al Serviciului Român de Informaţii. Ne spune lucruri pe care majoritatea dintre noi le ştiam, sau măcar le intuiam. Ne povesteşte, punct cu punct, lucruri pe care alţii doar le şopteau pe la colţuri sau deveneau ceea ce numim Mituri Urbane. Am aflat că ofiţeri cu rang inalt din cadrul Serviciului Român de Informaţii au abuzat de poziţia lor pentru a distruge vieţi, pentru a se apăra pe ei, pentru a fi mai puternici, pentru a fi mai bogaţi. Şi, ca să vezi că au dreptate, este suficient să te întrebi de unde au acei generali aşa averi, de unde au acei generali aşa putere, în condiţiile în care ţara a fost furată pe bucăţi pînă cînd am ajuns la înaltul statut de Colonie!

Pentru cei naivi, există cică un mecanism „civil” de control al SRI. Pentru cei şi mai naivi, există credinţa că această Comisie Parlamentară de Control al SRI este formată din oameni integri, care luptă pentru respectarea Constituţiei şi a ceea ce însemna a fi drept. Pentru cei realişti, şi care încă îşi mai folosesc creierul, nimeni nu îi controlează pe mai-marii SRI, aşa cum nimeni nu are curaj să se pună cu ei. Nici măcar un proaspăt elev de liceu nu are cum să fie şeful acelei comisii, pentru că imediat se va afla că la 9 ani a tras pe nas lapte praf, lucru total imoral, şi va fi căzut în penibil, aşa cum se întîmplă cu toţi cei care sînt linşaţi mediatic. Pe vremea Şarpelui cu Ochelari, ştiam de ofiţeri acoperiţi în presă. Doar că pe atunci aveau parcă mai mult bun-simţ public, fiind focusaţi îndeosebi pe profit şi mai puţin pe putere. În prezent, însă, SRI a devenit un puternic centru de PUTERE şi, ce este mai trist, de PROFIT, ceea ce încalcă total atît Constituţia, cît şi idealurile pentru care în 1989 au murit cei tineri. Dar cine să se mai gîndească la ei?

Că tot ne-am întors în timp, vom lua cu noi ceea ce ştim de la colonelul SRI Dragomir, şi mergem puţin pînă în 1991, an în care au început să apară primele zvonuri legate de coagularea unor centre de putere în Servicii, avînd la bază Bătrînii din DSS – Direcţia Securităţii Statului, cînd aceştia au fost oarecum rechemaţi la treabă de către eternul Ion Iliescu, cel mai sărac preşedinte încă în viaţă, dar sub a cărui umbrelă au crescut cei mai mari şacali politici pe care România îi putea avea.

Miturile Urbane sînt acele zvonuri pe care nimeni nu le poate valida, dar a căror credibilitate este intuită, dar nu dovedită.

* În 1991, văzînd că nu îi pune nimeni la zid pe cei care au fost în prim-planul Serviciilor şi al conducerii Partidului Comunist Român – PCR, mai mulţi generali din Servicii, Poliţie, Armată s-au adunat undeva pe lîngă Ploieşti şi au discutat cum vor supravieţui în zona liberă de comunism şi cum vor face profit. La această întîlnire s-a decis cine ce va lua şi ce va face în diverse zone ale ţării. Cîţi bani va primi şi cum îi va înapoia, şi ce partide va susţine şi cum. Şi uite aşa au apărut Baronii. Trist este că se cunosc doar Baronii vanitoşi, care au vrut musai să fie ei „mieji”, dar sînt mulţi, foarte mulţi care doar au făcut, au tacut şi au rămas în umbră. Sînt nume de Baroni care nu au răspuns şi nu au înapoiat ce au primit şi au fost executaţi. Unii sînt cunoscuţi, alţii nu, moartea lor avînd un caracter accidental şi oficial acele dosare sînt închise.

* Majoritatea companiilor străine care sînt reprezentate în România au la conducere ofiţeri acoperiţi din diverse servicii. Acest Mit Urban a fost pe larg dezbătut în spaţiul public, dar, aşa cum a intrat, aşa a şi ieşit. Există companii străine foarte mari care, pentru a intra pe piaţă, au acceptat să lucreze cu diverse companii româneşti, doar pentru a fi protejate. Se ştie că sînt companii comerciale acoperite ale Serviciilor şi, cum toate s-au dovedit a fi profitabile, nu trebuie să ne întrebăm şi de ce. Genul ăsta de activitate a Serviciilor încalcă regula pieţei libere şi de aici apare o sumă de frustrări. De curînd s-a aflat în piaţă că o mare companie chinezească va investi în publicitate cîteva milioane de euro. Dar imediat s-a vehiculat că totul se va derula prin compania înstelată a unui serviciu şi liniştea s-a aşezat peste acest subiect, dar banii derulaţi îi vedem la TV, pe toate posturile, în fiecare seară;

* Se ştie că, în interiorul SRI, dar şi al altor servicii, există tineri ofiţeri, în special, care doresc ca acest Serviciu să devină cel mai aprig apărător al naţiunii române. Ei există, dar vocea lor nu se aude decît foarte rar, cei care se află încă la butoane sînt exact cei care au creat Sistemul şi cu ajutorul căruia acum se hrănesc. Este posibil ca „defectarea” lui Dragomir să fie exact vocea acestor tineri, care doresc să transmită ideea că un fost general SRI şi-a făcut o casă din fondurile pentru operaţiuni, că acelaşi general SRI a făcut dispărută o sumă importantă din banii de răscumpărare a ziariştilor răpiţi în Irak. Sînt Mituri, sînt realităţi? Nu ştim acum, poate sînt dezinformări, dar ştim sigur că la toate aceste întrebări timpul ne va răspunde.

* Un alt Mit Urban este cel al relaţiei dintre Traian Băsescu şi Elena Udrea. Mit care însă deja ne face să zîmbim, dat fiind faptul că nu cred că există un român care să nu creadă cu adevărat că între cei doi există o poveste amoroasă. Dar cîţi ştiu de o posibilă întîmplare care ar fi avut loc pe vremea cînd PDL era la putere. Se spune că atunci cînd Băsescu era preşedinte şi se înţelegea bine cu Vasile Balga, cei trei mari conducători ai PDL, Blaga, Videanu şi Berceanu, au mers la Cotroceni, la Traian Băsescu, şi i-au spus că au dovezi că Elena Udrea este implicată în acte de corupţie şi că a făcut ceva ilegal cu privatizarea unei mari companii din Olt. Preşedintele tuturor românilor de atunci, Traian Băsescu, i-a ascultat cu atenţie şi apoi a pus mîna pe telefon şi sunat-o pe Elena Udrea şi a întrebat-o dacă e adevărat. Ea, Udrea, a răspuns că nu, aşa că Băsescu s-a întors către cei trei şi a oferit cel mai dezarmant răspuns: aţi auzit, a spus că nu are legătură cu ce spuneţi voi, aşa că puteţi pleca! Cei trei au făcut stînga împrejur şi cînd se apropiau de uşă, au fost ajunşi de vocea puternică a preşedintelui: Vasile, dacă o s… şi voi ca ea, o să ţin cont de ce aţi spus!

* Un mit urban care încă nu răzbate, dată fiind gravitatea lui, este Colectiv; ce a fost în realitate acolo şi ce implică, dar şi cazul Hexi Pharma. Două exemple de operaţiuni ale Serviciilor la un nivel pe care mintea românului nu este încă pregătită să îl accepte. Doar sînt nişte invenţii, poveşti, nimic real, nu?  

Şi sînt multe alte mituri, unele de un adevăr abrupt, iar altele de o sensibilitate alegorică. Nimic însă nu se întîmplă fără un motiv, nimic nu iese la suprafaţă fără un scop. Defectarea lui Dragomir poate să fie acel pas de care Serviciile au nevoie pentru a se restructura şi a se alinia la Constituţia României, la poporul român, şi nu la interesele celor care sînt la putere. Însuşi faptul că un general precum Florian Coldea a stat 10 ani la cîrma SRI, este o dovadă clară că societatea românească este la cheremul serviciilor, al unor impostori care, la adăpostul dosarelor, distrug democraţia cu greu cîştigată în 1989.

 

Tano 

 

România, post Vadim

Votaţi fumul!

in Polemici, controverse

Acesta o să fie sloganul alegerilor viitoare. De luni de zile asistăm la un război al declaraţiilor, pe diverse teme, fără nici un fel de concretizare. Actuala Putere are forţă, are imaginaţie, are oameni care ştiu ce trebuie să facă. Opoziţia la fel, are capacitatea de a alerga voios oriunde Puterea aruncă vreun ciolan mediatic. Iohannis este spectaculos la capitolul petarde, indiferent din ce unghi priveşti.

Sîntem priviţi ca un public cu memoria scurtă, limitaţi strict la viaţa unui ziar, mai precis, 24 de ore. După aia vin ale provocări, alte stări, alte probleme. Trăim în epoca senzaţiilor mediatice tari, în care faptele nu există decît poate pe hîrtie, în timp ce, undeva, deasupra pămîntului, sînt detonate zilnic fumigenele dezinformării. Această politică funcţionează, evident, şi mă îndoiesc că are să existe vreo schimbare în următoarele sute de ani. Presa, a patra putere în stat, se lasă vînturată de crivăţul politicii şi nu reuşeşte să-şi creeze singură nişte valori, nu reuşeşte să se canalizeze şi să rezolve un minim din problemele societăţii.

Senzaţia pe care actuala scenă a politicii româneşti o lasă în urmă, o dîră urît mirositoare în fond, este că faptele au fost lăsate pe un plan secundar, lupta dîndu-se strict la nivel mediatic. Electoratul, oamenii care mai votează din cînd în cînd, nu mai există decît ca marfă de schimb. Se construiesc, se dărîmă şi se fură bazine electorale, se dau o mulţime de bani pe consultanţă şi pe strategii de campanie, dar nu se acordă nici un minut oamenilor de rînd.

Vor să preia puterea, vor să se menţină la putere, vor să fie sus cu orice preţ. Este normal să fie aşa dar, totuşi, pentru români nu faceţi nimic? Spitalele se închid, învăţămîntul este la pămînt, economia se duce în şanţ, oamenii mor cu zile, tinerii pleacă unde văd cu ochii. Revin şi vă întreb: ce facem cu ţara? Înteleg că vă luptaţi pe ciolan, înţeleg că vă îmbogăţiţi la adăpostul fumului pe care-l produceţi, ştim că ne minţiţi frumos, ştim că sîntem ,,baterii” pentru voi, totuşi, cu România ce aveţi de gînd să faceţi?

Tano

Armata siriană a traversat Eufratul

in Polemici, controverse

Pe 18 septembrie a.c., orele 09.18, două batalioane din Brigada ”Vînătorii de ISIS” a Corpului 5 de asalt al armatei siriene au forțat fluviul Eufrat, la sud de Deir ez Zor. Pregătirea misiunii a început în seara zilei precedente și a durat întreaga noapte. În acest scop, aviatia rusă a lovit toate bărcile, mijloacele de traversare și pontoanele fixe de pe malurile ocupate de ISIS, pînă la o distanță de 60 km de Deir ez Zor.  Cîteva plutoane mixte de cercetare și geniu ale armatei siriene au trecut fluviul cu bărci pneumatice și au securizat zona de  debarcare, de pe malul de est al Eufratului, executînd totodată acțiuni de deminare. Traversarea propriu zisă a fost extrem de dificilă, datorită vitezei mari de curgere și a indundării malurilor Eufratului. De aceea, nu s-a construit un pod de potoane ci tehnica de luptă ( blindate, camionete cu mitraliere, artilerie, carburanți și muniții ) a fost urcată pe circa 50 de pontoane care au fost tractate cu șalupe BMK-130 pe malul estic al Eufratului. Pe timpul traversării, cîteva drone de mici dimensiuni ( aparate de zbor fără pilot ) ale ISIS au lansat bombe artizanale asupra pontoanelor, fără a cauza pierderi.

Odată cu venirea rușilor în Siria, cea mai vizibilă caracteristică a războiului a devenit lupta pentru influență dintre Rusia și SUA. Cum războiul se poartă prin așa-ziși ”proxi”, SUA se opune Rusiei prin înarmarea tuturor teroriștilor și kurzilor care deși declară că luptă contra ISIS, în realitate se opun armatei siriene. În timp ce Rusia șicanează SUA, eliminînd teroriștii prin lovituri aeriene sau prin intermediul armatei siriene.

Generalul maior Igor Konashenkov, purtătorul de cuvînt al ministerului Apărării rus, a acuzat gruparea kurdă autointiulată Forțele Democrate Siriene (SDF), controlată, înarmată și sprijinită de Forțele pentru operațiuni speciale ale SUA că a procedat în mod deliberat la golirea lacului de acumulare a hidrocentralei Tabqa (la sud de Raqqa), aflat în amonte de  Deir ez Zor pentru a împiedica traversarea fluviului de către militarii sirieni. În perioada iunie-septembrie 2017, Pentagonul a livrat SDF peste 1.600 de camioane cu arme, muniții, blindate Oshkosh L-ATV și camionete pe care sunt montate mitraliere. Nu mai e niciun secret că SDF care a început asaltul orașului Raqqa (capitala ISIS) de peste un an, nu a mai făcut niciun progres în ultimele luni, cu toate armele primite de la americani. Pentru că probabil, SDF a primit alte misiuni de la Pentagon.  De exemplu, peste 200 din aceste camioane americane venite din Kurdistanul irakian, au ajuns în guvernoratul Hasakah, pe timpul forțării Eufratului de către armata siriană, de unde au fost redirijate spre Deir ez Zor.

Capul de pod creat pe malul estic al Eufratului, de armata siriană, a avut adîncimea de 2 km și a constituit baza de plecare la ofensivă pentru eliberarea satelor Marrat, Sbahah și Mazlum. Ulterior a fost eliberată și insula Sakr, făcînd imposibilă traversarea fluviului, de către grupurile ISIS încercuite în Deir ez Zor, pe singurul pod rămas funcțional,  Al Anafat. În cele din urmă orașul Deir ez Zor a fost eliberat de armata siriană.

Simultan cu pregătiriile de traversare ale fluviului ale armatei siriene, SDF a beneficiat de cercetarea din satelit și cu avioane fără pilot ale coaliției anti-ISIS condusă de americani și profitat de retragerea grupurilor ISIS și masarea lor în calea ofensivei siriene. Așa a înaintat SDF, cu sprijin logistic american, fără luptă, aproximativ 100 km spre sud, în decurs 24 de ore, ocolind grupurile răslețe ale ISIS. SDF ajungînd în apropiera zonei industriale a orașului Deir ez Zor de pe malul estic al Eufratului.

Ca o coincidență, ”Vînătorii de ISIS” ai armatei siriene au întîmpinat o rezistență puternică a ISIS, abia pe 19 septembrie, cînd au ajuns la 2 km de pozițiile SDF. Ei fiind supuși contra-atacurilor ISIS, venite exact din zona ocupată de SDF. De altfel, pe 19 septembrie, într-o conferință de presă a SDF, comandantul grupării din nordul Deir ez Zor a afirmat fără nicio probă că aviația rusă ar fi bombardat SDF și că din acest motiv, în loc să atace ISIS, va lupta cu armata rusă și cea siriană. Rusia a reclamat la rîndul ei faptul că în două reprize, artileria americană care sprijină SDF ar fi lovit pozițiile Vînătorilor de ISIS de pe malul estic al Eufratului. Totodată Rusia a informat oficial SUA, prin canalele speciale de comunicare că avioanele rusești vor lovi SDF dacă această grupare va mai ataca militarii sirieni sau ruși care operează în provincia Deir ez Zor.

Între armata siriană, cea irakiană și forțele paramilitare șiite din Irak (Unitățile de Mobilizare Populară -PMU) există o strînsă coordonare, realizată prin intermediul Rusiei și Iranului. Astfel că pe 20 septembrie, armata irakiană și PMU au declanșat o nouă operație fulger împotriva ISIS, eliberînd orașul Anah, aflat la 85 km de granița irakiano-siriană. Scopul final al acestei operații fiind acela de a ajunge la granița cu Siria, din guvernoratul  Deir ez Zor și a face joncțiunea cu armata siriană. Dacă armata siriană va reuși să facă joncțiunea cu armata irakiană, atunci Siria ar deschide prima rută comercială terestră externă de după 2011, fapt ce ar permite refacerea economică a țării.

Scopul urmărit de SUA prin utilizarea SDF în provincia Deir ez Zor a fost acela de a ocupa exploatările de gaze naturale Tabiyeh și al-Isba din nord-estul orașului și totodadă de a se interpune între armata siriană și cea irakiană în zona de graniță a Siriei cu Irakul.

Pe 19 septembrie, gruparea Hayat Tahrir al Sham -HTS (fostă Jabhat al-Nusra, al-Qaeda, ramura siriană) și-a dislocat importante forțe din provincia Idlib din nord-vestul Siriei, cu precădere rachete antitanc BGM-71/Tow-2 livrate de SUA rebelilor ”moderați”. Rusia reclamă faptul că HTS a beneficiat de consilierea ofițerilor de informații americani pentru a declanșa o puternică ofensivă împotriva armatei siriene, la nord-est de Hama. Adică în una din zonele de dezescaladare, stabilite în comun de Rusia, SUA, Turcia și Iran. Potrivit generalului colonel Serghei Rudtskoi, șeful Direcției Operații din Statul Major al Forțelor Armate ruse, scopul acesteia ar fi fost oprirea înaintării trupelor guvernamentale la est de Deir ez-Zor și dislocarea de forțe, de acolo, în provincia Hama.

Se pare că rușii s-au așteptat la această manevră și i-au măcelărit pe teroriștii HTS. Contra-atacul siriano-rus a fost planificat de generalul maior Sergei Surovikin, comandantul forțelor ruse din Siria și a implicat pe lîngă trupe de uscat siriene, Spetsnaz (forțe pentru operațiuni speciale rusești) aeronave de luptă rusești și lovituri cu rachete de croazieră Kalibr, lansate de pe submarinul rusesc Veliky Novgorod. Au fost lovite 187 de ținte, peste 850 de teroriști fiind uciși. În plus, Hayat Tahrir al-Sham a mai pierdut 11 tancuri, 4 blindate ușoare, 46 de camionete înarmate cu mitraliere, 4 mortiere, etc. Ministerul Apărării rus a emis un comunicat prin care afirma că începînd cu data de 30 septembrie 2015 și pînă în prezent, aviația rusă a executat 30.000 de zboruri de luptă, lovind 96.000 de ținte și omorînd 53.707 de terorști în Siria. Ceea ce a permis ca armata siriană să elibereze 85 % din teritoriul ocupat de ISIS în Siria.Pentru comparație, în aceași perioadă de timp, coaliția anti-ISIS condusă de SUA a executat 6.000 de misiuni de luptă, în Siria și Irak.

Rusia a dat undă verde Turciei să desfășoare 5.000 de militari, 86 blindate, piese de artilerie, buldozere militare blindate, prin punctul de trecere a frontierei cu Siria, de la Bab al-Haw, din provincia Idlib.  Ca parte a înțelegerii dintre Rusia, SUA, Iran și Turcia de realizare a unei noi zone de dezescaladare în provincia Idlib. Punctul de trecere a frontierei de la Bab al-Haw este deținut de gruparea Ahrar al-Sham, rivala lui Hayat Tahrir al-Sham în provincia Idlib și totodată aliata Turciei. Rebelii acestei grupări au participat alături de armata turcă în cadrul operației Scutul Eufratului, dusă împotriva ISIS și kurzilor din SDF soldată cu ocuparea orașului Al Bab din nordul Siriei. Nu este prea clar dacă Turcia nu va introduce mai mulți militari în Siria și nici dacă sub acest pretext armata turcă nu urmărește să-i alunge pe kurzi SDF din teritoriile de la graniță. Mai ales că la ordinul SUA, 95 % din trupele SDF se găsesc în Raqqa și Deir ez Zor.

D.V.

 

Există o înțelegere între ISIS și SUA ?

Există o înțelegere între ISIS și SUA ?

in Polemici, controverse

Ministerul rus al Apărării a publicat imagini obținute de avioane fără pilot, în perioada 8-12 septembrie 2017, care prezintă dispozitivele de luptă ale teroriștilor ISIS din nordul orașului Deir-ez-Zor din Siria. Surpriza o reprezintă prezența autoturismelor blindate Humvee-Hummer (HMMWV) ale forțelor pentru operațiuni speciale ale SUA (SOF), în interiorul punctelor de sprijin ale dispozitivelor de apărare ale Statului Islamic (ISIS), înșirate pe șoseaua care duce la Deir-ez-Zor.

Pe harta ministerul rus al Apărării sunt plasate șase dispozitive de apărare ISIS (însumînd peste 1.500 de luptători) prin care blindatele Humvee americane ar fi trebuit să le nimicească pentru a ajunge la periferia orașului Deir-ez-Zor. Ministerul rus al Apărării, afirmă că regimentele kurde ale Forțelor democratice siriene (SDF), aflate sub controlul forțelor pentru operațiuni speciale americane (SOF), s-au deplasat nestingherite prin pozițiile ISIS, de-a lungul malului estic al râului Eufrat, în direcția Deir-ez-Zor.

De exemplu, o imagine aeriană din 8 septembrie prezintă un punct de control fortificat al ISIS, situat la 23 km sud-vest de Jisr al Shaddadi, pe șoseaua spre Deir-ez-Zor. În punctul de control sunt parcate trei Hummer americane, două TAB-uri ISIS și cinci camionete Toyota cu mitraliere ale ISIS. Totodată, pe șosea se deplasează patru camionete cu mitraliere ale SDF kurde, escortate de un Hummer american.

Ceea ce e de neînțeles este absența oricăror urme ale unor lupte între ISIS și Forțele democratice siriene (SDF) însoțite de SOF. SOF nu au creat nici măcat patrule mobile care să constituie avangarda coloanelor SDF pentru a le apăra de un eventual atac al ISIS. În jurul punctelor de sprijin ale ISIS, în care staționează autoturismele SDF și SOF nu există cratere de proiectile de artilerie și nici de bombe ale coaliției anti-ISIS conduse de americani. Deși toate punctele de sprijin ale ISIS sunt înconjurate cu zone minate. Niciuna din concentrările de tehnică militară a SDF și SOF nu a adoptat un dispozitiv de pază și siguranță militară, deși se toate aflau în zonele dispozitivelor de apărare ISIS.  Concluzia ministerului rus al Apărării este că ”militarii SUA se simt în siguranță în aceste zone controlate de teroriști în Siria”

Oficialii ruși au informat că pe măsură ce armata siriană avansa spre Deir-ez-Zor, pe 26 și 28 august, mai multe elicoptere ale armatei americane au evacuat 22 de comandanți ISIS, de origine europeană, împreună cu familiile lor, din mai multe zone situate la nord-vest de Deir-ez-Zor. De menționat faptul că în timp ce kurzii din SDF escortați de forțele pentru operațiuni speciale ale armatei SUA (SOC) avansau 100 de km, trecînd fără luptă prin dispozitivele ISIS, pînă în zona industrială a orașului Deir ez Zor, cei 600 de luptători ISIS, dispuși fix în noile poziții ocupate de SDF, declanșau contra-atacuri puternice împotriva trupelor armatei siriene, debarcate pe malul estic al fluviului Eufrat. Nu mai e o coincidență faptul că ISIS ignoră ocuparea teritoriului său din Deir-ez-Zor de către SDF, fiind concentrat pe a lupta doar cu armata siriană pentru a o împiedica să elibereze provincia Deir-ez-Zor, de la granița Siriei cu Irakul.Provincie pe care SUA dorește să fie ocupată de aliații săi kurzi-SDF.

Presa occidentală și cea din România a evitat să preia această știre ceea ce înseamnă fie că este una falsă, fie că ea este adevărată și ar da peste cap percepția opiniei publice despre lupta SUA cu ISIS, ceea ce ar deranja Casa Albă și cancelariile europene.

D.V.

 

Armata siriană a traversat Eufratul

Exercițiile militare ruso-belaruse ”Zapad 2017”

in Polemici, controverse

În presă au apărut tot felul de presupuneri îngrijorătoare, conform cărora aplicația militară „Zapad-2017” ar constitui prilejul folosit de Rusia pentru invadarea statelor din flancul estic al NATO. Nimeni nu s-a obosit să expună scenariul acestei aplicații și n-a avut pregătirea necesară să-l analizeze. De aceea, o vom face noi, în cele ce urmează. Scenariul exercițiilor militare ruso-belaruse „Zapad-2017”, din perioada 14-20 septembrie 2017, are ca scop de învățămînt „Perfecționarea pregătirii și utilizării grupărilor de forțe armate, pentru asigurarea securității militare a unui avanpost strategic pentru apărarea colectivă a Rusia și Belarusului“.

Situația inițială a aplicației prevede că pe teritoriul Belarus și a enclavei ruse Kaliningrad au fost infiltrate masiv unități din forțele pentru operațiuni special care acționează ca teroriști. Acești teroriști venind din trei țări agresoare fictive: Vajsnoryja, Vesbaria și Lubenia. Vesbaria este situată pe hartă, pe teritoriul Lituaniei și Letoniei, iar Lubenia cuprinde Lituania și Polonia, toate fiind în realitate state NATO. Teroristii infiltrați în Belarus, au pus stăpînire pe obiective importante din Vajsnoryja, o zonă situată în partea de nord-vest a teritoriului Belarus.

Primul pas urmărit fiind separarea Vajsnoryja de Belarus, acțiunile de sabotaj ulterioare, vizînd înrăutățirea situației socio-economice din întregul Belarus, cu scopul facilitării executării unei lovituri de stat în capitala Minsk. Scopul final urmărit fiind acela de a folosi teritoriul Belarusului ca o rampă de lansare a unei invazii militare masive împotriva Rusiei.

Situația specială a concepției aplicației ”Zapad-2017”, vizează măsuri militare, capabile să împiedice destabilizarea situației din Belarus și eliberarea regiunii Vajsnoryja. În acest scop, în prima etapă a aplicației se verifică capacitatea unităților antiaeriene și ale aviației militare ruse și din Belarus, de a menține supremația aeriană și de a bloca culoarele inițiale de infiltrare și de aprovizionare cu arme și muniții ale teroristilor, pe calea aeriană și terestră.

În a doua etapă a aplicației se verifică capacitatea unităților de desant aerian de a interveni la mare distanță de baze prin parașutare pentru a izola și încercui grupările teroriste infiltrate. Simultan cu aceasta are loc manevra de forțe de sprijin, terestre și aeriene, cu scopul blocării căilor de retragere a teroriștilor, prin Marea Baltică. Ultima etapă a aplicației fiind aceea de nimicire fizică a „teroriștilor”aflați în încercuire.

Ce concluzii se pot trage ?

Aplicația este una strict defensivă, limitată la zone restrînse din vestul Belarus și al Rusiei. Ea se desfășoară strict în cadrul a șapte poligoane terestre din Belarus și trei din Rusia, unde au fost invitați observatori militari din toate statele NATO. La aceste manevre iau parte 12.700 de militari ( 7.200 din Belarus și 5.500 din Rusia ), 680 de vehicule din care 370 de blindate ( din care 250 de tancuri ), 200 de piese de artilerie,70 de elicoptere și avioane și 10 nave militare.

Necesitatea planificării acestei aplicații a pornit de la faptul că Rusia se teme de o invazie militară a NATO de pe teritoriul țărilor Baltice și Poloniei. În vederea consolidării securității în Țările Baltice și Polonia, NATO a dislocat recent în zonă Brigada a 10-a Aviație a SUA, cu peste 60 de aeronave și Brigada a 3-a de blindate a SUA. În plus, în cele trei state baltice, efectuează serviciu de luptă prin rotație, o escadrilă de avioane de vînătoare din statele membre NATO.  NATO a mai creat și o forță de intervenție ultrarapidă, furnizată de șapte state membre cu efective de 10.000 de militari, special antrenată și destinată pentru a acționa de pe litoralul mării Baltice și al mării Negre.

Temerile Rusiei par a fi îndreptățite, întrucît potrivit științei militare, Moscova este situată în Teatrul de Acțiuni Militare Europa pe direcția strategică Bielorusă. Direcția strategică Bielorusă are ca origine Berlinul, străbate teritoriul Poloniei, enclavei Kaliningrad și Belarus, trece prin Moscova și ajunge în localitatea rusă Samara (fost Kuibîșev). Pe această direcție formele de relief nu ridică probleme în realizarea manevrei de forțe și mijloace blindate, întrucît este vorba de cîmpie. Obiectivul strategic al acestei direcții este orașul Moscova. Obiectivele strategice fiind concentrări economico-politice de importanță vitală (care conțin complexe economice, surse energetice, de materii prime, rețele de transport energetic, etc.). Cucerirea obiectivelor strategice sau asigurarea controlului un timp îndelungat asupra acestora, conduce automat la schimbarea raportului de forțe dintr-un Teatru de Acțiuni Militare.

De exemplu, în cadrul operației Barbarossa, din al doilea război mondial, declanșată pe 22 iunie 1941, pe direcția strategică Bielorusă, a trecut la ofensivă Grupul de Armate Centru, alcătuit din 50 de divizii germane, concentrate în Polonia, cu scopul strategic de a cuceri obiectivul strategic-Moscova.

Rusia a afirmat în repetate rînduri că finanțarea de către SUA cu 5 miliarde USD a Euromadanului de la Kiev (potrivit declarației Victoriei Nuland, fostul asistent pentru Europa al secretarului de stat al SUA) a condus la o lovitură de stat prin care Ucraina s-a transformat din prieten în inamic al Rusiei. Scopul urmărit de SUA fiind acela de a lansa, în viitor, o invazie militară NATO asupra Rusiei. Nici această ipoteză nu este lipsită de temei, întrucît invazia poate urma Direcția strategică Ucraineană, una din direcțiile strategice ale Teatrului de Acțiuni Militare din Europa. Această direcție strategică pornește de la orașul Munchen din Germania, străbate Polonia, Ucraina, partea sud-vestică a Rusiei, trece pe la Volgograd (fostul Stalingrad), deplasându-se ulterior de-a lungul fluviului Volga, până la vărsarea lui în Marea Caspică.

Planul Barbarossa, de invazie a URSS,  din al doilea război mondial, a alocat direcției strategice ucrainene Grupul de Armate Sud, compus din 57 de divizii germane, italiene, ungare și românești. O parte a diviziilor Grupului de Armate Sud (însumând 330.000 de militari) a fost încercuită în jurul Stalingradului, nimicită sau forțată să se predea sovieticilor pe 26 ianuarie 1943. Ucraina ca bază de plecare la ofensivă a NATO are avantajul că elimină acțiunile de luptă în munții Carpaților Păduroși, de la granița de vest a Ucrainei, cu altitudinea maximă de 2.061 m.

 

DV

 

România, post Vadim

in Polemici, controverse

Se fac, în această săptămînă, doi ani de cînd cel supranumit Tribunul, Corneliu Vadim Tudor, a plecat spre o lume mai bună. Sînt doi ani de cînd România a rămas fără cel mai aprig apărător al ei, doi ani de cînd în inima acestei ţări a rămas un gol pe care cei care se numesc naţionalişti şi care încearcă să pozeze în patrioţi nu au cum să-l umple.

Personalitatea lui Vadim, dragostea lui necondiţionată şi autentică pentru această naţiune a fost unică, este de neegalat în această perioadă plină de frămîntări. Vadim a iubit România într-un mod pur, sincer şi necondiţionat. Chiar dacă, în materialele pe care acest patriot autentic le-a scris, a lăsat să se înţeleagă că este dezamăgit de impasibilitatea în care poporul se complace, el, Tribunul, niciodată nu a încetat să-i iubească pe români.

Sînt doi ani deja de cînd mii de oameni s-au perindat pe la sicriul Tribunului, prevestind parcă durerea, golul pe care acest OM le-a lăsat în urmă, dar şi forţa cuvintelor sale, care se adeveresc pe zi ce trece, făcînd din Tribun nu doar un mare om politic, născut parcă înaintea vremurilor sale, dar şi vizionar, unic în politica românească contemporană. După plecarea sa, mulţi au încercat să preia mesajul naţionalist al Tribunului, mulţi sînt cei care pozează în patrioţi, dar ceea ce le scapă acelor farisei politici este că, spre deosebire de ei, care nu iubesc România, nici măcar la un minimum nivel de bun-simţ, pentru Vadim Tudor, naţiunea a fost prima şi ultima lui iubire.

Dragostea şi simpatia de care Vadim se bucura la nivelul maselor izvorăsc din sinceritatea sentimentelor sale pentru România, o realitate unică la nivelul politicii dîmboviţene din ultimii 27 de ani. Indiferent cu cîte cuvinte ar îmbrăca naţionalismul un trădător de ţară, precum Băsescu, Iohannis sau Ponta, ei nu se pot ridica nici măcar pînă la genunchiul celui care a fost Corneliu Vadim Tudor. Pentru că, spre deosebire de el, ei sînt doar carcase opace, goale complet de patriotism, doar rampe de lansare de mesaje fabricate în laboratoarele de imagine, nimic altceva. Vadim este iubit pentru că, prin tot ceea ce făcea, era onest, autentic şi tocmai prin lipsa totală de fariseism a făcut să fie iubit, dar şi controversat, totodată.

Au trecut doi ani de cînd el nu ne mai vorbeşte. Dar prin tot ceea ce se întîmplă, gîndurile tot mai multor români se îndreaptă spre cuvintele lui, spre geniul lui. Chiar şi cei care i-au fost alături în partidul pe care el l-a înfiinţat au dovedit, imediat după plecarea lui, că trădarea şi minciuna l-au înconjurat încă din timpul vieţii. Realitatea prezentă în Partidul România Mare dovedeşte că, în fapt, singurul patriot adevărat care ne vorbea de la tribuna acestui partid el a fost. Cei care acolo îl înconjurau au dovedit că erau doar sateliţii trădării, foarte puţini fiind cei care au fost alături de Vadim pentru că iubeau România. Restul, cei care acum au distrus PRM, dovedind că nu sînt cu nimic mai buni decît micii politicieni care au vîndut această ţară, doar că perifieria la care ei se zbat acum îi face să fie total inofensivi pentru destinul ţării.

Doi ani fără Vadim. Doi ani fără de cel care era primul care înfiera, de orinde se afla, trădarea şi vînzătorii ţării. Doi ani în care mesajul patriotismului a fost preluat de limbi de lemn fără materie cenuşie şi, ce este mai rău, de lipsă totală de loialitate pentru România. La tribuna naţionalismului s-au perindat un Traian Băsescu, un Victor Ponta, un Sebastian Ghiţă, ce îl ghidona pe un Diaconu pierdut în propria minciună. După Vadim, patriotismul a devenit monedă de schimb între trădători şi traseişti politici. Dragostea de ţară a devenit un bun comercial, exact ceea ce Vadim nu a conceput niciodată şi pentru care a ales să sufere decît să vîndă ceea ce a considerat mereu ca fiind un bun al naţiunii: dragostea imensă faţă de România, de naţiunea română.

Doi ani fără Vadim. Doi ani în care naţiunea îl regretă. Ani în care cei care simt româneşte merg şi depun flori la mormîntul Tribunului şi pe buzele tuturor se află cuvinte de admiraţie şi regret pentru plecarea prematură a acestui mare om politic din viaţa noastră, a românilor. Singurătatea Tribunului din ultimii ani de viaţă se poate traduce doar prin forţa pe care acest om a putut să o aibă pentru a face faţă atacurilor din toate părţile la care a fost supus tocmai de către cei care au distrus această naţiune, cei care au adus România de la nivelul de stat suveran la nivel de colonie. A luptat singur şi abia după ce ne-a părăsit am reuşit să vedem cît de mult a iubit acest om România şi cît de singur a fost în lupta lui pentru dreptatea şi prosperitatea naţiunii române.

Doi ani fără Vadim. Doi ani în care asistăm la degringolada naţionalismului românesc. La dizolvarea lui în neputinţă, la lipsa unui lider autentic care să iubească cu aceeaşi dăruire vadimistă această ţară, la lipsa unui curent autentic care să pună punct trădării şi să ducă la renaşterea naţiunii române. Asistăm la evenimente pe care Vadim le-a semnalat cînd trăia, şi vorbim aici de recentul incident de la Odorheiul Secuiesc, de mesajele secesioniste ale liderilor UDMR, ale politicienilor unguri sau ale unor lideri obscuri din Ţinutul Secuiesc.

Doi ani fără Vadim. Doi ani în care la nivelul mentalului colectiv românesc se inoculează senzaţia de ruşine dacă iubeşti România. A devenit un lucru rău să fii naţionalist, să fii patriot. A fii un bun român acum se identifică cu iubirea necondiţionată a trădării şi a celor care distrug şi lovesc cu putere la temelia naţiunii române. Cei care schimbă istoria noastră au devenit celebri, în timp ce iubirea tradiţiilor merge pe un drum sigur spre singurătate pentru cei care îl aleg.

Doi ani fără Vadim. Doi ani în care naţiunea română se dizolvă în propria nepăsare, în care patriotismul a devenit o ruşine, iar trădătorii îşi duc pe mai departe opera, de a se îmbogăţi pe ei şi neamurile lor la adăpostul protectorilor străini şi al nepăsării românilor.

Tano

 

Soldaţi ruşi pietrificaţi în urma unui incident OZN

in Polemici, controverse

 

Potrivit unui raport CIA declasificat, mai mulţi soldaţi ruşi veniţi să investigheze locul aterizării unui obiect misterios au fost găsiţi ulterior pietrificaţi. Raportul declasificat este disponibil pe site-ul oficial al CIA. Setul de documente declasificat vorbeşte despre faptul că 23 de soldaţi ruşi au fost răniţi sau ucişi, prin pietrificare, după ce ar fi deschis focul asupra unui OZN.

Potrivit celor de la „The Sun“, incidentul s-ar fi petrecut în anul 1993 şi a fost tratat cu mai mulţi ani în urmă şi de presa de la Kiev, care cita la momentul respectiv nu mai puţin de 250 de documente KGB ce relatau despre această poveste bizară.

Potrivit rapoartelor KGB-ului, doar doi soldaţi au supravieţuit conflictului, iar rămăşiţele „soldaţilor pietrificaţi” au fost transferate la o instituţie de cercetare secretă de lîngă Moscova. În acelaşi articol din ziarul ucrainian citat de „The Sun“ se mai precizează şi că: „specialiştii presupun că o sursă de energie încă necunoscută pămîntenilor a schimbat imediat structura organismelor vii (soldaţii), transformîndu-i într-o substanţă a cărei structură moleculară nu se deosebea de calcar”.

Revenind la documentul celor de la CIA dat acum publicităţii, nu este tocmai clar motivul pentru care a fost făcut public, mai ales că nu este vorba despre un incident petrecut pe teritoriul american, ci în cealaltă parte a lumii, în Siberia.

(Cunoastelumea.ro)

Armata siriană a scos din încercuire orașul Deir ez-Zor din estul Siriei

in Polemici, controverse/Săptămîna pe scurt

După succesul operației de desant aeropurtat al comandourilor armatei siriene, în spatele liniilor de apărare ale ISIS, din noaptea de 11/12 august 2017, armata siriană a reușit să avanseze rapid prin breșele create. Pe 19 august armata siriană a realizat două joncțiuni de la nord la sud, fragmentînd în trei, dispozitivul militar ale ISIS  pe care le-a neutralizat, izolînd total ISIS, de restul grupurilor rebele din Siria. După ce a eliberat de ISIS centrul Siriei, Divizia 4 Tancuri a armatei siriene, împreună cu comandourile Tigrii, formațiunile de apărare națională și grupări ale Hezbollahului libanez a declanșat o nouă operațiune, de eliberare a orașului Deir ez-Zor.

Oraşul Deir ez-Zor, din estul Siriei, a fost încercuit de ISIS în ianuarie 2014 și a rezistat darorită calităților de excelent comandant ale generalului maior Issam Zahreddine, șeful dispozitivului de apărare sirian din Deir ez-Zor. Apărarea orașului Deir ez-Zor a fost asigurată de Brigada 137 Mecanizată, dotată cu blindate și sisteme artileristice, de Brigada 104 Aeropurtată, de Regimentul 121 Artilerie (dotat cu lansatoare de proiectile reactive BM-21 Grad) şi de rezerviştii din forţele de apărare naţională. Orașul era rîvnit de ISIS întrucît a fost cartierul general al Diviziei 17 Mecanizată care se constituia doar la război, cu sarcina de a apăra nord-estul Siriei și care dispunea de mari depozite de arme şi muniţii. Capturarea acestor mari depozite de arme a fost de fapt scopul Statului Islamic în Deir ez-Zor.

Armata siriană a reușit un ritm record de ofensivă, de 50 km în trei zile. Blindatele siriene au ocolit pe la nord autostrada Palmyra-Deir ez-Zor, unde existau puncte de rezistență ale ISIS, pe care le-au izolat și încercuit. Pe măsură ce forțele de izbire siriene avansau, grupuri special destinate, sprijinite de elicopterele de atac rusești, lichidau punctele de rezistență ale ISIS, aflate în încercuire. Elicopterele de atac rusești și artileria siriană au distrus 50 VBIED (vehicle-borne improvised explosive devices) ale ISIS, trimise în întîmpinarea armatei siriene în apropiere de Deir ez-Zor. În primele două zile ale operației, numai în jurul orașului Deir ez-Zor, aviația rusă a neutralizat 1.200 de teroriști ISIS, a distrus 83 de vehicule blindate și 200 camionete cu mitraliere, camioane cu muniții și cisterne cu carburanți.

Avioanele rusești de cercetare fără pilot, cele de bombardament, cele de atac la sol și elicopterele de atac, au înregistrat un nou record, executînd fiecare, cîte 2,5 misiuni în decurs de 24 de ore, pe parcursul ultimilor două săptămîni, executînd în total 2.600 de lovituri aeriene. În plus de pe fregata rusă Admiral Essen, dislocată în marea Mediterană, au fost lansate rachete de croazieră Kalibr, împotriva tunelurilor din apropiere de Deir ez-Zor, folosite de ISIS ca depozite de muniții. Rolul acestor lovituri aeriene fiind acela de a curăța terenul de luptătorii ISIS, facilitînd astfel înaintarea armatei siriene. De la începutul ofensivei armatei siriene pentru eliberarea centrului și estului Siriei, se estimează că aviația rusă și armata siriană a scos din luptă peste 20.000 de teroriști ISIS, printre care și pe ministrul Apărării.

Pe 5 septembrie unitățile pentru operațiuni speciale ale armatei siriene (Tigrii), comandate de generalul de brigadă Suheil al-Hassan, făceau joncțiunea în Deir ez-Zor cu apărătorii orașului, conduși de generalul maior Issam Zahreddine. În tot acest timp, așa-zisele Forțe Democratice Siriene (SDF) compuse din kurzi, înarmate și sprijinite din aer de SUA, n-au mai cucerit niciun obiectiv important în Raqqa, capitala ISIS.  Raqqa se află în încercuire din octombrie 2016 și apărată de 3.000 de teroriști ISIS. Ministerul rus Apărării a comunicat presei faptul că după succesul înregistrat de armata siriană, elicoptere militare ale SUA au evacuat 20 de comandanți ISIS, împreună cu familiile lor, din diferite zone aflate în jurul orașului Deir ez-Zor.

Orașul Deir Ezzor este capitala provinciei cu același nume, de la granița cu Irak, de unde ISIS a trimis întăriri pentru apărarea orașelor irakiene Mosul și Tal Afar. De acea, luptele continuă întrucît ISIS mai are trupe la nord și de la sud de Deir ez-Zor, pe malul vestic al fluviului Eufrat cu care poate iniția noi contra-atacuri. Armata siriană a reușit securizarea zonei din jurul bazei aeriene Deir ez-Zor, aceasta fiind acum folosită de aviația siriană în ofensiva împotriva ISIS și pentru aprovizionarea cu alimente și medicamente a pcelor peste 100.000 de locuitori ai orașului Deir ez-Zor.

Pe 7 septembrie, armata siriană a dislocat în Deir ez-Zor și unități specializate de pontonieri, dotate cu poduri mobile, în intenția de a forța fluviul Eufrat. Prin creerea acestor puncte de trecere a fluviului, armata siriană intenționează să transfere masiv trupe pe malul estic care să se deplaseze 20-30 km la nord și la sud de Deir ez-Zor. Odată îndeplinită această etapă, unitățile armatei siriene vor traversa în sens invers Eufratul, învăluind pe la nord și sud dispozitivul ISIS, din jurul orașului Deir ez-Zor, încercuindu-l.

Continuarea și amplificarea acestei manevre de transfer de forțe și mijloace pe malul estic al Eufratului pe un front de circa 120 km va crea o zonă tampon în fața singurului teritoriu rămas în posesia ISIS. Care se întinde de la granița Siriei cu Irakul și include provincia Ninive din vestul Irakului.

DV

 

 

Operație de desant aeropurtat a armatei siriene, împotriva ISIS

 

Asediul Europei

in Polemici, controverse

Sute de ani, încă de la victoria lui Saladin şi căderea Ierusalimului, Europa a putut face faţă Islamului prin însăşi diversitatea ei. Neînţelegerile dintre ţările din Vest au făcut ca Islamul să nu poată pătrunde în inima Europei, ci doar să graviteze în jurul ei. Noi, cei din Est, ne tot lăudăm că am fost pavăza Europei în faţa musulmanilor, pe atunci personalizată de Imperiul Otoman, ca şi cum noi, europeni la bază, am fi fost angajaţi să avem grijă de ei, de mimozele din Vest.

În prezent, mediatic vorbind, poate şi practic mai încolo, Vestul este cuprins de panică şi oarecum ocupat de valul de musulmani care au năvălit, cu mic, cu mare, în grupuri mai mult sau mai puţin organizate, în sufrageria Europei, în inima ei, ocupînd treptat Germania, Franţa, Marea Britanie, şi alte ţări mai mici sau mai mari. Cum de este posibil ca, în plin elan tehnologic al omului alb, al Occidentului, să fim martorii unei posibile ocupaţii de către Islam, la înlocuirea crucii cu semiluna?

Cum spuneam mai sus, diversitatea a salvat Europa întotdeuna. Fie că am fost pavăză, noi, cei din est, valahi, sîrbi, bulgari şi unguri, leşi sau ruşi deopotrivă, fie că atunci cînd au trecut de noi, zidurile Vienei au făcut faţă. Chiar dacă francezii mai trădau şi se aliau cu otomanii cînd altora le ardea buza, întodeauna s-au găsit soluţii. Acum, însă, e altceva. Chiar dacă civilizaţia a învins acolo unde a fost cazul, chiar dacă europenii au demonstrat că prosperitatea există, ei au uitat că întotdeauna şi de cînd lumea, corupţia, lăcomia şi trădarea au stat la baza căderii chiar a unor imperii.

Concentrarea factorului de decizie la nivel european în maximum două puncte de interes, şi vorbim aici de Strasbourg şi Bruxelles, a făcut ca munca celor care se ocupau de cooptarea corupţiei să fie mult mai uşoară. Pînă în anii ’80, acest lucru părea imposibil, dar acum, prin UE, totul s-a simplificat. Cei care doreau să impună la nivelul naţiunilor europene valori care nu ne aparţineau sau acceptarea altor culturi au reuşit, nu prin ocupaţie militară, ci doar cu ceva bani, mai ales că ţările arabe, dacă e să ne referim la ele, în majoritate, nu duc lipsă de resurse. Este simplu acum să distrugi valorile oricărei naţiuni, în numele toleranţei, al corectitudinii politice sau al altor mesaje idioate propagate de mass-media corporatistă, fără să ai nici cea mai mică remuşcare. Acum, Europa, mediatic vorbind, este sub asediu. Curînd, însă, este posibil ca acest asediu să se transforme într-un coşmar pentru cei care acum stau inerţi şi acceptă să fie educaţi de către cei care conduc destinele continentului, acei politicieni care, deşi nu par, am convingerea că sînt corupţi total.

Pentru minţile limpezi din această lume, era de aşteptat să se producă un asemenea aflux de refugiaţi, în contextul în care securea războiului a fost slobozită puternic în zona Orientului mijlociu încă de acum 7 ani, şi a distrus milioane de vieţi. Cumva, cei fără de ţară trebuiau să plece undeva, şi cum Germania a deschis porţile, era doar o chestiune de timp ca acest plan bine gîndit, de distrugere din interior a Europei, să înceapă să prindă contur.

Creştinismul este supus unui atac din partea unor valori orientale, dar, cel mai important, din partea celor care vor, de fapt, impunerea ateismului şi a materialismului celor care cred în spiritualitatea şi puritatea lui Dumnezeu. Asistăm în fiecare zi la fapte şi dovezi incontestabile, iniţiate chiar de către cei care nu au legătura cu Islamul, care doresc ca Dumnezeu să fie exclus din viaţa celor care Îl iubesc. Europa pe care noi, ţările din est, am apărat-o sute de ani, este pe cale să se predea fără luptă unor valori pe care, cu ani în urmă, nu le împărtăşea şi nici nu le dorea asimilate. Atentatele la care acum asistăm sînt doar începutul unei crize profunde prin care ţările europene vor trece şi pînă la o fractură socială de proporţii mai este doar un singur pas, sau poate doar un Sarajevo mai elaborat.

Tano

PRM trebuie readus în paginile revistei „România Mare“

in Polemici, controverse

Prin bunăvoinţa dvs., vreau să-mi exprim un anumit punct de vedere despre felul în care PRM este văzut în judeţul Dîmboviţa şi, probabil, în întreaga ţară.

În primul rînd, să mă prezint: sînt cel pe care aţi avut amabilitatea să îl inseraţi în paginile revistei la rubrica „Mîndru că sînt PRM-ist“. Numele meu este Neculae Popescu, din comuna Motăeni. Scrisoarea mea de la acea dată era trimisă din Spania, unde eram împreună cu familia. Am omis să menţionez în acea scrisoare că deţin revista din anul 1991, că am participat la numeroase întruniri cu membrii marcanţi ai PRM, la Conferinţele pe ţară, la Congresele PRM, la marşul organizat de regretatul Vadim împotriva fraudării alegerilor.

Pentru a nu vă răpi prea mult din timpul dvs., vă voi relata ceea ce m-a făcut să vă adresez această scrisoare. În revista „România Mare“, la care sînt abonat, nu aveţi nici o rubrică din care să reiasă că Partidul România Mare nu a dispărut (aşa cum doresc mulţi duşmani de-ai noştri) şi să se evidenţieze efortul depus de multe filiale PRM din ţară pentru continuarea doctrinei PRM.

Vă rog să faceţi cunoscute în paginile revistei faptele săvîrşite de Escu (Popescu) şi acoliţii lui, de a împiedica buna activitate a filialelor PRM, de a da afară membri PRM după bunul plac, de a vinde anumite filiale şi de a încheia alianţe politice fără aprobarea Biroului Permanent.

Dacă veţi considera necesar, aşa cum a solicitat şi dl. Vasile Cerlincă, preşedintele PRM Suceava, vom veni la sediul central al PRM, din Bucureşti, pentru a vă ajuta să-i înlăturaţi pe impostorii care vor, pe nemuncite, să-şi însuşească conducerea unui partid pe care Tribunul Vadim l-a dus la cote înalte.

Cu deosebită consideraţie,

Neculae Popescu,

preşedintele Filialei PRM, comuna Motăeni, jud. Dîmboviţa

Nota redacţiei: Vă mulţumim pentru scrisoarea adresată revistei noastre. De-a lungul vremii aţi regăsit în paginile revistei articole şi avertizări referitoare la faptele contrare legii, săvîrşite de actuala conducere a PRM. Din păcate, relaţia existentă între cele două entităţi – partidul şi revista – conduse timp de un sfert de secol de Corneliu Vadim Tudor, a fost întreruptă prin refuzul partidului de a păstra revista aproape.

Dispozitivul militar al ISIS din centrul Siriei s-a prăbușit

in Polemici, controverse

Într-un articol anterior am descris operația de desant aeropurtat a armatei siriene, la 21 km în spatele liniilor de apărare ale ISIS, din noaptea de 11/12 august 2017. Sprijinul de foc fiind asigurat de elicoptere de cercetare și atac rusești Ka-52. Îndeplinirea acestei misiuni a permis armatei siriene să dea peste cap apărarea pregătită din timp și să avanseze rapid prin breșele create, eliberînd teritorii deținute de ISIS. Astfel că pe 19 august armata siriană a fost în măsură să realizeze joncțiunea de la nord la sud, tăind în două dispozitivul ISIS din centrul Siriei. Partea de vest, fiind complet încercuită.

Cu 24 de ore înainte ca încercuirea să fie completă, cîteva sute de vehicule ISIS au format mai multe coloane de marș și la adăpostul nopții au încercat să se îndrepte spre Deir ez-Zor. Fiecare coloană era compusă din tancuri, mașini ușor blindate, camionete înarmate cu mitraliere și mijloace antitanc, camioane cu trupe și muniții, cisterne cu carburanți. Rusia a confirmat că în săptămîna în care armata siriană a dus operația ofensivă în centrul Siriei, avioanele rusești au executat  290 de zboruri și au distrus 730 de ținte ISIS. Avioanele de cercetare fără pilot rusești (UAV) au executat 120 de ieșiri, descoperind peste 160 de ținte ale ISIS.Aproape toate coloanele ISIS au fost descoperite de avioanele de cercetare fără pilot rusești și au fost nimicite de avioanele și de elicopterele de atac rusești.

Restul forțelor ISIS prinse în buzunarul încercuit, n-au avut de ales și s-au retras în orașul Uqayrabat, o importantă intersecție de drumuri care leagă orașul Palmira de Hama, Homs și Raqaa. Aici s-au dat lupte grele și în cele din urmă orașul a fost eliberat de armata siriană. Ulterior, armata siriană a mai făcut o joncțiune, la 70 km est de prima, tot de la nord la sud, de la Al Kawm la Sukhna. S-a creat un al doilea buzunar, în care forțele ISIS din centrul Siriei sunt încercuite.

https://southfront.org/wp-content/uploads/2017/08/22aug_Homs_Province_Syria_War_Map.jpg?x94766

De ce este importantă această operație a armatei siriene ? Pînă acum, atacurile prin surprindere ale ISIS au avut succes datorită utilizării grupuri cu mare mobilitate, în care mijloacele auto blindate sau neblindate jucau un rol cheie. Cele două buzunare din centrul Siriei, aflate în curs de lichidare, au o importanță strategică, întrucît acolo există majoritatea cîmpurilor petrolifere și rafinăriile siriene. Eliberarea lor privînd ISIS de o importantă sursă de carburanți și limitînd capacitatea de manevră și de coordonare a acțiunilor ISIS.  Un alt avantaj creat este acela că armata siriană a reușit să izoleze total gruparea ISIS, de restul grupurilor rebele din Siria. Ceea ce înseamnă blocarea coridoarelor de aprovizionare cu arme, recruți și muniții ale ISIS de la celelalte grupări teroriste ”moderate”, susținute de Occident.

La victoria fulgerătoare a armatei siriene a contribuit și decizia Rusiei de a-și experimenta procedurile de întrebuințare ale noilor sale tipuri de arme, în conditiile cîmpului de luptă real. Concret, au fost testate noile sitemele silențioanse robotizate pe șenile (Platforma-M) și pe cele pe roți (Argo), comandate de la distanță. Acestea sunt vehicule ușor blindate, de dimensiuni mici (masă 800 kg), care se pot deplasa în condiții de deșert, cu viteza de 25-40 km/h. Roboții sunt dotați cu dispozitive opto-electronice de descoperire a țintelor și sunt înarmați cu mitraliere de calibrul 7.62 mm și cu patru lansatoare de grenade antitanc RPG-30. Operatorul rus din cabina de comandă poate descoperi ținta de la distanța de 1.500 m și poate executa fie misiuni de cercetare, fie să dirijeze robotul pînă la 150-200 m de inamic, de unde deschide focul. Chiar dacă nu au o capacitate mare de distrugere, important este că faptul că pe timp de noapte, roboții realizează surprinderea și provoacă riposta haotică adversarului. Prin aceasta, rebelii își demască elementele dispozitivului de apărăre care sunt apoi lovite de alte mijloace artileristice.

http://www.defense.gouv.fr/var/dicod/storage/images/base-de-medias/images/ema/sitta/armya-2016/uran-9/7749639-2-fre-FR/uran-9.jpg

Misiunile de cercetare prin luptă ale Platformei-M și Argo, au fost finalizate prin neutralizarea fiecărui element de dispozitiv al ISIS, de către un robot mai mare (Uran-9), tot din categoria UGCV (unmanned ground combat vehicles), utilizat masiv în această operație. Acesta este un mini tanc fără echipaj, cu masa de 10 tone, menit să asigure sprijinul cu foc ale infanteriei. Un tanc/ MLI actual are lungimea de 10 m, lățimea de 3-4 m, înălțimea 2,5-3 m, întimp ce Uran-9 are dimensiunile 5,12 m x 2,53 m x 2,5 m, motiv pentru care este descoperit de la distanțe mai mici și este mai greu de lovit.

Uran-9 are în turelă un tun girostabilizat calibrul 30 mm (cadență 350-400 proiectile/minut), o mitralieră coaxială PKT/PKTM calibrul 7,62mm, șase lansatoare de rachete termobarice Shmel-M și patru rachete antitanc 9S120 Ataka (rază de acțiune 6 km). Loviturile termobarice fiind utilizate în special pentru distrugerea punctelor de sprijin fortificate de ISIS.  Fratele său Uran-6 este un robot de deminare cu lamă de buldozer care a fost deja utilizat de armata siriană la dezafectarea cîmpurilor de mine din Aleppo și Palmyra, după eliberarea lor de sub ocupația ISIS. Rusia și-a propus ca în următorii 10 ani, să înlocuiască 30% din transportoarele blindate, mașinile de luptă ale infanteriei, mijloacele de deminare existente la forțele terestre și la infanteria marină, cu platforme robotizate, comandate de la distanță.

DV

Operație de desant aeropurtat a armatei siriene, împotriva ISIS

 

„Cine nu iubeşte animalele nu iubeşte nici oamenii“

in Polemici, controverse

 

Era de notorietate dragostea lui Corneliu Vadim Tudor pentru cîini. Este cunoscut faptul că majoritatea cîinilor lui Vadim i-au supravieţuit şi sînt încă în grija familiei sau a altor oameni buni, cu dragoste atît faţă de moştenirea lui Vadim, dar şi pentru animalele aflate în grijă.

La sediul central al Partidului România Mare au rămas, după moartea Tribunului, trei exemplare, dintre cele mai iubite de către fostul preşedinte, printre care şi deja vedeta Max, de care s-a ocupat în continuare un om cu suflet mare, şi mă refer aici la Emil Căpâlnaş, secretar executiv al PRM, dar, cel mai important, un suflet mare într-un corp plăpînd, secătuit de boală.

De curînd, însă, impostorul care şi-a aşezat trupul scîrnav pe scaunul Tribunului a găsit de cuviinţă că este timpul ca acei cîini să fie expulzaţi din curtea partidului, aşa că, în lipsa unei opoziţii, a izgonit, pentru a doua oară în ultimul an, numele de Vadim Tudor din PRM, lăsînd cîinii în stradă, pradă pieirii, dovedind nu doar că este un prost care s-a trezit pe un scaun mai mare decît mintea lui poate să înţeleagă, dar că şi sufletul îi este negru şi plin de ură împotriva numelui Vadim. Nume care tronează la intrarea în sediul central al Partidului România Mare, nume care îţi vorbeşte din orice colţ al oricărui sediu al acestui partid, mare cîndva, nume care este rostit de către acel impostor ori de cîte ori simte că are ceva de cîştigat.

Naţionalismul românesc se află într-un real impas. Partidul care a fost port-stindardul patriotismului românesc a ajuns pe mîna unor neghiobi, a unor falşi patrioţi şi a unui impostor. Justiţia nu-l recunoaşte. Patrioţii adevăraţi nu-l recunosc. Şi el semnează acte oficiale, în calitate de preşedinte interimar, documente care sînt puse sub semnul întrebării de către Justiţie. Despre ce patrioţi vorbim aici? Despre ce partid naţionalist discutăm, cînd este la cheremul unui escroc venit de la periferia mizeră a moralităţii? Însuşi conceptul de patriotism are la bază un sentiment al revoltei faţă de orice nedreptate care este împotriva naţiunii pe care o iubeşti sau a partidului şi doctrinei în care crezi şi te-ai aliat. Vă întreb eu, dragi naţionalişti din Partidul România Mare, cum vreţi să fiţi voi votaţi şi aleşi de acest popor minunat, dacă voi, prin exemplul vostru, daţi dovadă de laşitate şi acceptaţi mutual o conducere total compromisă şi chiar ilegală?

Cum vreţi voi, dragi naţionalişti, patrioţi şi iubitori de ţară, să fiţi luaţi în serios, cînd voi vă ascundeţi în spatele propriilor frici şi nu acţionaţi împotriva unui impostor? Cum vreţi voi să fiţi votaţi la următoarele alegeri, cînd voi, prin însăşi tăcerea voastră, negaţi şi vă lepădaţi de Corneliu Vadim Tudor, cel mai patriot român şi care acum se bucură de simpatie la nivel naţional doar pentru că tot ceea ce el a spus cîndva, acum se adevereşte? Cum doriţi să redeveniţi partid parlamentar, voi, membri ai PRM, cînd vă aliaţi la BINE cu exact cel care, în campania electorală din 2016, a pus cele mai mari piedici PRM, cel care a dezlănţuit o campanie deşănţată de discreditare a PRM, prin postul România TV, în care anunţa că acest partid, unicul partid patriotic şi autentic, nu mai există?! Cum puteţi fi atît de duri cu propria voastră menire? Cum să fiţi voi luaţi în serios de către România, cînd nici măcar voi NU vă luaţi în serios?

Numele lui Vadim va dăinui milenii, pentru că a avut curajul să iubească această ţară, România, pentru că a avut curajul să iubească românii. Voi, moştenitorii lui, l-aţi trădat prin însuşi faptul că nu aţi făcut nimic pentru ca impostorul care mînjeşte numele Tribunului să fie împiedicat să o facă. Aţi stat pe margine şi poate că aţi şi aplaudat, iar cei care nu au bătut din palme, prin tăcerea lor, şi-au dar girul izgonirii numelui Vadim din PRM.

Îmi doresc acum, pentru că tot aţi pornit pe acest drum, să redaţi familiei toate obiectele care au numele Vadim înscris pe ele, să renunţaţi să mai folosiţi numele Tribunului în scop electoral, şi voi, PRM, să vă găsiţi drumul pe care îl doriţi, alături de cei pe care îi sprijiniţi şi îi doriţi să vă conducă. Redaţi Tribunul familiei şi naţiunii române. Voi, PRM, nu aveţi nevoie de el! 

Tano

Operație de desant aeropurtat a armatei siriene, împotriva ISIS

in Polemici, controverse

În noaptea de 11/12 august 2017 armata siriană a executat o operație complexă, de cercetare prin luptă. Patru grupe din unitatea Tigrii ( forțe pentru operațiuni speciale ) au fost desantate aerian, la 21 km în spatele liniilor ISIS, la granița dintre provinciile Homs și Raqqah. Desantul, format din 50 de militari, a fost îmbarcat pe patru elicoptere de transport Mi-8/17, fiind debarcat în apropierea comunelor Bi’r Rumaylan, Khirbat Mukmān, Kadir și a orășelului Al-Qadir. Echipajele elicopterelor Mi-8/17 au fost dotate cu aparatură de vedere pe timp de noapte, iar traiectul a ocolit localitățile și căile de comunicații, zburîndu-se într-o zonă de deșert.

Pe 5 august, armata siriană eliberase orașul Sukhnah, iar operația de desant a Tigrilor s-a desfășurat la circa 40 de km nord de Sukhnah. Scopul urmărit de armata siriană fiind acela de a se elibera cît mai mult teren pentru a permite joncțiunea celor două dispozitive de luptă, cel din nord și cel din sud, tăind în două dispozitivul ISIS din centrul Siriei.

Pentru protecția elicopterelor de transport împotriva avioanelor coaliţiei anti-Stat Islamic, conduse de SUA, două avioane Su-35 ruseşti au asigurat protecţia lor, într-o zonă de serviciu în aer, la sud de orașul Raqqah. În acea perioadă de timp de pe baza aeriană rusească din Latakia a operat un avion A-50 AWACS  care a monitorizat din aer întreg traficul militar din Siria, sudul Turciei, nord-vestul Irakului și nordul Iordaniei. Tot ca misiune de asigurare de luptă, au fost trimise cu 6 ore înainte, două avioane de cercetare fără pilot ruseşti, acestea evluînd la mare înălţime. Avioanele fără pilot au monitorizat dispozitivele ISIS vizate de a fi neutralizate, urmărind totodată procedura de aterizare/decolare a formaţiilor de elicoptere, în raioanele de desantare, precum, apropierea în secret a militarilor sirieni de obiectivele ISIS, atacarea lor și rezultatele obținute.

Pentru executarea acestei misiuni au fost aleși militarii din unitatea Tigrii care au participat, la începutul lunii martie 2017, la operațiunea de eliberare a orașului Palmyra Ei au acționat atunci în cadrul grupelor de asalt mixte, alături de militarii Spetsnaz ( forțe pentru operațiuni speciale ale Federației Ruse ). Inițial, în 2014, antrenarea Tigrilor a fost începută de instructori Hezbollahului libanez, după experiența de luptă căpătată în tactici asimetrice și de gherilă urbană, împotriva armatei israeliene. De la sfîrșitul lui 2015, Tigrii au avut instructori ruși, de la care au deprins tehnici de luptă pe timp de noapte.

Tigrii sunt echipați cu uniforme de camuflaj ignifug tip MultiCam, căști de protecție balistică rusești de tip 6B47, cu vizor termal 1PN139, dispozitiv de ochire 1-P88-2, aparatură de vedere pe timp de noapte și veste anti-glont. Tigrii sunt dotați cu arma rusească cu amortizor AK-74M, prevăzută cu lunetă și telemetru laser ( Alpha 7115 ) și adaptată pentru aruncator de grenade automat AGS-30. Grupul de comando Tigrii mai dispune de mitraliera Pecheneg, pușca cu lunetă Orsis T-5000 și KSVK (de calibrul 12,7 mm) care penetrează blindate și zidurile clădirilor, lansatoarele antitanc portabile RPG -29 sau rachetele antitanc rusești Metis-M sau Kornet. Prin intermediul echipamentelor rusești primite, fiecare comandant de grupă comando poate transmite, via satelit, imagini în infra-roșu ale dispozitivelor ISIS și poate receptiona, tot via satelit, imagini transmise de avioanele de cercetare fără pilot rusești, ale acelorași dispozitive ISIS.

Odată ajunse în apropierea obiectivelor ISIS, grupele de comando Tigrii au efectuat cercetarea și au transmis în detaliu, către statul major rusesc al operației, compunerea dispozitivelor de luptă inamice. Marcînd cu echipamente ruseşti pe fascicol laser fiecare blindat, piesă de artilerie, camionetă dotată cu mitraliere, clădire fortificată apaținînd ISIS. Fascicolul laser era invizibil pentru teroriştii ISIS dar vizibil din zbor, de echipamentele de conducere a focului a celor patru elicoptere de cercetare și atac rusești Ka-52 care au asigurat protecția din aer și sprijinul cu foc al Tigrilor. Astfel, loviturile din aer au avut o precizie chirurgicală.

După ce elicopterele Ka-52 și-au terminat muniția, Tigrii au executat ambuscade împotriva lutătorilor ISIS rămași în viață. Ca urmare a atacului combinat, au fost distruse 8 puncte de control fortificate, trei tancuri, două blindate ușoare, șapte vehicule blindate capcană pline cu explozibil ( VBIED ), 17 camioane sau camionete Toyota, înarmate cu tunuri antiaeriene calibru mic sau mitraliere, patru piese de artilerie calibrul 122 mm și au fost eliminați aproape 100 de teroriști ISIS.

În zorii zilei de 12 august, trupele regulate ale armatei siriene și formațiuni de apărare națională au trecut la ofensivă împotriva ISIS, pătrunzînd prin culoarele făcute de Tigrii. Tigrii au menținut pozițiile ocupate pînă în la prînz, cînd grosul forțelor siriene au făcut joncțiunea cu ei, eliberînd o zonă de 12 k.m² de sub ocupația ISIS.

https://pbs.twimg.com/media/DHQj2X4XcAA95Je.jpg

În noaptea de 23/24 ianuarie 2017 a avut loc o operaţie de inserţie aeropurtată ruso-siriană în orașul Deir ez-Zor, încercuit de ISIS. Cele 20 de elicoptere siriene Mi-8/17 au executat un traiect de zbor cu lungimea de 250 km. Detaşamentul transportat de elicopterele Mi-8/17 a fost format din aproximativ avînd la bord militarii unui batalion din Brigada 153 a Diviziei 1  Tancuri (fără tancuri). Pe 28 iunie 2016, trei elicoptere de transport ale armatei SUA au executat o misiunede desant aerian, la 3 km sud de orașul al-Bukamal ( guvernoratul Deir ez-Zor din estul Siriei ), unde au debarcat un grup 30 de rebeli moderați FSA, instruiți de SUA. Misiunea s-a soldat cu un eșec, aproape toți membrii comandoului find uciși sau capturați de ISIS.

Ce relevanță are această operațiune limitată ? Ea demonstrează că armata siriană are forțe pentru operațiuni speciale, bine pregătite și tot mai numeroase. Aceste forțe speciale fiind antrenate să execute misiuni în adîncimea dispozitivului inamic, atît prin parașutare cît și prin desantare din elicoptere. Armata siriană mai dispune de 10-20 de avioane de transport cu trapă AN-26 ( lansează 42 de parașutiști ) și Il-76 ( capacitate 120 de parașutiști ), precum și de 40 de elicoptere de transport Mi-8/17 cu o capacitate de pînă la 24 de militari.

Cu ajutorul acestor avioane și elicoptere, armata siriană poate executa operațiuni de desant de nivelul unei brigăzi de infanterie ( aproximativ 2.500-3.500 de militari ). Susținute cu foc din aer de avioanele și elicopterele de atac rusești, subunitățile care compun brigada aeropurtată siriană, pot cuceri în mod independent intersecții de drumuri, localități, înălțimi dominante din deșert, pînă la 75 km în adîncimea dispozitivului ISIS. Ceea ce ar facilita curățarea terenului, crearea de breșe largi prin care să înainteze rapid grosului armatei siriene, către orașul  Deir ez-Zor, din trei direcții și eliberarea estului Siriei de ISIS.

DV

https://southfront.org/wp-content/uploads/2017/08/16aug_syria_war_map.jpg?x42033

Scrisoare pentru un Erou

in Polemici, controverse

 

Poate că e tîrziu şi timpul scurs de cînd ai plecat a făcut ca praful să se aştearnă gros pe sîngele tău, lăsat pe caldarîm. Erai un copil al unor părinţi, cînd ai plecat de acasă. Erai un frate, al unei surori, cînd ai căzut din această viaţă. Erai un tînăr entuziast, pornit să mişte lumea, erai poate un iubit, al unei tinere femei. Atunci cînd tu ai căzut, şi din această lume ai fost forţat să pleci, ai crezut din tot sufletul că cei pe care îi vei lăsa în urmă vor avea o viaţă mai bună, se vor bucura de libertate şi chiar de prosperitatea pe care fiecare o doreşte, fie ea materială, fie spirituală.

Tu ai murit, Erou al Revoluţiei. Tu ai murit pentru că nu ai mai dorit comunism. Tu ai plecat în lumea celor mai buni pentru că ai ales sacrificiul în locul unei vieţi cenuşii, aşa cum ne amintim încă noi, cei care am rămas în urma ta. Pentru că tu ai plecat ca părinţii tăi să aibă o viaţă tihnită şi să nu le mai fie frică de cei care ascultau pe la colţuri. Tu ai plecat pentru că ai vrut ca românii, cei pentru care te-ai sacrificat, să poată fi liberi să plece din ţară şi să se întoarcă oricînd doresc, fără să-i condamne cineva penal pentru asta. Tu nu ai vrut să ne părăseşti, dar cei care au orchestrat Revoluţia au decis că tu trebuie să mori. Ai ales să fii acolo, să te sacrifici, pentru ca noi, românii, să trăim mai bine. Să avem vieţile celor la care visam serile, cînd ascultam „Vocea Americii„ sau „Europa Liberă“. Ai plecat, tu, Eroul nostru, pentru ca noi să avem bunăstare, pentru ca noi să fim liberi.

Au fost vremuri tulburi atunci, dar vremurile care au urmat au fost şi sînt mult mai tulburi. Tu ai plecat şi sacrificul tău este redus acum la un monument, la tristeţea celor pe care i-ai lăsat în urmă, la durerea mamei tale care te plînge şi, poate, la această scrisoare pe care, cu întîrziere, noi, cei care am rămas, ţi-o trimitem şi pe care te rugăm să o împărtăşeşti şi celor care, atunci, la Revoluţie, te-au însoţit pe drumul sacrificiului. Pentru că sîngele vostru a făcut ca noi, cei care îţi scriem acum, să ne dorim ca voi toţi să nu fi murit.

Îţi scriem noi, acum, la 27 de ani de cînd pămîntul sfînt în care te afli, te-a acoperit, că ai murit pentru ca o parte din români să fie cu adevărat prosperi, dat fiind faptul că oportuniştii acum au ajuns la adolescenţa unei false aristocraţii. Tu, Erou al Revoluţiei, şi voi, cei care sînteţi alături de el, aţi murit pentru ca politicienii democraţiei dîmboviţene să se îmbogăţească la adăptostul furtului României. Aţi murit ca românii să circule liber prin lume, şi da, acum s-a întîmplat, mai mult de 4 milioane de români îşi caută speranţa pe alte meleaguri şi nici măcar nu mai vor să audă de întoarcerea acasă, în această ţară numită România, pentru care tu te-ai sacrificat.

Te-ai sacrificat pentru ca noi, românii, să trăim mai bine în propria ţară. Şi da, acum mai bine de 60% din români trăiesc la limita sărăciei. Iar o mică parte, sub 5% din cei care nici măcar nu au ieşit în stradă la Revoluţie, sau nici nu se născuseră, sînt acum cei care deţin averi impardonabil de mari, avînd ca slujbă doar un post de politician. Ei sînt bogaţi acum, ei au vîndut ţara pe bucăti, ei au adus România la gradul de colonie. Nu mai avem nimic din ce aveam. Nu mai deţinem nimic din ce deţineam. Te-ai sacrificat pentru ca Petre Roman să înceapă distrugerea acestei ţări, te-ai sacrificat ca Ion Iliescu să nu fie niciodată pedepsit inclusiv pentru sacrificiul tău. Ai murit, tu, Eroul nostru, pentru ca urmaşii celor care ne conduc să preia această ţară sleită de puteri şi să o distrugă, să o rupă în bucăţi, să ne îngenuncheze total, ireversibil.

Şi ai ieşit în stradă pentru un minim decent drept la informare. Cînd ai plecat tu dintre noi, aveam cîteva ore de privit la TV, din care mai mult de jumătate erau dedicate celor împotriva cărora ai militat. Acum, dragul meu Erou, avem sute de programe TV în care, cu cîteva excepţii, se promovează nonvalorile, iar dezinformarea şi faptul divers începe încă de la ora 5. Sîntem bombardaţi cu atît de multă informaţie încît prin însăşi diversitatea ei îşi pierde credibilitatea. Pînă să pleci tu, credeam că avem o istorie clară şi strămoşi stabili. Acum habar nu mai avem cine sîntem de fapt.

Ai ieşit în stradă şi sîngele tău a curs acolo pentru ca ei, comuniştii, să dispară, Securitatea să fie trecut şi copiii tăi să nu fie stresaţi de urechile din pereţi sau ochii indiscreţi ai informatorilor. Acum e mult mai simplu, sîntem atît de tehnologizaţi şi ascultaţi, încît a ajuns să ne placă. Dacă înainte Securitatea ne asculta, acum doar cine nu vrea nu o face.  Cînd tu trăiai, Eroule, ştiai că fiii celor care ne conduc fac abuzuri şi se distrează pe banii ţării. Dar nu ştiai, şi nici noi, cei care încă sîntem, că, dacă tai capul unui balaur, alte sute îi cresc la loc. Pentru că, află tu, cel care ai plătit cu viaţa, că la Tîrgovişte s-a tăiat un cap, în sfînta zi de Crăciun, pentru ca sute de alte capete să crească şi să se înfrupte din trupul puternic de atunci al României.

Tu te odihneşti pe veci, cu viaţa frîntă mult prea devreme, iar ei, acele capete hidoase care au crescut la adăpostul sîngelui tău, nu îşi mai amintesc decît vag de tine. Presa, acele televiziuni la care poate visai înainte de plecarea ta nu îşi mai amintesc de tine, Eroule, decît atunci cînd bunul-simţ le impune, de ziua morţii tale. Şi asta poate încă puţin timp, pînă cînd, deasupra mormîntului tău se va aşterne uitarea.

Aţi plecat prematur dintre noi tu şi voi, eroii unei Revoluţii trucate, pentru ca averile unor bandiţi, pe care tu atunci nici măcar nu îi ştiai, să crească, pentru ca puterea acelor hoţi să devină literă de lege în România. Voi aţi murit pentru ca hoţia să devină paradigma societăţii româneşti, iar cei care suferă nu mai au nici puterea şi nici curajul pe care voi, cei care vă odihniţi acum, l-aţi avut în 1989.

Îţi scriu acum ţie, cel plecat dintre noi, că sîntem vinovaţi cu toţii pentru că sîngele tău a curs în van. Şi iertare eu îţi cer, în numele meu şi poate al celor care încă simt româneşte, că sîntem prea laşi ca să te răzbunăm. Aţi murit pentru ca noi să fim bine, şi nu sîntem. Ne este ruşine pentru sîngele pe care voi l-aţi lăsat în urmă, pentru sîngele vostru aflat pe mîinile lor, ale bandiţilor care v-au omorît, şi care acum, nerăzbunat, ne strigă să nu îi iertăm.

Tano

America se pregăteşte să preia controlul asupra economiei româneşti (2)

in Polemici, controverse

 

Mai apoi?

Mai apoi s-au stabilit baze la Kogălniceanu şi Deveselu, acţiuni de resort militar, dar şi cu însemnătate economică. S-au făcut oareşce speculaţii pe piaţa mobiliară şi pe cea financiar-bancară. Franklin Templeton Investments a preluat administrarea Fondului Proprietatea, o magaoaie netransparentă de importanţă majoră pe piaţa bursieră autohtonă. Mark Gitenstein, după expirarea mandatului de ambasador, a fost cooptat în consiliul de administraţie al FP. Numai în anul 2013, anul cînd acesta a început să lucreze cu Franklin Templeton, o mie de cesionari de drepturi litigioase au încasat despăgubiri de 1,5 miliarde de euro… Acţionarul majoritar al Proprietăţii este tot american, Elliott Associates…

Cu acelaşi Gitenstein, retras din diplomaţie, în echipă, firma de avocatură Mayer Brown a început să consilieze Astra Asigurări. Am putea spune că Statele Unite, fără să se erijeze în jucător major în economia românească, şi-au stabilit nişte poziţii-cheie, de unde ar putea porni oricînd o ofensivă de cucerire a pieţei în ansamblu ei. Şi se pare că trompeţii tocmai sună această ofensivă…

Cum pregăteşte România venirea investiţiilor americane. Ce face între timp Statul Român?

Păi, în timp ce ambasadorul Hans Klemm nu precupeţeşte nici un efort pentru a-l convinge pe Tudorel Toader de sprijinul său nelimitat, în timp ce Klaus Iohannis se cutremură plăcut la fiecare ghiont amical al lui Donald Trump, în timp ce rudele lui Teo Peter se întreabă dacă nu cumva un judecător intransigent, obsedat de ideea de dreptate, ca-n filmele de la Hollywood, îl condamnă pe puşcaşul marin care l-a omorît pe muzician la vreo două mii de ani de închisoare, în timp ce tineretul patriei se ghiftuieşte cu ofertele de sezon de la MacDonald, Kentucky Fried Chicken, Pepsi şi Coca Cola, în tot ce acest timp, Statul lucrează la programul de guvernare. Numitul program prevede, printre alte minuni, înfiinţarea unui Fond Suveran de Dezvoltare şi Investiţii (FSDI), care urmează să strîngă zece miliarde de euro, prin exploatarea Engie, E.ON, Electrica, OMV Petrom, Telekom România, Loteria Română, Oil Terminal, Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Aeroporturi Bucureşti, Societatea Naţională a Sării etc.

E drept, Bugetul de Stat va suferi în primă fază pierderi estimate de 2,6 mld de euro, dar, sîntem asiguraţi, investiţiile efectuate de FDSI ne vor umple de bani într-un orizont oarecare de timp…

În ce va investi FDSI? Păi în capitalizarea Tarom (oare cine face avioane?), a Nuclearelectrica (cine produce tehnică de resort?), în capacităţi de producţie în agricultură, cu precădere în cereale (Cargill vă spune ceva?!?), FDSI va finanţa construcţia de autostrăzi (Bechtel?!?) şi, cu voia dumneavoastră, ultimul punct pe listă, „o altă industrie dezvoltată va fi cea de armament“ (Cine oare, cine oare, cine ne tot vinde nouă tehnică militară?)…

E de menţionat că, prin 2011-2012, Franklin Templeton a mai încercat, împreună cu Bell Pottinger, tot în România, devalizarea unui alt fond suveran, cel administrat de Qatari Investment Agency. Manevra a fost denunţată în presa nealiniată, de mine, la OTV, de Cornel Ivanciuc în „Caţavencii“ („Operaţiunea Bani pentru Partid – Faza pe Fondul Proprietatea“) etc. şi planul dejucat.

Mă întreb cine va administra FDSI şi dacă nu va fi cazul ca board-ul să apeleze la experienţa nepreţuită a vreunui Mark Gitenstein sau Hans Klemm…

Semne în presă, pentru un ochi avizat

Tot între timp, asistăm la o insolită campanie media. „Ziarul Financiar“, tribună oficială de militanţă a intereselor americane, publică trei texte interesante în aceeaşi pagină:

  1. „Studiu Deloitte: Scenariile posibile după introducerea contribuţiilor sociale în sarcina angajatului. Salariul brut ar trebui majorat cu cel puţin 22% pentru a nu scădea salariul net“.
  2. PwC: „Impactul trecerii contribuţiilor sociale în sarcina angajatului – Salariile ar putea să scadă cu 22%!“ (Parcă îl aud pe Hans Klemm mustrînd guvernul că nu luptă îndeajuns cu corupţia!)
  3. Un gigant din industria ţigaretelor face o fabrică de 490 milioane de euro în Otopeni şi va crea 300 de noi locuri de muncă.

În paralel, Guvernul PSD, strîns cu uşa, ia în calcul impozitarea locală a profitului multinaţionalelor (europene) şi chiar taxarea cifrei de afaceri. Cam prea multe corporaţii din Europa îşi fac mendrele la noi în ţară! Unde să mai fie loc pentru onestele firme de peste lac?

Franklin Templeton (un exemplu la întîmplare!) a dat în judecată conducerea Engie pentru încheierea unor contracte abuzive. Francezii de la fosta GDF Suez au făcut cică nişte matrapazlîcuri pentru a reduce profitul Engie România, prejudiciind astfel acţionariatul local, între care şi Proprietatea, mutînd cîştigul în Hexagon…

E perfect adevărat! Presa română a denunţat practica Engie de a contracta inutil fel şi fel de năzbîtii („Recuperatorii banilor pentru facturi restante sînt subvenţionaţi de bunii platnici!“, de subsemnatul, în „Puterea“, 7 august 2016, „Consumator român hăituit de furnizorul de gaze“ de Roland Cătălin Pena, „Evenimentul Zilei“ de joi, 18 august 2016).

Dar Franklin Templeton, acţionar prin FP la Engie de ceva vreme, de-abia acum a observat? Şi, între noi fie vorba, practicile franceze nu-i sînt străine nici „corectului“ FT…

Cum primeşte DNA calitate şi competenţe să instrumenteze toate dosarele economice majore

Bine, am înţeles, vin americanii şi vor să se aşeze în lojă! Dar cum îi ridicăm de pe locurile de onoare pe Telekom, Orange, SocGen, Erste, Dalkia Veolia Vivendi, Enel, Engie etc., care sînt bine proptiţi, exploatează deja de multişor activele şi se află şi sub umbrela UE, ţinută ferm de la Bruxelles? Iată cum! Am plăcerea să semnalez un fapt aparent minor, trecut neobservat, dar care va genera efecte uriaşe:

Curtea de Apel Bucureşti a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea unei chestiuni de drept într-un dosar prăfuit, judecat de vreo 16 ani, cel al Băncii Române de Scont. Curtea Supremă are această obligaţie, de a dezlega, prin complete speciale compuse din nouă judecători, probleme de interpretare ridicate de instanţele inferioare din ţară…

Întrebarea pusă de instanţa Curţii de Apel a fost:

„Dacă în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea BNR, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul Penal“.

Raportul în speţă (dosar nr. 977/1/2017/HP/P pentru cauza nr. 61261/3/2010) a fost elaborat de magistratul Geanina Cristina Arghir, unul dintre cei nouă membri al completului de dezlegare a chestiunilor de drept în penal. Raportul a fost adoptat prin hotărîre definitivă, cu putere de lege imediat după publicare, exact în forma în care a fost redactat.

(Între noi fie vorba, eu, personal, mă îndoiesc sincer că cei nouă s-au deranjat măcar să se întrunească în şedinţă publică! Completul s-a reunit oficial în data de 30 mai 2017, orele 9 a.m.. La ora 10.55, minuta era deja publicată pe portal, scj.ro… Procedura n-ar fi permis timpul fizic de citire, apelare, judecare, deliberare şi pronunţare, apoi redactare şi trimitere a textului încheierii către administratorul site-ului…)

Care e importanţa hotărîrii? Condamnarea Preşedintelui BRS, Teodor Nicolăescu, era deja pecetluită de la fond, 7 ani de închisoare…

Motivarea judecătoarei Arghir este cheia: Orice funcţionar superior care conduce o entitate privată supusă autorizării şi controlului unei autorităţi de Stat are o condiţie asimilabilă celei funcţionarului public, în materie penală.

Prin autoritate publică se înţelege, şi doamna Geanina Arghir enumeră explicit, Consiliul Concurenţei, CAN, Autoritatea de Supraveghere Financiară, ANCOM etc. Toată lumea e funcţionar public! Hotărîrea ICCJ a fost publicată şi funcţionează deja ca o lege.

Mai mult, prin decizia definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel în dosarul BRS, aşteptată în această toamnă, se va descrie o practică. Alături de Nicolăescu vor fi condamnaţi definitiv Constantin Haţeganu, Răzvan Haritonovici şi Dan Săftescu, foşti şefi ai Astra Asigurări. Condamnările lor vor avea încadrări de funcţionari publici. Culmea e că ei chiar erau funcţionari publici la data comiterii prezumatelor fapte, în 2001, Astra s-a privatizat abia în 2002… Dar lumea a uitat, cine mai ştie azi, în 2017, dacă Astra era a Statului sau a unui particular?

Prin redactarea hotărîrii Curţii de Apel, însă, se va face trimitere la decizia completului ICCJ de dezlegare a chestiunii de drept penal. Se va transcrie raportul doamnei judecător Arghir… Asta presupune că avem lege, avem practică… Şefii Engie, Enel (normate de ANRE), Telekom, Orange (ANCOM), băncilor (BNR), societăţilor de asigurări, bursei (ASF) etc. sînt, cu toţii, funcţionari publici.

Care e miza? Păi toate dosarele penale viitoare nu vor mai trece pe la DIICOT sau pe la Direcţia de Investigare a Fraudelor, ci direct pe la DNA. DNA-ul e, zice-se, fief american pe tărîmul justiţiei carpato-danubiano-pontice… Există aşadar elementul suprem de presiune asupra oricărui preşesinte de companie europeană.

O să fie bine! După ce va fi, o vreme, rău…

Publicul mai vîrstnic, antrenat să tot aştepte americanii, se poate simţi împlinit! La fel şi cititorii mai juni, fermecaţi de Visul American… Americanii vin! Sînt aproape aici!

Ca să fiu consecvent ţelului meu de a fi obiectiv, indiferent de convingeri şi de raţiuni afective, trebuie să spun că, în opinia mea, nu e rău. Economia americană e mai pragmatică, mai dinamică, mai viabilă decît cea europeană. Moneda americană e viitorul. Spaţiul european comunitar nu poate dăinui mult, nici moneda sa utopică, artificială, fragilă prin concepţie. România nu va apuca să treacă la Euro. Pînă cînd vom fi noi pregătiţi, va dispărea obiectivul alinierii… (Românul e oricum un om de afaceri prost, naiv şi lipsit de loialitate şi disciplină! În ziua în care dolarul va depăşi euro cu un ban, proprietarul mioritic va pretinde chirie în parai, firmele vor factura în dolari, îmi pariez viaţa!)

Prezenţa americană ne va face la un moment dat să trăim mai bine. Problema e pe unde scoatem cămaşa în următorii zece ani, cînd seismele economiei politice vor nărui şi ce-a mai rămas din bunăstarea noastră pricăjită…

Sfîrşit

Mihai Antonescu, analist financiar şi politic, jurnalist cu 27 de ani de experienţă, membru fondator al Centrului de Analiză şi Prognoză Orientativă (CAPO)

America se pregăteşte să preia controlul asupra economiei româneşti (1)

Zsolt Németh respinge ideea reconcilierii româno-maghiare (3)

in Polemici, controverse

 

Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad – un instrument al FIDESZ de manipulare

La finalul primei zile a Universităţii de Vară de la Băile Tuşnad am înţeles că, de fapt, această universitate este doar un instrument de manipulare folosit la maximum de către Viktor Orbán şi FIDESZ pentru promovarea agendei de partid. Discursurile autonomiste fac parte din programul obişnuit, dar voturile sînt mult mai importante. Este evident că prin interpretarea total inversă a gesturilor şi vorbelor lui Klaus Iohannis cu ocazia vizitei sale în Secuime politicienii de la Budapesta au vrut să atenueze mesajul preşedintelui României: Harghita şi Covasna sînt în România şi ungurii din România sînt partenerul strategic în politica internă a României, nu Ungaria, care este o altă ţară şi cu care sînt relaţii internaţionale reglementate de tratate internaţionale. Zsolt Semjén, Zsolt Németh şi ceilalţi politicieni au vrut să minimalizeze impactul vizitei lui Klaus Iohannis. Au apreciat-o, i-au dat propria interpretare, potrivit căreia ar fi o recunoaştere parţială a autonomiei, dar de fapt au subliniat, ori de cîte ori au avut ocazia, că ei, FIDESZ-ul şi guvernul maghiar au grijă de ungurii din Transilvania. Zsolt Semjén s-a lăudat că a îndeplinit o sarcină trasată de şeful său, Viktor Orbán, de a asigura transmisia evenimentelor sportive pentru ungurii din ţările învecinate Ungariei în limba maghiară. A spus că, în ciuda birocraţiei din UE, a cumpărat pur şi simplu drepturile de emisie pentru campionatele de fotbal, olimpiade şi alte evenimente sportive de anvergură, pentru a asigura transmisia în limba maghiară în România, Slovacia şi în alte ţări unde există minoritate maghiară. Mă întreb oare cum a făcut asta guvernul de la Budapesta, a cumpărat Guvernul maghiar aceste drepturi de transmitere a evenimentelor sportive sau s-a folosit de firme paravan? Tot Zsolt Semjén a spus că unificarea naţiunii maghiare, începută în 2010, este în desfăşurare şi a ajuns la un punct de turnură. A fost deja înregistrată deja cererea cu numărul 1 milion pentru acordarea cetăţeniei maghiare, fiind deja acordate 975.000 de cetăţenii. S-a lăudat că el, împreună cu Zsolt Németh, a avut rolul important în implementarea politicii de acordare a cetăţeniei maghiare, în ciuda opoziţiei partidului de stînga din Ungaria. Ce intensă campanie pentru FIDESZ! Ba mai mult, a subliniat că premierul Viktor Orbán a trimis 1 milion de scrisori către noii cetăţeni. Aminteşte publicului să se înregistreze în Registrul deschis de guvern pentru a putea vota la alegerile parlamentare de anul viitor din Ungaria. Desigur, mesajul era clar: să voteze FIDESZ. În tabără sînt mai multe afişe cu acest registru şi rolul decisiv în alegerile de anul viitor. Încă o dovadă că Viktor Orbán a confiscat Universitatea de vară pentru promovarea imaginii sale şi a propriului partid, folosindu-se de ea ca instrument de manipulare a opiniei publice.

Poziţia lui Zsolt Németh, preşedintele Comisiei de Politică Externă din Parlamentul maghiar, faţă de ideea reconcilierii româno-maghiare

În discursul inaugural al Universităţii de Vară, Zsolt Németh a insistat pe relansarea dialogului româno-maghiar prin vizita preşedintelui Iohannis în Secuime. Am arătat mai sus ideile principale din discursul său. Încurajat de asemenea comentarii ale preşedintelui Comisiei de Politică Externă a Parlamentului de la Budapesta, la finalul unui panel moderat de domnia sa, l-am întrebat dacă în viitorul apropiat este posibilă o reconciliere istorică româno-maghiară după modelul franco-german. S-a eschivat, propunînd invitaţilor să răspundă fiecare la întrebările puse din public. Cu excepţia lui Zsolt Szilágyi, preşedintele Partidului Popular Maghiar din Transilvania, ceilalţi au evitat această întrebare şi au răspuns la celelalte întrebări puse de public. Zsolt Szilágyi a spus că la 100 de ani de la Unire rolul ungurilor în Transilvania ar trebui reconsiderat, pentru că ei nu vor să dispară din România ca saşii. A subliniat că ungurii din Transilvania nu reprezintă un pericol pentru securitatea României. Ei vor să trăiască în pace cu românii, cu care împart aceleaşi idei şi valori. Baza reconcilierii istorice dintre unguri şi români este recunoaşterea autonomiei pentru ungurii din Transilvania. M-am aşteptat ca la finalul răspunsurilor invitaţilor să răspundă şi Zsolt Németh, mai ales că am specificat că întrebarea îi este lui adresată. Dimpotrivă, a evitat să răspundă, spunînd la final că el este doar moderator al panelului şi nu este obligat să răspundă întrebărilor. Nu doar eu am fost dezamăgit de refuzul direct al preşedintelui Comisiei de Politică Externă din Parlamentul Ungariei, Zsolt Németh, de a răspunde la această întrebare referitoare la reconcilierea româno-maghiară. În orele următoare mai mulţi intelectuali maghiari din Transilvania s-au apropiat de mine şi şi-au exprimat dezamăgirea faţă de fuga de răspuns a lui Zsolt Németh. Şi ei, probabil ca şi alte persoane din public, s-ar fi aşteptat la un răspuns ferm din partea sa. Cum poate fi interpretat refuzul lui Zsolt Németh, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Parlamentului de la Budapesta, de a se pronunţa cu privire la oportunitatea reconcilierii româno-maghiare? Refuzul lui Zsolt Németh este o dovadă că la Budapesta nu există încă un partener de dialog credibil, care să dorească cu adevărat acest dialog între români şi maghiari. Este o dovadă că politicienii din jurul lui Viktor Orbán fac doar declaraţii goale de conţinut despre îmbunătăţirea relaţiilor cu România, fac doar declaraţii de paradă cu care se afişează în Uniunea Europeană sau la Washington, fără să dorească cu adevărat o reconciliere cu românii. Preferă să păstreze sămînţa de dispută între români şi maghiari, dispută care asigură un număr de voturi în alegerile parlamentare. Refuz să cred că Zsolt Németh s-a eschivat deoarece nu avea nici un mandat din partea lui Viktor Orbán. Zsolt Németh este totuşi preşedintele Comisiei de Politică externă din parlament, este o voce puternică în politica externă a Ungariei. Să fie oare chiar atît de obedient faţă de Viktor Orbán, încît nu are curajul să răspundă la o simplă întrebare pusă de un jurnalist pe tema reconcilierii româno-ungare? Un lucru este evident: Zsolt Németh, din înălţimea funcţiei sale parlamentare, a ratat ocazia de a arăta că Ungaria doreşte să fie un factor de stabilitate în această parte a Europei şi doreşte reconcilierea istorică dintre români şi unguri.

Sfîrşit

Marius Diaconescu

Iranul  foarte aproape de achiziția avioanelor multirol Suhoi din Rusia

in Polemici, controverse

Aflat la Teheran, într-o vizită oficială, vicepremierul rus Dmitri Rogozin a stabilit cu ministrul Apărării iranian, Hossein Dehghan, cîteva măsuri de întărire a cooperării militare, precum și în domeniul transferulului tehnologic.

Unul din punctele de pe ordinea de zi a fost solicitarea Iranului de a achiziționa 18 avioane multirol Su-35 și 8 Su-30SM. Rusia consideră că cele două tipuri de aeronave ar dispune de tehnologie supusă sancțiunilor ONU impuse Iranului și că livrarea ar putea fi blocată de SUA în Consiliul de Securitate al ONU. În schimb ar fi dispusă să ofere avioane noi MiG-35, dotate cu radarul Zhuk AE de tip AESA, apropiat ca performanțe de radarele occidentale.

Iranul nu dorește MiG-35 cea mai nouă variantă de MiG-29, adică un avion multirol ușor. Rusia a propus să livreze în schimb avioane Su-27SM3, la mâna a doua. Su-27SM3 reprezintă o versiune modernizată a modelului Su-27, existentă în aviația militară rusească. Fiecare din cele două motoare AL-31F M1 de pe Su-27SM3 dezvoltă o tracțiune de  13.700 kgf , față de 12.500 kgf a celor de pe Su-27 dar inferioară motoarelor AL-41FL S de pe Su-35 care au 14.700 kgf . Sistemele electronice și de arme ale lui Su-27SM3 sunt aduse aproape de Su-35. Spre deosebire de Su-35 și Su-30SM, Su-27SM3 nu dispune de tracțiune vectorizată a motoarelor.

Inamicii Iranului din zonă sunt Israelul care deține 74 avioane F-15 și Arabia Saudită care operează 129 de F-15. Ori acestor F-15 nu li se pot opune decît avioane cu performanțe similare precum Su-35 sau Su-30SM. Cum întîlnirea celor doi oficiali a avut loc înainte de intrarea în vigoare a noi sancțiuni impuse de administrația SUA împotriva Rusiei și Iranului, Teheranul speră că Moscova va accepta să-i vîndă avioane Su-35 și Su-30SM .

DV

 

 

 

Du-te Sus