Numarul curent editia digitalaAbonament editia tiparita (livrare in Romania)

• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse

Ziua în care ONU a murit

in Polemici, controverse

Despre Yalta se pot spune multe. Unele lucruri reale, altele imaginare. Dar există ceva ce nimeni nu neagă, nimeni nu contestă. Acolo, la Yalta, preşedintele american de atunci, Roosevelt a negociat cu Stalin înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite – ONU. Îngrozit de ororile războiului care dura de mai bine de 5 ani, preşedintele american îşi dorea ca peste toate popoarele lumii să existe o organizaţie care să aibă drept obiectiv protejarea păcii pe Terra. America, prin preşedintele ei de atunci, are acest merit. Putem spune, aşadar, că ONU s-a născut pe malul Mării Negre, pe 11 februarie 1945. Acum, însă, la 73 de ani, ONU a ajuns un bătrîn gîrbovit, fără nici o putere, fără nici un sens, fără nici o forţă, fără nimic care să ajute lumea în care trăim, decît poate un buget prea mare, un personal bine plătit şi un secretar general de carton.[…]

 

Continuarea articolului o puteti citi in numarul 1440 al revistei Romania Mare,

ce apare miercuri, 25 aprilie, pe tarabe. 

Va multumim,

REDACTIA 

 

Adrian Năstase: Lumea globalizată se bazează tot mai mult pe existenţa «guşterilor»

 

 

 

Ce nu ne uneşte cu Basarabia (1)

in Polemici, controverse

Pe 27 martie am sărbătorit 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. V-aţi întrebat vreodată despre relaţiile dintre Republica Moldova şi România, despre problemele contemporane dintre aceste două state şi ce nu ne uneşte pe noi într-un singur stat? Deseori cînd vorbim despre unire, majoritatea ne gîndim la unirea dintre Republica Moldova şi România, uitînd însă că în jurul teritoriului României de astăzi există teritorii care au aparţinut cîndva României Mari: Timokul, Herţa, Bucovina de Nord, Cadrilaterul, Basarabia (astăzi Republica Moldova), Bugeacul. Mihai Eminescu, marele poet naţional, spunea „De la Nistru, Pîn’ la Tisa/Tot românu’ plînsu-mi-sa“, pentru că am avut cîndva într-o epocă mai îndepărtată teritorii care astăzi aparţin Ungariei, pînă la rîul Tisa. Deci iată, vedeţi cîte teritorii a avut România şi cît de mare ar fi putut să fie astăzi dacă avea grijă de ele. Pe parcursul istoriei, România nu s-a interesat niciodată la modul serios să includă şi să aducă acasă toate teritoriile pierdute, pentru că de la Burebista încoace România nu a atacat nici o ţară din propria plăcere, ci a învăţat cel mai bine lecţia apărării sau a capului plecat. O zicală mai veche zice că cel care se apără mereu va pierde în propria apărare. Probabil deja persistă în conştiinţa noastră supuşenia şi pierzania faţă de străini. Cu alte cuvinte, privind la situaţia de astăzi, înţeleg de ce România se limitează doar la Republica Moldova. Pentru că este un fel de stat fictiv, este mult mai independent comparativ cu alte regiuni istorice româneşti şi care din păcate nu au nici o elementară autonomie. Din alt punct de vedere, nu este frumos în Secolul XXI să răscoleşti trecutul şi e ruşinos să-ţi ceri teritoriile strămoşilor înapoi. Europa nu va privi cu ochi buni acest lucru. Dar de ce oare să-ţi fie ruşine să-ţi ceri înapoi teritoriile acaparate de străini, subjugate, anexate, cînd nu din vina ta s-a întîmplat aceasta? Pactul Ribbentrop-Molotov a fost contestat, anulat, însă nimeni nu a revendicat graniţele. România înţelege cu perspicacitate că Republica Moldova nu este un stat, ci este o invenţie a ruşilor din 1812. Din păcate, în 1991, cînd Republica Socialistă Sovietică Moldovenească scapă miraculos din braţele Uniunii Sovietice, îşi cîştigă aşa-numita independenţă, România a fost prima dintre statele lumii care recunoaşte independenţa acestui stat. Această independenţă dăruită moldovenilor, mult aşteptată de altfel în prezent, este un obstacol, un paravan antiromânesc, antiunionist, pentru că acest lucru a întărit ideea că există un stat independent, Republica Moldova, şi că orice implicare a României în treburile acestui stat contravine legilor internaţionale. Rusia are de cîştigat din această situaţie, care-i convine de minune, jucîndu-se cu independenţa ambelor state cum doreşte. Toate unirile care au avut loc începînd cu prima mare unire înfăptuită de Mihai Viteazul, în 1600, pînă la Marea Unire din 1918, au fost greu realizabile. Românii basarabenii sînt cel mai mult afectaţi şi dezbinaţi la nivel etnic din 1812, cînd anexarea unei părţi din teritoriul Moldovei, numită mai tîrziu Basarabia, a sporit influenţa rusă în detrimentul culturii şi sferei sociale. Toate elementele naţionale se schimbă exponenţial în defavoarea românilor. Dificultatea majoră a problemei actuale constă în readucerea simbolurilor şi valorilor naţionale româneşti. Infiltrarea persoanelor alolingve pe teritoriul Moldovei a fost o tactică excelentă, promovată de imperiul ţarist, ulterior continuată de către URSS, care avea ca scop îngreunarea şi blocarea tuturor posibilităţilor de reîntoarcere a acestor teritorii la România. Pentru o bună parte din cetăţenii alolingvi şi moldoveni, unirea este spaima vieţii lor, un pericol major la adresa etniei din care provin, fie că e rus, ucrainian, găgăuz, rrom, evreu, bulgar, moldovean sau altă etnie. Aceste conspiraţii şi teorii de defăimare a României parvin încă din straturile istorice propagandistice sovietice, unde erau îndobitociţi pînă la disperare că România este duşmanul numărul unu şi că moldovenii nu sînt români. Astăzi, imaginea României în Republica Moldova este încă una ştirbită şi este impregnată negativ în memoria colectivă. Este puţin explorat un sistem bine definit sau metode funcţionale în vederea consolidării şi îmbunătăţirii dialogului între cetăţenii alolingvi care trăiesc pe teritoriul Republicii Moldova şi România. Ei nu ştiu cum să înţeleagă şi să aprecieze ce înseamnă de fapt unirea, ce este România şi care este viitorul lor în cadrul acestei uniri. Persoanele alolingve din Republica Moldova care constituie în prezent 35% din totalul cetăţenilor moldoveni nu vor să audă de România, nu mai spun de procesul de unire. Şi mai grav este faptul că societatea moldovenească este dezbinată, este debusolată, iar acest sindrom se acutizează pe an ce trece. Niciodată nu vom reuşi să strîngem relaţiile atît timp cît cetăţenii alolingvi vor vota contra idealurilor naţiunii moldo-române. Primul minus major în vederea relaţiilor este insuficienţa informaţională despre România, despre români în sine, despre istoria României. Fiecare român trebuie să meargă în fiecare oraş sau sat din Republica Moldova şi să explice oamenilor ce este România, care este istoria ei, care sînt problemele actuale între aceste două state şi care este viitorul. Un alt fenomen malefic ce bîntuie în Republica Moldova sînt moldovenii sovietizaţi, care ulterior au contribuit la sovietizarea acestei regiuni şi stabilirea unei frontiere de ură şi agregat antiromânesc, cărora li s-a întipărit în mintea lor segregaţionistă că nu sînt români, ci moldoveni. Necunoscîndu-şi propria istorie, au prins uşor momeala şi astăzi hălăduiesc pe străzi şi strigă în gura mare că sînt moldoveni. Dar ştiu ei oare că astăzi moldovenii trăiesc în România? Oare ce caută ei acolo? Liderul politic rus Vladimir Jirinovski, care urăşte tot ce ţine de români, a confirmat totuşi faptul că moldovenii au fost invenţia rusească şi că de fapt nu există moldoveni, ci români.

(va urma)

Prof. Lucian Dimitriu

Filosofia Naţionalismului

in Polemici, controverse

Sînt popoare întregi care trăiesc azi sub semnul naţionalismului. Există alte popoare în Europa care se definesc tocmai prin aceea că nu sînt naţionaliste. Şi unele, şi altele, prin urmare, au luat atitudine: pentru sau împotriva lui. Mai e ceasul să te întrebi ,,ce temeiuri are naţionalismul”? Da, mai este ceasul. Nu pentru a aproba sau revizui ceva. E prost filosof cel care ţine morţiş să dea sfaturi. Ci numai pentru a înţelege. E o demnitate specială, aceasta a înţelegerii unui lucru. Şi oricît de tîrziu ai înţelege, oricît de zadarnic ar fi actul tău de înţelegere, el singur dă nobleţe faptei. Ne trăim viaţa cum putem, după împrejurări, după ursită…; şi abia la urmă, cînd nu mai poţi schimba nimic, abia atunci pricepi că lucrurile au avut şi ele un rost, că viaţa ta a fost şi ea cu niţel tîlc. Şi acum să ne întrebăm: ce tîlc să aibă naţionalismul acesta din zielele noastre? Cum au făcut popoarele să-şi adîncească din nou graniţele, în loc să le desfiinţeze pur şi simplu? Ar fi fost atît de firesc ca omenirea să asculte îndemnul veacului trecut, îndemn de a organiza lumea pe baze cît mai raţionale. Şi de ce chiar acum, după război, lumea, obosită de atîta adversitate, nu s-a înfrăţit în cuprinsul unor State Unite ale Europei, pe deasupra oricăror interese particulare? Ar fi fost atît de frumos… Ar fi fost frumos, şi ar fi fost niţel prea simplu! Timpul nostru este mai tulburat, timpul nostru e mai adînc decît o dovedesc asemenea soluţii. Şi renaşterea naţionalismului, atunci cînd toate aparenţele impuneau o soluţie potrivnică, e tocmai mărturia faptului că lumea de azi vrea să trăiască, niţel, în adîncime. Dacă ni s-ar cere să-l definim în puţine cuvinte, am spune că naţionalismul reprezintă, în zilele noastre, o întoarcere la mister; o recunoaştere şi acceptare a misterului. Vedeţi, veacul al XIX-lea şi-a făcut un punct de onoare din a combate misterul pe toate tărîmurile; iar cînd nu-l mai putea combate, din a-l nesocoti. Ce-i asta mister?, păreau a zice înaintaşii noştri. Omul e destul de deştept ca să nu-şi mai chinuiască degeaba mintea cu asemenea chestiuni. Şi atunci, după cum ştiţi, s-au pornit să ridice în slăvi ştiinţa, adică puterea de cunoaştere a minţii omeneşti, şi tehnica, adică puterea ei de stăpînire a lumii. De aceea, independent de meritele lui, veacul al XIX-lea a fost unul din veacurile cele mai îngîmfate, cele mai pline de ele. Un veac care-şi închipuia că e culme a omenirii! Singurul veac care şi-a scris istoria: poate cunoaşteţi cartea, altădată renumită, a lui Houston-Steward Chamberlain, ,,Obîrşia veacului al XIX-lea”. Auziţi, un veac care-şi caută obîrşia. Şi încă unde? Pe la greci, pe la romani, prin Evul Mediu – cam prin toată istoria, într-un cuvînt. Toată istoria ,,culmina” în veacul al XIX-lea. E lesne de închipuit ce credea un asemenea veac despre mister. Misterul? Dacă mai există aşa ceva, e departe, e dincolo de lumea cunoscutului. Şi totuşi nu e dincolo, e dincoace, simte omul de azi. Iar cu aceasta, toate lucrurile se răstoarnă. Misterul nu este; misterul eşti. O simplă schimbare, de la persoana a treia la a doua. Dar cîte n-aduce în urma ei, chiar, sau mai ales, în ce priveşte chestiunea naţionalismului? Misterul nu e undeva, dincolo de sfera cunoscutului, ci e aici, printre noi, odată cu noi, în noi. (…)

E o taină mare, sufletul românesc, pe care numai cel ce ştie să întrebe, numai cel ce ştie să asculte, îl aude destănuindu-se. Şi este o cinste pentru cărturarii aceia – şi bătrîni şi tineri – care se duc la sat, recunoscînd făţiş că misterul e materia cercetării lor, iar mărturisirea e metoda. Dar tot ca mărturisire de taină proprie, de fire proprie, înţeleg naţionalismul şi doctrinarii români. A apărut acum vreo 2 ani o carte, care n-a fost încă preţuită cum trebuie: ,,Românismul”, de profesorul Rădulescu-Motru. Gînditorul acesta este unul dintre cei care au luptat întotdeauna cu hotărîre împotriva imitaţiei. Să nu ne luăm după alţii, îndemna dînsul acum vreo 30 de ani lumea politică românească; aşa o îndeamnă şi azi. Fiecare neam trebuie să-şi dea constituţia lui, să se cîrmuiască după firea lui, cu mijloacele lui. Românism nu înseamnă catalogul însuşirilor româneşti. Înseamnă însă recunoaşterea şi punerea la lucru a acestora. (…)

Amintiţi-vă de un alt gînditor al nostru, de dl. Lucian Blaga şi de încercarea sa de a capta fenomenul românesc. Una din trăsăturile sufletului românesc e, după domnul Blaga, de a purta cu sine Spaţiul Mioriţei, legănarea aceea între deal şi vale, de la plai la plai, care îl face pe român să cînte doina într-un fel al său, să-şi înalţe casa într-un fel al său, să trăiască viaţa într-un fel al său. Cînd mărturiseşte, sufletul românesc se roteşte după modelul spaţiului mioritic – iată ce vrea să spună domnul Blaga. Misterul românesc pecetea asta o pune pe lucruri. Atunci, sîntem în drept să spunem că ştim ce este naţionalismul. Putem şi statornici care sînt cele două condiţii de principiu ale lui: 1) Să recunoşti deschis că misterul e aici, în mijlocul lumii, în inima lucrurilor. 2) Să-ţi dai seama că nu-l luminezi cu mintea singură, ci că se luminează el, cu fapta. Dar nu toată lumea vrea să înţeleagă aşa ceva. (…) Ştiţi povestea cu americanul acela care s-a sinucis? S-a sinucis fiindcă se plictisise să facă zilnic aceleaşi lucruri: să pună şi să scoată ghetele, să facă şi să desfacă cravata, să plece şi să se întoarcă de la plimbare. Şi el era luminat; era prea luminat ca să creadă că dincolo de pusul şi de scosul ghetelor viaţa este încă ceva. Noi, să fim mai puţin ,,luminaţi”, şi s-o credem: viaţa este încă ceva.

CONSTANTIN NOICA

(Fragment din Conferinţa prezentată la Radio, 5 februarie 1938)

Adrian Năstase: Lumea globalizată se bazează tot mai mult pe existenţa «guşterilor»

in Polemici, controverse

Lumea globalizată în care trăim se bazează tot mai mult pe existenţa «guşterilor» – indivizi care înghit pe nemestecate tot ce li se oferă ca informaţie.

„Aveau nevoie ruşii de încă un scandal cu «chimice»?“, întreabă, logic, Năstase. „Doar dacă sînt masochişti. Aveau nevoie trupele lui Assad de bombiţe chimice (au avut efect doar asupra a vreo 40 de persoane), în condiţiile în care cuceriseră deja localitatea respectivă? Doar dacă sînt idioţi. Poate că sînt. Sau dacă voiau să le creeze o problemă ruşilor“. Spectacolul, oricum, a fost jenant, consideră cel mai titrat diplomat român. „Au fost bombardate cîteva zone după ce li s-a spus ruşilor să nu fie prin preajmă“ – iar motivul real, în opinia lui Năstase, este acela că „preşedintele Trump avea nevoie, pentru raţiuni interne, să arate o încordare a muşchilor cu ruşii“. „Francezii ar vrea să revină într-o zonă care a fost colonia lor după primul război mondial“ – au anunţat că sînt gata să lanseze un nou proiect de pace în zonă, aduce aminte, ironic, fostul premier român.

Foarte intersantă este şi analiza privind intenţiile Regatului Unit în Orient, făcînd referire la istoria lungă şi tumultuoasă a prezenţei Imperiului britanic în Orient – dar şi a combinaţiilor statelor imperialiste. „Britanicii se luptă, în continuare, pentru «valorile şi principiile occidentale», în Orientul Mijlociu, pe baza «regretatului» Acord Sykes-Picot, din 1916, de împărţire a zonei, cu francezii“.

O lecţie de atitudine oferă renumitul om politic şi în legătură cu un subiect tabu: arogarea reprezentării „comunităţii internaţionale“ de cîteva state.

„Premierul britanic a subliniat: «comunitatea internaţională nu poate tolera utilizarea armelor chimice…» De acord. Dar ce înseamnă «comunitate internaţională»? SUA, Marea Britanie şi Franţa? O nouă «coaliţie a binelui»?“

Şi acum urmează cîteva întrebări-cheie, pe care orice diplomat ar trebui să le ia ca temă de meditaţie profesională – iar oamenii care gîndesc, nu „guşterii“, să le ia ca bază de discuţie. „O nouă «coaliţie a binelui»? România face parte din ea? A fost consultată de partenerul strategic? Există o bază de drept internaţional pentru un bombardament de genul celui asupra Belgradului din 1999? Este vorba de o intervenţie umanitară, pentru a declanşa un nou val de emigranţi sirieni spre Europa? A fost examinată această chestiune în cadrul Convenţiei pentru interzicerea armelor chimice?“

Despre lumea in care traim

 

Război pe Twitter

Război pe Twitter

in Polemici, controverse

Voci autorizate sau doar trompete ne irită auzul sau vederea, în funcţie de sursă, cu dezgroparea tomahawk-ului războiului de către Trump, de inundare a canalelor de lansare a torpilelor mediatice de către „doamna de mucava” a Angliei, ca să nu mai zicem de pregătirea pentru predarea necondiţionată a lui Tony Blair de Normandia, zis şi Macron, preşedintele-manager general al Franţei. Ei au dovezi, ei au mereu dreptate, ei au submarine, portavioane, avioane şi rachete inteligente cît cuprinde. Dacă e să facem o minimă comparaţie, cred că  rachetele lor sînt mult mai inteligente decît ei, raportat la adevăr şi la bun-simţ.

În mod sigur, absolut şi indubitabil, preşedintele ales al Rusiei, Vladimir Putin, nu se aştepta la o asemenea reacţie isterică a Occidentului, în ziua de Mărţişor, 1 martie 2018, cînd anunţa noutăţile din panoplia cu arme a Mamei Rusia. În mod sigur, atunci cînd a spus că „e timpul ca Rusia să fie ascultată de către partenerii occientali”, se aştepta, poate, la un telefon, un fax, un mail poate. Dar nu la un potenţial război! Sigur îşi dorea să bea o bere cu cei care îi tot îngrădesc libertatea de mişcare şi economia, nicidecum acuze chimice nedovedite. Acum cred că regretă.

Ne aflăm, aşadar, în faţa unui potenţial război. Poate chiar mondial, şi nuclear pe deasupra. În Siria, Assad, aflat la final de luptă cu teroriştii, pe ultima sută de metri, s-a gîndit el aşa, ca un şmeker ce este, că de ce să nu dea cu ceva gaze în copiii nevinovaţi din Douma, doar ca să se distreze? De ce să nu mă bombadeze SUA pînă cînd cad ucis de propriul popor, precum Gaddafi?, s-o fi gîndit Assad, în timp ce privea ,,Armă Mortală – V” la TV, film în care preşedintele american declanşează un război după ce vede la televizor cîţiva copii spălaţi pe cap, privind întrebător spre cameră, şi nişte pachete albe aşezate pe jos, poate mult prea albe pentru zona de conflict în care erau teoretic puse, şi poate mult prea instabile pentru a fi reale. Şi cum viaţa bate de multe ori filmul, s-a trezit Assad din visare şi a constatat că Armă Mortală V nu este film, că este un caz real, că toţi cei care au finanţat terorismul în Siria acum îl reneagă, dar nici nu-l pot lăsa să trăiască, aşa că merg direct la sursă ca să-l distrugă. Nu, nu terorismul. Statul Sirian!

Probabil că în cancelariile războinice s-a anulat Planul A, cel în care Opoziţia Siriană extrem de Liberă şi finanţată cucereşte Damascul şi pune ţara la picioarele Zeului Profit, şi au trecut la Planul B, cel în care rachetele mult mai inteligente ca teroristul vor rezolva problema. Motivul? Assad îşi gazează poporul cu imagini TV şi apă distilată, că dovezi autentice, în afară de fumigenele mediatice, nu există. Dar cum Trump trăieşte pe Twitter, de ce atacul chimic nu ar fi real, dacă există doar la TV? De ce să nu moară tinerii în Douma, dacă Facebook decide că acesta este adevărul?, se întreabă, probabil, Theresa May, cum ziceam, doamna de mucava a Angliei.

Lăsînd gluma la o parte şi privind piesele care, timp de ani de zile, au fost puse pe tabla de şah, se pare că totul converge spre un război. Unul ceva mai serios decît ce am văzut noi în Libia, Irak, Afganistan şi chiar în Siria. În ultimii 25 de ani, cu atenţie şi cu acoperire mediatică bună, SUA, direct sau prin NATO, ori prin alte state-satelit, au punctat în fiecare ţară importantă cîte o bază militară. Prin Dreptul Forţei şi mulţi bani, au cumpărat cam tot ce era de cumpărat în lume, mai puţin cîteva state. Dintre ele, enumerăm doar trei: Rusia, Iran şi China. Căci pe restul, fie le au la degetul mic, fie nu prezintă interes, întrucît nu au petrol deloc. Timp de ani de zile au încercat să preia şi să cumpere guvernele acestor state, şi încă nu au reuşit. Rusia, „perla coroanei“, rîvnită de mari dictatori ai lumii în ultimii 200 de ani, încă nu a căzut în mîinile liberalismului şi încă nu a fost făcută bucăţi, precum Iugoslavia. China este dificil de cucerit mediatic, acolo lucrurile sînt clare, oblice şi mai puţin drepte. În fapt, chinezii au acei ochelari de cal: văd strict doar interesul lor, ca naţiune, şi nu-i interesează deloc ce vor face americanii, englezii sau ruşii, cîtă vreme ei îşi vor vinde tricourile Adibas în teatrele de război, sau îşi mai întemeiază cîte un cartier chinezesc în vreo ţară. Despre Iran nu sînt multe de spus. Ca urmaşi ai perşilor, iranienii se cred imbatabili şi folosesc cuvinte extrem de mari, poate mult prea mari pentru potenţialul real pe care îl au. În fapt, este de lăudat ceea ce fac iranienii, care încă se luptă cu hegemonia americană, doar că nu vor depăşi prea curînd statutul de ţintă pentru Israel. Nu au cu ce, nu au suficient spate pentru asta.

Ca să revenim la tabla de şah, SUA au deja Rusia încercuită: la vest, la est şi la sud. Sistemele antirachetă există şi, în caz de război, şansele ca o rachetă rătăcită a ruşilor să atingă teritoriul american sînt destul de mici. Mici, în condiţiile unor rachete previzibile. Rusia este mare ca suprafaţă, şi cam atît. Nu are baze prin lume, exceptînd Siria şi ceva avioane prin Belarus. Nu aş putea spune că, în caz de război, ar avea şanse de cîştig. Mai ales că, în ultmii 20 de ani, a cam dezamagit în privinţa armatei. A avut nevoie de două intervenţii în Cecenia ca să rezolve problema. A avut 5 zile de vis în Georgia, dar asta şi cu concursul larg al generalilor georgieni, total incompetenţi, şi a lăsat ca Serbia să fie bombardată timp de 78 de zile de către NATO, fără să zică nimic şi fără să reacţioneze în vreun fel. În afara lacrimilor de crocodil pe care Boris le vărsa atunci cînd dansa lîngă prietenul lui, Bill. Bill Clinton. De fapt, în acel an, 1999, Rusia a dovedit că este slabă, că nu poţi să te bazezi pe ea ca potenţial aliat, aşa că, pe lîngă pierderile de imagine, şi-a pierdut total credibilitatea ca armată. Dar asta a fost în anii ’90, în perioada de tristă amintire, numită Boris Elţîn. Cum o să fie acum, la aproape 20 de ani diferenţă?

Război cu orice preţ!

Spre deosebire de 1999, Rusia este acum schimbată. Poate nu atît de avansată tehnologic precum ţările din Vest, dar la capitolul armată se pare că au recuperat mult. Poate între timp au realizat că este bine să aibă şi aliaţi în lume, nu doar inamici. Iată de ce acum, cînd se pregăteşte scoaterea la lumină a securii războiului, situaţia este delicată, dar nu chiar dezastruoasă. Spre deosebire de declaraţiile liderilor occidentali, realitatea este mult mai simplă. Ei vor să fie război, dar departe de ei. Departe de bunăstarea lor, de viaţa semenilor lor. Războiul e bun şi aduce profit doar dacă nu este la tine acasă. Americanilor le este uşor să atace Irakul, Siria şi Afganistanul. Le este simplu să atace Serbia şi Libia. Ei sînt precum ,,gorila” aia de la uşa clubului, care te opreşte să intri, iar tu, cel care încerci să treci de el, eşti doar un tocilar ochelarist pricăjit, ,,un aragaz cu patru ochiuri”, care se sperie şi de umbra lui. Cam asta este diferenţa între SUA, marea armată a lumii, a jandarmului, şi restul ţărilor de pe mapamond, exceptînd însă … Rusia.

Oricît de mult îşi doresc americanii război, ei nu vor să aibă de-a face cu explozii pe teritoriul lor. Din 1865, cînd s-a încheiat războiul civil, SUA nu au avut parte de prea mult stres. Au fost ceva emoţii în cel de-al II-lea război mondial, dar nimic altceva. Trupele lor, al căror eroism a fost evident împotriva lui Hitler şi a Japoniei, au făcut istorie, dar, pe de altă aparte, PIB-ul SUA, în 1945, a fost de 50 de ori mai mare decît cel din 1939. Pentru statul american, perpetuu exportator de democraţie şi Coca-Cola, războiul este un mod de a-şi asigura o economie puternică. Şi cum război nu poţi avea mereu, au inventat alte mecanisme de dezvoltare, un capitalism marţial, bazat pe discuţii de la om la şef şi o piaţă liberă de concurenţă.

Revenind la Rusia, aceasta este singura ţară din lume care, la ora actuală, reprezintă cu adevărat o piatră tare, care cu greu poate fi ignorată de Occident. Capitalismul de tip liberal, pe care lumea îl adoptă acum fără să se gîndească de fapt cît de bun este, are nevoie în mod permanent de piaţă de desfacere, de profit, de dezvoltare. Or, pentru a-l aduce la un format digerabil şi profitabil pentru Vest, este nevoie de control la nivel global. Nu poţi să faci planuri pe termen lung cînd ai cîte o ţară rebelă, precum Rusia sau Iran, care poate să-ţi strice tot ce ai planificat. Ce faci atunci? Dacă prin război nu o poţi cuceri, că nu vrei să îţi murdăreşti mîinile, atunci o faci economic. Îi pui economia în lanţuri, îi distrugi capacitatea de dezvoltare, o demonizezi, şi faci astfel încît populaţia să ajungă să-i urască pe proprii conducători, să-i dea jos şi să-i împuşte, aşa cum au făcut în 1917. Şi asistăm la acest proces de ceva vreme: chiar dacă, oficial, el este de la „anexarea Crimeii”, începutul a fost chiar a doua zi de la abdicarea lui Boris. Şi aşa cred că a fost planul pînă la 1 martie 2018, cînd Vladimir Putin, în Raportul către Naţiune, a făcut greşeala să declare că ruşii au nişte rachete de neoprit. Acest mod abrupt al preşedintelui rus de a spune adevărul a luat total prin surprindere cancelarile occidentale, care se pare că au cam intrat în panică. Şi cum femeile sînt primele care se crizează, Londra a fost cea dintîi care a reacţionat nervos, urmată de SUA şi de ţările vasale. Cum Putin a fost reales fără probleme, au inventat un Assad animalic, care îşi atacă propriul popor cu gaze, şi au repus Rusia la zid. Fără nici un fel de dovadă palpabilă, fără nici un fel de aport juridic. Doar PR, doar imagine, doar filme lacrimogene, şi cam atît. Ba francezul declara că are dovada clară că acolo oamenii au murit gazaţi, fără a prezenta însă nimic. Dar cum declara acest lucru la TV, pentru francezii adormiţi, nu mai are nici un fel de relevanţă dacă există sau nu dovezi. Războiul este necesar pentru Franţa, pentru Anglia, dar mai puţin pentru SUA. De ce oare au reacţionat atît de vehement? De ce ameninţă cu războiul? De ce vor să l omoare pe Assad fără nici un fel de dovadă? Răspunsul este simplu: NEGOCIAZĂ! Ei vor să aibă partea leului la reconstrucţia Siriei. Să refaci o ţară din temelii nu este deloc ieftin. Siria dispune de petrol. Siria, ca să fie refăcută, necesită investiţii de 200 miliarde de euro, calculate la nivelul anului 2016. Acum probabil că suma este mult mai mare. Şi cine are partea leului? Rusia! Cine nu are parte de nimic? Franţa, Anglia etc.

Disperarea franţuzului de la Elisée vine pe fondul dorinţei de a aduce ceva profit din necazul Siriei. Anglia, la fel. Reconstrucţia Siriei este o mină de aur pentru orice stat, mai ales cînd este vorba de refacerea de la zero a infrastructurii. Sînt bani de cîştigat acolo pentru cel puţin 20 de ani. Cum să nu aibă şi Franţa o bucăţică? Cum să nu aibă şi Anglia de cîştigat? SUA au deja o parte de teren petrolifer în Siria, probabil negociat cu Rusia, aşa că nu sînt foarte dornice de război. Să nu uităm că Trump a declarat că se va retrage din Siria pentru că pierd bani acolo. Cred că imediat după această declaraţie, Parisul şi Londra au luat foc şi şi-au trimis emisarii sexy la el, în D.C., să-l convingă că ei vor să aibă partea leului, şi fără el nu se poate. Aşa că să facă bine să se răzgîndească şi să ameninţe cu războiul. Pe de altă parte, Rusia ştie că totul se negociază şi că, în prezent, asistăm doar la negocierea procentelor. Nimeni nu este nebun acum să se lupte cu Rusia, mai ales că este ţara care, pe lîngă faptul că deţine o forţă nucleară de netăgăduit, este şi dispusă să o folosească la o adică, atunci cînd condiţiile o cer. E greu de crezut că ea va accepta un război pe propriul teritoriu, aşa cum s-a întîmplat cu Napoleon şi Hitler.

Nu are să fie război, cel puţin nu unul serios. Dar este posibil ca, în urma acestor tensiuni, Rusia să negocieze eliberarea de sancţiunile care i-au fost impuse şi revenirea la normal, cel puţin pentru o perioadă, a situaţiei geopolitice. Se vor recunoaşte reciproc sferele de interes, se vor dezvolta pieţele, economiile vor exploda, tensiunile se vor rezolva, şi lumea va răsufla uşurată că a mai trecut o criză. Războiul cu Rusia nu este o opţiune pentru nimeni. Nici pentru Franţa, nici pentru Anglia, nici pentru SUA. Şi nici chiar pentru România.

Şi dacă totuşi…?

Am convingerea că acum, în timp ce presa urlă din toţi bojocii că vine urgia, la nivel subteran se poartă negocieri aprinse între reprezentanţii ţărilor aflate în conflict. Ce vedem la suprafaţă, acele declaraţii, acele mişcări de trupe, la intimidare, sînt doar părţi ale negocierilor care se poartă. Dată fiind miza, negocierile sînt aprinse. Franţa este cea mai disperată. Are o armată de întreţinut, o economie destul de leneşă, iar în Libia nu a fost chiar aşa cum şi-au dorit. Anglia, la rîndul ei, nu doreşte să îşi piardă locul de căţel fruntaş la genunchiul fratelui mai mic, dar mai puternic, aşa cum nici SUA nu doresc să iasă şifonate din acest clinci. Dar dacă, totuşi, nu cad la învoială? Dacă nebunia îi cuprinde pe toţi şi le face cadou un cataclism de dimensiune cosmică? Pînă una-alta, situaţia pe teren este favorabilă Rusiei, aşa că deocamdată e puţin probabil să asistăm la un atac serios în următoarele zile. Pentru a fi în siguranţă, SUA au nevoie de unităţi de sprijin şi măcar de un portavion. Nu se pot baza încă pe Incirlik, Turcia continuînd să fie supărată pe Trump pentru aventura din 2016, cînd Erdogan era să abdice forţat. Dar, din cîte ştim, secretarul general al NATO merge la Ankara să negocieze. Italia nu se va amesteca în bătălia băieţilor mai mari, dar îi va ajuta logistic. Germania nu are nevoie de Siria ca să fie cea mai puternică economie din Europa, aşa că nu se va angaja în luptă, aşa cum a şi anunţat. Mai ales că Rusia şi Germania sînt legate de Nord Stream 1 şi poate chiar de Nord Stream 2. Aşadar, pentru atac este nevoie ca lucrurile să fie clare din punct de vedere strategic şi logistic. Confom celor de la Pentagon, grupul naval ,,Truman” va ajunge în apele Siriei la începutul lunii mai, aşa că este posibil ca pînă atunci să nu asistăm la nimic spectaculos.

Totul este… profit!

Rusia însă se pregăteşte pentru ce e mai rău. Vasele din Portul Tartus sînt redislocate în teren, apărarea antiaeriană este în alertă, precum şi avioanele staţionate acolo. Însă, interesant este faptul că Rusia, în cazul unui conflict convenţional, care să dea bine la negocieri, are posibilitatea să atace ţintele navale din Mediterana, cu rachete de croazieră lansate din Marea Caspică. Totodată, dacă din 100 de rachete lansate de cei trei muşchetari, SUA, ANGLIA şi FRANŢA, ruşii reuşesc să le doboare 70, este clar că industria de armament a Rusiei va exploda. În sens pozitiv, evident. Iar dacă le doboară şi un F35, cu S400, putem spune că industria americană de avioane militare va avea mult de recuperat. Cum am spus, totul se raportează la profit!

Evident că se poate şi viceversa: dacă Rusia nu doboară rachete, dacă F35 distruge un S400 sau un Panţîr-S1, probleme vor fi şi aici. Dacă va pierde vreo fregată sau vreun submarin, la fel, lucrurile vor fi triste pentru economia Rusiei. Iată de ce, înainte de a începe acel conflict convenţional, totul se reduce la bani. Jucătorii îşi cîntăresc cu atenţie şansele. Francezii nu au nimic de pierdut deocamdată, şi nici englezii. Poate doar nişte avioane şi ceva bărci. Ei nu au o imagine de apărat, pentru că sînt în umbra celor doi coloşi: Rusia şi SUA.

Dar cele două mari puteri, în caz de conflict direct, pun la bătaie ce au ele mai de preţ în ceea ce priveşte industria de armament. Rusia a scos la înaintare fregatele purtătoare de rachete inteligente, avioanele SU-35 şi SU-57, cele mai moderne, ca să nu mai vorbim de ,,perla coroanei”, S400. Ruşii au şi cele două submarine, dintre care unul este numit „gaura neagră” tocmai pentru marea dificultate de a putea fi depistat. SUA, la rîndul lor, vin cu armamentul deja consacrat pe alte teatre de război, cu Raptorul şi F35, precum şi cu alte surprize, pe care sigur le au în burta vreunui bombardier strategic. Cum ar fi ca renumitele Tomahawk să fie doborîte de pe cer de antiaeriana rusă, iar un F35 prăbuşit să fie expus la Moscova, în Piaţa Roşie? Cum ar fi ca un SU-57 al ruşilor să fie doborît de vreun patriot american? Ar fi dezastru pentru industria de apărare. Fie ea rusă, fie americană. Iată de ce, pînă a se da ordinul de atac, indiferent de care, cei doi preşedinţi, Putin şi Trump, se vor gîndi bine înainte. Spre deosebire de cei mici – şi numesc aici Franţa, Anglia, Iranul, Israelul, chiar şi China -, Rusia şi SUA au de apărat un mecanism generator de profit: industria de armament. Şi cum nimeni nu e sigur de ceea ce poate celălalt să facă, sigur vor găsi o cale să cadă la pace cumva.

Războiul poate aduce profit, dar nu dacă este la tine acasă. Rusia ştie bine acest lucru, iar America nu vrea să-l afle.

Tano

 

https://account.paydemic.com/serial/DFHHOTX7UNCYTNCHK6OVFSC52A

 

 

Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei (2)

Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei (2)

in Polemici, controverse

A stăpînit Haliciul Moldova? (1)

Într-o veche enciclopedie rusească se scria că atunci cînd ruşii au ajuns cu cuceririle pe Bug, la vest de rîu locuiau românii. Cînd ruşii au cucerit şi teritoriul dintre Bug şi Nistru, românii n-au mai fost pomeniţi. În războiul ruso-turc, care începe în 1806, ruşii au ocupat ţările române, iar după încheierea Tratatului de Pace din 1812, au ocupat teritoriul dintre Nistru şi Prut, care va lua numele de Basarabia. De data aceasta, ruşii nu mai puteau să spună că Moldova a fost un străvechi pămînt rusesc, căci exista Tratatul dintre ţarul Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, prin care se descriau hotarele Moldovei: la nord Rîul Ceremuş şi, după aceea, pe malul Nistrului, pînă la vărsare, în Marea Neagră. Ca să justifice cumva o stăpînire rusească asupra Basarabiei, s-a născut legenda că o astfel de stăpînire a aparţinut cnezatului de Halici, din Secolul al XII-lea, pînă în primele decenii ale Secolului al XIII-lea. Ruşii au susţinut această idee, sprijinindu-se pe nişte documente care nu au nici o valoare. Istoricii români au negat o stăpînire rusească asupra Moldovei, la începutul Evului Mediu.

După război, cînd noi am intrat în sfera de influenţă rusească – deşi, aşa cum recunoaşte, în memoriile sale, generalul Sănătescu, artizanul cel mai important al loviturii de stat de la 23 august 1944, a fost vorba, în realitate, de o stăpînire sovietică efectivă asupra României – teoria potrivit căreia Haliciul a stăpînit Moldova a fost reînviată, aceasta regăsindu-se în Istoria URSS-ului.

Cînd s-a iniţiat realizarea unei Istorii a României, sub egida Academiei, în volumul al II-lea, care a apărut în 1962, s-a introdus un subcapitol intitulat „Dominaţia Haliciului asupra Moldovei“ (paginile 100-103), semnatari fiind ciracii lui Roller: Barbu Câmpina şi Eugen Stănescu. Cei doi autori au fost de părere că stăpînirea Moldovei de către cnezatul de Halici a constituit „un factor pozitiv în dezvoltarea societăţii din această parte a ţării“ (pag. 103).

Profesorul de istorie Alexandru Boldur, de origine basarabeană, a redactat un memoriu, în care arăta că teoria privind dominaţia Haliciului asupra Moldovei nu are nici un fundament documentar. Boldur i-a trimis memoriul lui Alexandru Gonţa, tot un basarabean, cercetător la Institutul de Istorie al Academiei. Prudenţă justificată. Dacă l-ar fi trimis pe adresa Institutului, memoriul ar fi fost înmormîntat, astfel că lumea n-ar fi aflat de existenţa lui. Gonţa şi-a dat seama că memoriul trebuie trimis la Secţia de propagandă a C.C. La Institut, secţia de istorie medie era condusă de oamenii Moscovei. Memoriul lui Boldur a venit de la C.C., cu recomandarea să se organizeze o comisie care să discute conţinutul acestuia.

Directorul Institutului de Istorie era Andrei Oţetea, care nu se ocupase cu istoria medie românească, aşa că, în această privinţă, avea mînă liberă Ştefan Ştefănescu (secretarul Organizaţiei de bază pe Institut), considerat drept marele specialist al istoriei medii româneşti, cu studii la Moscova, şi care-l ţinea bine în frîu pe Damaschin Mioc, şeful sectorului de istorie medie.

Ştefănescu a format o comisie din oameni aleşi pe sprînceană, care să susţină cele afirmate în Tratatul de istorie. El apăra cu dinţii tratatul, deoarece în cuprinsul lui sînt expuse tezele lui Barbu Câmpina, al căror adept era. Prin urmare, Ştefănescu nu dorea ca această Biblie barbistă să fie criticată. Împreună cu ciracii lui Câmpina, el nu vroia să se schimbe nimic din tratat şi, în felul acesta, avea să apară şi ediţia a II-a, şi a III-a. Iar odată cu ediţiile, veneau şi banii, şi, mai ales, gloria.

Ştefănescu i-a dat telefon lui Alexandru Boldur, om la 79 de ani, şi, în chip injurios, l-a întrebat: ,,În fond, ce doreşti, să ajungi preşedintele Academiei?”. Apoi, a alcătuit o comisie, din care făcea parte un anume Bezviconi, rus din Basarabia, cu multe bube-n cap, motiv pentru care nici el n-ar fi avut curajul să-l înfrunte pe Ştefănescu, cerîndu-i să aducă documente care să ateste că Moldova s-a aflat sub stăpînirea Haliciului. A avut loc o consfătuire cu cei aleşi în comisie, la Bezviconi acasă. Au fost invitaţi M. Dan, de la Cluj, şi Emil Lazea, cercetător la Institutul de Istorie, cu studii în URSS şi însurat cu o rusoaică. Apoi, a mai fost invitat să facă parte din comisie Demeny Laioş, un ungur însurat cu o rusoaică, dat afară din Armată, pentru spionaj. Damaschim Mioc nu putea să lipsească, el fiind omul de casă al lui Ştefănescu. A fost prezent şi Mihai Berza, specialist în istoria medievală vest-europeană, care era dispus să facă orice fel de concesie, numai să rămînă şef de sector la istorie medie universală. Printre invitaţi s-a numărat şi Ştefan Pascu, de la Cluj, care dădea serios din coate, să urce în ierarhie. La Institut a fost adus ungurul Banyai, debarcat de undeva, de sus, astfel încît nu şi-ar fi permis să-l contrazică pe tov. Ştefănescu, mai ales că problema discutată nu-l interesa, el nefiind specialist în istorie.

În dimineaţa zilei în care a avut loc şedinţa, Ştefănescu a fost foarte activ. A stat de vorbă cu fiecare participant, asigurîndu-se că toţi vor fi de acord cu el şi cu Mioc. După această prelucrare temeinică, comisia a fost unanimă în a-l combate pe naţionalistul Alexandru Boldur.

Autorii acestei manevre ticăloase nu s-au gîndit cît rău fac. Chiar dacă se poate dovedi că afirmaţiile din tratat sînt nişte falsuri, pentru ruşi, asta nu contează. Din moment ce apare, în România, o confirmare a faptului că Moldova s-a aflat sub stăpînirea Haliciului, şi aceasta, chiar sub egida Academiei, ruşii o vor folosi ca document care susţine teza lor. Aşa cum s-a întîmplat şi cu aşa-zisa „Diplomă bârlădeană“. Deşi s-a dovedit că este un fals, istoricii ruşi citează această diplomă, despre care autorul ei pretindea că a fost întocmită de Panko Rostislavici, la 1134.

Avînd că argument stăpînirea halicieană, ruşii, în frunte cu Marele Ghid al proletariatului internaţional, au ocupat, în 1940, Basarabia şi Bucovina, teritoriu despre care marele Patriarh al Rusiei spunea, cu puţini ani în urmă, că este un străvechi pămînt rusesc. Aşa au spus ruşii şi despre Insulele Kurile, pe care Stalin le-a ocupat în 1945, deşi nici un picior de rus n-a călcat vreodată pe acolo. Este adevărat că Stalin nu intenţiona să se mulţumească numai cu Basarabia. El vroia toată România, căci era convins că, fără petrolul românesc, tancurile germane nu se vor putea deplasa. De aceea, la graniţa cu România se organiza Armata a 11-a, care avea mai multe tancuri decît oricare dintre armatele plasate între Nistru şi Leningrad. Spionii noştri militari ştiau de concentrarea unor forţe mari ruseşti, însă nemţii au crezut că e vorba doar de o sperietură. În cele din urmă, s-a dovedit că ,,sperietura” era formată din 11 divizii. Dintr-o lovitură, Stalin vroia ca armatele lui să ocupe zona petrolieră din România. S-a grăbit, însă, şi, potrivit opiniei lui Victor Suvorov, aceasta a fost singura greşeală politică pe care a făcut-o Stalin. Vom vedea care sînt documentele pe care s-a sprijinit susţinerea, de către ruşi, a existenţei unei stăpîniri a Haliciului asupra Moldovei.

(va urma)

Manole Neagoe

 

Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei

Despre nostalgia post-imperiala sau „despre comportamentul tipic” al provocatorilor politici (2)

in Polemici, controverse

Cine a avut nevoie de această provocare politică şi cine, după cum spuneau romanii antici, „va beneficia“ (CUI PRODEST)? Nu avem nici o îndoială că, deloc din întîmplare, această farsă, tragică, pentru victimele sale, şi o înscenare, conform metodelor sale, este jucată de premierul britanic şi de serviciile sale de informaţii, literalmente în acelaşi timp cu publicarea la Bruxelles a proiectului UE a „contractului despre Brexit“. Condiţiile acestuia, inclusiv necesitatea unei compensaţii de miliarde din partea Londrei pentru „obligaţiile sale neîndeplinite“ sînt, cel puţin, foarte neplăcute pentru guvernul conservator al Marii Britanii.

Cît de valoros apare argumentul autorităţilor britanice şi al mass-media că atentatul la familia Skripal a fost special conceput de Moscova în ajunul Cupei Mondiale FIFA. Mulţi ani la rînd, politicienii de la Londra şi „rechinii mass-media“ nu îşi pot ascunde disconfortul extrem şi setea nestinsă de răzbunare pentru decizia FIFA de a oferi dreptul de a găzdui Mondialele 2018 – Rusiei şi cele din 2022 – Qatarului. Ţara noastră a cîştigat acest drept într-o luptă echitabilă, iar Anglia, în ciuda faptului că a fost condamnată pentru folosirea mai multor metode de corupţie, a pierdut. Dar, se pare, a decis să „recupereze“ în terenul provocărilor politice.

Din nou, apare întrebarea „cine va beneficia“ – CUI PRODEST? Londra, care încearcă să se răzbune, sau cel puţin să strice, să otrăvească atmosfera festivităţii dedicate fotbalului la nivel mondial, sau Moscova, care depune toate eforturile posibile pentru ca milioanele de fani din întreaga lume să se poată bucura de jocul celor mai buni dintre favoriţii lor?!

Un alt „argument final“, care, cică, ar fi incriminator pentru Kremlin şi personal pentru preşedintele Putin: atacul brutal asupra familiei Skripal a fost planificat şi realizat în mod deliberat, în ajunul alegerilor prezidenţiale din Rusia, în mod presupus, pentru a demonstra „puterea brutală şi determinarea de a-i pedepsi pe trădători, indiferent de locul unde s-ar afla“. Sîntem chiar forţaţi să menţionăm că, pe gentilomii de la Londra, de data aceasta, i-a lăsat atît logica elementară, cît, de asemenea, şi sensul tradiţional britanic al umorului. Constatăm încă un eşec al strategilor-analişti britanici, asemănător cu cel în cazul „armelor chimice ale lui Saddam Hussein“. Dacă ei au vrut să-l discrediteze pe actualul preşedinte rus, apoi practic vor ajunge să sporească gradul său de autoritate, deja puternic în ţară.

Folosind expresia preferată de către serviciile de informaţie occidentale pentru a revela agresivitatea Rusiei, sîntem „profund convinşi“ că Londra şi mai multe alte capitale occidentale încă nu şi-au revenit din şocul cauzat de lansarea de către Putin a informaţiilor senzaţionale cu privire la dezvoltarea de către oamenii de ştiinţă şi inginerii ruşi a celor mai moderne tipuri de rachete, care transformă de fapt arsenalele NATO şi, în special, sistemul american de apărare antirachetă în nişte relativ inofensive obiecte muzeale. Într-o oarecare măsură ei pot fi înţeleşi: realizările ruseşti sînt cu adevărat impresionante, pentru că ulterior a fost demonstrat şi un video-documentar, dovadă a existenţei acestui „armament al viitorului“, care a fost deja transferat pentru dotarea forţelor armate.

În concluzie, rămîne doar să atragem atenţia cititorilor noştri şi a politicienilor occidentali la partea cel puţin tot atît de substanţială a adresării lui Vladimir Putin către Adunarea Federală a Rusiei din 1 martie 2018. Aceasta afirma fără echivoc atît că încercările explicite din partea Occidentului de a negocia cu noi de pe „poziţia de forţă“ sînt respinse de Moscova, şi, de asemenea, Rusia este dispusă necondiţionat de a se angaja într-un dialog egal pe întreaga gamă de probleme globale, de la terorismul internaţional şi reducerea armelor strategice ofensive, la securitatea informatică şi la protecţia mediului.

Cine are urechi să audă, cine are ochi să vadă!

Sfîrşit

Comentariul Ambasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti

 

Despre nostalgia post-imperiala sau „despre comportamentul tipic” al provocatorilor politici (1)

2018 – Umbra Zeului Marte întunecă cerul Europei (7)

in Polemici, controverse

America zgîndără, Rusia se zbîrleşte (2)

În ciuda acestor modificări, doctrina militară a Rusiei are coordonatele uneia de natură defensivă, recurgerea la acţiuni militare este prevăzută numai după epuizarea tuturor opţiunilor non-militare, de rezolvare a unui conflict. Totuşi, noua doctrină prevede că Rusia îşi rezervă dreptul de a-şi folosi arsenalul nuclear, în cazul unei agresiuni împotriva ţării sale şi a aliaţilor săi. În acest context, preşedintele Vladimir Putin a specificat că, în anul 2021, forţele strategice nucleare terestre trebuie echipate cu rachete balistice intercontinentale, moderne (numai anul trecut acestea au fost echipate cu peste 50 de astfel de rachete). Concomitent, se are în plan şi modernizarea flotei de bombardamente strategice şi de submarine nucleare, de asemenea protecţia intereselor Rusiei în zonele arctice.

Dorind să spulbere unele suspiciuni pe plan mondial, în special în cadrul sistemului NATO, preşedintele Putin, cu prilejul unei întîlniri cu liderii militari ruşi, a reiterat că Federaţia Rusă va continua să-şi apere interesele şi suveranitatea, dar, în acelaşi timp, va opta pentru consolidarea stabilităţii internaţionale, prin asigurarea unui nivel de securitate egal pentru toate statele.

Cu o armată de peste 850.000 de militari şi cu o înzestrare pe măsură (armă cu microunde, avioane MIG-31 B,  dotarea Flotei Mării Negre cu şase submarine, construirea unei baze militare în Arctica etc., etc.), Federaţia Rusă rămîne o putere armată modernă, de neignorat, inclusiv (sau poate mai degrabă) de către România. Apropo de ţara noastră, poziţionată în coasta Federaţiei Ruse (tocmai de aceea, preferată de America, în eşafodajul construit pentru contracararea unei eventuale agresiuni de la Est), veştile nu sînt dintre cele favorabile. Iată cum este percepută România, în perspectiva în care SUA atacă Federaţia Rusă, scenariu în viziunea generalului Victor Esin, fostul comandant al Statului Major al Forţelor de Rachete Strategice ruseşti, expus într-o conferinţă de presă, la sediul central al Agenţiei Interfax – declaraţie generată de instalarea bazei militare americane de la Deveselu: „Mi se pare că ar fi o reacţie prognozată, cea de a include această bază pe lista obiectivelor posibile de a fi atacate în primul rînd în cazul unei agresiuni americane împotriva Rusiei (…). Orice sistem este în stare să atace obiectivele sistemelor antirachetă americane, nu doar «TOPOL». Dar eu nu văd necesitatea de a lovi baza din România cu «TOPOL». Pentru aceasta există şi alte mijloace care sînt în stare să o facă. Planificarea raţională înseamnă că pentru fiecare ţintă se prevede acel mijloc de ofensivă care aste cel mai eficient.”

Mai mult decît atît, la conferinţa anuală cu presa, de la finele anului trecut, Vladimir Putin, referindu-se la posibilitatea retragerii SUA din Tratatul privind rachetele cu rază medie de acţiune (INF), se întreabă: „Cum? Prin scutul antirachetă de la Deveselu, ai cărui interceptori pot fi uşor convertiţi în rachete ofensive cu rază medie de acţiune?”.

În consecinţă, ca antidot la sistemul global antirachetă american, Rusia preconizează neutralizarea acestuia cu ajutorul unui aparat hipersonic, botezat, deocamdată, „Obiectivul 4202”. Acest aparat „va permite neutralizarea potenţialului de luptă al sistemului american de apărare antirachetă la nivel mondial şi, practic, îl va face să fie lipsit de sens”, cum califică specialiştii ruşi această invenţie.

Puse faţă-n faţă, cele două strategii militare, care proclamă operaţiunea de apărare ca formă de luptă eminamente preconizată, induc părerea că, atît SUA, împreună cu Blocul lor Militar, cît şi Federaţia Rusă, sînt pregătite pentru o pace durabilă. Desigur, nu poţi construi o pace durabilă pe plan mondial, chiar pe segmente reduse, ca zonă geografică, fără a scăpa de influenţa producătorilor de armament şi tehnică de luptă, a căror viziune – pur lucrativă – nu este încorsetată de trăiri emoţionale…

Ca o confirmare a acestei paradigme, raportul Military Balance, al Institutului Internaţional de Studii Strategice (Internaţional Institute for Strategic Studies – IISS), face o analiză a curbei înarmărilor, evidenţiind diminuarea acesteia, în unele state, în antiteză cu economia altor ţări, grevate de amplificarea ponderii cheltuielilor militare în bugetele naţionale. Conform studiului amintit, percepţia că tehnologia Vestului este pe primul loc începe să piardă teren, în favoarea statelor din alte zone, echilibrînd balanţa. Documentul relevă faptul că puterea militară a Secolului XXI nu se rezumă doar la avioane, tancuri, nave, ci la varii tehnologii, cum ar fi: securitatea cibernetică, armele cibernetice, apariţia dronelor. În acest sens, Rusia şi China derulează programe de modernizare a armatelor lor, fiind deosebit de active în dezvoltarea şi dislocarea de capabilităţi militare avansate.

(va urma)

Geo Ciolcan

Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei

in Polemici, controverse

Necesitatea Unirii – Reunirii

Ce poate fi mai dureros pentru o naţiune atunci cînd teritoriul ei este divizat în mai multe bucăţi? O astfel de situaţie se regăseşte în cazul Basarabiei, bucata de pămînt care este ruptă de la patria-mamă România. Fiind o întîmplare nefericită în istoria naţiunii române, credem, acuma este momentul potrivit ca această eroare istorică să fie reparată odată cu aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire – Centenarul Marii Uniri – 27 martie 2018.

Unirea sau, mai bine zis, Reunirea Basarabiei cu România trebuie realizată întru binele tuturor românilor de bună-credinţă nu numai pentru a simboliza o necesitate istorică, dar pentru a exprima o necesitate vitală în existenţa unui popor care are la bază aceleaşi origini de limbă vorbită, tradiţii, cultură. Dacă, în timp, în viaţa românilor din Basarabia s-au produs multe erori, nelegiuiri, nenorociri, divizări de teritoriu, la ziua de azi acest ţinut la fel continuă să existe în condiţii pline de incertitudini şi fără nici o perspectivă pentru un viitor cît de cît luminos. Actualmente, în calitate de stat independent, Basarabia-Moldova este plină de regrete, scăldată de durerea poporului înfometat şi istovit de necazurile vieţii cotidiene.

Realitatea efectivă, conform evenimentelor derulate de pînă acum, a demonstrat în nenumărate rînduri că Moldova nu poate exista în continuare în calitate de stat independent, deoarece clasa dominantă a societăţii nu este capabilă de a administra ţara pe criterii civilizate, iar poporul este condamnat, la nesfîrşit, să înfrunte sărăcia absolută şi fărădelegile sociale instaurate în cadrul ţării. Conform experţilor din domeniu, se consideră că statul moldovenesc actualmente se regăseşte în faţa unui faliment total în toate domeniile de activitate economică, socială şi politică, iar prin acţiunile realizate de-a lungul anilor statul s-a dovedit a fi incapabil în a guverna ţara pe principii civilizate, transparente şi democratice. În consecinţă, s-a produs falimentul integral al ţării şi ruinarea completă a poporului, astfel, rămînînd prezente în societate doar sărăcia, mizeria şi degradarea socială. Însă, cel mai dureros, s-a dărîmat în mod tragic identitatea naţională a poporului român din Basarabia. Astfel, fiind la un nivel destul de redus în dezvoltarea socială, dar, cu mare regret, şi în dezvoltarea umană, societatea basarabeană actuală, credem, nu mai are nici o şansă de a-şi revitaliza de sine stătător existenţa pentru un viitor apropiat. Deci, societatea basarabeană are nevoie de sprijin şi ajutor enorm. Respectiv, sub această notă, devine prezentă şi necesitatea istorică de reîntregire a neamului românesc, după modelul Germaniei.

Prin urmare, pentru poporul român din Basarabia reunirea cu România este nespus de necesară şi acest lucru trebuie să fie perceput în cel mai pozitiv şi civilizat mod de către oricare cetăţean al societăţii basarabene şi, în acelaşi timp, al societăţii române. O altă direcţie/cale nu poate exista, indiferent de faptul că mulţi dintre guvernatori şi locuitori din ambele părţi nu doresc acest lucru. În contextul dat este necesar de menţionat: eroarea grava care s-a produs în 27 august 1991 (aşa cum au demonstrat-o specialiştii din domeniu, spunînd: odată cu destrămarea URSS, R.Moldova nu a trebuit să-şi declare independenţa, însă a fost necesar să declare unirea-reunirea cu România, astfel realizînd procesul real de reîntregire a neamului românesc cu patria-mamă) trebuie reparată acuma, în mod inevitabil, cu atît mai mult că societatea basarabeană se regăseşte în mari incertitudini/la capătul disperării, poporul fiind foarte dezorientat şi nelămurit în acţiuni. De aceea, pentru a înlătura erorile trecutului, atunci prezentul trebuie să fie cît mai activ în rectificarea adevărului istoric şi anume: reîntregirea neamului românesc care în prezent este divizat în două state independente. Pentru ca această Unire/Reunire să se producă este necesar ca ambele state româneşti, Moldova şi România, să se aşeze la masa tratativelor în modul cel mai civilizat şi uman pentru a găsi soluţia cea mai potrivită în a revendica această problemă nespus de importantă şi necesară pentru naţiunea română.

Pentru ca această dorinţă/iniţiativă/acţiune să fie realizată în anul 2018 (aşa cum este preconizată de Sfatul Ţării 2 – proiect constituit în 27 martie 2016 la Chişinău, preşedintele Comitetului de Iniţiativă pentru înfiinţarea „Sfatului Ţării 2” fiind academicianul Nicolae Dabija), atunci atît Moldova, cît şi România trebuie să privească acest lucru ca pe unul nespus de prioritar în agenda zilei. Nemijlocit, posibil ar urma ca şi în România să fie constituit un proiect asemănător precum „Sfatul Ţării 2 – din Chişinău”, însă acesta fiind denumit „Sfatul Ţării 2 – Salvarea Basarabiei”. În modul acesta, România se va prezenta ca un adevărat salvator în dorinţa de reîntregire a neamului românesc (cu toate că România întreprinde nenumărate/multiple acţiuni în ajutorarea societăţii basarabene) şi, totodată, în modul acesta va motiva omul basarabean pentru a înţelege mai bine procesele şi evenimentele istorice ce se produc în societate şi în afara ei. Astfel, procesul de reunificare a două state româneşti, posibil, îşi va lua startul, iar societatea basarabeană, la fel posibil, va reîncepe procesul de conştientizare corectă a evenimentelor ce trebuiesc a fi realizate în mod negreşit şi în direcţia necesară. ?inînd cont de faptul că la etapa actuală Basarabia se regăseşte într-o situaţie destul de incertă în a lua deciziile corespunzătoare (fiind dependentă de mai mulţi factori interni şi externi), atunci România ar urma să fie vectorul principal în derularea acţiunii în cauză, indiferent de faptul care vor fi consecinţele reunirii. Cu atît mai mult, la ziua de azi avînd potenţialul necesar şi fiind o putere economică şi culturală dezvoltată în spaţiul european, dar şi în cel mondial, România prin asemenea metode ar influenţa şi mai mult poporul basarabean, care este extrem de dezorientat în viaţa personală şi socială. Bineînţeles, România va fi aceea care va suporta toate consecinţele, preluînd în subordinea sa un stat falimentar în toate domeniile de activitate socială şi economică, respectiv, cu imense datorii externe de miliarde de dolari, precum şi alte probleme de ordin social, moral, politic. Totodată, este cazul de menţionat: România de-a lungul anilor, după 1990-prezent, încearcă prin toate metodele posibile să ajute nespus de mult Moldova (indiferent de faptul că procesul de reunificare a două state româneşti este încă prea departe de realitate), investind mijloace financiare enorme în instruirea tineretului studios, oferind burse de studii de mii de locuri în instituţiile de învăţămînt din România; alocarea de milioane lei româneşti pentru diverse probleme interne ale societăţii basarabene; ajutoare umanitare, cu titlu gratuit, de milioane lei româneşti pentru mii şi sute de mii tone de produse alimentare (făină, zahăr, mălai, paste făinoase, conserve de carne/de pate/de legume, dar şi păcură pentru încălzire etc.); şi multe altele; şi, nu în ultimul rînd, oferirea de posibilităţi reale pentru redobîndirea cetăţeniei române, acţiune de o valoare inestimabilă. Necătînd la faptul că şi România are destule probleme interne de ordin economic şi social, oricum continuă să ajute Republica Moldova. Acestea sînt acţiuni demne de apreciere din partea statului român, iar societatea basarabeană ar urma să fie mereu recunoscătoare.

Ca urmare, pe lîngă cele menţionate este necesar ca reîntregirea neamului românesc să se producă, în cele din urmă, din principii de identitate şi unitate naţională, respectiv, pentru a pune în valoare identitatea, conştiinţa şi demnitatea poporului român. Iar cel mai important este ca totalitatea acestor acţiuni să aparţină şi să se axeze integral pe principiul de recunoaştere a propriilor origini – neamul românesc. Acest lucru este cel mai prioritar şi cel mai important în existenţa unui popor, iar toate restul se vor soluţiona de la sine, în timp, dacă va exista cultură, armonie şi respectul corespunzător. Pentru a realiza cursul respectivelor evenimente istorice, atunci realitatea în cauză trebuie să fie acceptată de orice om de conducere din ambele state româneşti şi de către orice cetăţean al societăţii basarabene şi al societăţii române, indiferent de consecinţele care vor urma. Astfel, va fi salvat poporul român basarabean care continuă să existe într-o sărăcie şi degradare socială halucinantă, plină de erori, necazuri, incertitudini. Astfel, va fi salvată şi protejată identitatea naţiunii române.

Galina Martea

Despre nostalgia post-imperiala sau „despre comportamentul tipic” al provocatorilor politici (1)

in Polemici, controverse

Premierul britanic Theresa May, precum se pare, inspirată de umbra predecesorilor săi imperiali Curzon şi Chamberlain, practic pe parcursul unei singure zile şi un pic, a şi „anunţat un ultimatum“, şi a informat „cu privire la sancţiuni“ faţă de Rusia, în legătură cu tentativa de asasinat, ce continua să rămînă un mister, a unui agent al serviciilor secrete britanice şi fost (înainte de 1999) colonel rus din GRU (Direcţia Generală de Informaţii) a Rusiei, amnistiat încă în 2010, care nu mai prezintă nimănui nici un interes, Serghei Skripal, şi a fiicei sale Iulia (care este cetăţeană rusă).

De fapt, Moscovei, contrar regulamentului instituit prin Convenţia privind interzicerea armelor chimice din 1993, i s-a cerut să pledeze imediat vinovată pentru atacul cu arme chimice şi să se pocăiască. Argumentul deocamdată principal în favoarea acestui tip de comportament, nespecific pentru gentilomi, a fost formulat de ministrul britanic al Apărării, G. Williamson, care l-a descoperit pe cel „vinovat de infracţiune“ prin intermediul tezei despre „comportamentul tipic pentru Rusia“.

Fără a intra în amănuntele evaluării psihanalitice a aptitudinilor şi abilităţilor autorităţilor de la Londra, am dori, în acest context, să reamintim despre un destul de recent episod al istoriei britanice şi internaţionale, cînd fostul prim-ministru Tony Blair, în octombrie 2015, a recunoscut, cu un zîmbet nevinovat, că în 2003 guvernul său a autorizat participarea forţelor armate naţionale la intervenţia în Irak „pe baza unor informaţii eronate ale serviciilor secrete“. Ei bine, şi asemenea „daune colaterale“, de la invazia aceea, ca distrugerea a unui milion de civili nevinovaţi, inclusiv ca urmare a apariţiei pe teritoriul ţării a aşa-numitului Stat Islamic din Irak şi Levant (mai bine cunoscut acum sub numele de ISIS sau SI), răspîndirea activităţilor criminale a celui din urmă peste întregul Orient Mijlociu, desigur, nu sînt deloc demne de menţionat, din punctul de vedere al politicienilor şi propagandiştilor britanici.

În acest context, Rusia a luat atitudinea cea mai cumpătată şi constructivă, sugerînd Londrei să acţioneze în baza punctului 2 al articolului 9 din Convenţia din 1993, care prevede că, în cazul apariţiei unor episoade similare cu incidentul din Salisbury, statele-membre trebuie să contribuie „prin schimb de informaţii şi consultări” la elucidarea situaţiei care provoacă îndoieli cu privire la posibila nerespectare a Convenţiei, şi pentru un răspuns la orice solicitare în acest context, sînt disponibile pînă la 10 zile.

Cu o suspectă determinare partea britanică a refuzat nu doar propunerea Rusiei de a participa şi de a contribui la investigarea crimei, dar, de asemenea, de a oferi probe de „arme chimice“, găsite la locul infracţiunii. Aici, într-un mod complet discret apare un alt episod din istoria britanică recentă, cînd, după otrăvirea misterioasă a fostului angajat al serviciilor secrete ruse Litvinenko, în 2006, ministru de atunci al Afacerilor Interne al Regatului Unit (atenţie!) Theresa May, bazîndu-se pe principiul „imunităţii intereselor naţionale“, prevăzut de dreptul britanic, de fapt a clasificat cele mai importante materiale, interzicînd utilizarea lor în cadrul anchetei. Ca urmare, un stimat coroner britanic, la aproape 10 ani ani după tragedie, a fost nevoit să recunoască faptul că nici o investigaţie independentă şi aprofundată a tuturor circumstanţelor uciderii lui Litvinenko nu a avut loc niciodată. În acelaşi timp, auzim acuzaţii dure şi categorice aduse Rusiei în contextul morţii acestui agent al serviciilor speciale britanice.

Tot atît de reprezentativ arată acea pripită dorinţă a guvernului May de a transfera cazul la stadiul de „pedeapsă a penalului evident“. La urma urmei, Convenţia menţionată din 1993 prevede şi alte opţiuni pentru clarificarea situaţiei. În cazul în care autorităţile britanice, indiferent de motiv, se simt jenate să vorbească direct cu Rusia, ele ar trebui să se adreseze Consiliului Executiv OIAC (Organizaţia pentru interzicerea armelor chimice, OPCW), care atunci va acţiona drept un mediator, iar dacă răspunsul Rusiei nu satisface Londra, aceasta poate solicita convocarea sesiunii extraordinare a Consiliului Executiv şi, în cazul extrem, o sesiune extraordinară a Conferinţei statelor participante. Există, la urma urmei, Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală din 1959. Ei, nu! Theresa May, se pare, nu poate nicidecum rezista tentaţiei de a juca atît rolul procurorului, dar şi cel de judecător, care a emis sentinţa la moarte, şi concomitent rolul călăului.

Procurorul General notoriu din perioada lui Stalin, Vîşinski, care spunea că mărturisirea sinceră este regina probelor – pur şi simplu se odihneşte! Ce investigaţie? Ce dovezi? Verdictul a fost deja pronunţat – puneţi capul pe eşafod.

Nu ne îndoim că, sub presiunea logicii simple şi a opiniei publice, Londra va scoate la iveală unele dovezi. Cu toate acestea, încă de la început este clar că „infractorul a fost numit“, iar pe nimeni nu îi interesează faptul că, încă din 1992, prin Decretul Preşedintelui Rusiei, toate lucrările în legătură cu veninul (Noviciok), în mod presupus, folosit în Salisbury, au fost interzise în ţara noastră; „inventatorii“ au fost cu succes supracumpăraţi de serviciile de informaţii occidentale şi „lucrează” tot în aceeaşi Marea Britanie, Statele Unite, Suedia, Cehia etc. Instrucţiuni detaliate cu privire la formula chimică, proprietăţi ale acestui „Noviciok (Nou venit)“ pot fi uşor găsite pe internet, iar componentele sale – achiziţionate de pe piaţa liberă.

(va urma)

(Comentariul Ambasadei Federaţiei Ruse la Bucureşti)

 

Drumul spre dictatură

in Polemici, controverse

Asistăm în aceste zile la lupta dintre cele două clanuri care conduc România, prin rotaţie, de 28 de ani. Unul a reuşit să aibă majoritatea în Parlament. Celălalt să aibă Justiţia şi Serviciile la îndemînă. Cum lupta pare inegală, cei din Parlament încearcă, fără succes deocamdată, să calmeze jocul şi să aducă Justiţia măcar la nivel de independentă, dacă nu chiar în subordinea lor. Lupta care se desfăşoară la vedere, pentru poporul blazat de atîta democraţie, pare să fie din start cîştigată de şefa DNA, Codruţa Kövesi, mai ales că ea, spre deosebire de PSD, care are doar majoritatea în Parlament, are un spate ceva mai puternic, ambasada SUA de la Bucureşti. Şansele ca iniţiativa ministrului Justiţiei să aibă succes tind spre ZERO. Aşa-zisul Stat Paralel pe care Băsescu l-a lăsat moştenire lui Iohannis este de fapt ceea ce contează cu adevărat în România, aşa că zbaterile inutile ale lui Dragnea&Co nu fac decît să dea o mînă de ajutor presei aservite total sistemului, dar şi celor cîteva ONG-uri care stau cu arma la picior şi aşteaptă doar un semn de la Cotroceni, sau din Odăi, ca să demareze operaţiunea Ocupaţi Piaţa Victoriei.

Se spune că Democraţie înseamnă puterea poporului. Bună glumă! Noi, românii, am obosit de atîta democraţie dîmboviţeană. Fie că e dreapta, fie că e stînga, tot alţii decid, de fapt, unde se duc banii. Fie că e PNL, fie că PSD completează guvernul, deciziile importante privind această naţiune, dar şi unde se duc banii publici, tot peste graniţă se iau. Democraţia în România este precum o autostradă, poţi schimba benzile, poţi să mergi mai repede sau mai încet, dar nu poţi schimba direcţia. Aşa este în România anului 2018: o DICTATURĂ a democraţiei, o formă nouă de comandă a ţării, în care presa te bombardează cu fapt divers şi cu noroi, iar tu mergi la fiecare 4 ani să validezi această farsă.

Dictatura rămîne tot dictatură, indiferent dacă în fruntea unei ţări se află o persoană sau un grup de persoane. Interesant în dictatura democraţiei este că totul e volatil, se sacrifică fel şi fel de „roţi de rezervă“ şi se aruncă cu praf în ochii celor care învîrt economia, dar cei care conduc rămîn de neatins. De asta este bună democraţia asta, din acest motiv este ea promovată cu ardoare, în detrimentul monarhiei, de exemplu. Una e să ştii cine te asupreşte şi alta este să ştii că eşti asuprit, dar să nu ai habar de unde ţi se trage.

Ca să revenim puţin în România, vedem din start că PSD-ul şi-a pierdut cam tot ce avea putere. Majoritatea în Parlament nu este suficientă ca să faci Legea, ca să Guvernezi. Ca să poţi face treabă, fie că furi, fie că vrei să faci ceva pentru ţară, ai nevoie de instrumente. PSD-ul nu mai are decît o presă veştedă, care va dispărea curînd. Presa, Serviciile, Justiţia sînt în mîinile celor care o menţin în poziţia de lider pe şefa DNA, indiferent că s-a văzut clar chiar şi de pe lună că eşarfa care acoperea ochii Justiţiei a cam căzut de mult. Nu mai există nici un fel de stat de drept pentru cei care au proasta iniţiativă să zică ceva contra. Am fost mare admirator al lui Kövesi pînă cînd ea a început să fie lăudată de cei din afara ţării, medaliată şi nu numai de către alte ţări, dar nu România. Am fost de acord cu multe din deciziile ei, pînă cînd am văzut că exista o lege clară a dublului standard, cînd am văzut că unii sînt distruşi în piaţa publică şi alţii intră pe uşa din dos. Justiţia impusă de Laura Codruţa Kövesi NU mai este legată la ochi, este folosită pentru acumulare de putere, este folosită împotriva capitalului naţional şi nu luptă deloc cu cei care fac lucruri murdare pe acest teritoriu, dar care sînt protejaţi de diverse tari. Statele care o tot medaliază, cum am spus. DNA a devenit supraputere în România şi aşa va rămîne cîtă vreme anumite state vor avea în România trupe, rachete şi interese financiare şi strategice directe. Aşa că dacă credeţi că în România este democraţie, vă înşelaţi. Dar avem dreptul constituţional să înjurăm. Că altceva nu ne-a mai rămas.

Să revenim la dictatură. Nu e doar la noi aşa. Staţi liniştiţi. Această teorie începe să se aplice şi la nivelul ONU, organizatie înfiinţată la iniţiativa unui preşedinte american celebru care îşi dorea din tot sufletul să ajute la pacea mondială. În prezent, acest preşedinte, mort în 1945, se răsuceşte în mormînt cînd vede că tocmai America este ţara care încalcă cu bună ştiinţă şi atacă state rebele fără să aibă acordul acestei structuri. Sînt dovezi din trecut şi încă sigur există, că anumiţi funcţionari ONU expun public informaţii false care ajută direct sau indirect interese obscure. Să ne amintim de intervenţia în Irak din 2003. Au spus că Sadam DISPUNE de arme nucleare. Au atacat, au distrus, au ucis mii şi mii de oameni. La final, arme nucleare nu erau, dar nimeni nu a fost tras la răspundere. Să vorbim de Serbia? Au atacat această ţara la adăpostul slăbiciunii ONU, a Rusiei şi a unui Boris, bufon de ocazie, pentru că aveau “dovezi” că Miloşevici era criminal de război şi nu numai. Au atacat Serbia 78 de zile. Au adus-o la stadiul de Epocă de Piatră a civilizaţiei moderne. Au ucis mii se civili, soldaţi şi au distrus infrastructura. S-au căciulit la Slobodan să-i elibereze pe cei din trupele speciale luaţi prizonieri. Au apelat la un pastor să meargă la Belgrad ca să-i scape pe „inocenţii“ care fixau cu laser ţintele care trebuiau distruse de avioanele NATO. Au spus că kosovarii sînt nişte îngeri şi sîrbii nişte demoni. Şi care era de fapt adevărul? Miloşevici a murit în închisoare iar, la ceva timp, Tribunalul Internaţional de la Haga a decis că era complet nevinovat. În Kosovo, aflat sub protectorat ONU, este cel mai mare de trafic de organe şi carne vine şi un permanent punct de tensiune, care sigur că va fi reactivat cînd are să fie momentul. În tot acest timp, în SUA a apărut o carte în care un fost agent CIA spune cu subiect şi predicat toată tărăşenia din Iugoslavia, din anii ’90, cui a dat bani, cine a trădat, cine a minţit şi cum au făcut să se măcelărească ăia între ei, avînd la bază doar o presiune media şi cam atît. Şi cine a fost sau va fi tras la răspundere? Nimeni! Nu mai vorbim de alte puncte de interes, alte puncte fierbinţi, care nu sînt nici pe departe ceea ce se spune la TV.

Dictatura există deja. Au mai rămas doar puţini cei care se opun unei dictaturi globale, dar e puţin probabil că vor rezista. Atunci cînd în Consiliul de Securitate ONU, format din Franţa, SUA, Anglia, China şi Rusia, vor exista mereu decizii unanime, este clar că lumea, TERRA, este sub o dictatură care nu ştim cînd va fi înlăturată. În România ştim deja că o avem, este aici, este prezentă. În alte ţări există sub alte forme. Cine însă şi cînd va avea curajul să aducă adevărata democraţie în această lume este o întrebare la care nu ştim cînd şi cine va avea răspuns. Pînă atunci, însă, să ne bucurăm că avem mîncare, hrană şi circ cît cuprinde. Că de altceva, vorba profesorului Rugină în 2001, de lucrurile importante se ocupă cei care conduc această lume cu adevărat.

Tano

 

 

Războiul pentru Adevăr

Războiul pentru Adevăr

in Polemici, controverse

Imediat după Revoluţie, România a fost atacată informaţional, pe diverse nivele, pornind de la banalul „nu ne vindem ţara” şi ajungînd, acum, în prezentul pre-apocaliptic al războiului fierbinte cu Rusia. Pentru a distruge România, a fost nevoie de puţin timp şi ceva presă favorabilă. Opinia publică a fost încătuşată în propria teamă, iar responsabilitatea ei a fost transferată unor grupuri bine definite, intelectuale, irigate financiar de către cei interesaţi. Este simplu şi eficient, dat fiind faptul că, în prezent, România nu mai este un stat, conform Constituţiei, ci doar o ţară teleghidată de la distanţă de către personaje care nici nu vor exista vreodată oficial, şi asta pentru că ele sînt cele care scriu istoria de fapt. Democraţia românească, în aceşti 28 de ani de existenţă, a reuşit să distrugă prin lovituri precise însăşi identitatea noastră, ca români. Prin cîţiva formatori de opinie şi cîteva trusturi de presă, au reuşit să dizolve naţiunea română şi să ne alunge de pe aceste meleaguri.

Războiul pe care românii îl poartă de ani de zile este dus împotriva Bunului-Simţ, sentiment care, pe zi ce trece, devine tot mai de nerecunoscut, tot mai marginalizat şi total în dezacord cu linia trasată de către cei care luptă ca ţara asta să fie din ce în ce mai furată, mai minţită şi distrusă psihic, că material încă mai e de luat.

Dacă la începutul anilor ’90 mesajele care erau redate cu obstinaţie şi care au dus la distrugerea totală a industriei, educaţiei, sănătăţii şi agriculturii aveau la bază neajunsurile comunismului, în prezent, sperietoarea războiului este capul de afiş al presei româneşti, în colaborare cu stăpînirea justiţiei şi a instituţiilor de forţă, fără de care nu se poate să ocupi o ţară pe timp de pace. Lăsînd la o parte Justiţia, care nu este independentă şi nici nu are să fie vreodată, mergem la alerta de război cald pe care presa noastră extrem de liberă de responsabilităţi o flutură zilnic, mărind presiunea pe instituţiile statului pentru a cumpăra armament în neştire şi a cheltui bani, foarte mulţi bani, pe ceva ce este evident că nu ne este de nici un folos, indiferent dacă va fi pace sau război. Poate că românul va înţelege cu adevărat cît de mult îl costă achiziţiile militare de amploare pe care guvernanţii le fac, atunci cînd va ştii că ele se regăsesc în toate creşterile de taxe, impozite, accize şi alte instrumente de tortură fiscală pe care le simţim din ce în ce mai acut pe pielea noastră.

Sînt mulţi cei care se întreabă de ce noi, românii, am distrus industria de apărare a ţării, existentă pînă în anii ’90, de ce nu achiziţionăm armament în sistem offset, aşa cum fac alte ţări, gen Turcia şi Polonia, de ce luăm rachete şi avioane vechi, şi cum de mai plutesc fregatele luate de la BAE Systems acum zece ani. Românul se întreabă ce vom face cu cele trei submarine cînd Pandele, zis şi Delfinul, stă la mal din 1994, fără baterii, din ce bani şi ce taxe vom mai achita ca să ne luam coverte, bărci de salvare şi alte jucării vechi, dar foarte scumpe pentru o ţară depăşită total de tehnologie, ale cărei resurse se încăpăţînează să nu se mai termine. Românul se mai întreabă ce va face el dacă totuşi dorinţa presei se va împlini şi are să fie război cu Rusia. Pentru că sperietoarea deceniului II al mileniului XXI este Rusia, pe ea a căzut măgăreaţa acum şi pînă nu explodează mămăliga, se pare că aşa are să fie.

Dacă e să ne raportăm la Bun-Simţ, un război cu Rusia va fi total, devastator şi cam fără învingător. Noi, în acest război, să zicem că vom participa cu rachetele cumpărate din SUA, Germania şi Israel. Avem blindatele moştenite în ’89, dar şi cele din Elveţia, apărarea antiaeriană constă în… nimic acum, dar vom avea Patriot de la americani. Muniţia, în cazul în care vom fi atacaţi, se va consuma în cîteva zile, urmînd să primim alta, şi aşa mai departe. La un cost de 1,5 milioane dolari/rachetă, o să avem de dat o grămadă de bani pentru război, sute de ani după… victorie. Că nu avem cum noi, NATO, să nu îi batem pe ruşi, mai ales că avem o armată antirusă de mare angajament pe… Facebook. Devastator are să fie!

Să revenim, aşadar, la războiul care va ajunge pe Prut sau pe Nistru, depinde acum, sau, cum zicea Băsescu, la Gurile Dunării, că Rusia asta îşi doreşte, să ajungă să pescuiască morun la Sulina, nu să aibă Bosfor sub control, aşa cum orice putere militară reală doreşte. Şi pentru ca reţeta dezinformării să fie completă, se va pune la punct o flotă a Mării Negre, care să ne apere de ruşii cotropitori, asta în timp ce Turcia, cel mai capabil stat militar şi membru NATO, cooperează cu Rusia în Siria, achiziţionează armament rusesc, şi Putin şi Erdogan stau la taclale ore în şir la telefon. Noi, românii, însă, care sîntem mai deştepti decît toată planeta la un loc, ne vom războii cu ruşii de unii singuri, pentru un motiv pe care sigur îl vorm scorni în viitor, şi îi vom învinge la masa verde, pentru că pe teren îi putem bate doar prin neprezentare.

În timp ce Occidentul îşi creşte colaborarea economică cu Rusia, noi ne înarmăm şi îi aşteptăm să ne atace. OMV deţine 15% din cel mai important zăcămînt rusesc de gaze naturale, Germania şi-a dat ok-ul pentru Nord Stream II, prin Turcia va trece Souh Stream, iar Franţa face eforturi să recupereze terenul pierdut cu Rusia. Dar ei sînt, de fapt, proştii! Nu ştiu, de fapt, ce îi aşteaptă, pentru că noi, românii, am ales să ne înarmăm ca să le ţinem piept cîteva ore pe litoral, la o bere. Am ales din anii ’90 să ne cedăm pieţele de desfacere din fostul spaţiu sovietic în favoarea italienilor şi a altor state occidentale prietene. Noi am ales să rupem punţile economice cu Rusia şi China, şi să ne dăm viteji pe Facebook, în timp ce ţările partenere din UE îşi dezvoltă permanent relaţiile cu aceste state. Este de rîs, dacă nu ar fi de plîns. Este cea mai mare bătaie de joc pe care ţara asta şi-o asumă şi nu face nimic, nu pentru că nu ar ştii care este, de fapt, adevărul, ci pentru că cei care ne conduc au toate pîrghiile în mînă: presa, justiţia şi serviciile.

Să revenim la război. Putin a anunţat ce fel de arme deţine Rusia. Există un mit apropo de Rusia şi de sistemele ei militare, care se aplică şi la americani. Dacă au făcut public ce au, nici să nu ne gîndim ce au de fapt şi nu cunoaştem noi. Pentru analiştii militari, anunţul că Rusia deţine rachete propulsate cu un motor nuclear este de departe cel mai important anunţ de la inventarea bombei atomice încoace. Astfel de rachetă, dacă este cu adevărat operaţională, descalifică din start orice sistem de apărare antiaeriană, inclusiv sperietoarea noastră de la Deveselu. O rachetă care practic are o rază de acţiune nelimitată, care poate face orice în teren, şi care se poate lansa cu o aşa viteză, aduce în altă zonă de discuţii un potenţial război. Şi Statele Unite ştiu bine asta. Ca şi întreaga Europă. Atunci de ce ne tot înarmăm noi, românii? Pentru că industria americană de armament trebuie să vîndă. Pentru că, în general, industria de armament trebuie să supravieţuiască. Şi dacă nu este posibil un război, atunci să speriem lumea că are să fie şi, între timp, să facem zeci şi zeci de exerciţii militare cu nume pompoase, ca să consumăm muniţie şi ca să ne refacem stocurile.

Pînă în 1990, România avea capacitatea de a produce în ţară cam tot ce însemna armament convenţional. Nu de înaltă tehnologie, dar aproape. Acum nu mai avem nimic. Industria de apărare a fost lăsată la vatră, pentru că un război nu se cîştigă de fapt pe cîmpul de luptă, ci la cît de mulţi bani se obţin de pe urma lui. Adevăraţii cîştigători ai oricărui război din această lume sînt, de fapt, cei care îl finanţează, nu cei care îşi varsă sîngele. Aşa a fost mereu şi aşa are să fie încă mulţi ani după ce noi, cei de acum, vom fi oale şi ulcele.

Tano

 

Fenomenul „Divertis“

MAREŞALII ROMÂNIEI (1)

in Polemici, controverse

Trei dintre făuritorii României Mari

 

  1. Mareşalul Averescu

Alexandru Averescu (1859-1938), personalitate de excepţie a gîndirii şi artei militare româneşti, a ajuns, din rîndurile cele mai de jos ale armatei, pe cea mai înaltă treaptă a demnităţii şi ierarhiei militare în anul 1930, odată cu înălţarea sa în gradul de Mareşal al României. Teoretician de înalt profesionalism, strateg şi spirit organizator ilustru, al cărui nume este legat de campaniile militare ale celui de-al doilea război balcanic (1913) şi ale primei conflagraţii mondiale a Secolului XX, rămîne, în ciuda controversatelor opinii ale contemporanilor săi, ca şi ale celor de azi, care l-au uitat sau nu îl cunosc, o făclie a gîndirii militare româneşti. Apărut în condiţiile în care pe plan politic partidele de guvernămînt – liberal şi conservator – îşi disputau conducerea destinelor ţării, Alexandru Averescu a căutat, atît prin funcţiile militare pe care le-a ocupat, cît şi prin lucrările elaborate, să realizeze o unitate de vedere constantă în sfera problemelor legate de apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale. Absolvent cu distincţie al Şcolii de Război din Torino – Italia, eminent profesor al Şcolii Superioare de Război din Bucureşti, teoretician de prestigiu, dar şi dotat cu aptitudini şi calităţi de excepţie de comandant, Alexandru Averescu a pledat în favoarea formulării unor principii clare ale doctrinei militare, strategiei şi tacticii. Lucrările sale în acest domeniu („Teatrul de operaţii austro-român”, „Organizarea armatei italiene”, „Atitudinea superiorului în educarea inferiorului”, „Tactică, teorii şi aplicaţiuni”, „Mobilizarea” ş.a.) scot în evidenţă necesitatea organizării şi adoptării unor măsuri prin care să se poată asigura atît pregătirea, cît şi concentrarea, din timp, a elementelor de forţă ale statului pentru a fi întrebuinţate în război. În domeniul strict al organizării sistemului de apărare armată a ţării, grandoarea mareşalului Averescu este marcată, printre altele, de considerarea armatei ca principală forţă a acestui sistem, pregătirea ei prioritară în condiţiile cîmpului de luptă, calitatea personalului militar, precum şi calitatea tehnicii de luptă fiind elementele de bază ale acestei forţe. Practic, geniul militar al generalului de divizie Averescu s-a materializat în mod strălucit în operaţiunile anilor 1913 şi 1916-1917, atunci cînd acesta deţinea funcţia de şef al Marelui Stat Major, respectiv de comandant al Armatei a II-a române. Epopeea acestor lupte, ca şi măiestria aplicării în cîmpul de bătălie a gîndirii şi artei militare a acestui devenit celebru comandant de oşti, nu fac obiectul sumarei noastre evocări.

Operaţiile ofensive sau de apărare ale Armatei a II-a, aflată sub comanda generalului de divizie şi, mai apoi, de Corp de armată, Alexandru Averescu, se înscriu ca adevărate modele de aplicare, în realitatea cîmpului de luptă, a gîndirii şi artei militare româneşti. Ofensiva de eliberare a Transilvaniei în cooperare cu Armata I şi Armata de Nord, bătăliile pentru Defileul Prahova, din zona Bran – Cîmpulung Muscel şi, în special, cele de la Mărăşti şi Oituz, marchează virtuţile acestui mare om şi comandant de oşti, care, aşa cum spunea generalul C. Dragu, „îşi cinsteşte opera cu precizie şi măiestrie”.

Strateg de excepţie, spirit organizatoric deosebit, cu o mare putere de intuiţie, siguranţă şi luciditate, corect şi exigent, cunoscător fin al psihologiei ostaşului-ţăran, acesta a fost ALEXANDRU AVERESCU, primul mareşal al României.

Numele mareşalului Alexandru Averescu trebuie să rămînă pentru generaţii ca „unul din marii domni de oaste pe care i-a dat poporul românesc” (N. Iorga).

(va urma)

Căpitan de rangul I (r), ing. PAUL MALTOPOL

(Text reprodus din revista ,,România Mare”, din 29 noiembrie 1991)

Fenomenul „Divertis“

in Polemici, controverse

„Divertis“ sînt cei care au salvat, ca să spun aşa, Revelionul din 1990. Au reuşit să cîştige simpatia, dragostea şi respectul nostru prin umorul lor fin, original, subtil, ironic şi de bun-simţ. S-au născut în 1981, dar, pentru majoritatea, s-au născut odată cu Revoluţia.

Îmi amintesc, student fiind la vremea aceea, că îi ştiam încă din timpuri comuniste, dar am ajuns să îi cunosc şi să le apreciez umorul după 25 decembrie 1989. În acele timpuri, şi mult timp după aceea, pe scena umoristică a ţării erau cîteva trupe, dar „Divertis“ s-a poziţionat din start, prin modul de abordare al scenelor, pe zona superioară a societăţii, umorul lor, de foarte multe ori subtil, fiind înţeles de majoritatea celor care îi aplaudau la scenă deschisă. Mai existau atunci şi alţi umorişti, şi aş aminti aici pe cei de la „Vacanţa Mare“, a căror prestanţă, chiar dacă umpleau sălile, se adresa unei clase ceva mai puţin mature din punct de vedere intelectual, umorul lor mai de autobază fiind la acea vreme apreciat mai puţin, inclusiv de către televiziuni. Ei, cei de la „Vacanţa Mare“, aveau o strategie la firul ierbii, susţinînd mai multe spectacole de revistă la începutul anilor ’90, umorul lor fiind destul de greu de digerat, inclusiv de către cei a căror sarcină era să aducă rating pentru televiziuni. Timpul a trecut, „Divertis“ a cunoscut o creştere substanţială în clasamentul încrederii populaţiei amatoare de umor de calitate, avînd, după părerea mea, un vîrf în 2004, an din care observăm o perioadă de stagnare şi, apoi, din 2007, a devenit clar că a început declinul. În acest timp, „Vacanţa Mare“ şi-a păstrat tonul şi, chiar dacă şi-a pierdut unul dintre membrii importanţi, a reuşit să se ridice pe sticlă, fără să schimbe nimic din ceea ce furniza consumatorilor, dar crescînd de la an la an, în detrimentul celor care au adus primele zîmbete în anii ’90. Care să fi fost, totuşi, motivul scăderii „Divertis“, a umorului fin şi de bună calitate, în detrimentul umorului grobian, vulgar, admis cu greu pe ecranele TV în ultimul deceniu al Secolului XX? Ce a făcut ca „Vacanţa Mare“ să ajungă şi să depăşească „Divertis“, fără să schimbe nimic? Ce s-a întîmplat cu „Divertis“ în tot acest timp?

Chiar dacă sufletul formaţiei, şi mă refer aici la Ioan Gyuri Pascu (cel plecat mult prea devreme dintre noi), a părăsit grupul în 2007, cei de la „Divertis“ au reuşit să supravieţuiască încă un timp, prin emisiuni la cîteva posturi TV, dar era clar că nu mai au forţa necesară să aducă rating, umorul lor nu mai era „gustat” şi nici înţeles de suficienţi telespectatori pentru ca ei să rămînă constanţi pe sticlă. Sînt mai multe speculaţii referitoare la motivul pentru care „Divertis“ a intrat într-un con de umbră. Existau, ca în orice divorţ, mai mulţi care-l arătau cu degetul pe fondatorul formaţiei, Toni Grecu. Probabil că fiecare membru al formaţiei are un pic de vină. Poate că cei care iubeau „Divertis“ nu au vrut să-i vadă certîndu-se, poate că plecarea lui Ioan Gyuri Pascu a fost un motiv, poate că venirea în trupă a unor actori de mîna a doua din afară, care nu se pretau la umorul „Divertis“, a fost un alt motiv.

Sînt multe variante. Dar nu am citit nici unul care să fie pe cît de real, pe atît de important: decăderea învăţămîntului românesc! Şi aici este simplu de măsurat, doar cei care nu gîndesc nu pot vedea că în acest factor poţi evalua inclusiv nivelul de inteligenţă al naţiunii. Să nu uităm că, în perioada de vîrf a celor de la „Divertis“, cei care le erau spectatori fideli doar ce terminau şcoala sau facultatea sau erau deja studenţi, au trecut Revoluţia pe un sistem comunist de şcolarizare, care la acea vreme funcţiona, şi toţi ştim cît de apreciate erau diplomele lor în Vest, în anii ’90. Pe măsură ce nivelul învăţămîntului din România a scăzut, pe măsură ce ştacheta a fost lăsată tot mai jos, cei care veneau de pe băncile şcolii nu mai aveau capacitatea de a înţelege umorul tip „Divertis“, motiv pentru care cei de la „Vacanţa Mare“, ca să dau doar acest exemplu, s-au trezit, fără să schimbe nimic în tot ceea ce făceau, cu un public numeros, venit în întîmpinarea umorului lor vulgar, direct, dar pe înţelesul majorităţii. În tot acest timp, cei de la „Divertis“ au încercat să se menţină, au coborît ştacheta, textele au devenit mai simple, au adus în rîndurile lor personaje care nu aveau nimic comun cu umorul „Divertis“, dar care făceau rating, însă degeaba. Pe de o parte, consumatorul de umor de calitate nu s-a mai identificat cu „Divertis“, iar cei care doreau să vadă altceva aveau alternativă – o Leana şi un Costel autentici – şi nu aveau nevoie de pseudoţiganii din Costeşti sau alte aberaţii, care, în ochii multora, nu aveau nici o legătură cu umorul cu care Gury Pascu&Co a cucerit inimile a milioane de spectatori.

Pe măsură, aşadar, ce învăţămîntul devine tot mai slab, şi umorul îşi schimbă modul de a-i avea de partea lui, atunci cînd este vorba de televiziuni şi rating. În prezent, „Vacanţa Mare“ este amintire, ca şi „Divertis“, de altfel. Acum se promovează un alt umor, dramatic, după părerea mea, de către indivizi care în alte timpuri nu erau acceptaţi în sală sau la TV, decît poate ca figuranţi, sau doar ca spectatori. Dar ei acum, la adăpostul unui rating poate real sau doar susţinut artificial, au ajuns să critice actori care au adus mult zîmbet acestei naţiuni, în vremuri de restrişte, fără să aibă nici talentul şi nici bunul-simţ atît de necesar unei valori autentice. Şi, ca să înţelegem nivelul trist la care s-a ajuns, cînd un serial de mîna a treia, cu actori slabi şi fără pic de talent, ajunge să fie prezentat în prime time la o televiziune comercială, este clar că cei care îl promovează cu aşa îndîrjire au, pe lîngă interese materiale, lesne de înţeles, şi interesul de a aduce această naţiune română la un nivel atît de jos intelectual, încît să nu mai fie nevoie de explicaţii cînd ne fură cu totul.

Fiecare naţiune îşi are valorile pe care ea le construieşte, cu care se expune pe scenă, şi aici se reflectă nivelul învăţămîntului pe care îl are. Se ştie că umorul este o caracteristică a oamenilor inteligenţi, iar ce avem acum în vitrină nu seamănă cu nimic din ceea ce „Divertis“ a reuşit să aducă, referindu-ne la anii de după 1990. Asta ca să nu mergem mai jos, pe axa timpului, şi să ne amintim de umorul unor monştri sacri precum: Birlic, Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Jean Constantin, ca să rememorăm doar o mică parte dintre ei. Aceştia, alături de „Divertis“, reprezintă adevărate ştachete ale umorului autentic pentru cei care doresc să aducă plus valoare acestui mod de a aduce zîmbete, nu doar scălîmbăielile unor actori poate mult prea slabi pentru acele vremuri.

Umorul românesc este în suferinţă şi pînă cînd învăţămîntul nu îşi va aduce contribuţia la formarea unui altfel de consumator, el va continua să se devalorizeze, astfel încît nu ar mira pe nimeni ca, peste un timp, premiul pentru cel mai bun film românesc să fie cîştigat de către o imagine statică ce timp de două ore trage doar vînturi.

Tano

 

Sindromul Landmesser

Sindromul Landmesser

in Polemici, controverse

I se spune germanul care l-a înfruntat pe Hitler. Fotografia în care August Landmesser sfidează trendul Germaniei fasciste a făcut înconjurul lumii, acum cîţiva ani. I se recunoaşte acum, la mulţi, foarte mulţi ani, meritul de a fi avut curajul să nu execute salutul nazist. Un gest care la acea vreme a trecut neobservat, fiind probabil tratat de către cenzura germană, dacă a ajuns acolo, ca un gest izolat al unui muncitor navalist. Acum, la peste 80 de ani distanţă, cînd Germania lui Hitler este istorie, cei care privesc fotografia, în cel mai bun caz aprobă şi merg mai departe. A fost demult, Hitler a murit oricum, fie în 1945, fie prin Argentina. Evreii au acum propriul lor stat, iar Holocaustul este o amintire tristă, dar doar o amintire în fond. Dacă e să facem o paralelă în arc peste timp, la ce a fost atunci, transpus în aceste zile fierbinţi pe care le trăim aici, în România, ar fi ca şi cum ai arde în Piaţa Universităţii drapelul unei ţări puternice şi oarecum prietene. E ca şi cum mergi la protestele celor care rezistă încă şi, în mijlocul lor, strigi ceva legat de actualul preşedinte, sau, şi mai rău, ceva pozitiv despre Rusia. Ai fi linşat pe loc, pentru că acum Jandarmii nu mai au voie nici măcar să privească urît la manifestanţi, darămite să le şi interzică linşajul public prin forţa contondentă a pregătirii lor de… jandarmi.

În România anilor 2018, la 29 de ani de la Revoluţie, libertatea cîştigată cu multe semne de întrebare şi mult sînge în 1989 este din cînd în cînd “torpilată” de către cei care nu vor să se alinieze la trendul impus de diverse ţări, sau persoane influente, doar că, la fel ca şi atunci, pe 13 iunie 1936, pe şantierul naval Blohm, din Hamburg, sistemul îi lăsa în pace, atîta vreme cît sunt doar cazuri izolate. România s-a aliniat cuminte în spatele celor care o duc la disoluţie şi nimeni, absolut nimeni, nu o poate abate de la acest drum. Sîntem praf la capitolul reacţie, dar avem o inerţie constantă în ceea ce priveşte ieşirea din zona de confort. Şi cred că ăsta este, de fapt, modul în care acest neam a rezistat timpului, atîta amar de vreme. Să fim slugi, să fim obedienţi, să fim receptivi la cei puternici, pentru că în codru nu ne mai putem ascunde, aşa cum nici de luptă nu se mai pune problema. Şi într-un caz, şi în altul am avut grijă să ne sabotăm noi.

Acum, la zeci de ani distanţă, August Landmesser a intrat în istorie ca germanul care l-a sfidat pe Hitler. El a avut curajul de a protesta paşnic, de a nu fi de acord cu regimul, sau poate nu-i plăceau cei care-i vorbeau atunci de la tribună. Nu ştim ce a fost în mintea lui, dar ştim că iubea şi că s-a căsătorit cu o evreică şi a luptat pentru ea, pentru familia lui, pînă la sacrificiul suprem. Acum, în aceste vremuri, cine are curajul să se lupte paşnic cu un Sistem vîndut total, care nu mai reprezintă în nici un fel interesele României? Pentru că acum, dragi români, nu mai este vorba de corupţie, de furt, de politicieni necinstiţi, de justiţie dominată de incertitudini sau de Servicii puse pe căpătuială. Nu! Acum miza e ceva mai sus. De furat s-a tot furat, se fură şi se va fura. E clar că voi, cei care sînteţi încă în acest spaţiu, aţi devenit mult prea preocupaţi de traiul de zi cu zi pentru a vă mai gîndi că acum miza este însăşi existenţa naţiunii române, a acestui popor minunat pe alocuri, dar extrem de rău cu el însuşi în realitate. Ştacheta a fost ridicată la cel mai înalt nivel şi este evident că este foarte puţin pînă cînd o altă revoluţie de catifea va avea loc în Europa. Vom fi atît de dominaţi de frică, încît nu doar că vom aproba deschis desfăşurarea ei, dar vom fi uşuraţi că am scăpat de un stres care ne tot apasă de vreo 100 de ani.

Revenind la August Landmesser, Germania a avut poate mii ca el. Sînt curios, peste 70, 100 de ani, dacă România o să mai reziste în istorie, cine va fi considerat eroul acestor ani şi cine va arăta cu degetul spre cei care atunci vor fi în dizgraţie.

Tano

 

Fărîmiţarea neamului românesc

2018 – Umbra Zeului Marte întunecă cerul Europei (1)

in Polemici, controverse

Remember versus uitare

Panta rhei (totul curge) – concepţia dialectică a lui Heraclit asupra mişcării, ca schimbare perpetuă a universului – poate fi considerată actuală prin modificările (economice, sociale, politice, ecologice etc.), care guvernează lumea de azi . Rămîne să stabilim dacă această „curgere”, la ora actuală, este sau nu în beneficiul umanităţii. Dacă punem în balanţă dezvoltarea explozivă a descoperirilor ştiinţei şi tehnicii mondiale, putem nota cu plus evoluţia omenirii în univers. Numai că… numai că, dezvoltarea cu pricina s-a manifestat, cu prioritate, într-un domeniu care s-a dovedit a fi, înainte de apărător al vieţii şi liniştii pe pămînt, cea mai directă ameninţare la adresa propriei noastre vieţi, a acumulărilor materiale şi spirituale ale umanităţii – domeniul militar.

Într-adevăr, situîndu-se în prim–plan în exploatarea cuceririlor şi descoperirilor ştiinţei moderne, armata şi-a dezvoltat şi diversificat capabilităţile, maşinăria de război devenind o afacere bănoasă pentru marile trusturi industriale, ajungînd la cote alarmante. În lumea actuală, cursa înarmărilor, mascată sub paravanul pregătirii militare pentru apărarea teritoriului naţional, a devenit cumva patologică, atît prin alocarea unei părţi din PIB (în detrimentul sectoarelor sociale), cît şi prin ambiţia de a se ajunge la un înalt şi sofisticat nivel de fabricare a unor mijloace de distrugere a vieţii pe pămînt şi a valorilor create de-a lungul secolelor de generaţiile anterioare. Căci, ce sînt aceste maşini înfiorătoare, aceste arme cu laser, aceste blindate din cel mai bun oţel, aceste avioane invizibile, aceste rachete multifuncţionale, aceste bastimente care întunecă orizontul cînd îşi fac apariţia pe întinderea mărilor şi oceanelor, şi ce înseamnă tot acest program de exerciţii complexe, aplicaţii militare de anvergură, în mai toate zonele globului pămîntesc, decît distrugerea, cu premeditare, a umanităţii?

Desigur, nici un guvern antrenat în această cursă a morţii, şi nici un decident implicat în strategia acestor măsuri înşelătoare, nu vor recunoaşte eroarea pe care o săvîrşesc – culmea – în numele salvgardării acestei umanităţi! Acest material de analiză îşi propune să documenteze tocmai acest adevăr ascuns, adevăr ce poate deschide o cutie a Pandorei, cu urmări tragice şi incalculabile…

Avînd ca pretext subtitlul de mai sus, în contextul nebun, de pregătire a armatelor (naţionale şi multinaţionale) pentru război: Cu cine? Cînd? De ce? – noi, oamenii de rînd, cei care, fără să ne întrebe cineva, contribuim, prin sistemul de impozite şi dări, la întreţinerea şi dezvoltarea maşinii de război, ucigătoare, ne putem întreba: Cum de-am uitat? Cum de-am uitat de 1 septembrie 1939; de 22 iunie 1941; de Cotul Donului; de Oarba de Mureş; de Pearl Harbor; de Lidice; de Hiroşima etc., etc. Ce fel de ceaţă ne-a întunecat memoria, aproape ştergînd-o din bagajul nostru interuman?

Numai în Europa, în ultimii 300 de ani, au avut loc peste 160 de războaie, dintre care două războaie mondiale în timpul unei singure generaţii. Amintind despre ultima conflagraţie mondială, cifrele sînt edificatoare pentru cît a plătit omenirea pe capriciile unor conducători mult prea zeloşi, dar şi datorită manipulării şi jocului politic în care au fost tîrîte popoarele. Iată, spre aducere aminte, bilanţul tragic al Celui De-al Doilea Război Mondial:

* au fost angrenate 61 de state, însumînd o popula?ie de 1,7 miliarde de oameni, adică pestetrei sferturi din omenire; * operaţiile militare s-au desfăşurat pe teritoriile a 40 de state din Europa, Asia şi Africa, totalizînd o suprafaţă de 22.000.000 km pătraţi (dintre toate continentele, Europa a fost cea mai afectată de război, aici s-au dat cele mai mari bătălii, cu distrugerile cele mai vaste şi cu profunde repercusiuni);

* numărul total al celor mobilizaţi în forţele armate a fost de 110.000.000 de oameni, mai mult cu 40.000.000 decît în Primul Război Mondial; * numai şase ţări beligerante au fabricat, în cei şase ani de război, aproape 653.000 de avioane, 287.000 de tancuri, 1.041.000 de tunuri;

* pierderile umane – 50-60 de milioane de oameni – mai mult de jumătate dintre victime au făct parte din populaţia civilă, dintre care numeroşi copii şi femei…

După unii analişti militari, nici pînă astăzi nu se cunoaşte numărul exact al victimelor din anii războiului. Execuţiile în masă, dispariţii de comunităţi întregi, marile mutaţii de populaţii ce au avut loc în acei ani fac incertă estimarea numărului victimelor, într-o ţară sau alta. Exodul populaţiei civile din faţa tăvălugului armatelor hitleriste, coroborat cu numărul mare de germani transferaţi în teritoriile cucerite, pentru a le coloniza, precum şi cu cel al prizonierilor, deportaţilor şi exilaţilor, a găsit, la încheierea războiului, în anul 1945, 20.000.000 de persoane, a căror repatriere ridica probleme deosebite.

(va urma)

Geo Ciolcan

Fărîmiţarea neamului românesc

in Polemici, controverse

Naţionalismul românesc îşi ia avînt, se pare, prin apariţia unui partid naţionalist, patriotic, ce are la baza un Ninel şi o salbă de foşti generali. Asta mă duce cu gîndul la faptul că totuşi zona naţionalistă a eşichierului politic românesc începe, din ce în ce mai mult, să migreze spre dreapta, acolo unde a fost întotdeauna – chiar dacă declarativ se merge pe centru – şi să lase stînga din ce în ce mai singură, dar şi mai sigură pe propriul ei electorat. Spun „spre dreapta”, pentru că în România dreapta înseamnă fărîmiţare, disipare, incoerenţă, interes şi lipsă de realism, în timp ce stînga, aşa stîngace cum este ea, rămîne strîns unită în jurul celor două crezuri: furtul şi slugărnicia. Prin intrarea Neamului Românesc pe piaţa partidelor, se creează, aşadar, premisele unui alt eşec în alegerile viitoare pentru tot ce înseamnă partide naţionaliste, bazinul electoral fiind iar derutat, aşa cum s-a întîmplat în decembrie 2016.

Din 2008 începînd, locul pe care PRM l-a ocupat încă din primele zile ale democraţiei româneşti a început să fie bătut cu talpa, dar şi cu minciuna, de diverse formaţiuni, autodeclarate ca fiind naţionaliste, conduse de diverse personaje deşănţate din zonele dreapta şi stînga, dovadă clară că în laboratoarele de analiză şi dezinformare a partidelor care conduc România de 27 de ani s-au pus mari speranţe în bazinul electoral naţionalist, în acei 15% constanţi, care pot decide victoria detaşată în alegeri. Profitînd de conul de umbră în care PRM a intrat după dispariţia lui Corneliu Vadim Tudor, fanarioţii au decis să preia ei mesajul naţionalist, să aducă la ascultare rebelii care încă mai cred în forţa naţiunii române, şi au pus-o de o şarada la care, din păcate, au aplicat o sumă de oportunişti, dar şi de naivi, totodată. Acum, după eşecurile celor două partide aşa-zis naţionaliste, care au avut ca principal scop împiedicarea PRM să intre în Parlament, a venit un alt partid, al cărui rol, la o primă vedere, este dificil de desluşit. Probabil că atunci cînd s-a decis înfiinţarea acestui partid, cei cu stelele aflate în rezervă sau în retragere şi-au pus speranţele în fostele cadre ale armatei, în rezervişti, dar şi în cadrele active, un suport care e posibil să ajungă la 1% la viitoarele alegeri, dacă nu chiar 1,5%. Mesajul ăsta cum că „rezerviştii vor fi cu noi” îmi sună destul de cunoscut. Cu ani în urmă, am tot asistat la diverse forme de coagulare şi mobilizare a acestei zone electorale, doar că niciodată nu a fost încununată de succes. Şi asta pentru că cei care cred că Sindicatul fostelor cadre militare are cu adevărat putere în România nu înţeleg că realitatea este cu totul şi cu totul alta. Indiferent de cît de patrioţi sînt cei care au înfiinţat Neamul Românesc, în realitate au pus bazele unui alt instrument de fărîmiţare a zonei naţionaliste, a acestui bazin electoral. Acesta reprezintă o piedică reală în calea accederii în Parlament a unui partid naţionalist autentic. Şi cel mai trist în această poveste este că acest lucru se întîmplă după ce, de bine, de rău, PRM este pe cale să revină în cărţile de istorie şi, totodată, în Parlamentul României, sau cel European, prin forţa de care dă dovadă în această perioadă, atît în interior, cît şi în sondajele de opinie independente.

La ce foloseşte, de fapt, Neamul Românesc? Care este de fapt aportul lui real la punerea la adăpost a naţiunii, a luptei pentru aducerea României într-o zonă de prosperitate extinsă, dar fără a impune o gîndire rigidă de militari? În calitate de civil, indiferent de cît de jalnice sînt personajele care conduc România, tot nu mi-aş lăsa viaţa în mîinile unor foşti generali, indiferent de cît de iubitori de neam şi patrioţi sînt ei. Nu cred că o potenţială dictatură militară este bună pentru România, aşa cum nu cred că sînt buni nici cei care se perindă alternativ pe la putere în ultimii 27 de ani.

Naţionalismul românesc, patriotismul, nu trebuie îmbrăcat în uniformă şi nici înstelat nu este nevoie să fie. Şansa celor care încă mai iubesc România, şansa acestei naţiuni este coagularea tuturor sub acelaşi steag, aducerea tuturor la o singură masă şi la un singur set de valori, care chiar dacă nu coincid 100%, poate să însemne, de fapt, readucerea în zona decizională a celor care încă mai au puterea de a spera într-un viitor prosper al României. Ce gîndesc oare de fapt acei foşti generali care au pus bazele acestui partid? Că vor intra ei singuri în Parlament avînd suportul tuturor cadrelor militare active şi mai puţin active din Armată? Asta este „apa” cu care se îmbată ei? Nu! Din păcate, adevărul este altul, ei speră ca în 2019 şi 2020, la remorca unui partid FANAR, cu mustaţă sau fără, să intre şi ei în Parlament, ca umplutură, pentru că o pensie în plus nu le strică, şi va mai fărîmiţa încă o dată bazinul electoral naţionalist pentru ca toţi cei care fură România de zeci de ani, să poată fura în continuare, fără să le fie teamă.

Tano

 

Direct în istorie

 

Direct în istorie

in Polemici, controverse

Mai devreme sau mai tîrziu, dar întodeauna, istoria îi anexează în paginile sale pe cei care, cu adevărat, au realizat lucruri bune pentru cei mulţi, pentru popor, chiar dacă, pentru a ajunge acolo, s-au dovedit chiar experţi în arta războiului. Memoria poporului este setată şi pe durată nedeterminată, iar dacă cei puternici refuză trecerea în scripte a celor care au făcut bine, legendele iau locul cărţilor. Poporul nu iartă, aşa cum nici nu uită.

Acum sîntem contemporani cu tehnologia, dar şi cu trădarea celor care ne conduc. Fanarioţii s-au reîntors pe aceste meleaguri şi vor rămîne probabil pînă cînd o altă revoluţie îi va da jos. Poate un Tudor va descăleca iar pe aceste plaiuri pentru a pune capăt furtului şi trădării, sau poate un Bălcescu va repune iar ţara pe un alt făgaş. Dar pînă acolo, însă, istoria este încă prezentă, se face acum, chiar dacă poporul se bucură de o falsă libertate, la adăpostul colorat al capitalismului colonial.

Istoria, aşa cum spuneam, indiferent de cine o scrie, mai devreme sau mai tîrziu, va aduce adevărul în minţile celor care îl vor accepta. În prezent, prin aportul cozilor de topor care au condus şi conduc destinele acestei ţări, istoria a devenit un fel de Cenuşăreasă, lăsată în urmă în mod deliberat, tocmai pentru a şterge din memoria următoarelor generaţii cine sîntem şi ce căutam pe aceste meleaguri. Ca o măsură de salvare a ceea ce dorim să ştim despre noi, oameni cu responsabilităţi şi titluri academice încearcă să pună la adăpost de tirania proştilor conştiinţa poporului, în speranţa că va veni o zi în care toţi cei care doresc, să aibă acces la ceea ce numim istoria modernă şi contemporană a României, istorie care începe la 1821 şi încă se desfăşoară sub ochii noştri. Undeva, în încăperile Academiei Române, se află la adăpost manuscrise şi publicaţii pe cît de vechi, pe atît de preţioase. Acolo se află varianta brută a istoriei noastre oarecum recente, acolo se află manuscrisele lui Mihai Eminescu, dar şi transmisiunile în direct ale unor agenţii de presă ale evenimentelor din 1877. Acolo există realitatea noastră, ca popor, din ultimii două sute de ani.

Acum ceva timp, să tot fie prin 2010, într-un exces de idealism, împreună cu cîţiva din oamenii de bine ai Academiei Române, am încercat să punem pe picioare un proiect virtual care avea la bază digitalizarea tuturor materialelor existente în biblioteca Academiei, începînd de la cele mai vechi şi venind încoace, spre cele două războaie şi spre comunismul de după. Am cooptat în acest proiect companii mari de IT, care doreau să se implice în mod activ, precum şi o bibliotecă din Vest, care avea în derulare acelaşi proiect. Costurile erau estimate, atunci, la 6 – 8 milioane de euro, iar proiectul, în varianta de la acea vreme, se derula pe o perioadă de 15 ani, rămînînd însă activ pentru updatarea zilnică a arhivei. Aveam, cum am spus, sprijinul a două companii de IT, cele mai mari din lume la vremea aceea, care doreau să participe cu infrastructură şi consultanţă, în mod gratuit, precum şi promisiunea unui fost premier că va ajuta. Proiectul era gîndit sub forma unui ONG, în care erau membri toţi cei care participau în mod activ la acest proiect, gratuit şi fără pretenţii materiale. Obiectivul final al acestui ONG era să se salveze, în primul rînd, toată biblioteca Academiei Române, pornind de la publicaţiile zilnice şi săptămînale şi sfîrşind cu volumele de valoare şi manuscrisele celor pe care, an de an, îi sărbătorim. Totul se desfăşura într-un ritm constant şi constructiv, existau o organigramă, un buget, se punea baza unui proiect naţional de amploare, în care doream să includem şi Biblioteca Universitară, şi acolo existînd un bogat zăcămînt cultural. Nefiind implicaţi politicienii, totul începea să prindă contur.

Conform proiectului, pe măsură ce materialele erau scanate şi incluse într-un sistem performant de căutare, să fie expuse publicului într-un format gratuit, astfel încît, oricine dorea să afle ce s-a întîmplat sau ce s-a scris în presa vremii despre un anumit subiect, să introducă cîteva cuvinte-cheie de căutare şi sistemul îi afişa copiile scanate ale articolelor apărute atunci pe acest subiect. Gîndisem proiectul şi ca o formă de finanţare pentru Academia Română, ca, la un anumit număr de solicitări, ceva mai aprofundate, să existe şi o taxă modică prin care, la un număr mare de accesări, să se asigure Academiei un buget constant. Era, însă, unanim stabilit ca accesările din centrele de învăţămînt, universitar sau nu, să fie gratuite şi nelimitate. Accesul la istoria brută, reală, a ţării, în special a celor care sînt pe băncile şcolii, trebuia să fie gratuit. Totul a fost bine, totul prindea contur, totul era frumos pînă cînd a fost nevoie să obţinem acordul final de la preşedintele Academiei. Acolo totul s-a blocat. Şi blocat a rămas. De ce? Pentru ce? Nu am primit niciodată un răspuns clar, scris, care să justifice oprirea acestui proiect. Ştiu însă că la o discuţie cu unul dintre vicepreşedinţii Academiei Române, discuţie purtată la biroul său de nemuritor, mi-a fost promis tot sprijinul, că ideea este excelentă, că totul este în sfîrşit aşa cum este firesc să fie. Apoi, tăcere. Au trecut ani de atunci şi nimic nu s-a întîmplat, cel puţin ceva care să fie expus publicului.

De curînd, însă, acesta fiind şi motivul pentru care am decis să povestesc această întîmplare, m-am întîlnit cu cineva care era atunci, în 2010, alături de mine în acel proiect. Mi-a spus că motivul pentru care proiectul a fost blocat este cauzat de interese destul de meschine ale unor genii din Academie sau scriitori ce atîrnă la gardul acestei instituţii, care doresc ca doar ei să aibă acces la acele informaţii, tocmai pentru că scriu despre subiecte la care românii nu au încă acces facil, şi pentru a face ceva bani din asta. Pînă la urmă, ca să-l citez pe interlocutorul meu, totul se reduce la bani. Memoria poporului trebuie să mai aştepte, sau cei care doresc să o salveze trebuie să plătească şpaga aferentă celor care au semnătura în stilou. Sau poate nu.

Tano

 

Trădarea celor fără chip

Trădarea celor fără chip

in Polemici, controverse

Revoluţia nu a fost făcută de ei, aşa cum nici crimele din timpul evenimentelor din decembrie 1989 nu au fost făcute de ei. Ei doar au trădat, au fost pasivi în ceea ce ştiau că va urma a fi o relaţie profitabilă, atît. Au trădat comunismul la acel moment, l-au trădat pe Ceaşescu şi cam atît. Nu şi pe cei care erau acolo, în linia 1,5 şi 2 a partidului comunist. Teoretic, şi la acel moment chiar aşa părea, ei au făcut un bine. Apoi s-au pus pe căpătuială. Şi cînd au ajuns la concluzia că sînt destul de bogaţi, au mai trădat o dată.

Pentru oricine ştie evoluţia României în ultimii 30 de ani, începînd de prin 1988, este evident că cel mai important serviciu de informaţii al ţării, indiferent ce titulatură a avut şi are, a trădat. A supravieţuit prin trădare, el ca structură şi compoziţie, el ca element de siguranţă al membrilor săi, că nu mai putem spune termenul „naţională”. Spun „el ca Serviciu”, pentru că dacă e să comparăm ce scrie în Legea Siguranţei Naţionale, cu legea de funcţionare şi cu realitatea din teren, este evident pentru oricine că cineva din această ecuaţie nu şi-a făcut datoria. Distrugerea pe de-a-ntregul a unei industrii, eradicarea în totalitate a celui mai banal simţămînt românesc, extirparea unei mari părţi din populaţia României, prin alungarea a peste 4 milioane de români peste hotare de sărăcia lucie în care trăiau, sunt rodul unei pasivităţi agresive a unor elemente de siguranţă naţională, coroborat cu lăsarea la dispoziţia unor politicieni de moralitate îndoielnică a României. Este imposibil, realmente imposibil, dacă nu cumva total ineficient, ca gradele mari din SISTEM să nu cunoască, să nu ştie, să nu aibă la îndemînă tot ce înseamnă activitatea celor care au condus România. Este foarte puţin probabil ca toţi cei care au condus şi conduc SRI, dar nu numai ei, să nu cunoască în amănunt unde politicienii îşi ascund banii furaţi, cum au procedat şi cum au încercat să se ascundă de ochii lumii, că de justiţie ştim cum au făcut-o.

Lăsînd la o parte fumigenele dezinformării care acoperă minţile românilor zi de zi, la o privire atentă a ce au însemnat pentru noi, românii, ultimii 27 de ani, observăm doar ruină. Chiar dacă în umbra Palatului Parlamentului există bunăstare, la cîţiva kilometri şi mult dincolo de ea sărăcia îşi vede de treabă, dislocînd cu putere minţile celor atinşi de ea, alături de morala îndoielnică în care toţi cei nedreptăţiţi se zbat pentru supravieţuire. Cum am ajuns aici şi cum putem să ne ridicăm pentru a vedea dincolo de orizont, dincolo de generaţia noastră? Sîntem o colonie a celor puternici, aşa cum am fost multe sute de ani, şi acest lucru s-a desfăşurat sub atenta observaţie a celor fără chip, dar care, la un moment dat, au avut în mîini destinul naţiunii. Pe măsură ce dispar în morminte cei care au trădat în ’89, cei care rămân îşi doresc să afle adevărul despre ce a fost şi care a fost motivul pentru care am ajuns aici, fără să conştientizeze nici măcar o clipă că adevărul este chiar sub nasul lor, la îndemînă, doar că este atît de trist, că nu-l recunosc şi nu-l vor accepta niciodată ca un fapt, alegînd întotdeauna o minciună care oferă confort minţilor tot mai odihnite ale societăţii.

Trădarea a fost, este şi probabil are să fie una din temele de bază ale naţiunii române. Am trădat noi, ca naţiune, am fost trădaţi noi, ca popor. Dar cel mai important este că am ajuns să ne trădam noi pe noi, doar pentru că rămînem agăţaţi de speranţa că totul se va rezolva de la sine, că numai noi, românii, avem dreptate, în timp ce alţii se înşală. Proiecţia hîdă a celor care apar la TV şi mint cu neruşinare că încă sîntem un stat naţional, independent, este aplaudată la scenă deschisă de o naţiune orbită de propria mîndrie, fără a pune la îndoială nici măcar o secundă că, de fapt, cei care ne vorbesc amabil şi fals nu sînt decît uneltele trădării celor fără chip.

Tano

 

Odă sărăciei

 

 

România trebuie condusă de români adevăraţi

in Polemici, controverse/Război corupției

Motto: „Explicaţia comportamentului nefiresc al ungurilor, care se ceartă cu toată lumea din jurul lor, este aceasta: ei se poartă ca nişte indivizi care au venit tîrziu la masa comunităţii Europene, în pragul secolului X, cînd toate locurile erau ocupate de alţii, aşa că încearcă în premanenţă să disloce“. (Corneliu Vadim Tudor)

Sîntem, majoritatea locuitorilor din România, sideraţi şi enervaţi de declaraţiile liderilor acelor aşa-zise „partide ungureşti“ din patria noastră. Obrăznicia acestor indivizi vine din proasta înţelegere a toleranţei noastre (toleranţă apreciată de Europa!) ca popor creştin şi nu barbar. Regretatul Tribun Corneliu Vadim Tudor scria în celebra sa carte „AFORISME“ (apărută la Editura Fundaţiei România Mare în 2002), următoarele: „A băga o grupare şovină ca UDMR-ul la guvernarea României echivalează cu promovarea lui Rîmaru ca director la o şcoală de fete“.

Aşa este! Iată, liderii minorităţii maghiare (unguri şi secui) cer cu obrăznicie şi cu tupeu fără seamăn tot felul de autonomii şi mai ales AUTONOMIE TERITORIALĂ! Cred că a sosit momentul ca aceşti indivizi să fie traşi la răspundere penală. Prin ceea ce au semnat la Cluj-Napoca, aceste cozi de topor ale Budapestei şi Moscovei arată clar încălcarea CONSITUŢIEI ROMÂNIEI (a se vedea Art 1, 2, 3, 5 şi 8 aliniatul 2).

Devine tot mai clar că România trebuie condusă de români adevăraţi şi patrioţi, iar pe tema aceasta nu mai avem ce negocia! Cum e posibil ca parlamentari ai României (plătiţi din banul public!) să aibă atitudini făţişe antiromâneşti? Este timpul ca AUTORITĂŢILE STATULUI să acţioneze în conformitate cu legislaţia în vigoare, iar aceşti indivizi să fie aduşi în faţa justiţiei imediat!

Sîntem în ANUL CENTENARULUI MARII UNIRI de la 1918, an ancestral pentru NAŢIUNEA ROMÂNĂ, şi se cuvine să nu permitem nimănui să întineze în nici un fel această sărbătoare a tuturor românilor. Să arătăm acestor impertinenţi impostori şi mai cu seamă duşmani ai ţării că noi, românii, sîntem oameni buni, deştepţi, toleranţi, curajoşi şi nobili, fapt care ne pune în valoare naţionalismul românesc ca pe ceva sfînt.

De aceea solicit şi prin acest articol ca toţi factorii de răspundere din România (civili şi militari) să stopeze imediat acţiunile iredentiste, şovine şi revizioniste ale acestor grupări „teroriste“ ce slujesc alte interese decît cele ale României.

Cu patriotism,

Ing. George Curţ, PRM Arad

Odă sărăciei

in Polemici, controverse

Majoritatea problemelor, dacă nu chiar toate, sînt generate de sărăcie. Fie ea materială sau, cel mai trist, spirituală. În urmă cu 27 de ani, România nu era deloc săracă, chiar dacă nu era nici perfectă. Fără a face apologia socialismului de tip dîmboviţean, care a fost la fel de originală şi de nocivă ca şi acest capitalism neaoş românesc, construit pe furt şi trădare, pot susţine că în 1989 România era foarte bogată. Spiritual eram cu mult peste alte ţări, nivelul învăţămîntului fiind cu mult peste ce vedem acum că se întîmplă. La nivel material, am fost o ţară foarte, foarte bogată, din moment ce am reuşit, noi ca stat, să intrăm în istorie ca fiind prima ţară din lume, din istoria antică, medievală, modernă şi contemporană, care şi-a achitat integral datoriile. Cu ceva sacrificii, este adevărat, pe care, începînd cu 1981, le-am simţit din plin. Comunismul prezentat în cărţi nu a ajuns pe aceste meleaguri. ªi cred că nici Capitalismul.

Mafia care a oferit România celor care au plătit mai mult nu reprezintă deloc ce ni se spune. Toţi cei care s-au perindat pe la conducerea acestei ţări, cu ceva excepţii, au făcut praf tot ce se putea şi au lăsat loc liber altora să îşi înfigă în piaţă aspiratoarele lor de bani, oferind la schimb promisiuni pentru proşti şi bani mulţi pentru trădători. Indiferent ce veţi spune, indiferent ce încă mai speraţi, adevărul este unul singur: au trădat, au furat, au distrus naţiunea română. ªi încă o mai distrug, astfel încît, pînă nu e luat tot, nimeni nu va avea linişte.

Sărăcia, cum am spus, este la baza toturor nenorocirilor. Prostia, hoţia, ignoranţa, pasivitatea, sînt laturi ale acestei sărăcii lucii în care naţiunea română, dar nu numai ea, se afundă încet şi sigur. Cu cît clădirile sînt mai înalte, cu atît cei de la periferia societăţii, săracii autentici, cu duhul şi fără speranţă, se afundă mai adînc în dispreţ faţă de societate şi tot ce înseamnă ea. Politicienii, fie că sînt de dreapta, fie de stînga, fie că e un Orban sau doar un Dragnea pripăşit prin Capitală, sînt atît de proşti, fără viziune, că nu încetează nici măcar o secundă să nu-i ajute pe cei năpăstuiţi să se afunde mai adînc în sărăcie, fără să realizeze cît de scump vor plăti aceste greşeli ei, ca indivizi, dar şi noi, ca naţiune. Sărăcia, aşa cum am ajuns să o cunoaştem, cea spirituală, care porneşte de la cel mai de sus nivel al ţării şi coboară pînă la cel mai ascuns cătun, este direct proporţională cu numărul de diplome emis de către Ministerul Educaţiei, iar efectele nefaste pe care le generează le cunoaştem deja şi se vor accentua foarte curînd, cînd indivizi acoperiţi de acte, dar fără pic de inteligenţă, decid soarta celor care au permis ca acest lucru să se întîmple, ca prostul să fie pus pe un scaun mult prea mare pentru mintea lui mică.

Sărăcia de care ne lovim în fiecare zi, nocivă pînă la cel mai înalt grad, nu este cea materială, NU! Pe zi ce trece sîntem mai săraci în curaj, sîntem mai săraci în a lua decizia potrivită pentru noi, ca naţiune. Sîntem mai săraci în a vedea că România a devenit un poligon de încercare a Serviciilor, a Corupţiei. Vedem cum ne ducem spre un drum din start închis şi ştim că nimic nu se mai poate face. Caracatiţa celor care s-au abonat la resursele acestei ţări este bine înfiptă în propriile interese, iar cei care vor să demaşte au constatat că nici măcar nu mai au unde să se plîngă. Nimic nu a rămas neocupat, nimic nu a rămas curat. Nimeni nu are curaj să spună, totul este al lor.

În ultimul an au fost voci care au spus că există un Stat Paralel, care de fapt conduce România. Aşa şi este! Dar unde să mergi să te plîngi? Badea Cîrţan, acum multă vreme, a ajuns, probabil, la aceeaşi concluzie, în acele vremuri, şi a plecat să se plîngă la Viena. Noi unde să mergem, cînd tocmai cei la care am merge să ne spunem păsul sînt exact cei care distrug acum acest neam? Unde să depui o reclamaţie, cînd cel care o preia este tot un exponent al acestei încrengături de interese obscure, cînd putregaiul pleacă de peste hotare şi se opreşte la cei mai obscuri birocraţi?

Sîntem o naţiune terminată ca spirit, şi e posibil curînd să fim terminaţi şi ca stat. Poate că la alegerile din 2019, cele prezidenţiale, cel mai potrivit pentru funcţia de preşedinte, ca o recunoaştere a faptului că oricum el conduce, este un ambasador al unei ţări prietene (?!). Aşa am fi împăcaţi, furtul şi bătaia de joc vor continua, dar măcar ştim că nu sîntem luaţi de proşti.

Tano

Zombie

 

Zombie

in Polemici, controverse

Prima dată am luat contact cu genul ăsta de film prin 1987, în apartamentul unui coleg de liceu, al cărui tată lucra undeva „pe afară” şi îşi permiteau un aparat video. Era un film de groază, al cărui nume era sugestiv: „Noaptea morţilor vii“. Pe atunci noţiunea de zombie nu fusese încă inventată, aşa că se numeau, simplu, morţi vii, şi aveau ca activitate principală mîncatul de creiere ale celor vii, evident. La vremea respectivă nu prea am înţeles eu substratul gusturilor culinare, dar cu timpul şi asistînd la involuţia societăţii spirituale, pe un avînt tehnologic desăvîrşit, am reuşit să înţeleg unde se ţintea, iar minţile luminate de atunci încercau să tragă un semnal de alarmă, şi anume că educaţia nu trebuie să fie pusă pe butuci, chiar dacă am ajuns ca maşinile să parcheze singure şi GPS-ul ne ajută să supravieţuim în jungla urbană.

De atunci, din 1987, lucrurile au evoluat, aşa cum am spus, acei morţi vii sînt zombie acum, şi nu se mai ridică din morminte, ci pur şi simplu se transformă în urma unui cataclism genetic, medical etc… diferă de la film la film modalitatea de transformare, aşa cum diferă şi modul în care această plagă este eradicată. În general, şi aici este partea bună, toţi cei care au devenit zombie mor şi cei care încă îşi mai folosesc creierul trăiesc. Asta este partea frumoasă a acestor filme, că cei care gîndesc merg mai departe, aşa cum cei care s-au transformat, mor într-un mod mai mult sau mai puţin violent. Cum spuneam, diferă de la caz la caz. Cam ăsta ar fi şi mesajul filmelor care încă mai vînd pe seama celor care îşi pierd capacitatea de a gîndi. Zombie înseamnă, pe scurt, o persoană care este moartă din toate punctele de vedere, avînd în schimb doar dorinţa de a se hrăni cu oamenii vii, capacităţi motrice adecvate şi dinţi puternici. Au şi capacitatea de a supravieţui unor atacuri, în general prin filme se recomandă să fie împuşcaţi de mai multe ori, în special în cap. În cap, acolo unde, teoretic, există aparatul gîndirii.

Avînd acest mod de a se exprima cultural, pentru că totuşi vorbim despre a VII-a artă, scenariştii, cei care fac banii de pe urma pandemiilor globale, au pus baza unor semnale de alarmă a ceea ce se întîmplă în lumea civilizată acum, ca urmare a progresului tehnologic. Cu cît Internetul şi televiziunea ne-au invadat, ne-au acaparat, ne-au subjugat, cu atît noi, cei civilizaţi, am devenit părţi componente ale unei lumi tehnologizate, şi mai puţin indivizi umani care existau pînă la revoluţia informaţională. Acum totul se desfăşoară automat, inteligenţa artificială pune pe zi ce trece stăpînire pe omul de tip nou, homo tehnologicus, lăsîndu-i acestuia din urmă doar mici devizii care au la bază binarul 0 şi 1. Nu mai acumulăm pentru noi, acum cultura noastră generală am depozitat-o pe internet, motoarele de căutare fiind baza cunostintelor pe care nu mai dorim sa le acumulam. Nu mai calculăm de unii singuri nici un amărît de radical, avem computere pentru asta. Nu mai căutăm pe hartă localităţi şi locuri noi, GPS-ul este cel care ne calculează rutele. Cărţile putrezesc în biblioteci închise, pentru că totul a devenit virtual.

Omul de timp nou, occidentalul, noi, mînuitorii de smartphone, ne transformăm încet, încet, în personajele din acele filme despre care vorbeam la început. Nu mai judecăm şi nu mai trecem nimic prin prisma propriului creier, dacă la TV s-a spus ceva, înseamnă că acela este adevărul absolut. Maşinile elimină şi acel minim spirit independent, şoferii devenind doar un ingredient tehnologic, materia cenuşie fiind din ce în ce mai puţin pusă la încercare. Omul nou, zombie ceva mai soft în acest stadiu, nu mai gîndeşte singur. Nu mai are capacitatea de a face acest lucru. El are la dispoziţie cel mai mare aparat de propagandă, informare, dezinformare, tîmpire, spălare a creierului care îi induce o stare de bine totuşi, că se crede puternic cu acel telefon conectat la Internet, şi faptul că a ajuns el, un nimeni pînă acum 10 ani, să îşi expună părerea tîmpită pe vreun site, îl face să se creadă, să simtă că este o piesă importantă în acest angrenaj tehnologic cu care cei care deţin controlul ne încorsetează pe zi ce trece. Sîntem toţi zombie, doar că încă nu ştim. Sîntem pe un derdeluş care se va sfîrşi într-o mare durere, dacă ne vom trezi, sau vom muri, aşa cum păţesc şi cei din filme, într-o mare ignoranţă şi fără nici o durere, pentru ca toţi cei care au construit acest gigant să fie liniştiţi şi să se bucure de vieţile lor reale pe mai departe. În urmă cu aproape o sută de ani, Chales Chaplin, în „Timpuri Noi“, avea o scenă de început extraordinar de bine gîndită. Acum, din păcate, lucrurile stau mult mai rău. Acolo era vorba, poate, despre nişte uzine. Acum este vorba despre continente întregi. Pe măsură ce tehnologia va avansa, pe măsură ce inteligenţa artificială pune stăpînire pe vieţile noastre, ce se va întîmpla? În maximum 20 de ani, roboţii vor fi printre noi. Deja ei preiau slujbele celor care au avut ghinionul să lucreze în zone de muncă repetitivă. Pe măsură ce se dezvoltă, numărul de locuri de muncă se va reduce din ce în ce mai mult pentru factorul uman. Şi asta nu este o poveste, nu este un film, este o realitate. Ce se va întîmpla atunci cu milioanele de oameni care rămîn pe drumuri, în condiţiile în care natalitatea merge înainte şi, ce este mai rău, educaţia este din ce în ce mai precară? Cum vor fi acele Timpuri Noi, ale acestui nou mileniu, în perspectiva restrîngerii într-un mod drastic a capacităţii intelectuale a omului, în dauna dezvoltării capacităţilor virtuale? Sînt întrebări la care doar timpul ne va răspunde. Cert este că drumul actual, generat de o tehnologie, ne conduce spre o răscruce, punct în care unii vor supravieţui, iar restul doar vor transpune în realitate filmele cu zombie.

Tano

 

Coridorul

Coridorul

in Polemici, controverse

Primele zile ale acestui an au fost marcate, pentru cei care încă nu au aflat, de o analiză a unui om căruia, la prima vedere, dar şi la următoarele, pare că îi pasă de România. Apărut în zona main stream, mă aşteptam la reacţii virile din partea multor factori de opinie din România, dar şi din partea cetăţenilor responsabili ai ţării. Politicieni chiar. Nimic, însă, nimic pînă acum cînd scriu aceste rînduri.

În acel material, domnul în cauză spune, cu subiect şi predicat, că România se va destrăma, că începînd cu luna ianuarie se va pune în practică proiectul Maidanul, care va continua cu proiectul Coridorul şi care va avea drept finalitate ruperea României în mai multe părţi. Evident că acest strigăt, acest material nu se va bucura de o acoperire mediatică pe măsură, dintr-un motiv foarte simplu. Pe de o parte, presa are altă treabă de făcut, pentru care este plătită, iar pe de altă parte, românul de rînd a devenit insensibil la orice problemă de ordin patriotic, naţional. Nu îi pasă ce are să fie, cîtă vreme la TV sînt acele emisiuni care îl ţin ocupat, cîtă vreme are ce mînca şi are căruciorul plin de hrană de calitate îndoielnică, găsită din belşug în supermarketuri, la preţuri accesibile. Prin urmare, nu vor exista reacţii violente, nu se va întîmpla nimic notabil. Putem, însă, să aşteptăm liniştiţi în faţa TV ce are să fie la final de ianuarie, început de februarie, ca să fim martorii istoriei. Acum 100 de ani, după mai bine de secole de năzuinţă, românii au ajuns toţi între aceleaşi graniţe. Acum, la 100 de ani distanţă, aşteptăm cu interes să vedem dacă ceea ce a spus Ion Brătianu are să fie respectat.

În ceea ce mă priveşte, îmi asum riscul să cred că are să fie ceva acţiune în 2018 pe marginea acestui subiect. Maidan am avut anul trecut. Doar că nu au murit oameni. Maidan o să avem şi în acest an, doar că înţeleg că vor fi ucişi oameni. Ungaria, la acest moment, are o poziţie foarte bună din punct de vedere geopolitic. Are un lobby bun în SUA, este clar, are trecere la Moscova. Faptul că nu este iubită la Bruxelles nu are importanţă, jucătorii mari ai lumii sînt SUA şi Rusia, în nici un caz birocraţii ăia care ard gazul de pomană prin Belgia şi Franţa. Noi, însă, românii, nu avem deloc o poziţie bună în SUA, alta decît de slugi, iar cu Rusia sîntem praf. Cu China am avut grijă să ne stricăm relaţiile, iar Europa, cum am spus, este frecţie la piciorul de lemn. Cine ar putea să vină în sprijinul naţiunii române, să nu se rupă, dacă Maidanul şi Coridorul se vor aplica? Nimeni din afară, nimeni din interior. Marii patrioţi nu mai sînt printre noi, ei fiind poate ucişi în primul rînd de indiferenţa românilor la războiul care se duce contra lor de 28 de ani. Cine să ne ajute? Poate Bunul Dumnezeu, dar la cît de mult L-am ignorat în ultimii ani, nu ştim în ce măsură ne va ajuta.

Acum vedem de ce nu se fac autostrăzi care să lege regiunile României. Acum vedem de ce nu există o anchetă oficială cu privire la declaraţia unui şef SRI, că fost nu va fi niciodată, care a ameninţat un premier că, dacă leagă Braşovul de Bucureşti, îl va aresta. Acum vedem de ce nimeni nu anchetează ce spun cei care susţin că există Statul Paralel, mai ales că acesta chiar există şi… funcţionează imbatabil la adăpostul corupţilor şi al ignoranţei românilor. Acum vedem, pentru cine are minte şi ochi să vadă, că România este praf la toate capitolele – stat, administraţie, politică, în plan militar, poliţienesc etc.

Sîntem o naţiune amorfă, ţinută laolaltă de interesele financiare ale unora. Deocamdată.

Tano

 

Averea unui rege fără de ţară

Averea unui rege fără de ţară

in Polemici, controverse

Pe 5 decembrie, oficial de data aceasta, a plecat dintre noi Mihai de România, sau Mihai I, sau Regele, sau Majestatea Sa, socrul lui Duda, tatăl Margaretei, bunicul lui Nicolae. În ultimii ani, ne-am tot întîlnit cu aceste nume, după 1990 cu precădere. Citesc acum, la moartea Regelui Mihai, că are o avere de peste 60 de milioane de euro. Imensă, ce mai încolo şi încoace. Cu toate acestea, însă, Republica România oferă sau doreşte (?) să ofere Casei Regale o sumă destul de importantă pe an, în condiţiile în care, totuşi, nu sîntem şi, sper eu, nici nu vom ajunge monarhie, sub conducerea lui Duda Voievod, ca prinţ consort, sau a Margaretei, fiica cea mai prinţesă a Regelui Mihai. Şi cînd citesc despre averea lui Mihai I, nu pot să nu mă gîndesc la cîteva momente importante din istoria regalităţii în România, în special la venirea pe plaiurile dîmboviţene a familiei Hohenzollern.

Regalitatea a început la 29 aprilie 1866 şi a ajuns în România pe traseul Bonn – Mainz – Darmstadt – Freiburg – Zürich – St. Gallen – München – Viena – Budapesta. În ţară a intrat pe la Baziaş şi şi-a continuat drumul prin Orşova şi Turnu Severin, pînă la Bucureşti.

Carol I şi-a luat o identitate falsă, pentru a nu fi recunoscut – Karl Hettingen, care călătorea la Odesa, cu afaceri. Carol a ales să îşi schimbe identitatea întrucît călătoria prin Austro-Ungaria a avut un risc ridicat, iar declaraţia de război împotriva Prusiei putea fi formulată în orice moment. În plus, Carol putea să ajungă prizonier.

Solemnităţile primirii au început la Băneasa, după ce prinţul Carol I, trecînd prin ţară, fusese aclamat de mulţimi în toate oraşele mari. După primirea de la Băneasa, acolo unde l-au întîmpinat pe viitorul Rege 30.000 de oameni, Carol I, alături de generalul Golescu şi de Ion Ghica, a pornit spre oraş, într-o trăsură care era trasă de şase cai.

Convoiul princiar a ajuns la Mogoşoaia, acolo unde pavajul străzilor era îngrozitor, iar casele erau de o modestie absolută, dar erau gătite pentru această zi de sărbătoare. La un moment dat, în dreptul uneia dintre casele pe lîngă care se îndrepta convoiul se afla o gardă de onoare. Dialogul dintre Golescu şi Prinţul Carol a fost memorabil. A fost primul contact adevărat al lui Carol cu noua lui ţară, pe care avea să o reformeze din temelii în cei aproape 50 de ani de domnie.

Prinţul Carol: „Ce este în această casă?“

Generalul Golescu: „Este palatul…“

Prinţul Carol: „Palatul?“

După această întrebare, Golescu nu a mai avut curaj să răspundă şi doar a arătat cu degetul spre o casă cu un etaj, modestă, care a fost reşedinţa domnitorului Cuza şi ale cărei ferestre dădeau spre o piaţetă murdară, în care porcii se jucau în noroi. Prinţul a rămas înmărmurit şi nu a mai scos un cuvînt. După cum se arăta în primul volum al Memoriilor lui Carol I, „palatul a fost la început o casă particulară a familiei Golescu şi, după ce a servit, pe rînd, ca şcoală militară, cazarmă, spital şi comandament, a fost transformată în reşedinţă princiară”. Camerele erau de proporţii plăcute şi au fost aranjate cu mobilă cumpărată de la Paris. Von Mayenfisch şi von Werner, însoţitorii lui Carol, au luat în primire camerele din sud, acolo unde locuise Cuza şi unde fusese arestat în noaptea de 11 februarie 1866, atunci cînd a fost silit să abdice.

Pe 10 mai, la biserică, la ora 8,00, întreaga Europă lua la cunoştinţă numirea Prinţului Carol I în fruntea Principatelor. Acesta a fost începutul domniei lui Carol.

Acum, la 151 de ani distanţă, nepotul lui, Mihai, s-a alăturat familei regale, care îl aştepta la Mînăstirea Curtea de Argeş, lăsînd în urmă o avere de 60 de milioane de euro urmaşilor săi şi o cheltuială în plus neamului pe care nu a reuşit să-l păstorească aşa cum, probabil, aş fi dorit. Lasă în urma sa multe necunoscute, întrebări fără răspuns şi un mare semn de întrebare legat de viitorul Casei Regale, mai ales că nimeni dintre cei care îl moştenesc nu are anvergura unui rege. Sau regină, după caz.

Regele Mihai I de România nu a lăsat în urma sa acel manual al istoriei pe care mulţi îl aşteptau, ci doar o familie numeroasă, pusă mai mult pe căpătuială decît pe a ajuta cu adevărat neamul românesc, căruia încă, cred eu, îi datorează foarte mult respect şi poate şi ceva bani.

Tano

 

Trezeşte-te, române!

Vladimir Plahotniuc – stăpînul Moldovei (1)

in Polemici, controverse

Aproape necunoscut în România, omul care din cînd în cînd face breaking news-uri despre omoruri în Federaţia Rusă este stăpînul absolut al ţării de la Est de Prut. Pe străzile din Chişinău, de la oameni simpli la oameni politici, toţi se feresc şi să-i pronunţe numele de teamă că ar avea repercusiuni.

Vladimir Plahotniuc controlează autoritar toată viaţa Moldovei. De la justiţie la sănătate, de la armată la sectorul financiar-bancar, Plahotniuc este în toate. Are multiplă cetăţenie, moldovenească şi a Federaţiei Ruse, şi, printr-un artificiu legislativ, deţine un paşaport românesc sub numele de Vladimir Ulinici.

S-a născut pe 1 ianuarie 1966, a făcut şcoala primară în satul Grozeşti, raionul Nisporeni. În anul 1991 a absolvit Universitatea Tehnică din Moldova, cu diplomă de inginer, iar în 2002 a obţinut titlul de master în business şi administrare la aceeaşi universitate. Despre perioada anilor ’90, Plahotniuc refuză să povestească cu ce s-a ocupat. Devine persoană publică în anul 2001, cînd, în mod bizar, este numit de Dan Ion Popescu director la Petrom Moldova SA, parte a grupului Petrom România, iar de aici se naşte suspiciunea că ar fi agent al SIE. În această perioadă, în care oligarhul s-a ocupat de afacerea Petrom Moldova, toate afacerile i-au mers foarte bine, iar asta în Moldova este pusă pe seama bunei relaţii pe care a avut-o cu fostul preşedinte comunist Vladimir Voronin, comuniştii fiind debarcaţi de la putere pe 7 aprilie 2009.

În anul 2010 devine parlamentar al Partidului Democrat din Moldova şi ocupă în cîteva rînduri funcţia de vicepreşedinte al acestei formaţiuni politice. La sfîrşitul lunii octombrie 2013 renunţă la mandatul de deputat, declarînd că vrea să se ocupe mai mult de partid. La alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014 a cîştigat un nou mandat de parlamentar, la care renunţă în iulie 2015, imediat după votarea guvernului Streleţ; oligarhul, controlînd justiţia din Moldova, nu dorea să se asocieze cu scandalul furtului miliardului, ce avea să izbucnească lunile următoare. În ianuarie 2016, pe fondul izbucnirii scandalului „furtul miliardului“, ce a adus la arestarea fostului prim-ministru Vlad Filat şi la demisia premierului PLDM-ist Valeriu Streleţ, Biroul Politic al Partidului Democrat a înaintat propunerea de prim-ministru Vlad Plahotniuc preşedintelui Republicii Moldova de la acea dată, Nicolae Timofti. Doar reacţia promptă a zecilor de mii de oameni din stradă a făcut ca mogulul Plahotniuc să nu fie şi în ziua de astăzi premierul Moldovei. Actualmente, Plahotniuc este preşedintele Partidului Democrat şi, începînd cu această vară, vicepreşedinte al Internaţionalei Socialiste.

Vrea să schimbe legea

În primăvara aceasta, controversatul om politic Plahotniuc a anunţat că intenţionează să schimbe legea electorală din Moldova prin introducerea votului uninominal. Ignorînd avertismentele internaţionale şi nesocotind Raportul Comisiei de la Veneţia, oligarhul a reuşit să treacă prin parlament această nouă lege electorală, care presupune ca jumătate din parlamentul moldovean (51 de mandate) să fie atribuite prin vot uninominal într-un singur tur, cum se aleg primarii la noi, iar cealaltă jumătate de parlament urmează a fi desemnată prin vot pe listă. Această modificare a Codului electoral a fost susţinută de socialiştii lui Igor Dodon şi de popularii lui Iurie Leancă.

Afaceristul Plahotniuc a ştiut foarte bine să pună mîna pe toate instituţiile de presă din România care şi-au deschis ediţii de Moldova. Că vorbim despre Realitatea, „Adevărul“ sau „Evenimentul Zilei“, toate au ajuns în ţarcul lui şi, în momentele importante, acestea i-au slujit cauza. În felul acesta, marii cunoscători ai problemei basarabene din presa românească, unii dintre ei care au fost şi sînt consilieri prezidenţiali, au fost plătiţi în mod direct sau indirect de Plahotniuc.

Profesorul Iulian Chifu, prin „Evenimentul Zilei“ şi, mai nou, prin Deschide.md, este cel mai mare propagandist al lui Plahotniuc şi, din păcate pentru Moldova, asta împiedică autorităţile de la Bucureşti să conştientizeze realităţile politice din Moldova. Şi ca să înţelegem cît de puternic a pătruns oligarhul Plahotniuc în structurile de securitate de la Bucureşti, trebuie să privim spre toamna trecută, cînd, printr-o manevră extrem de abilă, Plahotniuc a reuşit să o bage pe Laura Codruţa Kövesi în jocul electoral, transformînd-o astfel pe şefa DNA în vehicul de imagine pentru Igor Dodon. În săptămîna dinaintea turului doi al alegerilor prezidenţiale din Moldova, şefa DNA, împreună cu ministrul Justiţiei Raluca Prună, au fost la Chişinău, unde au oferit consultanţă în combaterea corupţiei procurorilor moldoveni controlaţi de Plahotniuc. În acea săptămînă toate televiziunile lui Plahotniuc şi ale socialiştilor au transmis imagini cu Kövesi şi Viorel Chetraru (şeful CNA), însoţite de titlul „DNA a trecut Prutul“, în condiţiile în care candidatul proeuropean Maia Sandu avea ca principală temă electorală combaterea corupţiei. Manevra i-a derutat pe moldoveni şi aceasta a fost în folosul candidatului prorus Igor Dodon; acesta, de fapt, fiind preferatul lui Plahotniuc pentru fotoliul prezidenţial, în intenţia de a-şi perpetua nestingherit afacerile şi în continuare de a ţine în captivitate Republica Moldova.

O nouă farsă a oligarhului

Centrele revanşarde de la Moscova schimbă accentele: la Chişinău, principalii beneficiari ai războiului informaţional rusesc se declară contra propagandei externe.

Principalul partid de guvernare de la Chişinău, Partidul Democrat din Moldova, a propus atenţiei parlamentului moldovean un proiect de lege privind modificarea Codului audiovizualului, prin care să se instituie un mecanism de asigurare a securităţii informaţionale a statului. S-ar părea că lucrurile şi intenţiile sînt clare, dar nu este tocmai aşa.

În cadrul unei vizite în SUA, preşedintele Partidului Democrat, oligarhul Vlad Plahotniuc, a menţionat că Federaţia Rusă duce o propagandă agresivă, impune măsuri economice defavorabile, dar şi susţine forţele politice proruse din Republica Moldova. În perspectiva alegerilor parlamentare din toamna anului viitor, acesta a mai declarat: „Important este să menţinem cursul european şi să nu permitem preluarea puterii de către forţele proruse“. S-a referit, desigur, la pericolul iminent din partea pupilului său, socialistul Igor Dodon, pe care tot Plahotniuc l-a ajutat să ajungă preşedinte al Republicii Moldova, în detrimentul Maiei Sandu, reprezentantă a opţiunii tranşant europene.

Informîndu-i pe oficialii americani despre vulnerabilitatea Moldovei la campaniile mediatice de manipulare din exterior şi despre elementele grave de defăimare la adresa Chişinăului, dar şi a partenerilor din UE şi SUA, oligarhul Plahotniuc nu a recunoscut însă că tocmai el retransmite pe teritoriul Republicii Moldova principalul post de televiziune din Rusia – Pervîi Kanal –, fapt pentru care an de an se alege cu bani frumoşi.

Luat la bani mărunţi, vom atesta că liderul coaliţiei de guvernare de la Chişinău, Vlad Plahotniuc, este unul din principalii detractori ai modernizării europene a Republicii Moldova. În perioada contemporană, nici un alt partid sau politician din stînga Prutului nu a excelat mai mult în a menţine acest teritoriu în raza de bătaie a propagandei ruseşti, pentru a nu permite, desigur, ieşirea Moldovei de pe orbita Kremlinului. În primul rînd, s-a acţionat prin postul său de televiziune Prime, care este postul cu cea mai mare audienţă din R. Moldova. Aceasta se datorează acoperirii mari şi a frecvenţei de eter deţinută de companie, iar o mare parte din programul Prime o reprezintă retransmisia postului rusesc Pervîi Canal, care elaborează emisiuni propagandistice deosebit de toxice la adresa a tot ce este legat cu Occidentul. Iar cît de încîlcite sînt fibrele existenţiale ale politicii moldoveneşti putem remarca din relaţia de afaceri cu Plahotniuc a lui Andrian Candu, un alt luptător declarat cu propaganda rusească, fin de cununie al lui Plahotniuc şi, prin cumul, preşedinte al parlamentului de la Chişinău, care s-a ales cu un chilipir anul trecut de 11,5 milioane lei moldoveneşti (circa 650.000 USD), participînd, colateral, la promovarea propagandei ruseşti. Astfel, presa a scris că Andrian Candu deţine 10% din capitalul social al firmei Prime Management, celelalte 90% fiind proprietatea oligarhului Vladimir Plahotniuc.

Pentru a conştientiza adevăratele intenţii ale lui Plahotniuc, trebuie să ne amintim că el a fost omul care, în 2007, a determinat sistarea transmisiunii TVR 1 pe teritoriul Republicii Moldova, pe frecvenţa a doua de stat. De aici, cetăţenii acestui stat capturat au rămas la cheremul maşinilor de propagandă ruseşti, care au modelat mentalul colectiv atît de bine, încît astăzi numărul euroscepticilor îl depăşeşte pe cel al adepţilor integrării europene a Republicii Moldova. De această crimă se face vinovat fostul regim comunist, regim din care au făcut parte, oficial sau neoficial, actualul preşedinte al democraţilor de la Chişinău, Vlad Plahotniuc, şi ex-preşedintele acestui partid, Marian Lupu, aprig promotor al „limbii moldoveneşti“, din punct de vedere politic.

Oponenţii actualului regim oligarhic de la Chişinău, care urmăreşte interese eminamente personale şi de clan, s-au obişnuit cu faptul că, adesea, în exterior nu se cunoaşte adevărata calitate a elitei politice şi administrative din Republica Moldova. O excepţie ar fi, poate, ex-preşedintele Georgiei, Mihail Saakaşvili, astăzi prizonier al preşedintelui Ucrainei, oligarhul Petro Poroşenko, ultimul fiind un vechi şi bun prieten al oligarhului moldovean Vlad Plahotniuc. Vorbind despre Georgia, Ucraina şi Moldova, Saakaşvili a spus într-un interviu că toate aceste trei ţări sînt interconectate: „Ar fi o ruşine pentru mine dacă aş fi un prieten al oligarhilor. Ce avem în toate aceste ţări e că lucrurile nu sînt aşa cum par. Georgia e controlată de un oligarh, Moldova este controlată de un alt oligarh, Ucraina este controlată de cîţiva oligarhi care deţin toată guvernarea şi 70% din PIB. Şi după aceea vin politicienii din Occident şi strîng mîinile unor prim-miniştri sau miniştri, dar ei nu sînt ceea ce se prezintă. Nu ei conduc acele ţări. Acele ţări sînt controlate de oligarhi“.

(va urma)

(cotidianul.ro)

Dezinformarea – de la Calul Troian la Internet (3)

in Polemici, controverse

Motto: ,,Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţară! Implicaţi conducătorii în acţiuni ilegale! Subminaţi-le reputaţia, supuneţi-i dispreţului! Răspîndiţi discordia între cetăţeni! Întărîtaţi-i pe tineri contra bătrînilor! Ridiculizaţi tradiţiile!” (Sun Tzu – ,,Arta războiului”)

  1. Cum se concepe o operaţiune de dezinformare (2)

Prima cutie de rezonanţă poate acţiona, de asemenea, în schimbul unor sume de bani sau cedînd unui şantaj, dar acest lucru nu e indispensabil; serviciile cerute sau prestate, returnarea unor datorii, simpatiile politice, favorurile acordate pot fi de ajuns – agentului îi rămîne să decidă. Dacă nu există o plată directă, cutia de rezonanţă va fi considerată un „corespondent onorific”. Americanii declară că agenţii de informaţii se recrutează din patru motive. O pasiune pentru acronimele mnemotehnice – acesta fiind fonetic şi aproximativ – rezumă aceste patru motive prin cuvîntul MICE („şoareci”): Money, Ideology, Sex, Ego („bani, ideologie, sexualitate, orgoliu”). Aceleaşi considerente se aplică şi pentru agenţii de influenţă şi cutiile de rezonanţă care depind de ei.[…]

 

Continuarea, in numarul 1424 al revistei Romania Mare, ce apare la chioscuri miercuri,

27 decembrie 2017.

 

Va multumim!

Firea, hotărîtă să interzică activitatea unei companii americane în Bucureşti

in Polemici, controverse

Ameţită probabil de dorinţa de a prelua PSD, dar şi de a demonstra că tendinţa colonizării României de către americani trebuie să dispară, primarul general al Capitalei, Florin Pandele, scuze, Gabriela Firea, a decis să ia taurul de coarne şi să interzică prezenţa în Bucureşti a unei companii americane. Este pentru prima oară cînd un demnitar român ia o decizie de o asemenea anvergură, este prima oară cînd PSD trece cu adevărat la fapte. În contextul în care România este partener strategic al SUA, dispune pe teritoriul ei de baze militare americane, inclusiv acel scut de la Deveselu, decizia Gabrielei Firea nu poate să fie decît una de mare curaj.

Astfel, Consiliul General al Capitalei a făcut un prim pas ca proiectul de lege propus de Gabriela Firea, la presiunea celor din stradă şi din sala de consiliu, a taximetriştilor din judeţul Ilfov, în special, ca orice altă formă de transport persoane, în afară de taxi, să fie interzisă în Bucureşti şi aruncată înapoi, peste Ocean, că doar America e departe şi nu are voie să afecteze vieţile pline de fericire ale unor taximetrişti ai Casei Pandele de Ilfov. Retrăim astfel o altă eră a luptei de clasă, de data asta nu minerii sînt cei care vin în Bucureşti, ci taximetriştii. Iată cum România dovedeşte că dispune de resurse, de acei Hercule şi Xena dispuşi să lupte pînă la ultimul ban de la buget pentru propria lor bunăstare.

Decizia primarului general, această Giconda dîmboviţeană, poate să fie una lăudabilă, dacă la bază ar fi avut criterii ceva mai patriotice sau măcar benefice bucureştenilor. Ei bine, nu e aşa. Ea nu dă doi bani pe binele bucureştenilor. Nici pe al celor care practică taximetria. Ea vrea doar ca firmele de taxi, mai ales acele companii care aduc bunăstare în mod direct, dar neoficial, familiei Pandele & Firea, să nu fie afectate.

Pentru cei care au deschis televizoarele mai tîrziu, se ştie că, după ce PSD a venit la Primăria Generală, firmele de taxi din Ilfov au cam invadat Bucureştiul. Şi ar fi măturat tot ce însemna concurenţa, dar uite că o companie americană le stătea în cale, motiv pentru care Casa Pandele a decis, pentru bine familiei şi al mafiei PSD, să o interzică pe teritoriul Bucureştiului şi, de ce nu, al României!

Sînt convins că, înainte de a decide soarta multor oameni, fie că sînt clienţi sau parteneri ai companiei americane, Dragnea, cel mai brazilian teleormănean al ţării, a întrebat dacă e vorba de Alexandria, şi, cum nu a auzit nimeni de americani acolo, a dat înţelept din cap, gura fiindu-i ocupată probabil cu rahatul zilnic pe care îl împarte cu politicienii destoinici ai ţării.

Este prima oară în istoria post-decembristă a României cînd un demnitar îşi foloseşte expres şi la vedere funcţia deţinută pentru a rezolva o problemă în propriul interes. Chiar dacă pentru presă totul a fost îmbrăcat frumos, aşa, ca pentru prostime, într-o aşa-zisă reglementare a serviciului de transport din Bucureşti, destinaţia acestei legi este clară şi vine în apărarea profitului unui grup restrîns de persoane. Este penal. Este grav. Dar în România este posibil orice.

Ca idee şi pentru cei cu memoria scurtă, fata japoneză a fost ucisă la Aeroportul Internaţional Otopeni de către un taximetrist din Ilfov, nu-i aşa? Dar exemple sînt multe, presa din ultimii 25 de ani este împănată cu astfel de evenimente, nu tocmai pozitive. Important este că familia Pandele dă dovadă de patriotism de dugheană şi luptă dur cu companiile americane din Bucureşti.

Tano

 

Averea unui rege fără de ţară

Trezeşte-te, române!

in Polemici, controverse

Aniversăm 99 de ani de la naşterea României Mari, dată la care visul multor români s-a transformat în realitate. Îmi amintesc că în şcoala generală, nu mai reţin dacă în clasa a III-a sau a IV-a, era o poveste strîns legată de Unire şi de strigătul acelui copil, „trăiască România dodoloaţă!”. A fost un moment de o mare însemnătate, acel 1 decembrie din 1918, a fost ceva ce ne dorim să reiterăm, dat fiind faptul că acum sîntem ceva mai mici ca atunci, dar totuşi destul de mari ca să contăm.

Acum, însă, la 99 de ani de la acel moment, cum ne-au prins vremurile? Sîntem mai dezbinaţi ca oricînd, traversăm, noi, ca naţiune, o stare de criză profundă. Nu ne mai recunoaştem valorile care ne-au adus împreuna pe toţi, în ultimii 160 de ani, nu ne mai recunoaştem trecutul, unii că au dubii, alţii că efectiv nu ştiu pe ce lume se află, educaţia avînd mari lipsuri, banii înlocuind, încet, încet, materia cenuşie necesară dezvoltării unei naţiuni. Personal, am un mare regret, că cei care au iubit cu ardoare această ţară, cei contemporani cu noi, şi mă refer aici la Corneliu Vadim Tudor, dar şi la Adrian Păunescu, nu au apucat să trăiască centenarul Marii Uniri. Nu a fost să fie. Dar, cu şanse mari de reuşită, se califică să fie prezent cel care în 1991 a ratat şansa istorică de a reitera o a doua Mare Unire, făcînd o greşeală imensă, din punctul meu de vedere, şi anume recunoscînd independenţa unui stat moldovenesc care întotdeauna a făcut parte din neamul românesc, în loc să facă ceea ce orice patriot ar fi făcut, anexarea acelui teritoriu şi readucerea lui în graniţele României. Din păcate, însă, pe lîngă marile erori pe care Ion Iliescu le-a făcut, şi asta se înscrie în manualul marilor gafe pe care acest „cinstit şi sărac” preşedinte le-a făcut, cred că istoria ar trebui aici să consemneze că termenul de sărac este necesar să se refere la „cu duhul”, nu material. Pentru că a fost un eşec şi o mare catastrofă pentru România.

România, în 1991, nu trebuia să recunoască independenţa Republicii Moldova. Nu era nevoie de un asemenea gest. La acel moment, URSS era într-o criză profundă şi nu avea puterea unei intervenţii gen 1968, ca să nu mai spun 1956. Ei aveau probleme mult prea mari ca să-i intereseze ce se întîmpla între Nistru şi Prut. România avea tot dreptul din lume să ceară anexarea. Pactul Ribbentrop-Molotov era nul încă de la 21 iunie 1941, cînd Germania a încălcat acel Tratat şi a atacat URSS. Ce a făcut conducerea de la Bucureşti? De ce nu a profitat de acel VID de putere din Răsărit, ca să revendice tot ce era de revendicat – Basarabia, Bucovina de Nord, Buceagul ? Noi nu aveam nevoie de Transnistria, noi ne vrem teritoriul înapoi, cel luat cu japca în 1940!

Bucureştiul a ratat un moment important, nu a reuşit să profite de o breşă istorică, pe care cine ştie cînd o să o mai vadă deschisă. Politicienii de atunci au ratat acea şansă şi acum se vede mai bine ca oricînd că condiţiile de readucere a acelui teritoriu în graniţele României sînt vitrege. Conform unui studiu realizat în Republica Moldova, cei de dincolo de Prut, la ora actuală, nu prea sînt entuziasmaţi să se unească şi cred că şi o mare parte dintre români au ceva reţineri. Şi pe măsură ce trece timpul, breşa se închide din ce în ce mai mult.

Pe 1 decembrie 2017 se vor face 99 de ani de cînd sîntem mai mulţi. În acest timp, voci tinere nu mai recunosc Trianonul şi deja sînt o serie de ţări care nu mai ţin cont de acel act semnat în 1920. Aşa cum ştim, pe 4 iunie 1920 se încheia, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria. Recunoaşterea pe plan internaţional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, a Slovaciei şi Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a Croaţiei, Sloveniei şi părţii de vest a Banatului cu Serbia. În prezent, Cehoslovacia nu mai există, Iugoslavia nu mai există şi nici măcar URSS nu mai există. Ucraina deţine, în mod abuziv, teritorii româneştei, nu Rusia, aşa cum mulţi încă îşi dau cu părerea, iar o parte covîrşitoare din Republica Moldova este teritoriu românesc, şi asta pentru că Iliescu a fugit repede să recunoască independenţa acestui stat, iar alţi politicieni, în frunte cu Constantinescu, au semnat şi au recunoscut că teritoriile româneşti din Ucraina sînt… uncrainiene. Greşit!

Pe 1 decembrie 2017, în buchetul frumos de trandafiri al României se mai adaugă un trandafir. 99 e un număr impar, plin de rezonanţă pozitivă şi foarte viu. La Budapesta se discută despre boicotarea evenimentelor centenare de anul viitor, pe care satul ăsta fără cîini, numit România, doreşte să le desfăşoare la aniversarea a 100 de ani. În tot acest timp, noi, românii patrioţi de conjunctură, mulţi dintre noi, sîntem dezbinaţi şi privim drapelul cu oarecare reţinere. Îi privim pe cei care defilează cu el pe stradă ca pe nişte ciudaţi, dacă nu cumva sînt microbişti. Cei care merg pe stradă în portul popular riscă să fie arestaţi dacă nu dovedesc că sînt ţărani. Dacă ne povestim istoria, riscăm să fim amendaţi, în cel mai bun caz. Dacă sîntem patrioţi, riscăm să rămînem extrem de singuri. În apropierea centenarului Marii Uniri, sîntem împietriţi în contemplarea a ceea ce a fost şi incapabili să ducem mai departe sacrificiul celor care au murit ca noi să fim ceea ce sîntem. Politicienii care au greşit sînt liberi de orice reţinere morală, că de penal nu mai vorbim. Iliescu, Constantinescu, Băsescu au fost poate ultimii preşedinţi care ar fi putut să mişte ceva în direcţia renaşterii României. Iohannis, acest tablou de admirat în vacanţe, nu este preşedinte, este doar un guvernator tăcut, care îşi duce la îndeplinire mandatul primit în 2014. Îmi doresc ca istoria să consemneze că perioada fanariotă a revenit în România, oficial, în noiembrie 2014, la adăpostul unor alegeri libere şi al Serviciilor.

Pe 1 decembrie, România este mai bătrînă cu un an. Să sperăm că va fi şi mai înţeleaptă şi va face cumva ca toţi cei care o batjocoresc să fie cumva marginalizaţi şi poate că începe să-i aprecieze la adevărata valoare pe cei care o iubesc. Pentru că dacă nu va face aşa, riscă să devină doar un subiect de schimb între imperii.

Tano

Focul cunoaşterii a murit în şcoli

 

Focul cunoaşterii a murit în şcoli

in Polemici, controverse

Cea mai mare bogăţie a unui popor este cunoaşterea. Prin ea, prin cunoaştere, omul a cucerit planeta, a reuşit să se impună în faţa unor persoanje deja mai dotate pentru provocările vieţii. Fără gheare puternice, fără o blană călduroasă, fără forţă brută şi fără colţi, omul a reuşit să cucerească Terra şi spaţiul cosmic, prin cunoaştere. Materia Cenuşie a învins acolo unde forţa brută a dat greş. Cei care au înţeles forţa creierului şi chiar au acţionat, fac acum parte din state puternice, care domină geopolitic şi militar, care îşi impun părerea şi conduc destinele lumii. Am spus o dată, o spun şi acum, şi poate cîndva o vor spune şi alţi români de bine, şi, cine ştie, printr o minune, va fi aplicată de către politicieni: cine va investi în educaţie, în învăţămînt, în creiere, va conduce lumea peste 100 de ani.

Aş vrea, pentru cei care doresc, evident, să mergem în anul 1900 şi să observăm cine domina lumea în acel moment, care erau acele state, acele imperii care păreau de neclintit. Şi mergem apoi în anul 2000. Diferenţa este evidentă. Dacă în 1900 Europa domina cam peste tot, la final de Secol XX, Statele Unite ale Americii erau cele care reprezentau Occidentul, statele europene, chiar şi unite într-o Uniune, nemaiavînd suficientă forţă la nivel global. Şi, cel mai important, este apariţia unui stat mic, tînăr, pe fundaţia Palestinei, Istraelul, ţară care, o putem spune fără nici un fel de rezervă, a ajuns cel mai influent stat al lumii, vocea lui fiind atent cîntărită şi ascultată de către toate statele lumii, inclusiv de cele arabe şi, evident, de SUA.

Cum s-a ajuns în acest punct, ce au făcut unii şi cu ce au greşit alţii? Au investit în inteligenţă, în educaţie, în materia cenuşie. Acolo este cheia, nu în altă aparte. Chiar dacă, în plan local, SUA stau extrem de prost la capitolul educaţie, nu au ezitat să investească în materie cenuşie, încurajînd migraţia inteligenţei de pretutindeni spre continentul American. Pe de altă parte, sărăcia din ţările subdezvoltate sau în curs de dezvoltare a dus la o migraţie excedentară a talentelor, de orice natură, spre Occident. Chiar dacă au înţeles mai tîrziu, unele ţări precum China şi India au procedat în dezvoltarea inteligenţei, chair dacă în alt mod, dar cu rezultate orecum indentice. Despre Rusia putem spune că după degringolada perioadei Elţîn a reuşit să îşi refacă arsenalul inteligenţei, învăţămîntul din Federaţia Rusă, în special cel tehnic, avînd un avans evident faţă de multe ţări.

Din păcate, însă, la noi, în România, acest lucru nu este văzut de nimeni, dimpotrivă, migraţia tinerilor este încurajată pe toate palierele sociale, dar şi politice. Nu există un program clar de încurajare a educaţiei. Mediocrităţile care conduc destinele naţiunii, nişte repetenţi în toată regula, au făcut tot ce a fost nevoie ca învăţămîntul să fie făcut praf, să fie dat la schimb pe diplome fără acoperire şi prostie nelimitată. Au demonetizat pînă la penibil noţiunea de stundent, au făcut o infuzie masivă de masteranzi şi doctori în societate, prin micşorarea atît a de taxelor de şcolarizare, dar şi a ştachetei de performanţă.

Cea mai mare comoară a unei naţiuni este cunoaşterea. În România, însă, acest lucru a dispărut, prostia şi parvenitismul ocupînd total spaţiul, fără vreo intenţie de a se da la o parte în următorii zeci, poate sute de ani. Bibliotecile dispar şi, rînd pe rînd, vor cădea în uitare, iar în locul lor apar săli de forţă, pentru ca muşchii să îşi ia locul de conducător în detrimentul materiei cenuşii. Cu cît ne afundăm în această nepăsare, cu atît faptele celor care ne conduc devin tot mai de neînţeles şi aplaudarea nedreptăţilor care ni se fac va fi doar un gest reflex al bicepsului îndelung lucrat la sală, şi nu a circumvoluţiunilor care au făcut întotdeauna diferenţa dintre om şi animal.

Tano

 

Ziua în care Tribunul a zîmbit

Ziua în care Tribunul a zîmbit

in Polemici, controverse

De cînd am început să văd dincolo de imaginea celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, am tot auzit cuvinte defetiste cu privire la Partidul România Mare. De mai bine de un an, cu mult înainte de alegerile generale din decembrie 2016, expresii gen „ultima şansă”, „dacă nu intrăm acolo, s-a terminat”, precum şi altele, ceva mai abrazive, au circulat mult prin sediul din Vasile Lascăr, dar şi prin împrejurimi. Am fost martorul renaşterii, morţii şi iar renaşterii unui spirit, pentru că partidul în sine abia ce mai putea respira la adăpostul greutăţii anilor acumulaţi de către membrii săi. Am văzut cum cei de mult pensionaţi îşi exercitau atribuţiile funcţiilor de conducere în propria familie sau, în cel mai bun caz, cu colegii de leat, la o bere, prin sediile încă reale ale PRM. Ei nu doreau schimbarea, aşa cum nu o vor nici acum. Ei nu doreau decît să aibă unde să plece de acasă, să evadeze din curtea soţiei poate prea cicălitoare, şi să se laude pe scara blocului că sînt preşedinţi peste nişte scaune. Pentru că tinerii sînt descurajaţi să vină alături de ei în acest partid, iar cei care aveau acest curaj, renunţau repede. Inerţia vîrstei este poate cel mai greu de clintit, iar cînd vorbim de politică, deja e foarte dificil să răzbaţi printre arborii pe cît de bătrîni, pe atît de colţoşi. Am asistat şi încă asist la lupte între generaţii, conflicte te interese, toate pe marginea unui partid care, în ultimii doi ani, efectiv nu a mai contat politic nici măcar la banalele luări de poziţie faţă de degringolada politicii dîmboviţene din ultimul timp.

Cu cîteva zile în urmă, însă, s-a întîmplat un miracol. Şi iar am auzit acele expresii cum că „e ultima şansa” ca Partidul România Mare să supravieţuiască grelelor încercări prin care, se pare, încă va trece. Cei care doresc să acceadă în zona decizională şi să devină ei preşedinţi, se pare că au încheiat un armistiţiu, şi au pus de un Congres, al VI-lea, ultimul recunoscut de justiţie avînd loc în urmă cu 7 ani, în 2010. Forţa Tribunului, modul său autentic de abordare a politicii româneşti a rămas blocat pe 15 septembrie 2015. De atunci nimeni în România, şi probabil nu foarte curînd de acum încolo, nu are puterea de a lupta pentru România şi pentru acest partid, aşa cum el o făcea. A lăsat partidul pe mîna unor mediocrităţi aflate în căutarea performanţei, fără să înţeleagă că este foarte greu, chiar şi pentru un om normal, să ducă mai departe o aşa moştenire.

Am asistat, aşadar, la un Congres al unor patrioţi, desfăşurat sub privirile lui Corneliu Vadim Tudor, dintr-un tablou adus acolo de către cei care sînt convinşi că viitorul acestui partid este doar „vadimist”.

A fost ales un om care a fost lîngă Vadim o perioadă lungă, şi chiar dacă în 2012 a evadat, a avut curajul să vină din nou în PRM şi să lege sforile intereselor într-un singur nod, ceea ce conducerea de pînă acum a PRM a fost incapabilă să facă. A reuşi să aduni toate interesele, unele de-a dreptul meschine, ale celor care se luptau pe cadavrul partidului, este o performanţă deosebită pentru actualul preşedinte al partidului, Victor Teodor Iovici, şi din multe puncte de vedere, chiar dacă îi apreciez curajul, ştiu că s-a înhămat la o căruţă care dispune de foarte puţini cai putere, cînd e de construit, dar enorm de mulţi cînd e vorba de distrus. Am convingerea că aducerea în zona decizională a Lidiei Vadim Tudor a împăcat multe filiale, şi am văzut entuziasmul celor care au votat ca ea să fie preşedintă a Consiliului Naţional al PRM, dar păstrarea unei părţi importante din fosta conducere, în special a celui mai contestat profesor de matematică în viaţă, o să-i ofere multe dureri de cap pe viitor noului preşedinte, mai ales că toţi cei care au avut de-a face cu acel profesor ştiu cît de decis este să distrugă partidul, el fiind cel care, totuşi, pe 28 ianuarie 2017, a interzis numele Vadim în sediul central al PRM.

Chiar acum, cînd scriu acest rînduri, ştiri false despre actualul preşedinte ales al PRM circulă liber, neverificate de nimeni, dar promovate cu abnegaţie de nişte zilieri care mîncau o pîine pe vremea profesoraşului, şi care acum s-au văzut decăzuţi din înaltele lor funcţii de paharnici şi grăjdari. Este trist că tocmai cel care este cel mai puţin îndreptăţit să aibă funcţie în PRM, nici măcar de simplu membru, a trebuit să rămînă. Dar, dacă asta înseamnă ca PRM să meargă mai departe, o putem accepta ca un joc politic şi acordăm actualei conduceri a PRM un vot de încredere, cu speranţa unui viitor parlamentar al acestui partid, sau poate mai verde din punct de vedere al vîrstei medii.

Cît am asistat la acest Congres, şi ştiut fiind cît de „iubit“ era profesorul de matematică, şi mă refer la multe filiale pe care el le-a întărit şi le-a folosit ca monedă de schimb pentru funcţia pe care o are, m-am tot întrebat de ce era singur şi nimeni nu-l băga în seamă, unde îi sînt paharnicii care să-l sufoce cu iubire şi dorinţa de a se fotografia cu el. Nimeni însă nu-l vroia, pînă şi Tribunul, din tablou, s-a încruntat cînd l-a văzut.

Asta nu înseamnă că nu a binecuvîntat, de acolo, din Ceruri, toată această suflare românească, pornită pe un nou drum, al reconstrucţiei Partidului România Mare şi, de ce nu, al reconstrucţiei acestei ţări prea vitregite de soartă. Prin noi, pentru noi, totul poate fi posibil.

Tano

 

Pudelul de pază al democraţiei

 

Pudelul de pază al democraţiei

in Polemici, controverse

De cîteva luni, spaţiul public este sufocant pentru cei care s-au săturat efectiv de balivernele celor care se numesc politicieni. Pe orice canal TV de ştiri eşti, aceste extensii nocive ale politicului în viaţa celor care încă se mai lasă minţiţi, vezi doar circ. Un circ scump, din păcate, pentru că biletele costă atît timp pierdut, cît şi abonamentul la cablu. Ce este trist, tragic chiar, nu este faptul că porcii de politicieni se zvîrcolesc liberi în noroiul moral în care s-au decis să intre cînd au acceptat acest job, ci faptul că inerţia românilor este de neoprit. Nu avem „sînge în vene” să-i exilăm cît mai departe, nu avem puterea de a schimba, nu avem nici măcar credinţa că se mai poate schimba ceva. Sîntem refugiaţi în propria noastră ţară, sîntem prizonierii temerilor şi presei, care şi-au propus să ne distrugă şi acel minim de materie cenuşie care încă mai există.

Presa, cîinele de pază al democraţiei! Vă amintiţi această expresie? Circula destul de des pe culoarele conştiinţei noastre, la final de Secol XX. Îmi amintesc că cei care preluaseră iniţiativa jurnalistică imediat după ’89 au înfierat pînă la sînge pe cei care lucrau cu fostul regim şi se jurau că ei vor fi adevăraţii paznici ai tinerei democraţii, născută din trădare şi din sîngele celor care au fost ucişi în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Erau oportuniştii noilor vremuri, erau portavocea libertăţii, erau liberi să spună ce vor. Şi, pentru cîţiva ani, chiar aşa a fost. Pînă să se coaguleze noua structură de putere, pînă să se pună pe picioare acele grupuri de interese, presa a funcţionat ca un „pudel de pază”, a lătrat cît a putut fără să facă mari schimbări, timp în care a căutat sprijin financiar pe unde s-a putut, pentru că înainte de a fi apărători ai dreptăţii şi democraţiei, ai libertăţii acestui popor naiv şi greu încercat, ziaristul trebuie să şi mănînce. Şi să mănînce bine, să aibă vacanţe prin zone îndepărtate, şi nu numai. Într-o lume a capitalului, cînd banul indică direcţia, presa liberă de comunism a devenit extrem de preOCUPATĂ de capitalism şi de prosperitatea individuală, lăsînd la mîna sorţii nevoia unei naţiuni de a fi apărată, măcar teoretic, de abuzurile şi de încălcarea legii de către cei pe care îi tot aplaudăm pe la TV sau îi înjurăm în gînd, după caz.

În prezent, presa, cu foarte, foarte mici excepţii, nu mai reprezintă interesele naţiunii. Nu o mai face de multă vreme. De fapt, presa cu adevărat liberă din România a dispărut odată cu moartea directorului general al ziarului „Adevărul“, Dumitru Tinu. La vremea aceea, acest cotidian, chiar dacă avea în interior figuri care s-au dovedit a fi triste şi corupte, reprezenta singurul BASTION care mai părea independent de grupurile de interese care acum ne macină viaţa.

După moartea lui, a lui Dumitru Tinu, s-a terminat! Presa, aşa cum este ea de aproape 27 de ani, este părtaşă, alături de clasa politică, la toate nedreptăţile care au făcut ca România să nu fie prosperă şi liberă. Pentru că nu sîntem bogaţi, nu sîntem prosperi, nu sîntem liberi. Dacă spui ceva ce nu convine, apari repede pe o listă, dacă nu eşti cu cei care conduc, banii nu mai vin din publicitate, iar dacă nu mai sprijini politicianul care te finanţează, rămîi pe drumuri.

Democraţia americană, aşa cum era ea cîndva, că acum nu prea mai este, ne spune că libertatea individuală este sacră, că avem voie să gîndim liber, avem voie să ne spunem offul, avem voie să fim exact cum şi ei au fost cîndva: liberi! În România nu a fost niciodată aşa, dar ne spunem „stat democrat”. Nu sîntem! Sîntem încă robii unor concepţii pe care nu comunismul ni le-a inoculat, ci însăşi naţiunea noastră a fost în aşa fel concepută să nu acceptăm păreri diferite, să nu fim toleranţi cu alţii care gîndesc  altfel. Pentru cei care încă mai citesc, vedeţi cum se votau politicienii în perioada interbelică, cum se trecea printre pari şi furci, ca să fie votat cine trebuie. Şi nu erau comunişti pe atunci – acei cîţiva frenetici nu aveau încă putere – erau Liberali şi Ţărănişti, în special. Acum parul a fost înlocuit cu alte metode, mult mai feroce, dar ceva mai ascunse vederii. Sîntem la fel. Dacă nu eşti cu mulţimea, eşti linşat sau, în cel mai bun caz, izolat. Şi mulţimea, draga de ea, merge pe drumul cel mai uşor, cel care nu necesită prea multă gîndire, dar care de multe ori este acel drum al nedreptăţii.

Presa, cîinele de pază al democraţiei, este acum un pudel care stă mai mult prin Parlament, prin Guvern, Ambasade sau pe culoarele companiilor multinaţionale. Noi, românii, am pierdut trenul libertăţii.

Tano

Cotul Uitării

Cotul Uitării

in Polemici, controverse

În aceste zile se împlinesc 75 de ani de la Bătălia de la Cotul Donului, loc de ultimă suflare pentru peste 100.000 de soldaţi români. Personal, de acest eveniment m-am lovit încă din copilărie. Bunicul meu a fost luat prizonier atunci, iar pentru următorii şase ani a rămas „oaspetele“ URSS-ului şi un vizitator tenace al Siberiei.

Au trecut 75 de ani, timp în care, se pare, nu există nimic acolo care să amintească măcar de soldaţii români morţi, răniţi şi dispăruţi, o troiţă sau o cruce, că de un cimitir al lor nici nu se pune problema, uitarea şi praful fiindu-le pînă acum, poate, alinare. Trist este faptul că ei, cei morţi acolo, nu s-au dus să lupte de dragul turismului tocmai pe meleagurile Rusiei, au fost transportaţi acolo de către un Stat, un stat român. Nu contează ce şi cine a semnat ca ei să treacă Prutul şi Nistrul după aceea, contează că ei au fost şi sînt ai noştri, soldaţii României. Ei nu au nici o vină că pe 23 august am luptat alături de sovietici împotriva foştilor aliaţi, ei aveau şi chiar au nevoie de o minimă recunoştinţă, de un onor militar, chiar dacă acum relaţia pe care acelaşi Stat român o are cu moştenitoarea URSS, Rusia, nu trece printr-o perioadă bună. Soldatul român, acolo unde el a fost trimis, fie în est, fie în vest, fie în sud sau în văzduh, are dreptul istoric de a fi onorat de către cei care trăiesc poate chiar datorită sacrificiului său.

Cum am spus, se împlinesc 75 de ani de cînd 150.000 de soldaţi ai armatei române şi 100.000 de militari transilvăneni din armata ungară au murit într-o operaţiune care a constituit cea mai sîngeroasă bătălie din istoria românilor, numită Bătălia de la Cotul Donului. Nu am văzut mai nimic pe nicăieri, politicienii români se cam feresc să pomenească, iar militarii activi, ăia cu stele mari pe umeri, nu prea au timp de astfel de „nimicuri”.

Din fericire, însă, o mînă de oameni, unii chiar participanţi la memorabila bătălie, au mers duminică, 29 octombrie a.c, la Mînăstirea Comana unde, după intonarea Imnului Naţional, s-au rugat pentru sufletele celor morţi atunci. Cu mici excepţii, cei prezenţi acolo însumau lejer două milenii, iar cel care a făcut ca acest eveniment să fie posibil, generalul Radu Teodoru, se apropie el însuşi de vîrsta rotundă a unui veac. Oare atît de ocupaţi şi trişti am ajuns, noi, românii, ca să nu oferim măcar un gînd bun celor care au murit acolo? Oare am ajuns să fim atît de laşi încît să-i uităm tocmai pe aceia care s-au jerfit pentru această ţară, ei neavînd absolut nici un fel de vină că politica a ajuns la concluzia că, pentru binele lor şi al ţării, e bine să întoarcă armele? Cum am putea să ne iertăm acest păcat, de a rămîne impasibili la moartea lor? Patriotismul românesc s-a defectat cumva, îi uităm pe cei care au plătit cu viaţa pentru ca acest pămînt să rămînă al românilor, dar FALSI patrioţii bat un tînăr sirian care lucra la o shaormerie. Asistăm IMPASIBILI cum politicienii români rup ţara în felii, cum istoria noastră este alungată din şcoli si sărăcia spirituala si materiala ia în stăpînire aceste meleaguri, dar ne postăm pe plaje să respingem musulmanii care, alungaţi din ţara lor, vor un trai mai bun în… Germania.

Am să revin la bunicul meu, plecat dintre noi în 1993. L-am întrebat de multe ori cum a fost acolo, în Siberia, din ’42 pînă în ’48. Niciodată nu a vrut să vorbească despre asta. Cu două excepţii, însă. Una, în care mi-a spus că a mers 6.000 de km în interiorul Rusiei şi nu a găsit absolut nimic care să se aplice la noi, ceva inovativ, ceva care să ajute la progresul tehnic al gospodăriei. Iar a doua excepţie a fost răspunsul la întrebarea mea dacă îi urăşte pe ruşi pentru că l-au ţinut în prizonierat atîţia ani, răspus care m-a făcut să îl respect mai mult şi să fiu mîndru că îi sînt nepot: „cînd am căzut prizonier, noi eram la ei în casă, noi eram invadatorii! De ce să îi urăsc? Dacă ei veneau peste noi, ca invadatori, atunci da, îi uram. Problema e că ei au venit la noi, dar după ce am fost aliaţi, şi nu au fost prietenoşi deloc, dacă e să ne amintim perioada Kominternului”.

Dar peste toate acestea, acei soldaţi morţi la Cotul Donului merită o minimă atenţie din partea Statului care i-a trimis acolo, o troiţă, o cruce, un cimitir, un monument al lor, dar, mai presus de toate, o rugăciune din partea fiecărui român.

Tano

 

Cine doreşte distrugerea naţionalismului din România

Du-te Sus