• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse

Amatorism în Partidul România Mare

in Polemici, controverse

Preocupat să-i fie lui BINE, dar confuz cu privire la vitorul PRM, Escu lasă conducerea partidului pe mîna unui fost democrat-liberal, devenit naţionalist de conjunctură, cu o vechime de doar cîteva luni în PRM, numit din pix preşedinte la Filiala Ilfov a PRM. Pentru Escu mai important este să meargă liniştit să predea lecţii de matematică.

Preşedintele part-time cînd este vorba de responsabilităţi, Escu, pune sub semnul întrebării participarea PRM la alegerile locale parţiale de pe 11 iunie, trimiţînd în teritoriu un document monument al prostiei, semnat, însă, de acel democrat-liberal agricol, conform căruia PRM candidează de unul singur la alegerile parlamentare din 11 iunie.

Sîntem convinşi că, dată fiind vîrsta înaintată a semnatarilor, ei vor să vină mai repede alegerile parlamentare, pentru că riscă să nu îşi vadă nepoţii în postura de candidaţi. Asta dacă nu cumva partidul pe care îl batjocoresc nu are să fie radiat între timp.

Cei cu mintea acasă nu înţeleg cum de aceşti doi bătrînei se numesc ca parte din Alianţa BINE, cînd candidează separat? Cum de mint cu o aşa neruşinare şi nimeni nu îi trage la răspundere? Cum de tocmai aceşti farisei ai naţionalismului vin şi spun că este nevoie de normalitate în această ţară, cînd mint un electorat care, în mod natural, nu acceptă minciuna?

PRM-istul de Veghe

Cînd hoţul strigă: HOŢII!

În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi! (2)

in Polemici, controverse

 

Numai Mutti l-ar primi ca „refugiat” în Germania

Printre maxilarele crispate ale robotului de la Cotroceni se strecoară uneori, anevoie, scrîşnituri cu pretenţii, ceea ce a făcut ca românii să regrete zilele în care „crucificatul” era supranumit „Marele Mut” şi doar arunca paltoane pe capotele maşinilor pariziene. Recent, dus cu pluta modernă prin clădirile oficiale ale capitalei Uniunii Sovietice Europene, slugarnicul robot şi-a îndreptat tirul acuzator spre „targetul” mult hulit numit Brexit, neomiţînd să se dea în stambă, bîrfind (apropo de spălatul rufelor în familie) Guvernul României în faţa Înaltei Porţi a Turnului Babel. Şi ca să-şi facă loc mai în faţă, a gafat lamentabil, deplasînd lateral drapelul Marii Britanii, care-i bara calea. Prompt, presa britanică a catalogat gafa ca fiind un „gest meschin”. După astfel de prestaţii, „Robotul de la Cotroceni” l-a surclasat pe fostul ministru de Externe, Adrian Cioroianu, numit la acea vreme „Campionul gafelor”. Poate doar „inabilităţile” actualului preşedinte al Franţei le-ar putea egala pe cele ale actualului şef al coloniei de la Dunăre. Pe primul preşedintele al României, Nicolae Ceauşescu, englezii şi regina lor l-au plimbat, pe malurile Tamisei, cu Caleaşca Regală, în acordurile „Scots Dragoon Guards”, iar americanii l-au primit „regeşte”. De atunci, multă apă a curs pe Dîmboviţa. Am convingerea că pe K.W.I., doar Mutti Merkel l-ar primi ca migrant-refugiat. Dă, Doamne! Nu de alta, dar să scape el de români şi de grija navetei.

„Acest pămînt e prea frumos şi prea bogat […]. Vi-l vor lua!”

Aflat cu ani în urmă în vizită în România, omul politic Jean-Marie Le Pen a afirmat: „Îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar acest pămînt e prea frumos şi prea bogat ca să-l puteţi păstra fără luptă. Vi-l vor lua!”. Ceva mai tîrziu, George Friedman, de la Stratfor, a afirmat: „Statul Român ar trebui să lupte pentru menţinerea suveranităţii, pe fondul unui trend european de diminuare pînă la extinţie a suveranităţii naţionale. […] Este o iluzie optică impresia că U.E. sau N.A.T.O. vor avea grijă de România. […] Trebuie să vă asumaţi problema suveranităţii şi să o plătiţi!”. Ambii au avut dreptate!

În România, nu ne apreciem patrioţii!

În secolul trecut, doi dintre cei mai mari patrioţi pe care i-a avut România – fiecare, la timpul său – au fost Mareşalul Ion Antonescu şi preşedintele Nicolae Ceauşescu. La fel ca în anii de după al II-lea război mondial, amîndoi, la comanda „Marelui Frate de la Răsărit” şi cu acordul „Aliaţilor” occidentali, au fost asasinaţi de haita leprelor trădătoare mioritice şi a alogenilor de genul lui Samuel Bruckner & Co. Deasupra românilor, alături de dezbinare, planează blesteme grele, iar cele ale uciderii propriilor conducători şi vînzarea de ţară fiind extrem de apăsătoare, conduc plutonul. Un alt mare blestem ar fi şi acela că după sîngerosul decembrie 1989, toţi conducătorii statului – un criminal, un prostovan, un hoţ şi o marionetă – nici unul nu a fost/este român neaoş.

Prin comparaţie:

– Nu se ştie la comanda cui au fost aduse în ţară şi reînhumate, cu onoruri de stat, la Mînăstirea Curtea de Argeş, resturile regelui-aventurier Carol al II-lea. Tot acolo s-a construit o „garsonieră” unde este aşteptat şi

fi-su’, regele-trădător de la 23 august 1944. Poate că „pachetul” va conţine şi sinecurile parazitare ale aşa-zisei „case regale” (una dintre ele) a republicii România…

– Pentru a-şi respecta înaintaşii, ungurii au adus resturile pămînteşti ale lui Horthy şi le-au înhumat în ţara noastră cu onoruri de stat. Nu i-a luat nimeni la rost! Astăzi.

– Ungaria a alocat fonduri substanţiale pentru a contracara Marea Unire a românilor de la 1918 şi urmările Tratatului de la Trianon.

– Susţinerea de către autorităţile statale ale României a apropiatului centenar al României Mari este insignifiantă, iar de re-unire cu românii din afara ţării nici nu putem visa.

– Monumentul ridicat după 1990 în Valea Piersicilor, la închisoarea Jilava, unde, la 1 iunie 1946, au fost măcelăriţi, nu executaţi: Mareşalul Ion Antonescu, profesorii universitari Mihai Antonescu şi Gheorghe Alexianu, generalul Constantin (Pichi) Vasiliu, s-a „volatilizat”. Este greu de crezut că Gestapo-ul intern numit I.N.S.H.R.-E.W. şi aflat sub protecţia Guvernului României ar fi străin de fenomenul transformării monumentului de la Jilava, din stare solidă în cea gazoasă. Oare cît va mai rezista mormîntul lui Nicolae Ceauşescu? În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi şi urcaţi pe tron!

Sfîrşit

Ion Măldărescu (Revista „Art-Emis“)

În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi! (1)

Brusli e la puşcărie

in Polemici, controverse

Cînd am auzit ştirea, cu ani în urmă, că Brusli a fost arestat, nu ştiam ce să fac, să rîd sau să plîng? O aşa ştire nu poţi auzi decît la televiziunile noastre, la Breaking-News. Nu ştiu dacă a făcut senzaţie sau nu, dar, după felul cum a fost prezentat acest nefericit personaj, mie, personal, mi-a lăsat un gust amar, de parcă individul respectiv ar fi cîştigat cine ştie ce premiu… Am avut impresia că aflu de succesul vreunei vedete, cînd colo, era vorba de un infractor urmărit de poliţie şi găsit în canal, de unde a fost săltat şi dat pe mîna justiţiei… Individul nu era ceea ce credeam, ci un fel de aurolac-şef peste toţi aurolacii din canalele de la Gara de Nord.

Am văzut, în schimb, la un post de televiziune, o emisiune despre acest canalagiu, unde era prezentat în formula deja cunoscută a clasicului reportaj, în care pe peliculă erau înregistrate doar acele imagini menite să dea bine în cadru şi să-i impresioneze pe privitorii naivi. Acest nefericit Brusli nici nu merita băgat în seamă, necum să i se acorde o aşa mare importanţă. Nu era altceva decît o haimana, un delincvent care, în loc să-şi vadă de viaţa lui, să-şi găsească un loc de muncă să trăiască cinstit, a coborît la marginea societăţii şi s-a pus, cu de la sine putere, stăpînul sărmanilor din canal, mulţi dintre ei copii, adolescenţi fără adăpost, oameni ai străzii.

Cei care au trecut prin acea zonă nu au cum să nu-şi aducă aminte de fiorii temerii şi ai transpiraţiei de pe şira spinării, pe care i-au resimţit în mod sigur la vederea nefericitului personaj, înconjurat de o haită de cîini, şi a mulţimii de aurolaci… Eu l-am văzut de multe ori şi mi-a lăsat o senzaţie de silă şi, totodată, de milă, pentru felul în care arăta… Hainele îi erau pline de capse şi pioneze, iar lanţurile ce-i zornăiau la mîini şi la gît îţi dădeau impresia că te afli în faţa unui om din perioada preistorică.

Ceea ce trebuie să ştie cei care citesc aceste rînduri este faptul că ,,faimosul” Brusli îşi îndemna aurolacii la furat şi tîlhărit, la acostat oameni pe stradă… Din păcate, unul ca el a ajuns să fie televizat în direct, compătimit de unii trecători, fără ca ei să ştie de nenorocirile pe care le făcuse. Şi iată că organele în drept i-au venit de hac şi au luat măsurile de rigoare… Să sperăm că bucureştenii nu vor mai avea ghinionul să vadă pe străzi, în gări, în mijloacele de transport în comun, oameni de felul celui care face subiectul acestui articol. Atunci vom putea spune şi noi că trăim în „siguranţă şi încredere”, conform sloganului de pe maşinile Poliţiei Române, şi că ne putem deplasa în linişte pe stradă. Altminteri, trebuie să fim cu ochii în patru, ca nu cumva să ne pomenim cu un ghiont în coaste de la vreun aurolac, pentru un leu, doi, sau cu lănţişorul de la gît furat, şi, după o astfel de agresiune, să ne trezim pe masa de operaţie la Spitalul de Urgenţă, ori chiar pe lumea ailaltă. S-au întîmplat şi astfel de cazuri, atacatorii fiind, în mare parte, vagabozi de-ai lui Brusli.

Lichidarea muşuroiului cu astfel de specimene umane, din zona Gării de Nord, este un semn bun pentru omul paşnic, dar nu este suficient. Credem că organele abilitate trebuie să acorde o mai mare atenţie la supravegherea liniştii publice, iar cei care nu-şi văd de treabă, să meargă acolo unde le este locul, şi nu să fie prezentaţi ca eroi ai unor emisiuni de televiziune.

Deunăzi, trecînd prin zona Gării de Nord, am văzut oarece linişte, dar nu cum mi-aş fi dorit, fiindcă, pe ici-colo, încă mai mişună grupuri de cîte doi-trei aurolaci care cerşesc şi se iau la harţă cu vreun trecător… Să sperăm că lucrurile sînt sub control şi că bucureştenii nu vor mai avea parte de un nou Brusli, mai fioros şi mai viclean decît cel care, acum, se află în puşcărie.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (7)

in Polemici, controverse

De luni după-amiază şi pînă vineri la prînz, cum spunea un confrate, cînd se referea la prezenţa la lucru a celui mai înalt demnitar al ţării, în primele luni ale anului 2017, l-am văzut deseori pe ecranul televizorului pe Klaus Werner Iohannis, în multiple ipostaze, dar în nici una ca preşedinte al României:

– nici pe Klaus Iohannis, cel care, după ce ne-a reamintit adeseori că este alesul a peste 6 milioane de cetăţeni, nu mai recunoştea legitimitatea votului de la ultimele alegeri parlamentare;

– nici pe cel care, în campania electorală, respingea demagogic imunitatea, dar care, ajuns la Cotroceni, o îmbrăţişa ca pe o mare dragoste, iar de atunci, trăieşte cu ea la piept, pentru a-şi apăra mandatul prezidenţial;

– nici pe acel Iohannis care, de la fiecare microfon, îi considera penali pe adversarii săi politici, fără să vadă bîrna din ochiul său;

– nici pe sasul de la Sibiu, care s-a făcut permanent că nu vede criminalele excese iredentiste ale udemeriştilor, în tentativa lor de a rupe Ardealul de România şi de a-l alipi la Ungaria, ca la 1848, cînd saşii, statorniciţi pe pămînturile noastre, au votat alături de maghiari, în Dieta de la Cluj;

– nici pe înfocatul nostru mitingist, care a divizat şi învrăjbit clasa politică, neînţelegînd că, dincolo de orice opinii politice, dincolo de orice controverse, trebuie să se comporte ca preşedinte al tuturor românilor;

– nici pe Klaus Werner Iohannis, care caută pe la toate ghenele politice guvernul său, Parlamentul său, deşi ţara are asemenea instituţii fundamentale, alese prin votul a milioane şi milioane de români, şi pe care trebuie să le respecte toţi cetăţenii acestei ţări;

– nici pe cel amator de bani mulţi, cît mai mulţi, care, în curînd, va avea o indemnizaţie lunară de 18.000 de lei, dar care s-a opus vehement ca amărîţii de bugetari şi pensionari, cu cîştiguri de 12-15 ori mai mici decît ale înaltului demnitar de la Cotroceni, să primească şi ei o sută sau două în plus;

– nici pe zmeul-zmeilor, cel ce aruncă mai în fiecare zi cu buzduganul de foc asupra Guvernului, Parlamentului, a partidelor aflate la putere, a adversarilor politici şi a celor mai mulţi dintre supuşi, dar care la Bruxelles, unde ar trebui să fie ,,ein Mann, ein Wort”, pare că se pierde ca un mărunt amploaiat pe sub redingotele stăpînilor de sclavi, adoptînd întotdeauna o atitudine euroconformă.

Spuneam că, în decursul a 27 de ani, clasa noastră politică s-a reformat pînă la glezne. Dacă e să ne referim la preşedinţii acestei ţări, trebuie să spunem că ei n-au atins nici măcar această performanţă. Ultimii doi n-au ajuns cu reforma nici pînă la pingele, continuînd să calce apăsat cu crampoanele pe tibiile românilor.

Sfîrşit

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (6)

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (6)

in Polemici, controverse

 

Clasa politică românească n-a fost nicicînd mai divizată ca în lunile care s-au scurs de la începutul acestui an. O parte, constituită din partidele de dreapta, din reprezentanţi ai mai multor ONG-uri şi angajaţi ai unor societăţi străine, s-a cantonat în tranşeele din Piaţa Victoriei, de unde a tras în neştire cu gloanţe propagandistice făurite de meşteri potcovari, cu ajutorul cărora încerca să ucidă legitimitatea votului de la 11 decembrie 2016, dar, mai ales, să înlăture Cabinetul Grindeanu, pentru a-l înlocui cu acei tehnocraţi rataţi şi cu lideri ai partidelor protestatare, care nu au putut să ajungă la Palatul Victoria prin vot, prin luptă politică şi democratică. Marea majoritate a manifestanţilor n-a citit nici măcar cinci rînduri din Programul guvernamental de 171 de pagini, pe care-l critica de mama-focului, mai dihai ca babele de pe şanţ. Protestatarii se opuneau măsurilor de creştere a veniturilor, ca şi cînd ei n-ar beneficia de asemenea iniţiative. Se declarau împotriva revizuirii Condului Penal şi a celui de Procedură Penală, fără să cunoască normele adoptate de forurile internaţionale de Justiţie, se opuneau legilor adoptate de Parlament şi deciziilor Curţii Constituţionale. O asemenea parte a clasei politice s-a reformat în direcţia anarhiei. Celălalt segment al clasei politice mărşăluia împrejurul redutei de la Cotroceni, cerînd demisia lui Klaus Iohannis, care a fost ales în această înaltă funcie de mai multe milioane de votanţi. Nici un asemenea asalt nu avea caracter democratic, aşa cum la fel de antidemocratic a fost şi gestul preşedintelui de a se transforma în mitingist şi de a învrăjbi la maximum lumea, de a declara război celor care au cîştigat alegerile parlamentare şi de a ameninţa cu dărîmarea guvernului.

În mod normal, reformele ar fi trebuit să înceapă de la vîrful piramidei politice, ştiut fiind că ,,peştele de la cap se-mpute”. După plecarea marelui mafiot de la Cotroceni, o reformă în cadrul Administraţiei prezidenţiale era nu numai necesară, ci aşteptată de toată lumea. Pe de altă parte, Klaus Iohannis promisese în campania electorală o altă politică, diferită de scandaloasa dictatură băsesciană. Am avut ghinion! N-am făcut nici măcar un pas înainte. Dimpotrivă, noul locatar de la Cotroceni părea pus pe o harţă şi mai mare. N-a fost vorba decît despre o farsă electorală. După ce şi-a văzut sacii-n căruţă, Klaus Iohannis a uitat total de promisiunile făcute alegătorilor. Mai mult, şi-a încălcat atribuţiile prezidenăţiale ce-i revin, refuzînd în mod deliberat să vegheze la respectarea Constituţiei, la buna funcţionare a autorităţilor publice, şi nici nu şi-a exercitat funcţia de mediator între puterile statului, între stat şi societate, străduindu-se, dimpotrivă, să le încaiere. În loc să ceară partidelor de dreapta, ofuscate că au pierdut alegerile parlamentare, să se comporte ca nişte forţe politice democratice, şi să renunţe să mai scoată în stradă sute de mii de ,,nemulţumiţi” – mulţi dintre ei, mitingişti cu ziua, care nici nu ştiau pentru ce zbiară, ori angajaţi ai unor societăţi străine, care se mulţumesc cu salarii de mizerie, apărîndu-şi patronii şi imensele profituri ale acestora -, actualul preşedinte i-a aţîţat pe protestatari împotriva Guvernului, Parlamentului şi a altor instituţii fundamentale, în care domnia-sa şi partidele de opoziţie nu aveau majoritate, ca să-şi facă mendrele antidemocratice. Dacă, prin absurd, partidele de dreapta ar fi cîştigat, în acel context, eventuale alegeri anticipate, în 5 minute, Klaus Iohannis l-ar fi numit premier pe insipidul, incolorul şi infirmul politic Dacian Cioloş, de care UE nu ştie cum să se debaraseze. Ca să-şi mai îndulcească amărăciunea proprie, dar şi pe cea a liberalilor, după insuccesul în alegerile din decembrie anul trecut, preşedintele Iohannis a căutat să atace prin tot felul de stratageme nu numai Guvernul, ci şi Parlamentul. Îşi dorea, desigur, Parlamentul său. În faţa unui asemenea comportament dictatorial, reacţia forului legislativ n-a întîrziat să apară. Camerele reunite ale Parlamentului au adoptat, cu o majoritate concludentă, o declaraţie prin care îl acuza oficial pe preşedintele României de ,,abuz de drept” şi ,,uzurparea atribuţiilor Legislativului”. În loc să încurajeze reforme în baza cărora să se poată exercita o politică benefică pentru ţară, preşedintele Iohannis părea să reconsidere, pas cu pas, dictatura băsistă, căreia îi conferea dimensiuni tot mai mari, fără teama că, într-o zi, aceasta s-ar putea întoarce împotriva sa. Grav este că un asemenea comportament politic, potrivnic Interesului Naţional, se manifesta într-un moment în care situaţia internaţională aluneca de pe făgaşul normalităţii, iar la Bruxelles se cloceau noi viteze şi noi ritmuri, care să le permită liderilor UE să marginalizeze şi mai mult ţările central şi est-europene, membre ale acestei structuri continentale, ba mai mult, să decupleze unele state de la Uniunea Europeană, printre care şi România.

În primii 2 ani de mandat, Klaus Iohannis a stat tot timpul cu spatele la români, afirmîndu-se ca un fervent susţinător al intereselor străine, convins că, printr-o asemenea politică antipopulară şi antinaţională, va obţine un al doilea mandat pentru Cotroceni. Este, însă, greu de crezut că îl va încheia şi pe acesta. Ignorat, dispreţuit, învrăjbit şi ţinut în lanţurile sărăciei de Klaus Iohannis şi de ceilalţi slujitor zeloşi ai intereselor străine, Poporul Român se întoarce, şi el, cu spatele la preşedintele care i-a înşelat total speranţele. Iar cînd poporul te priveşte cu ochiul de la ceafă, este imposibil să te mai cîrpeşti în politică.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (5)

În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi! (1)

in Polemici, controverse

 

Spre marele ghinion al României, Herr Führer K.W.I. născutu-s-a, într-o zi de 13. În 2014, chiar înainte cu o lună de a fi uns „capo di tutti capi” în satul fără cîini, Mutti Merkel l-a „crucificat” cu o ditamai „Eiserne Kreuz” (Crucea de Fier) pentru de-serviciile aduse României.

Se pare că, pînă la vîrsta de 56 de ani, cunoştinţele profesoraşului de fizică din Hermannstadt – meditator multilateral dezvoltat cu „sechs Häuser” u.s.w. (şase case şi multe altele) – nu i-au permis să afle că „rufele se spală în familie”, iar lenjeria intimă nu se expune în văzul lumii! Imediat după marea feisbookceală din 2014, robotul a jurat credinţă României, dar cred că a ţinut degetele încrucişate la spate. Comportamentul şi acţiunile sale i-au demonstrat nu doar necinstea, ci şi faptul că se află în slujba altora, nu a României, căreia trebuie să-i fie căpetenie. Ce-i drept, a avut şi ceva performanţe: pe seama bugetului ţării, şi-a mărit „renumeraţia după buget”, a „renovat” dotarea de la Vila Lac 3, a scuturat buzunarele românilor ca să „modernizeze” curtea reşedinţei din Cetatea lui Bucur, în plus, cheltuieşte fără rezerve paralele „prostimii”, fie cu naveta săptămînală, fie cu deplasări zburătoare externe. În urma spectacolelor lamentabile, al căror protagonist a fost şi este, România a ajuns „ciuca bătăilor” dinozaurilor de la Bruxelles şi a presei mondiale. A ajuns obiect de umilinţă şi scandal mediatic. Sine die, cetăţenii ei, europeni „third hand” non-Schengen, sînt trataţi în Occident mai rău decît migranţii terorişti rebotezaţi „refugiaţi”.

Nu refugiaţi de război, ci năvălitorii unei culturi incompatibile cu cea europeană

Fără îndoială, printre migranţi se află şi oameni cu adevărat neajutoraţi, dar aşa cum s-a demonstrat, majoritatea covîrşitoare sînt bărbaţi tineri, cu statut radical deosebit de cel de „refugiaţi”. Rezultatele „ciocnirii civilizaţiilor” au fost mai mult decît vizibile în Franţa, Germania, Marea Britanie, Suedia… Poate că acestea îşi plătesc astfel vechile poliţe ale perioadei coloniale, dar noi ce vină avem să plătim oalele sparte de alţii? Mister Trump a declarat că S.U.A. nu vor accepta migranţi, dar partenerul lor strategic europen, aflat sub dublă ocupaţie, militară şi corporatistă, prin robotul „crucificat” de la Cotroceni, vrea să ajungem şi noi, românii, în „rîndul lumii” vest-europene, adică în haosul programat al globalismului ocult. Readuc aminte că suma alocată de „Guvernul meu” condus de marioneta bruxelleseză Cioloş-Sörös a fost mai mare decît salariul minim al unui cetăţean român şi decît pensia medie, acordată în ţara noastră, căreia i se adaugă asistenţa medicală, cazarea, şi alte facilităţi de care cetăţenii României nu beneficiază decît cu „co-plată”. Pe de altă parte, „Potrivit datelor Inspectoratului General pentru Imigrări, este vorba despre 114.024 de cetăţeni străini, care au primit drept de şedere în România în primul trimestru al lui 2017“. În situaţia în care absolvenţii instituţiilor de învăţămînt din România, neavînd locuri de muncă în ţară, pleacă slugi la străini, pe meleagurile noastre se aciuează nu refugiaţi de război, cum sîntem intoxicaţi cu vorbe tembele, ci năvălitorii unei culturi incompatibile cu cea europeană. Încet şi discret, „pe şest”, robotul-şef din fruntea C.S.A.T. facilitează instalarea taberelor musulmane pe teritoriul României. Manifestările „de simpatie” similare cu cele de la Berlin, Paris, Bruxelles… constituie doar o problemă de timp. Un scenariu umblă prin tîrg: se spune că pentru a da exemplu, „crucificatul” merkelian va evacua actualii chiraşi ai caselor sale din Sibiu, oferindu-le spre găzduire gratuită şi pe termen nelimitat afro-asiaticilor nou-veniţi. Un exemplu de generozitate S.F., dar pentru că nimeni nu este perfect, a omis restituirea banilor însuşiţi ilegal!

(va urma)

Ion Măldărescu (Revista „Art-Emis“)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (74)

in Polemici, controverse

 

12 MARTIE 1990. Parcă prind puteri, la început de săptămînă. Presimt că se va întîmpla ceva. Încă nu ştiu ce. Cît de mult contează starea sufletească! O vorbă bună, cît de mică, un succes mărunt îmi pot schimba în bine întreaga dispoziţie a sufletului. Acelaşi lucru – vremea de afară, programul de radio, atmosfera din casă – îl poate face fericit pe cineva şi nefericit pe altcineva. Se pare că sufletul, în călătoria lui spre trupul care îl va primi la naştere, atinge, ca o cometă, mai multe stele care ne guvernează şi de unde se încarcă cu tot felul de caracteristici. Fiind un tip solar, mai mult ca sigur că starea asta în curs de ameliorare mi-o dă astăzi puiul de soare care începe să meargă de-a buşilea pe tavanul primăverii, stîrnind zurgălăii mugurilor din arbori. Unde mai e soarele copilăriei mele, cînd zăboveam minute în şir pe culmea dealului din satul tatei, Cherleşti, pentru a-l vedea asfinţind în apele de bronz roşietic ale Oltului? Ce minunăţie! Ce bucurie nelămurită, dar copleşitoare, izvora în sufletul meu de copil la vederea acelei privelişti magnifice! Acela era „soarele de la Austerlitz” pentru micuţa mea împărăţie. Apollinaire compara un astfel de soare însîngerat cu „un gît retezat”. Cam tot pe atunci îmi povestea tata despre pilda unui nobil englez, care îşi crescuse fiul departe de cărţi religioase şi de orice altă influenţă, pentru a vedea dacă instinctul credinţei se află în om de la naştere, sau e insuflat pe parcurs. Toate au decurs conform „graficului” acestui ciudat experiment, care îl putea mutila sufleteşte pe copil. Pînă într-o bună zi, cînd, tot într-un amurg învăpăiat, tatăl şi-a găsit odrasla în grădină, trimiţînd sărutări soarelui din vîrful buzelor şi al degetelor, strigînd: „Ce minunat eşti, soare! Îl salut pe Cel care te-a făcut!”. Cam tot pe atunci, pe la 12-13 ani, l-am descoperit pe Eminescu. Primisem de la vara mamei, Tanti Ica, mai multe cărţi în valijoară, pentru a-mi ţine de urît în vacanţa de vară – printre ele, „Sfîrşit de veac în Bucureşti”, de Ion Marin Sadoveanu (roman extraordinar, după care s-ar putea face un film mare), şi ediţia (aproape) completă a poeziilor lui Eminescu, tipărită pe foiţă de ţigară, cu coperţi de vinilin gri, cu o prefaţă de Mihai Beniuc. La scurt timp, aveam să citesc biografia pe care i-a închinat-o Călinescu – şi astfel legenda era gata, fusesem contaminat pe veci de virusul cu aromă dulce şi tristă, ca un sîmbure de migdală, al acestui destin de heruvim. Cît de mult m-a marcat Eminescu în adolescenţă, ce frenetic l-am iubit, cît am suferit pentru zdrenţele cu care încerca să-şi acopere trupul, pe cînd peregrina prin ţară, ca sufleur, ce arzătoare era dorinţa să ating un obiect care-i aparţinuse! Ori să cunosc pe cineva care-l văzuse. În fond, eram un fanatic al acestui om fără prihană, care nu făcuse rău nimănui, niciodată, dimpotrivă, scrisese cu un vîrf de cetină, pe ceara albă a fiecărui suflet de român, versetele inegalabile „Şuieram l-a ei chemare/ Şi-am ieşit în cîmp rîzînd…”. Da, da, Eminescu n-a scris versuri, ci versete. Iar „Sara pe deal” – de care am mai pomenit – e tot ce s-a plăsmuit mai înălţător cu privire la satul românesc cel de ieri, de azi, de mîine şi de totdeauna. Fiindcă mereu se vor găsi cîte o pereche de îndrăgostiţi, cîte un salcîm, cîte o toacă de bisericuţă veche, cîteva pîlcuri de oameni întorşi de la coasă, niscaiva turme de vite cu tălăngile la gît, întorcîndu-se cuminţi acasă, precum oamenii din furtunile vieţii, pentru că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Poezia asta este cea mai tulburătoare icoană a satului românesc, calitate la care, ce-i drept, a contribuit şi muzica divină a cîntecului propriu-zis, pe care nu se ştie ce Zeu-ţăran i-a picurat-o, din înalturi, lui Vasile Popovici.

Dar, de unde plecasem şi încotro mă poartă paşii! De la ţărani la ţărănişti e-o cale-atît de lungă! Astăzi, iar mă muşcă de fund ziarul „Dreptatea”. Se reproduce o ştire stupidă, dintr-un obscur ziar ieşean. Şi-o caută băieţii cu lumînarea. Vorba lui Lăpuşneanu: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!”. Redactez, într-o formă finală, articolul „Repetenţi la Istorie”. Dar unde să-l public? O să vedem, important este să scriu, să nu-mi ies din mînă, să-mi descarc adrenalina, altminteri îmi plezneşte o venă în cap, de supărare. La televizor se transmite o adunare a foştilor deţinuţi politici. Judecătorul Adrian Niţoiu, care condusese completul de judecată în procesul înscenat lui Emil Bobu – Manea Mănescu – Ion Dincă, formulează cereri pentru crearea unei pături de privilegiaţi din foştii deţinuţi politici. Dacă nu mă înşală pe mine simţurile, avem de-a face cu un alt tip de ilegalişti. Pentru că ce poate înţelege un om din „locuinţe confortabile, facilităţi alimentare, medicamente gratuite”? Astăzi, ce-i drept, am încercat să-mi găsesc şi eu o „locuinţă confortabilă”, deşi n-am fost nici ilegalist, nici deţinut politic. De fapt, tot ceea ce doresc este să mă mut lîngă bietul tata, care se stinge ca o lumînare. Ţărăniştii m-au tras în piept, cu casa din Strada Dr. Staicovici. E clar, pe ce pun ăştia mîna, adios, muchachos! Încerc să vorbesc, telefonic, la Consiliul Popular al Capitalei. Acolo a ajuns şefă o fostă adjunctă a lui Silvestru Vîrtosu, pe nume Mariţescu. O ştiam umilă, nu îndrăznea să-mi taie calea. Eu aveam un nume – ea avea un bărbat securist, era, totuşi, o diferenţă. Pe cît de civilizat şi de uman a fost Vîrtosu (ca şi Gh. Pană, şeful lui) – pe atît de urît se purtau cu oamenii aceşti trepăduşi, de teapa lui Necşoiu, Bîrceri sau Mariţescu. Ce face asta acum? Se dă ascunsă! Nu vrea să apară la telefon! O fi şi ea „fo dizidentă” şi nu mi-am dat seama! Carevasăzică, pe cînd tăia şi spînzura ca secretar la Consiliul Popular al Sectorului 6, ori ca secretar adjunct la Primăria Capitalei, şi ca membru în toate birourile de partid – Coana Mariţescu se lupta de zor, piept la piept, cu comunismul! O apuca pe ea comunismul de bretelele furoului, dar cu o opinteală zdravănă, care o făcea să i se zdruncine „cocul activist”, madam Mariţescu înşfacă Zmeul comunist de brăcinar şi-l băga în pămînt pînă la gît, numai aşa a fost posibil ca primarul Dan Predescu şi politrukul Silviu Brucan să-i taie capul cu paloşul, ceea ce nici o armată de militanţi ai lui McCarthy nu reuşise. Ce faună s-a prăsit pe la primăriile şi judeţenele astea de partid! Toţi profitorii, toţi aranjorii, care se purtau cu cei neînsemnaţi ca nişte zbiri şi se făceau mici cu şefii cei mari! Ce boală năucitoare e lipsa de caracter! Adorm fericit la gîndul că rabinul Moses Rosen nu e altceva decît o Ana Pauker cu barbă.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei,

de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (73)

Copiii nimănui

in Polemici, controverse

Pe zi ce trece, sentimentul că ne luptăm cu morile de vînt este tot mai pregnant. Ne simţim tot mai singuri, noi, ca popor, şi tot mai vulnerabili, noi ca personaje, ca actori ai acesui prezent destul de ambiguu. Glasul nostru este tot mai stins, tot mai greu de auzit şi imposibil de pătruns acolo unde, de fapt, dorim să ajungă. Nu mai avem vlagă, sîntem secătuiţi în neputinţă şi încercăm să mergem mai departe prin ignoranţă. Devenim pe zi ce trece mai blazaţi şi încrederea în sistem se erodează constant.

Noi, ca români, ne simţim părăsiţi de toţi şi încercăm să ne refugiem în mica noastră lume, cercul intim de prieteni, unde sperăm să nu fim trădaţi, să fim ascultaţi şi, în primul rînd, respectaţi. Ne dorim să ne recăpătăm demnitatea pierdută de multă vreme şi mai dorim ca toţi cei pe care, teoretic, noi i-am ales, să dea dovadă de ceva mai multă verticalitate.

Cineva a spus că dacă votul ar fi însemnat ceva, nu ar fi fost inventat. Or, de ceva timp observăm că România în care noi trăim devine din ce în ce mai mare şi mai săracă, în timp ce România lor, a celor care sînt acolo, sus, a devenit foarte mică, loc în care bunăstarea se împarte la cît mai puţini, iar loc pentru tine, tu, cel care votezi, şi care, teoretic, trebuie să contezi, nu există.

Eşti singur, eşti din ce în ce mai singur. Nu mai reprezinţi nimic, ai devenit un element al unei statistici. Nu eşti respectat, cuvîntul tău este luat în derîdere şi nu eşti decît o posibilă masă de manevră în anii electorali. Cei pe care i-ai votat şi acum îţi conduc destinul nu te mai ascultă, pentru că sînt mult mai atenţi la ceea ce se spune la Bruxelles şi la Washington decît la ceea ce spui tu. Concluzia este că tu eşti bun doar să munceşti, dacă ai unde, eşti bun doar să oferi plus valoarea muncii tale unui stat din ce în ce mai lacom şi mai lipsit de viziune.

Am devenit o cifră într-un context. Sîntem un CNP, o serie şi un număr. Sîntem, poate, o adresă de e-mail, un cont de Facebook sau nici măcar atît. Glasul nostru nu mai contează, iar despre onoare se vorbeşte la timpul trecut. Noi, ca români, nu sîntem respectaţi, pentru că nici măcar cei pe care i-am ales nu ne respectă. Tu, cel care încă mai crezi că se poate, află că trăieşti într-un timp în care speranţele sînt pe cale să dispară, iar viitorul devine din ce în ce mai neclar. Noi, românii, sîntem copiii nimănui. Sîntem pe cont propriu.

Tano

Cînd hoţul strigă: HOŢII!

Nu daţi cu pietre în Ilie Năstase!

in Polemici, controverse

Motto: ,,Mai întîi, el, ca bun naţional sportiv, chestie din ce în ce mai rară la noi, trebuie apărat, protejat de prostia românească a unor jurnalişti slugarnici şi inculţi, născuţi alaltăieri”. (George Stanca)

A fost, la vremea lui, un mare campion. La tenis, nu la atletism sau la fotbal. A fost mîndria noastră şi trebuie să rămînă la fel. A fost sportivul care a făcut să se vorbească la superlativ despre România. A fost şi este un mare patriot.

Nu daţi cu pietre în Ilie Năstase. El face parte dintr-o triadă de aur a sportului românesc, alături de zeiţa de la Montreal, Nadia Comăneci, şi de regele fotbalului, Gică Hagi. A fost Numărul Unu mondial în tenis, a cucerit Turneul Campionilor, învingîndu-i pe toţi americanii care voiau să-l răpună, în frunte cu Stan Smith. A fost un geniu sau, dacă ne acuzaţi că exagerăm, a avut, sigur, sclipiri de geniu. Juca dezinvolt, strălucitor, încîntător. A fost un adevărat artist şi primul Număr Unu în lumea tenisului. El, un român, care a dus faima ţării sale pe mapamond.

A fost totdeauna un artist. El ne-a arătat frumuseţea sportului alb, dincolo de orice rigiditate specifică altor mari tenismani. El a fost mare şi pentru că dădea impresia mai mult că se joacă, şi nu că joacă. Partidele sale erau pigmentate cu unele ieşiri nelalocul lor pentru unii, dar pline de savoare pentru alţii. A fost distractiv şi tandru, chiar dacă a mai sărit calul prin unele gesturi ori inadvertenţe lingvistice.

I-a plăcut să dea replici spontane, cînd considera că era cazul. Uneori, a putut părea cam dur în această privinţă. Da, aşa s-a întîmplat şi acum, în staţiunea Mamaia, la întîlnirea de Fed Cup cu Marea Britanie. Ilie Năstase mai înjura şi înainte, o fi înjurat şi la noi acasă. Dar pe noi oare cîţi nu ne-au înjurat şi ne înjură încă, la modul grosolan, şi nimănui nu-i pasă? Iată ce spune Adrian Mutu – cinste lui, pentru faptul că a luat atitudine: ,,Noi, românii, ce să mai zicem?! De cîte ori am fost jigniţi, făcuţi în toate felurile, pe toate stadioanele din Occident, ne-am oprit? Deci, era normal, domnilor occidentalişti, să strige un stadion întreg «ţigane, trebuie să mori!», sau să fim făcuţi în toate felurile, atît eu cît şi ţara mea? Era, nu? Acum, faceţi pe lupii moralişti şi, cum a început să se simtă lezată una de-a voastră, cum ne acuzaţi pe noi de ceva ce voi aţi inventat şi aţi tolerat atîta timp! Ipocriţilor! Prin ce au trecut handbalistele de la CSM în Ungaria? Aţi zis ceva?”.

Păi cum era să zică, atunci cînd e vorba de Ungaria? Alţii pot, au dreptul să ne bălăcărească. În ochii lor, noi nu sîntem români, sîntem ţigani, de la marginea Europei. Noi trebuie să fim batjocoriţi şi să nu crîcnim. Cînd Irina Spârlea şi Sorana Cârstea au fost jignite, n-a fost nici o problemă. De ce? Că sînt românce?

E timpul să înţelegem că trebuie să ne apărăm valorile. Iar Ilie Năstase are, în fiinţa lui, în sufletul lui, mîndria de a fi român. Român de-al nostru, dar care, ca tot omul pe lumea asta efemeră, mai poate greşi. În tot cazul, nu daţi cu pietre. El a fost, este şi va rămîne marele, inegalabilul, imprevizibilul Ilie Năstase. Oameni ca el se nasc la depărtări de veacuri în existenţa – chiar şi în domeniul sportului – a unui popor. Nu daţi cu pietre. E păcat. Şi e nedrept.

Sus inimile, români!

GEORGE MILITARU

P.S. 1 – Lamentabil şi penibil a fost indignatul cu ţîfnă, care face pe ironicul – e vorba de ,,maestrul” Tudor Octavian – atunci cînd a afirmat despre Ilie Năstase: ,,Bietul fost, el crede că este cine este, adică general şi parlamentar cu drept de a ne decide soarta” (,,Gazeta Sporturilor” din 26 aprilie a.c.).

P.S. 2 – Ca o confirmare parcă a gîndurilor noastre, Cristian Ţopescu, şi el o mare valoare, cel mai mare crainic sportiv, invitat la o emisiune TV moderată de fiica sa, Cristina Ţopescu, a spus, clar şi răspicat: ,,Noi, în general, ne judecăm foarte sever marii campioni”. Quod erat demonstrandum, dragi prieteni!

Cînd hoţul strigă: HOŢII!

in Polemici, controverse

Cînd eşti un om mic, nu poţi să te autodepăşeşti, să fii mai mult decît te-a înzestrat natura. Nu ai cum. Problema este, însă, cînd eşti om mic şi, printr-un accident, ajungi într-un scaun prea mare. Atunci, precum reptilele care se tîrăsc în mocirlă, aduci tot ceea ce atingi la nivelul tău, mai ales dacă eşti ajutat de alţii ca tine, şi ei oameni mici. Partidul România Mare a fost un partid MARE. Partidul România Mare este încă un partid cu potenţial, dacă ar fi lăsat în pace şi ar lăsa oameni capabili la conducerea lui.

Pentru că, privind în trecutul apropiat, acest partid a avut valori în rîndurile sale, oameni capabili, buni conducători, excelenţi şi oneşti executanţi. Moartea prematură a lui Corneliu Vadim Tudor, însă, a făcut ca unii dintre cei din linia marginală să ajungă într-o poziţie pentru care nu erau pregătiţi, nici intelectual, nici politic şi nici măcar moral. Nişte neica-nimeni, cu minte puţină, au ieşit la rampă şi au cerut puţină lumină la mormîntul marelui Vadim, în speranţa că dacă au fost puţin în preajma lui, este suficient să le mărească pontenţialul cenuşiu din creier, cînd ei, de fapt, nici măcar nu dispun de aşa ceva. Cînd eşti mic, ca om, ca moralitate şi ca minte, faci lucruri pe care cei care gîndesc nici nu le înţeleg şi nici nu doresc să fie părtaşi la ele. Şi cei care au văzut mizeria umană a lui Escu, că despre el este vorba, au încercat să se opună, să ceară să se respecte Statutul, sau măcar să-i lase pe cei capabili să conducă, spre Congres, acest partid.

După ce a decapitat Filiala Maramureş, de capul lui, contra unor arginţi, a obsevat că şi Clujul îi stă pe creierul lui găunos. Filiala Turda, prin reprezentantul ei, a încercat să apere partidul de atîta BINE, spunîndu-i lui Escu că ce a semnat este total ilegal, că încălcările statutare şi bataia de joc la adresa PRM trebuie să înceteze, şi a atras din partea eternului interimar o sumă de invective şi ceva epitete. Invocînd statutul partidului, Escu trece munţii cu vocea-i ruginită şi ameninţă Filiala Tuda cu „retragerea sprijinului politic”, pentru că ei ar fi încălcat Statutul PRM, cînd, în realitate, cei de acolo au avut curajul să spună clar în faţă că acest individ face de ruşine PRM, prin semnarea, în mod total ilegal, a unor alianţe. Cu alte cuvinte, acest profesoraş cu tupeu de borfaş, într-o declaraţie halucinantă, invocă Statutul partidului pentru a distruge munca tuturor membrilor din Turda, cînd el, un nimeni şi fără nici un drept de a fi pe scaunul lui Vadim, îl încalcă în mod repetat, avînd sprijnul unor capete seci.

În ultimele luni, acest băiat de mingi doar că nu şi-a făcut nevoile pe Statutul PRM, în rest l-a batjocorit cum a vrut mintea lui primitivă, l-a încălcat în toate modurile posibile atunci cînd i-a fost lui în avantaj. Pentru că acest escroc de cartier are un spirit de conservare destul de dezvoltat atunci cînd simte că pămîntul îi fuge de sub picioare, pune Statutul pe post de scut între el şi cei care-l critică. Iar cînd banda lui de bunicuţe îl aplaudă, se şterge prin dos cu cel mai important act al partidului şi se autoproclamă urmaşul lui Corneliu Vadim Tudor.

Grupul de Veghe „Vulturul Cruciat“

SC P.R.M. SRL

Rolul ONU pentru salvgardarea păcii regionale şi globale (1)

in Polemici, controverse

Evoluţia societăţii a condus la creşterea complexităţii sistemului de relaţii dintre diferitele entităţi sociale şi la globalizarea riscurilor şi ameninţărilor la adresa stabilităţii regionale şi a celei globale. Complexitatea problematicii securităţii a condus la crearea unor structuri internaţionale de securitate, în cadrul cărora să se elaboreze norme de a căror respectare depinde pacea mondială.

Conceptul de sistem de securitate (1)

Odată cu cristalizarea organizaţiilor socio-umane, au apărut şi preocupările pentru securitatea acestora, scop în care au fost asigurate mijloacele şi condiţiile necesare prevenirii şi respingerii agresiunii. La baza securităţii au stat practica şi teoria forţei, prin care s-au emis principii, norme şi modalităţi de organizare a forţelor pentru descurajarea agresiunii şi a rezistenţei la acţiunile agresive. Pentru asigurarea securităţii, statele naţionale au recurs la crearea unor structuri internaţionale de securitate, care, pe baza unor principii, norme şi instrumente specifice, să poată realiza cooperarea şi înţelegerea dintre actorii internaţionali. Astfel, la această dată, în Europa sînt constituite şi funcţionează: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Consiliul Europei şi o serie de organizaţii de securitate regionale. Pentru ca statele să-şi poată promova şi apăra interesele naţionale, într-o lume în care riscurile şi ameninţările la adresa acestora nu mai au frontiere, sînt obligate să se integreze în structurile de securitate, singurele în măsură să identifice pericolele la adresa securităţii internaţionale. În aceste structuri, statele naţionale şi alte organizaţii pot, cel mai bine, să contribuie la stabilirea normelor care trebuie respectate de către toţi actorii internaţionali şi să creeze instrumentele necesare prin care să asigure stabilitatea şi cooperarea internaţională.

Globalizarea are, printre altele, efecte asupra mediului de securitate, în sensul că securitatea nu mai poate fi asigurată decît prin norme şi acţiuni la nivel mondial, continental, zonal şi local. Starea sistemului social în care persoanele, grupurile sociale, organizate pe diferite criterii, statele şi organizaţiile internaţionale pot să se dezvolte liber şi să-şi promoveze interesele are determinări complexe şi se poate realiza numai într-un sistem integrat, în care să predomine conceptul de securitate cooperantă şi nu bazată pe forţă. Sintetizînd, prin sisteme de securitate se înţelege un ansamblu de principii şi norme adoptate de un grup de state, precum şi instituţiile prin care se verifică şi, la nevoie, se impune respectarea acestora. În condiţiile mediului actual de securitate, statele naţionale sînt obligate să adopte norme şi principii recunoscute pe plan internaţional, transferînd o parte din prerogativele care le aparţineau în exclusivitate.

Organismele internaţionale tind să preia elemente ale securităţii, fenomen care se va accentua în viitorul apropiat. Statele naţionale nu mai pot singure să rezolve problematica destul de complexă şi imprevizibilă a securităţii şi, de aceea, integrarea în aceste structuri de securitate a devenit o necesitate. Organizaţiile internaţionale, în funcţie de structura lor, se împart în: organizaţii interguvernamentale (ale căror membri sînt statele) şi organizaţii neguvernamentale (ale căror membri sînt persoane particulare, grupuri de persoane sau instituţii private). Uniunea Organizaţiilor Internaţionale care monitorizează organizaţiile internaţionale arată că numărul de organizaţii a crescut rapid începînd cu Secolul al XIX-lea. Astfel, în 1909, existau 37 de organizaţii interguvernamentale şi 176 de organizaţii neguvernamentale. În secolul următor, creşterea a fost explozivă, astfel încît în anul 1960 existau 154 de organizaţii interguvernamentale şi 1.255 de organizaţii neguvernamentale, iar în 1997, numărul acestora ajunsese la 260, respectiv 5.472.

(va urma)

PRM, boicotat de UDMR în Satu Mare

in Polemici, controverse

Profitînd de o slăbiciune efemeră a Partidului România Mare, de lipsa unui lider la nivel naţional, care să îi apere cu adevărat interesele, reprezentantul UDMR, primar al Municipiului Satu Mare, printr-o încălcare flagrantă a legii, refuză să ofere PRM-ului un spaţiu unde filiala din Satu Mare să îşi desfăşoare activitatea în mod statutar. Lipsa de cooperare a Primăriei o putem interpreta doar ca pe o acţiune ostilă a UDMR, cu scopul de a împiedica PRM să activeze, în mod legal şi optim, în slujba românilor.

Pe data de 12 februarie 2017, reprezentantul Filialei Judeţene PRM, Pop Sălăgean Alex, a înaintat Primăriei Municipiului Satu Mare o cerere prin care, în conformitate cu Legea 334, actualizată, solicită un spaţiu pentru sediul local al Partidului România Mare. Conform Legii, autorităţile locale au obligaţia să rezolve cu prioritate acest gen de solicitări, în maximum 90 de zile. Probabil că acest articol de lege nu a ajuns la Gábor Kereskényi primarul Municipiului Satu Mare, şi nici la membrii Consiliului Local, dat fiind faptul că răspunsul lor a venit sec, pe 16 aprilie, invocînd un slogan comunist – „nu avem spaţii disponibile” – în condiţiile în care sîntem convinşi că motivul este cu totul altul, şi anume, neinteresul unei minorităţi de a avea în oraş un partid reprezentant al majorităţii.

Sperăm că acest „nu avem” va fi, totuşi, adaptat la realităţile europene ale României anului 2017 şi PRM va primi spaţiul atît de necesar celor care doresc să se alăture acestui partid.

Un naţionalist

Eu te înţeleg, om de paie

in Polemici, controverse

Eu te înţeleg cînd spui că lumea te bîrfeşte fără motiv. Aşa este, tu apari ca o marionetă. Dacă dai căutare pe „Google” sau asculţi muzica tuturor celor care bîrfesc pe stradă, auzi că nu Poporul Român a decis venirea ta la Putere, ci alţii, de fapt, au vrut asta. Se spune că ai ajuns la conducere pentru a îndeplini un rol în strategia altor state, ceva mai puternice. Am ajuns să înţeleg că alţii sînt cei care fac cărţile, şi am mai reuşit să văd că nu cine votează este important, ci acela care numără voturile.

Eu te înţeleg, aşadar, că nu ai puterea să schimbi ceva în bine şi te cred cînd spui că am ajuns aici din cauza unor factori externi. Ştiu că ai fost forţat să vinzi ţara asta pe nimic, tu şi cei dinaintea ta, şi am convingerea că rolul tău este mare la nivel de furt local, mizilicuri, dar insignifiant la nivel general, cînd trebuie să semnezi ce ţi se pune pe masă.

Sînt convins că nu vei pleca de la Putere pentru că legea făcută de tine şi cei care te-au numit sînt încă de partea ta. Eu cred că cei care militează pentru o viaţă mai bună în ţara asta nu la tine trebuie să vină să ceară ce le-ai promis. Trebuie mers undeva, mai sus. Tu eşti doar un mic guvernator, un umil slujitor al unor interese meschine şi nu ai puterea de a face ţara să meargă pe un drum bun. Chiar dacă ai vrea, nu ai cu ce. Chiar dacă de mîine se naşte spiritul naţional în tine, nu ai avea nici măcar un instrument de care să te foloseşti. Presa e împotriva ta, capitalul de rulment al României este străin, iar conceptul de tabloid nu te mai prinde. Eşti un conducător de catifea, de paie aş putea spune, ai putere doar aici, la tine în ogradă, să închizi după plac vreun muritor de rînd sau un mic miliardar de carton, actual sau fost amic de-al tău. Poţi dicta doar celor pe care-i poţi şantaja, dar nu ai nici un fel de putere asupra oamenilor cu adevărat liberi.

Eu vă înţeleg, dragi politicieni, că nu puteţi, şi ştiu că, dacă aţi vrea să faceţi ceva, în secunda următoare toţi ar fi împotriva voastră. Presa are să vă facă nebuni, iar cei din Piaţă vor avea AK-47 în loc de baloane. Nu aveţi putere, nu puteţi să faceţi decît mici paşi pe coridoarele patriotismului. Sînteţi ceea ce aţi acceptat să fiţi cînd aţi ales să vă îmbogăţiţi: marionete! România este datoare altor naţiuni şi oricine ar veni la Putere nu poate schimba nimic. România a fost vîndută pe doi bani altora şi cei care vin nu vor putea schimba nimic radical. Ţara asta a fost furată major de către cei care ne bîrfesc pe la Bruxelles, de către cei care cică ne vor binele, iar comisionul a rămas la cei care au semnat pentru asta.

Toţi aţi furat, toţi sînteţi acum bogaţi. România a devenit sclava Europei, iar voi trîndăviţi la umbra milioanelor de euro pe care le aveţi în conturi. Sînteţi părtaşi la furt şi pentru asta nu cred că trebuie să vă fim recunoscători şi nici să vă pupăm mîna pentru că încă sîntem aici. Nu trebuie să vă mulţumim pentru că nu am ajuns ca Grecia. Voi şi cei asemenea vouă aţi făcut jocurile, voi aţi dus România în fundătură, pentru ce trebuie să vă votăm şi pentru ce trebuie să vă suportăm?

Voi, politicienii care aţi vîndut ţara asta, nu sînteţi altceva decît păpuşi de paie pe pieptul cărora, din cînd în cînd, cei care vă conduc mai adaugă cîte o medalie de bună purtare.

DA

#inseparabilii sau cum promovăm simboluri legionare

SC P.R.M. SRL

in Polemici, controverse

Văzînd că orice face, nimeni nu îl penalizează, că orice încălcări ale legii şi ale statutului Partidului România Mare nu sînt taxate dur de către filiale, omul-Padoc, cu numele de Escu, îşi încearcă norocul în afaceri, deoarece s-a convins singur că habar nu are de politică.

După ce a împletit cu minciuni mintea leneşă a multor membri ai Biroului Permanent (BP) al partidului, după ce a cultivat tactica dezbină şi cucereşte, profitînd de credulitatea unor femei blajine, Escu a demarat operaţiunea „scoatem PRM la mezat“ şi a început să vîndă filialele către cine dă mai mult. Şi, ca să fie clar că nu va fi atacat, a început cu cel mai îndepărtat judeţ, gîndindu-se că, pînă vin ăia să-i ceară socoteală, el are timp să încuie sediul partidului şi să îl şi sigileze. Pentru că, dacă nu ştiţi, dragi PRM-işti, în acest moment sediul Central al partidului este bine ferecat cu lacăte şi sigilat cu scotch, pentru ca nimeni să nu vină să îi ceară socoteală hoţului, escrocului de cartier, Escu. Atunci cînd ştii ce încălcări a făcut şi cum şi-a bătut joc de lege, stai să te gîndeşti că, în România, Justiţia este, totuşi, prea blîndă.

Escu demonstrează, în aceste zile, că în desaga unui profesoraş de matematică se află BMW-ul unui om de afaceri, care, fără să investească un ban, dar cu sprijinul unor escroci de teapa lui, reuşeste să producă suficienţi bani ca să plătească un sediu, să îşi plimbe familia pe la munte şi să îşi cumpere ceva minte artificială, întrucît natura nu l-a înzestrat cu ceva benefic pentru societate. Şi, după ce a vîndut, cum am spus, cu 1.000 de arginţi, filiala, a mers pe la bunicuţe pe acasă să se plîngă că s-a împumutat de mulţi bani, pozînd într-o victimă, deşi era datoria lui să rezolve problema datoriilor acumulate de mult timp la sediul central.

Ca o concluzie, dacă e să enumerăm faptele de vitejie ale acestui escroc – încălcări de statut, primit şi dat oameni afară, fără aprobarea BP, crearea de alianţe de capul lui, pierderea de documente ale partidului, respectiv registrul cu procese-verbale, cel pe care şefii de filiale îl tot cereau, vînzarea către un alt partid a unei filiale – stai şi te întrebi ce mai caută acest individ în PRM, nu ca şef, ci ca simplu membru?!

Şi te mai întrebi cîte filiale sînt „cumpărate“ de el, cu banii de la „acel partid“, sau dacă cei care ar trebui să fie în opoziţie faţă de acest bandit nu sînt interesaţi să facă nimic, pentru că şi ei fac parte din aceeaşi cloacă, sînt aceleaşi capete seci, pe care nu le interesează PRM, ci doar să mai iasă la o bere cu alte partide. Sau, poate, le este frică?!

Peste toate acestea, tot respectul pentru cei care încearcă să scape PRM de Escu. Tot respectul pentru acei oameni curajoşi care au decis să lupte împotriva lui, cu arme legale. Toţi se întreabă de ce acest personaj se ţine cu dinţii de scaun, de ce nu pleacă, să lase PRM să-şi revină, să redevină o forţă politică, aşa cum a fost odinioară. Răspunsul este simplu: dacă Escu este cel care va organiza Congresul din 10 iunie, poate să îşi respecte promisiunea pe care a făcut-o bandiţilor de pe lîngă el, şi anume, să predea partidul cui trebuie, astfel încît el să fie şi cu punga plină, şi cu o poziţie bună în staff-ul acestuia. Bunicuţele vor avea loc în faţă la croşetat, bandiţii – primul loc la furat, tărtăcuţa plutitoare veşnic deputat ratat, iar el, Escu, va rămîne neexmatriculat, ci doar executat sumar, mitraliat cu o ecuaţie de gradul doi, una prin faţă şi alta prin dos.

PRM-istul de Veghe

„Moţiune“ în PRM!

Băsescu: ce căutau cei trei la Oprea acasă?

in Polemici, controverse

Băsescu, reacţie dură la presupusa întîlnire Maior-Coldea-Kövesi acasă la Oprea, în noaptea alegerilor din 2009.

„Aceşti oameni erau strînşi acolo să vadă cine iese preşedinte, pentru că sondajele de după ultima confruntare dădeau un teribil echilibru şi voiau să-şi facă strategia pentru a doua zi după anunţarea rezultatelor. (…) Ce căutau cei trei la Oprea acasă? Răspunsul meu este că nu aveau ce căuta“, a comentat Traian Băsescu presupusa întîlnire dintre George Maior, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi şi Gabriel Oprea, din seara alegerilor din 2009. Fostul preşedinte susţine că e convins că un astfel de comportament nu a fost unul nevinovat şi că şi el a fost invitat la diverse întîlniri, dar nu a fost niciodată la „chermeze de ziua lui Coldea, Maior, Kövesi sau a lui Stanciu sau mai ştiu eu cui“.

„Ce căutau cei trei la Oprea acasă? Răspunsul meu este că nu aveau ce căuta. Nu mă întrebaţi pe mine, că pe mine nu mă interesa în noaptea aia ce fac Maior, Coldea şi Kövesi, cu atît mai puţin Oprea. Eu vă spun părerea mea, indiferent ce spune Dan Andronic: aceşti oameni erau strînşi acolo să vadă cine iese preşedinte. Pentru că sondajele dădeau un teribil echilibru şi voiau să-şi facă strategia pentru a doua zi după anunţarea rezultatelor“, a declarat Băsescu la B1TV.

Fostul preşedinte susţine că treaba celor trei nu era să meargă la tot felul de astfel de întîlniri, pentru că momentul era unul critic, încă se numărau voturi, „procurorul general trebuia să fie în biroul său, SRI-ul trebuia să vegheze la corecta desfăşurare a votului pînă la predarea sacilor cu voturi. Deci n-aveau ce căuta acolo“.

„Eu am fost invitat la diverse întîlniri şi nu m-am dus niciodată, pentru că nu mă duc la ziua celor mai mici în funcţie decît mine. Dacă e cazul, ei îi chem de ziua mea să le dau un pahar de şampanie, ceea ce s-a şi întîmplat. Dar nu mă duceam la chermezele de ziua lui Coldea, Maior, Kövesi sau a lui Stanciu sau mai ştiu eu cui“.

Băsescu a adăugat şi că nu ştia că toţi erau aşa amatori de tenis, că jucau de două ori pe săptămînă, şi că este convins că tot comportamentul lor nu a fost unul nevinovat. „Acolo se stabileau multe şi poate domnul Dragnea şi domnul Ponta ne mai spun dacă după partidele de tenis cu Maior, Coldea şi alţii nu cumva se mai discuta şi pe cine trebuie să mai rărească din PSD“, a mai spus Băsescu.

Jurnalistul Dan Andronic este urmărit penal în dosarul finanţării ilegale a campaniei lui Traian Băsescu, după ce acesta a publicat un articol în evz.ro, în care susţinea că în seara celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 2009 a mers la locuinţa lui Gabriel Oprea, în calitate de consultant politic, unde se aflau, printre alţii, George Maior, şef al SRI la momentul respectiv, Florian Coldea, prim-adjunct al directorului SRI, şi Laura Codruţa Kövesi, la momentul acela procuror general al României. Dan Andronic scria că Florian Coldea şi Laura Codruţa Kövesi erau preocupaţi, în seara alegerilor, de victoria lui Traian Băsescu.

Laura Codruţa Kövesi a refuzat, marţi, la Curtea de Apel Ploieşti să comenteze afirmaţiile jurnalistului. În replică, Andronic a precizat: „Nu comentează, aşa e cînd nu ai răspunsuri“.

După audiere, jurnalistul a fost întrebat de reporteri dacă citaţia a fost primită înainte de a face dezvăluirile, acesta precizînd: „Nu pot să vă spun, v-am mai spus că este Săptămîna Patimilor şi luaţi-o ca atare. Am început să scriu acum o lună şi jumătate, dacă voi credeţi că am primit citaţia acum o lună şi jumătate, vă înşelaţi. Primele dezvăluiri la care nici acum nu am răspuns au fost făcute acum o lună şi jumătate”.

Cristina Andrei

 

#inseparabilii sau cum promovăm simboluri legionare

in Polemici, controverse

După recentele manifestaţii de amploare pe care tinerii relativ frumoşi şi oarecum liberi le-au organizat, obsevăm că şi companiile multinaţionale au preluat simbolul # al luptei împotriva democraţiei. Pentru că atunci cînd vrei schimbări care contravin votului popular, nu poţi să spui decît că Maidanul primează alegerilor libere.

Ce nu au prins cei care utilizează #rezist în zona campaniei publicitare, şi mă refer aici la o marcă de bere şi o companie de telefonie mobilă, este că ei promovează un simbol legionar, acel „diez“ îndreptat nefiind decît schiţa, fără cruce, a steagului legiunii Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, sau, simplu, Mişcarea Legionară. Chiar dacă, personal, apreciez acest aspect şi nu mă deranjează, mă miră lipsa de reacţie a unor instituţii, chiar şi a SRI, care nu aplică legea pe care eu am numit-o „legea pumnului în gură“, în care este stipulată, negru pe alb, interzicerea promovării unor simboluri care să amintească de diverse organizaţii sau persoane, inclusiv de conceptul de „legionar“.

Apreciez, aşadar, curajul companiilor de publicitate care au preluat, în mod ferm, mesajul străzii, şi aici vreau să pledez în favoarea companiei germane de telefonie mobilă, care şi-a făcut un obiectiv din a-i acapara pe cei care lucrează în multinaţionale. Totuşi, aceştia ignoră total sentimentul pe care acea reclamă îl stîrneşte celorlalţi, şi anume, o potenţială repulsie, mai ales că mesajul „libertate“, spus cu patos pseudo-politic, mută tribuna Parlamentului într-o zonă pe care o dorim liberă de politică. Totodată, este de apreciat mesajul pe care compania îl trimite în piaţă, asociind conceptul de libertate cu manifestaţiile care au avut loc în stradă, şi nu cu alegerile libere şi cu votul popular, un lucru lăudabil, avînd în vedere că politicienii români au distrus însuşi conceptul de democraţie din România. Asocierea acestui mesaj cu simbolul legionar, care a promovat românismul de-a lungul scurtei sale istorii, ar putea fi de bun augur pentru români şi politicieni, care ar trebui să adopte acest mod de gîndire cît mai curînd posibil. Libertatea de a manifesta şi de a iubi România trebuie să primeze în absolut toate iniţiativele celor care se află la cîrma ţării.

În ceea ce priveşte compania producătoare de bere, campania este mult mai sugestivă – răpesc un tînăr dintr-un „meeting“ şi îl duc să petreacă, un fel de strigăt de ajutor pe care cei care lucrează în marile companii îl transmit celor care îşi trăiesc viaţa. Asocierea acestor reclame cu un simbol care a promovat românismul ar putea fi binevenit, în contextul în care este totuşi timpul ca politicienii, dar şi cei care doresc o Românie puternică, trebuie să înceapă să şi-l asume.

Tano

 

Autostrada separării

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (71)

in Polemici, controverse

 

8 MARTIE 1990. Apar la televizor trei baragladine, reprezentînd Partidul Romilor, Rudarilor şi Lăutarilor. Unul care se prezintă „secretar general” cîrîie în limba romanes. Nu ştiu cine i-o fi zis acestui rudiment de grai „romanes”, fiindcă n-are nici o legătură cu limba română, nici cu Maica Romă. „Delo, delo, bahto delo” – zice el, pe Postul Naţional de Televiziune. N-am nimic împotriva organizării politice a ţiganilor, e dreptul lor, dar măcar de şi-ar potoli zurbagiii! Acum o altă năzdrăvănie: a luat fiinţă Sindicatul Ascensoriştilor din Bucureşti (că dacă le zicea liftieri nu mergea, le cădea greu la lingurică). La Radio Bucureşti se difuzează o ştire ciudată: rabinul Moses Rosen a vorbit cu Petre Roman, plîngîndu-se de o pretinsă înmulţire a actelor antisemite (?!) din România. Dacă ar veni un extraterestru şi s-ar pune la mintea rabinului, ar crede că aici, în România, curg fluvii de sînge evreiesc de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, ba se strîng, în salbă, şi nişte lacuri de acumulare. În realitate, nimeni nu-i deranjează pe evrei, nu sînt atinşi nici cu o floare, ei taie şi spînzură, ei ocupă funcţiile-cheie ale ţării şi, dacă nu le acaparează pe toate, atunci încep să strige: „Pogrom! Urgie! Săriţi! Ne omoară fasciştii!”. Nu se potoleşte rabinul ăsta, e croit rău, să azvîrle sămînţă de vrajbă între evrei şi români, ba chiar între evrei şi evrei. Îmi telefonează Dan Zamfirescu şi îmi dă o veste neplăcută: Arthur Silvestri (pe adevăratul nume Tîrnăcop) şi Mihai Pelin s-au văzut cu Iosif Constantin Drăgan, au pus la cale funcţionarea unui trust de presă, dar pe mine m-au pictat foarte urît. „Să nu prindem picioarele lui Vadim pe-acolo” – l-ar fi somat ei pe Drăgan. Eu, unul, nici nu cerusem aşa ceva, dar vezi cum e omul? Pe amîndoi i-am ajutat din răsputeri, mai ales pe beţivanul ăsta de Pelin. Odată a venit la mine în vizită, primise sarcină de la un general de Securitate să-l atace pe Aristide Buhoiu, prin 1984, şi dorea să se consulte cu mine, să afle detalii din viaţa fostului meu prieten, care ne păcălise pe toţi. Mai ales că Pelin făcuse arşice, în „Flacăra”, un spectacol de bar, de la „Melody”, realizat de Buhoiu şi nevastă-sa, deci era o rîcă mai veche între ei. La mine erau două colege în vizită. Îmi amintesc că Pelin avea aceeaşi cămaşă albastră pe el, murdară şi veşnic transpirată. A băut ca un porc, în aşa fel încît atunci cînd a avut nevoie, n-a nimerit nici baia. Cu mare greutate s-a întors în mica mea sufragerie şi s-a năpustit s-o sărute pe una dintre fete, o brunetă frumoasă, care fuma liniştită, pe canapea. Numai că domnişoara a dat un strigăt de repulsie, s-a ridicat şi a fugit glonţ, pe uşă, afară! Ce se întîmplase? Pelin făcuse mai înainte pipi pe el, pantalonii gri erau leoarcă! Nici nu mai ştiu cum

l-am urcat într-un taxi, ca pe un balot, am dat şoferului 100 de lei şi l-am expediat acasă. Altădată, acelaşi Pelin îmi spunea că, angajat fiind la „Flacăra“, făcea pe cărăuşul între redacţie şi CC. al U.T.C. Într-o bună zi, a fost trimis cu un plic cu suma de 18.000 de lei (sumă mare, pe atunci!) să-1 ducă lui Nicu Ceauşescu. Odată ajuns la sediul instituţiei cu pricina, a coborît cineva de la cabinet şi a luat plicul, cu o dezinvoltură care demonstra că mai făcuse trebuşoara asta de nenumărate ori. „Bine, dar nu-mi daţi nici o chitanţă, nu-mi semnaţi nimic?” – a întrebat Pelin. Persoana s-a uitat cu un dispreţ suveran şi i-a aruncat aşa, peste umăr: „Ce chitanţă visezi d-ta, tovarăşe? Unde te trezeşti?”. Îmi spunea că, pentru el, e clară aprovizionarea cu sume mari de bani, din încasări, a lui Nicu Ceauşescu, de către Adrian Păunescu. L-am crezut pe acest Pelin un om de caracter – mai ales că, în iunie 1987, îl convinsesem să semneze alături de noi, 10 artişti, Memoriul către generalul Ilie Ceauşescu, prin care protestam faţă de demolarea Bisericii Sfînta Vineri. Dar băiatul e dus cu sorcova, a tras cîteva mari sperieturi în ultimii ani, aşa că a cîrmit-o pe arătura antiromânească. Nici o pagubă, ca scriitor e nul.

Dar, să trecem la lucruri mai serioase. Cineva mă informează că P.M. Băcanu a devenit, în numai 2 luni, milionar în lei şi deţinător al unor mari sume în valută. Te cred şi eu, dacă el pe vremea lui Ceauşescu trăia numai din coţcării, darmite acum! Seara, la TV, doi reprezentanţi ai Partidului Republican Creştin au declarat că Silviu Brucan ar face mai bine să se ocupe de comunitatea lui. A ieşit mare dandana, s-au primit telefoane de protest (?!) de la unii cetăţeni indignaţi, cum că, vezi Doamne, renaşte antisemitismul. Dar unde au greşit cei doi? Cu ce l-au jignit pe bătrînul sionist? În crucea nopţii, îmi telefonează Mihai Ungheanu şi îmi spune:

– Poate te mai gîndeşti, nu da titlul „Neamul Românesc” la revista voastră, pentru că mi-ar plăcea să-l dau eu la o gazetă a mea.

Ştiu şi eu? Îl liniştesc, asigurîndu-l că încă vorbim de blana ursului din pădure, întrucît, în absenţa oricărui sfanţ (zwanzig = monedă de 20 de fileri, care circula în Imperiul Austriac, deci şi în Transilvania), nu cred că voi avea prea curînd vreo gazetă. Şi astfel trecu Ziua Femeii, în aceeaşi sărăcie lucie ca şi precedentele. Bine, cel puţin, că pot ieşi în balcon, să-mi umplu plămînii cu palele de vînt ale miezului de martie. Îmi fac rugăciunea de noapte, în surdină, cu o voce murmurată.

Neîndoielnic, instinctul fundamental al omului este cel religios – n-am descoperit-o eu, ci Carl Gustav Jung.

9 MARTIE 1990. România a intrat în Zodia Violenţei. Totul e violent, de la acţiunile politice şi sindicale, pînă la Presă, Radio, Televiziune. Nimeni nu mai are răbdare, toată lumea se grăbeşte undeva şi „coloanele” de interese şi atitudini se ciocnesc, inevitabil, pe traseu, iar de aici sar scînteile violenţei. Fiecare ar vrea să rezolve – acum, pe loc, global – toate problemele trecute, prezente şi viitoare ale Secolului XX şi, desigur, ale secolului următor. Nici ceasurile nu mai au un mers normal, ele aleargă nebuneşte, înainte, orele trec cu viteza secundelor, iar oamenii se agaţă de limbile orologiilor, precum eroii filmelor mute, suspendaţi peste furnicarele de gură-cască. Parcă am vrea acum, în 10 săptămîni, să recuperăm cei 10 ani de letargie din domnia lui Ceauşescu, cînd lîncezeam la cozi, ne uitam prin gard la Televiziunea bulgară sau rusească, trăiam „au relanti”. Şi astfel se trezeşte aforistul din mine, care scrie un mic artificiu: „Secolul vitezei va intra cu atîta viteză în secolul următor, încît tare mi-e teamă că se vor distruge reciproc!”. Pînă atunci, să-l vedem, însă, pe un armean plin de aroganţă cum distruge mitul poemei „Sara pe deal“, a lui Eminescu. Luaţi-vă adio de la versurile dumnezeieşti: „Valea e-n fum, fluiere murmură-n sfînă,/ Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne/ Şi osteniţi, oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la cîmp, toaca răsună mai tare”. Luaţi-vă adio şi de la vraja muzicii lui Vasile Popovici, care, în simbioză cu elegia eminesciană, dă în final o cantată de înălţimea cerească a Corului din „Nabucco” de Verdi, închinat Libertăţii. „Rămîneţi în umbră sfîntă”, voi, bijuterii ale geniului românesc, fiindcă, în acompaniament de trompete ruginite, pîrîitoare de lemn şi băşici de porc sparte, şi-a făcut apariţia în arenă armeanul Ştefan Agopian! Aţi auzit de el, fraţilor? Nici pomeneală. Mai bine l-ar fi chemat Iagopian. Ce face nătărăul ăsta? Publică în revista „Anul 2000” un fragment de proză cu titlul batjocoritor „Sara în grajd”.

Într-un fel de Argument, autorul lămureşte Poporul că, înainte de decembrie 1989, capitolul cu pricina i-a fost cenzurat în mod brutal. Aşadar, avem de-a face cu faimoasa literatură de sertar. Şi cu un dizident pur-sînge, nici nu încape îndoială.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Nu m-aţi convins

in Polemici, controverse

Oricît de mult vă străduiţi să fiţi de partea binelui, pe mine, voi, cei care ne conduceţi, nu aţi reuşit să mă convingeţi. Oricît de multă putere mass-media aţi avea şi oricît de mult veţi fi răsfăţaţii televizoarelor, nu aveţi puterea de a mă convinge că îmi doriţi binele. Ori de cîte ori încercaţi să resuscitaţi atenţia mea, îmi voi întoarce capul şi voi privi în altă parte. De fiecare dată cînd îmi forţaţi auzul, am să vă ignor şi fiecare încercare a voastră de a-mi oferi imagini idilice este sortită eşecului.

Ani şi ani de intoxicare mass-media nu au reuşit să mă îngenuchieze şi încă ani şi ani de îndobitocire controlată nu vor rupe nimic în mine care să vă ofere credibilitate. Sînteţi compromişi, sînteţi nocivi! Şi pentru pămînt, şi pentru societatea pe care o doriţi subjugată. Voi sînteţi, de fapt, problema şi, indiferent în ce sistem o să existaţi, veţi adapta sistemul la voi, nu o să vă mulaţi voi minţile înguste pe puterea unor legi. Voi sînteţi cei care înainte iubeau sistemul şi tot voi sînteţi cei care acum ne învăţaţi lucruri în care nici măcar voi nu credeţi.

În fiecare zi mă bombardaţi cu urări de bine false şi zilnic mă lovesc de patetismele voastre mizere. Imaginaţia voastră se subţiază pe zi ce trece, minciunile voastre se sparg de caldarîm şi banii voştri nu vor reuşi să cumpere niciodată conştiinţa unei naţiuni. Nu există loc în care să nu puneţi laba voastră murdară şi nu există om care să nu se simtă sufocat de prostia pe care zilnic o debitaţi. Încercăm să privim peste voi, la un „mai bine”, dar amprenta voastră hidoasă umbreşte orice loc însorit al conştiinţei noastre.

Voi, cei de acolo, de sus, nu m-aţi convins că sînteţi buni şi nu mă veţi convinge vreodată. Oricît de mult veţi evolua în mizeria voastră, nu o să depăşiţi nivelul funcţiei pe care, temporar, o deţineţi. Oricît de mult o să doriţi cîndva să vă numim oameni, nu veţi reuşi să vă ridicaţi niciodată la acest nivel. Oricît de mulţi bani o să aveţi şi oricîte lucruri scumpe, să ştiţi că nu sînt ale voastre, sînt ale celor pe care i-aţi înşelat. Aţi clădit totul pe minciună, însăşi viaţa voastră este o minciună. Vă credeţi intangibili şi superiori celor care v-au votat. Vă credeţi voievozi, hatmani şi paharnici, cînd, de fapt, sînteţi doar nişte boi înhămaţi la carul propriei voastre lăcomii.

Tano

 

Viktor Orban ameninţă Universitatea lui Söros din Ungaria

in Polemici, controverse

Existenţa Universităţii Central-Europene de la Budapesta, înfiinţată de George Söros în 1991 şi care a pregătit generaţii întregi de est-europeni, este ameninţată de o nouă legislaţie supusă dezbaterilor Parlamentului de la Budapesta de către partidul premierului Viktor Orban.

Premierul ungar a afirmat că viitorul ,,Universităţii Söros’” depinde de convorbirile interguvernamentale ungaro-americane, relatează MTI.

O anchetă întreprinsă recent de Biroul pentru Educaţie a dezvăluit faptul că funcţionarea mai multor universităţi străine, inclusiv ,,Universitatea Söros”, duce lipsă de reglementări, a spus Orban, referindu-se la Universitatea Central-Europeană (UCE). ,,Chiar dacă cineva este miliardar, el nu poate fi mai presus de lege în Ungaria”, a declarat primul-ministru de la Budapesta.

Noile legi vor permite activitatea universităţilor străine doar dacă acestea au un campus şi în ţara de origine. Or, UCE nu are decît campusul din Ungaria, în condiţiile în care este înregistrată în Statele Unite. În plus, cadrele universitare care nu provin din state UE vor trebui să aibă permise de muncă, iar asta poate afecta grav activitatea UCE, o universitate non-UE. Presa proguvernamentală din Ungaria mai scrie că UCE a comis o „fraudă“, pentru că a oferit cursuri care nu au fost înregistrate la Înalta Autoritate pentru Educaţie, de la Budapesta.

Rectorul UCE, Michael Ignatieff, spune că legislaţia este „o ameninţare la adresa existenţei noastre în Ungaria“, dar că „universitatea nu se va închide sub nici o formă“. Ignatieff s-a întîlnit cu ministrul ungar al Educaţiei, întrevedere descrisă drept „rece ca gheaţa“. În sprijinul UCE a sărit principalul sponsor, ,,Fundaţia pentru o Societate Deschisă”, a lui George Söros, care l-a trimis pe vicepreşedinte la Budapesta.

Premierul Viktor Orban, care în 1989-1990 a beneficiat de o bursă Söros la Oxford, a lansat, pe modelul lui Vladimir Putin, o luptă împotriva ONG-urilor finanţate de miliardarul american. În cursul săptămînii trecute, Fidesz, partidul lui Viktor Orban, a anunţat că doreşte consultări cu partidele parlamentare pe tema „organizaţiilor-agent străine finanţate de Söros“. „Pe lîngă încercarea de a influenţa viaţa publică din Ungaria, aceste organizaţii mai pot cîştiga şi 10 miliarde de forinţi de pe urma afacerii imigranţilor“, a spus Janos Halasz, şeful grupului parlamentar Fidesz.

RĂZVAN CIUBOTARU

Cine eşti, de fapt, dumneata, Klaus Iohannis? (1)

in Polemici, controverse

Recunosc, acum doi ani şi jumătate, nu m-am bucurat cînd pe scena politică românească s-a impus un etnic german, cum de altfel în prezent nu sînt de acord nici cu Liviu Dragnea, care a încercat să impună, fără voinţă populară, în fruntea guvernului, un etnic „turco-tătar“. Nu că aş avea ceva cu vreo etnie. Numai că, în toată lumea, obligatoriu trebuie să se respecte principiul alegerii populaţiei majoritare. Dar nici aceasta nu a constituit pentru mine, cum spune românul, „cuiul lui Pepelea“. Germania şi-a propus din urmă omul interesului statului respectiv, bazîndu-se pe naivitatea tinerei generaţii, dornică de aventuri pe tot globul, care s-a mobilizat de la „căţel şi purcel“ pînă la „bunici cu barbă albă“. Şi au învins. Să nu credeţi că a învins dreapta sau stînga. Nu. În România, au învins dictatura şi forţarea cu orice preţ a Constituţiei, pe care „locatarul de la Cotroceni“ o impune în fiecare zi. Fiind mai neastîmpărat din fire, mi-am controlat biblioteca, găsind unele răspunsuri plauzibile în cele două cărţi probabil scrise de soţia domniei-sale, sau cel puţin aceasta fiind coautoare. Am dat peste o carte frumos îngrijită, avînd cca. 255 de pagini, în care, pe ultima pagină, este publicată dovada celor care l-au spijinit. Atît în publicarea cărţii, cît şi probabil în succesul politic devastator pentru o ţară cum este România, în care „suveranitatea, independenţa, unitatea şi naţionalitatea statului“ reprezintă piatra fundamentală a existenţei „daco-românilor“, care au supravieţuit greu peste 2.000 de ani. Aşa cum spuneam, finalul este consemnat de cîteva agenţii obediente, precum: „Agenţia France-Press“, „Financial Times“, „Reuter“. Că probabil prin aceste cărţi a luat o grămadă de bani, încît este de neînţeles motivul pentru care, cu încăpăţînarea tipic nemţească, încălcînd chiar Constituţia, a intrat într-un proces numit „al caselor pierdute“, care a dovedit adevăratul caracter al domnului preşedinte. Autobiografia domniei-sale comportă două volume. Primul intitulat „Klaus Iohannis, primul pas“, în care sînt prezentate „elogiile unor personalităţi importante“ ale politicii mondiale, care începe cu compatriotul său care conduce Comisia Europeană, pe numele său Jean-Claude Juncker. Apoi „defunctul preşedinte Barak Obama“, continuînd cu socialistul de dreapta François Hollande, care reprezintă poporul francez, un apropiat al românilor de peste 200 de ani. Sigur că nu putea lipsi preşedintele Germaniei, care îl felicită călduros, aşa, ca între conaţionali. Una dintre „zicerile domniei-sale“ se referea la anticampania de la pagina 68 privind „simbolurile naziste ca arme electorale“. Dacă atunci nu ştiam mare lucru despre trecutul ultimilor 20 de ani de după Revoluţie, acum am înţeles cine este domnia-sa. În dovedirea celor spuse, am consultat din nou „deşteptul internet“. Şi aici am găsit răspunsul ascuns în paginile cărţii.

Întrebarea publicului

Domnule preşedinte Iohannis, sînteţi continuatorul organizaţiei „Grupul etnic german din Sibiu“, aflat sub tutela Reichului german al lui Hitler? Pentru a nu mai lungi vorba, rugăm cititorii să urmărească numărul 342, din 20 februarie 2017, în care publicaţia prezenta o scurtă cronologie cu privire la existenţa Forului Democrat al Germanilor din România. Dorim să precizăm faptul că noi, românii, care trăim pe aceste meleaguri cu saşii urmaşi ai cavalerilor teutoni, încă din Secolele XII-XIII, purtăm un respect deosebit etnicilor germani care s-au contopit aproape cu populaţia românească, între români şi germani neexistînd nici un fel de divergenţă. Singura neînţelegere este cauzată de modul în care actualul preşedinte „tace“, cum îi este stilul, cînd este vorba despre organizaţia pe care a condus-o, pe timpul cînd era primar al Municipiului Sibiu, care se dorea a fi continuatoarea ideilor lui Hitler în România. Se pare că găsim răspunsul în cea de-a doua carte, intitulată „PAS CU PAS“, iar noi i-am spune „Continuarea primului pas“, sau mai pe româneşte „cu Iohannis la trap“. Deşi, aşa cum spune în carte, vorbeşte foarte puţin, probabil că ar trebui să se mediteze la limba română, pentru că probabil domnia-sa gîndeşte întîi în germană şi apoi se exprimă în română. Mai mult decît atît, credem că, aşa cum spune în carte, „discreţia“ se datorează necunoaşterii limbii române.

(va urma)

DUMITRU CÎRCENI

(Text reprodus

din revista „Reflector argeşean“, nr. 345)

Oameni cu mînere

in Polemici, controverse

Justiţia este legată doar la un ochi, iar în mîini ţine o sabie ştirbă şi un mîner.

În viaţă, indiferent cîţi bani ai avea, nu-ţi poţi răscumpăra trecutul. Pe acest principiu se bazează şi diverşi oameni sau organizaţii, mai mult sau mai puţin secrete, pentru a pedala pe spatele unor viitori oameni politici. Aşa cum cei fără datorii nu sînt interesanţi pentru sistemul bancar, nici oamenii stabili, fără schelete în dulap, nu prezintă prea mare interes ca viitori politicieni.

Gaşca aflată la conducere, căreia îi spunem Clasa Politică, a plecat clar pe drumul ilegalităţilor. Premianţii aflaţi la guvernare sînt, cu puţine excepţii, oameni care au greşit cîndva faţă de societate. Fie legal, fie moral.

Chiar dacă fac parte din categoria celor care pun la îndoială multe din legile emise de Parlamentul României în ultimii 27 de ani, eu susţin ideea că trebuie să ne raportăm la ele, măcar de ochii lumii, atunci cînd ajungem să ne alegem liderii politici.

Ca să fii interesant, trebuie să fii bun de manipulat, lacom şi oricînd dispus să trădezi.

Ca să fii un foarte bun executant, trebuie să ai mînere, iar acestea să se materializeze în cel puţin un dosar penal. Doar aşa tu, ca viitor politician de valoare pentru comunitate, ai putea fi manipulat şi jucat pe degete de acei conducători vizibili, sau mai puţini expuşi, reprezentanţi ai unor grupuri de interese, sau doar ai propriilor orgolii. Legislaţia actuală este concepută în aşa măsură – „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă” -, încît orice om dinamic poate fi arestat în funcţie de unghiul din care este privită Legea. Acest lucru dezavantajează serios România din punct de vedere economic şi european, distruge vieţi şi lasă corupţia să umble liniştită pe stradă, alături de infractori de rînd. Am ajuns să fim conduşi de oameni care ne inspiră mai curînd teamă şi să ne îndoim de calităţile acestora de cetăţeni cinstiţi. Ei fac legile şi tot ei îşi negociază libertatea şi puterea. Poporul este un spectator plătitor şi nu poate să intre pe teren să protesteze, pentru că legislaţia a fost bine definită în acest sens.

Mîneru’ devine noua definiţie a politicianului român, iar noi avem un Parlament plin de mînere, un Guvern echilibrat şi o clasă politică bine ancorată în interesele altora. Mînerele se aplică de sus în jos şi se manipulează într-o direcţie sau alta, în funcţie de dorinţele conducătorului. Acest accesoriu este elementul de bază al politicianului român şi va rămîne aşa pînă în ziua în care acest popor va fi destul de matur încît să facă distincţia între oameni şi… mînere.

Tano

Dictatura D.N.A.-tică şi S.R.I.-istă

in Polemici, controverse

 

Diferenţa dintre D.N.A. şi S.R.I. este ca între două maşini de curse: „prima te duce mai rapid la puşcărie, iar a doua, mai sigur”, parafrazîndu-l pe Huxlley. Mai dă-ne, Doamne, un Mihai Viteazul, un Ştefan, căci orfan este cel ce nu-şi mai găseşte patria în Patria lui, din pricina conducătorului! Ca un lover care îşi schimbă imediat poziţia pentru mai multă siguranţă, Iohannis nu asudă nici la deal şi nici la vale pentru popor, iar slăbiciunea noastră a devenit viclenia lui. Tot mai multe probe publice dovedesc că D.N.A. şi S.R.I. adăpostesc un grup infracţional organizat care, dacă se dovedeşte a fi vinovat, trebuie scos urgent în afara legii. Se impune ca alianţa de guvernare să ceară suspendarea lui Iohannis – şi este greu de înţeles şi de acceptat de ce nu o face, iar Iohannis, înainte de a fi suspendat, să ceară demisia lui Kövesi, căreia îi aduce osanale cu orice prilej. Ceea ce se întîmplă în ţară, începînd cu şefa D.N.A. şi pînă la manifestanţii plantaţi de peste o lună, zilnic, în stradă, dovedeşte că nu trăim în democraţie, ci într-o Securistocraţie D.N.A.-tică, una care manipulează, controlează, protestează, supraveghează, dictează şi abuzează, iar Iohannis susţine cele două instituţii de forţă şi represiune, susţine acest gen de tiranie stalinistă, instaurată prin Justiţie de către Băsescu. Codruţa Kövesi, D.N.A. şi S.R.I. şi-au făcut imaginea unui Harap Alb, distrugînd oameni, călcînd pe cadavre, dovadă fiind acţiunile abuzive şi ilegale, dosarele contrafăcute, care au ucis oameni, i-au „ajutat” pe unii ,,să se sinucidă” sau să fie daţi dispăruţi.

Trebuie să fii sărac cu duhul, ca să crezi că ţara a fost şi este condusă de guvernele politice. Vă amintiţi cum a fost susţinut Băsescu de către Angela Merkel, prin afirmaţia mincinoasă că suspendarea sa e anticonstituţională? Ce a dat la schimb Băsescu lui Merkel? A renunţat la datoria de război a Germaniei către România! La fel, Iohannis, care se crede un Führer al României! Nu degeaba „ţipă” moştenirea volatilizată a „Deutsche Volksgruppe in Rumänien” şi, în anul 2014, cu puţin timp înaintea alegerilor prezidenţiale, „coincidenţa” acordării celei mai înalte distincţii a statului german – Crucea de Fier în rangul I -, lui Klaus Iohannis. Urmarea? Iohannis îi face pe plac lui Merkel, care vrea o Românie slabă, divizată, măcinată de confruntări şi războaie interne, o justiţie controlată şi slugarnică intereselor străine. De ce nu este arestată preventiv Kövesi după afirmaţiile lui Ghiţă? Procurorul general, dacă e cu mîinile curate, o poate aresta. Dacă Kövesi şi alţi procurori s-au subordonat unui şef de staţie, fie el şi C.I.A., dacă se întîlneau în vilele S.R.I., fapte confirmate cu dovezi concrete, de ce Kövesi, care a încălcat Constituţia, nu este arestată preventiv? Asta se întîmplă cînd un mediocru „penal” – şi el călcător al Constituţiei – conduce România… Un autist acuzat politic de uzurpare şi abuz de drept în Parlament, ceea ce l-a îndreptăţit pe pe Ion Cristoiu să declare că „fiecare zi care trece cu Klaus Iohannis la Cotroceni e un atentat la siguranţa naţională!”.

„The Guardian”, unul dintre cele mai citite ziare din lume, face praf D.N.A.-ul şi critică politica abuzului, încurajată de Iohannis. David Clark, fost consilier al Ministerului de Externe al Marii Britanii, relatează în „The Guardian” despre reala ameninţare din abuzul legilor anticorupţie din România: „Sînt dovezi că D.N.A. abuzează de putere şi revine la metode din epoca totalitară pentru a-şi urmări scopurile politice”, scrie David Clark. „Procentul de condamnări în cazurile de corupţie din România este surprinzător de mare: 92 la sută. O privire mai atentă către metodele folosite de D.N.A. arată că aproape toate cazurile care vizează persoane importante implică o procedură încălcată”, scrie Clark, exemplificînd: „mărturii neverificate ale unor martori care obţin imunitate, ameninţări la adresa familiei, arest preventiv abuziv, stenograme scurse în presă, judecători anchetaţi dacă nu dau un verdict favorabil D.N.A.”. David Clark aduce grave acuzaţii colaborării ilicite dintre D.N.A. şi S.R.I., succesorul Securităţii comuniste. „Nici una dintre aceste practici şi abuzuri nu este reflectată în rapoartele Comisiei Europene despre România, rapoarte care prezintă lupta anticorupţie, eronat, într-o lumină optimistă. Ignorînd aceste abuzuri, UE riscă să încurajeze alte ţări să urmeze exemplul României, de a folosi lupta anticorupţie ca o perdea de fum pentru slăbirea standardelor democratice. În România este un mediu care oferă condiţii perfecte de înmulţire a autoritarismului pe care îl vedem în Ungaria şi Polonia”, conchide autorul. Alt mare vinovat e C.S.M. care, conform Constituţiei, ar trebui să fie „garantul independenţei justiţiei”. În speţă, CSM ar fi trebuit să dea de pereţi cu procurorii corupţi şi cu muşteriii din Servicii.

Tovarăşe Iohannis, aţi întors ţara în urmă cu decenii, aţi compromis viitorul Ţării, aţi slăbit statul de drept, aţi atentat la nivelul de trai al românilor. Lăsaţi Guvernul Grindeanu să lucreze pentru români! Va veni vremea cînd veţi achita o uriaşă notă de plată. Semnalele se arată deja. O lovitură dură vine de la Trump, care l-a ignorat total pe Iohannis, mirosindu-i imediat stofa! După investire, Trump a luat legătura telefonică cu toţi preşedinţii statelor aflaţi pe lista de protocol. Iohannis n-a fost contactat de Trump, semn că acesta nu i se află în graţii. De fapt, cine sînt cei care îl critică pe Donald Trump, cine îi scoate în stradă în marile oraşe ale lumii? Simplu. Cei care fac jocurile murdare ale guvernului din umbră şi au transformat umanitatea într-un cîmp de activitate teroristă, făcînd din război şi corupţie o nouă ordine mondială. Românii s-au săturat, tovarăşe Iohannis, de comportamentul dvs.! Românii conştienţi, nu cei manipulaţi din stradă, s-au săturat de atitudinea de zbir a unui individ ajuns, prin manipulare, preşedinte! S-au săturat de cucuveaua plagiatoare şi complice, şi care, urmare a faptelor, trebuie demisă. Românii s-au săturat de muşteriii din S.R.I., care au subminat toate instituţiile ţării şi au făcut din România un stat disfuncţional.

MARIA DIANA POPESCU

Să te iubim a fost uşor, să te uităm este imposibil (2)

in Polemici, controverse

Vă întrebaţi de ce am făcut toată această introducere în numărul trecut. Pentru că vreau să le reamintesc celor care acum se erijează în mari şefi la Centru că această onorantă funcţie, de preşedinte al PRM, nu o poate deţine oricine. Trebuie mai întîi să ne uităm în oglindă, să ne vedem lungul nasului şi abia după aceea să avem pretenţia de a fi continuatorii unui colos cum a fost Corneliu Vadim Tudor. Deţin cei care au pus mîna pe „cheia de aur“ a PRM calităţile cu care să se prezinte în faţa electoratului pentru a-l face să creadă din nou în sloganul partidului „Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît“?! Cine a auzit de Adrian Popescu? Vă spun eu: nimeni! Cine a auzit de Corneliu Vadim Tudor? O ţară întreagă, şi nu numai. Vadim era un nume important, o mare personalitate, un mare om de cultură, recunoscut pentru calităţile lui chiar de duşmani. Mulţi politicieni, mai tineri, i-au furat discursul naţionalist şi pozează şi ei în mari luptători, dar prin simpla lor prestanţă arată cît sînt de falşi. Cine se poate ridica, din punct de vedere al discursului, la valoarea lui Vadim? Cînd rostea o cuvîntare, lumea stătea vrăjită şi îi sorbea cuvintele. Era un orator desăvîrşit, care a ştiut cum să-şi atragă oamenii de partea lui, prin charisma pe care o avea.

Voi, cei care vă intitulaţi şefi ai PRM, prin ce îi impresionaţi pe oameni? Trebuie să recunoaşteţi că numele fiicelor lui Vadim Tudor sînt mai cunoscute decît ale voastre. Dacă aţi fi băieţi deştepţi, v-aţi folosi de acest atu, dar sînteţi prea mîndri – iar mîndria înseamnă prostie – ca să recunoaşteţi că o fată tînără, aşa cum este Lidia, v-ar putea conduce. Dar nu luaţi în calcul că prin simplul fapt că poartă numele tatălui său, ea are toate porţile deschise, pe cînd voi, nătîngilor, nu ieşiţi în evidenţă cu nimic. Lidia Vadim Tudor a crescut alături de Vadim, a învăţat multe de la el, are calităţi de lider, charismă, la fel ca tatăl ei, şi chiar şi discurs. Îi lipseşte experienţa, dar nimeni nu s-a născut învăţat. Voi, în schimb, aţi stat degeaba ani în şir pe lîngă Vadim, pentru că nu aţi învăţat nimic.

Poate o să mă întrebaţi cu ce drept vă judec. Iar eu vă răspund: în calitate de vicepreşedinte al Organizaţiei PRM Suceava, din anul 1993 şi pînă în prezent. Pentru mine PRM a fost a doua familie, iar Vadim a fost mentorul meu.

Vă acuz, domnule Adrian Popescu, că aţi distrus ce a mai rămas bun din acest partid, cu care eu m-am mîndrit în toţi aceşti ani.

Vă acuz că l-aţi trădat pe vrednicul de pomenire şi regretatul Vadim.

Vă acuz pentru felul în care v-aţi purtat cu familia lui, mai ales cu Lidia Vadim Tudor.

Ruşine să vă fie!

Singura soluţie pe care eu o văd este să vă retrageţi din partid, după care să mergeţi la mormîntul lui Vadim şi să-i cereţi iertare. Trebuie să recunoaşteţi că nu sînteţi demni să fiţi urmaşii unui asemenea om.

Pe această cale fac un apel la toţi preşedinţii de filiale din ţară: haideţi să ne unim cu toţii, spre binele partidului, pentru viitorul acestuia, să nu-l lăsăm să dispară, pentru că este singurul partid naţionalist care mai există astăzi cu adevărat pe arena politică a ţării. Trebuie să organizăm un Congres adevărat, la o dată stabilită de comun acord, iar ca preşedintă să fie aleasă Lidia Vadim Tudor. Nu doresc să supăr pe nimeni din partid, îi cunosc pe membrii cei vechi, dar pînă în prezent nici unul nu îmi sună în minte ca avînd puterea de a deveni preşedinte. Singurul emblematic este şi va rămîne VADIM, prin moştenitorii săi.

Mă adresez domnişoarei Lidia, pe care o iubesc, aşa cum l-am iubit şi pe tatăl ei. Am fost foarte trist cînd am citit materialul cu titlul „Adio, PRM, cu dragoste!“. Am suferit cum nici nu vă puteţi imagina, şi de aceea m-am apucat să scriu aceste rînduri. Tot ceea ce vreau să transmit este: „Lidia, nu te lăsa!“. Şi în asentimentul meu sînt toţi peremiştii adevăraţi.

Şarlatanii au pus mîna pe acest partid cu cea mai mare vechime dintre toate cele care s-au perindat pe scena politică a ţării, cu aceeaşi denumire, cu acelaşi preşedinte şi cu o doctrină de invidiat. Ei ştiu bine că au pus mîna pe o comoară de aur şi diamante, dar nu ştiu că lanţul cu chei este la Lidia, singura „moştenitoare de drept“ a acestui patrimoniu, pe care tatăl ei l-a realizat prin sudoare, nopţi nedormite, zile neîntrerupte de muncă, şi la Senat, şi la partid, şi la reviste. Nimeni dintre cei care acum se luptă pentru o bucăţică din prăjitură nu a făcut ceva sau a contribuit cu ceva la construirea acestui edificiu. Cum să te înfrupţi din ceva care nu îţi aparţine. Acesta se numeşte furt. Şi pentru furt, se face închisoare. Aşadar, atenţie la neatenţie. Nu vă jucaţi cu focul, pentru că s-ar putea să vă ardeţi.

Eu propun ca toţi cei care gîndesc la fel ca mine să mă contacteze, să facem un Comitet de Acţiune, să ne întîlnim la Bucureşti şi să facem ordine. Pentru că altfel vom dispărea, pentru totdeauna.

„Soluţia PRM nu este pasul înapoi, ci pasul înainte!“ Iar planul este ca la viitorul Congres al PRM Lidia Vadim Tudor să candideze la funcţia de preşedinte al partidului, iar dacă soarta îi este favorabilă, asta vor decide cei care vor vota. Sînt sigur că bunul Dumnezeu va face dreptate şi vor învinge doar cei buni şi drepţi.

Iar celor care vor să distrugă sau să vîndă PRM, le transmit următoarele:

Chiar dacă partidul va muri, Naţionalismul din sufletul românilor nu va dispărea niciodată. Să nu uitaţi asta! Închei cu aceste cuvinte, adresate lui Vadim: „Să te iubim a fost uşor/ Să te uităm este imposibil“.

VASILE CERLINCĂ, Suceava, 16 martie 2017

În pat cu duşmanul

in Polemici, controverse

Prin anii ’90, s-au logodit, dar au oficializat relaţia în ‘92. Ea era proaspăt văduvă, iar El era tînăr, oarecum nepregătit pentru viaţa de cuplu. La început, ca în orice căsnicie, viaţa a fost roz, Ea avînd speranţa că o să fie fericită, iar El că o să-i fie la fel de bine.

Prin 1996, au avut un prim conflict, Ea s-a cam săturat şi i-a dat de înţeles că este dispusă să divorţeze. El i-a promis că o să se schimbe şi chiar a făcut, pentru moment, asta. Şi-a schimbat look-ul şi mesajul, şi-a lăsat cioc, şi-a pus ochelari de intelectual pe nas şi a pozat în bancher. Ei, însă, tot nu i-a fost bine şi a dorit ca El să fie aşa cum a promis în ‘89, un soţ fidel, să aducă banii acasă şi să nu-i lase prin băncile vecinilor. Prin 2000, el a plecat la stilist şi a revenit grizonat, poate puţin arogant, decis să ia taurul de coarne şi să-şi convingă consoarta că este pe cale să se îndrepte.

Dar cum nimic nu durează, nici încercarea aceasta nu a reuşit. Bani în casă tot nu veneau. Cluburile, ca să te primească, cereau fel şi fel de resurse, şi zestrea ei se subţia pe zi ce trece. A pus piciorul în prag, pentru a cîta oară? A cerut să-i fie bine, iar El s-a dat peste cap şi a redevenit un tînăr frumos, acompaniat de un bătrîn pragmatic cu privire ameninţătoare. Banii veneau, casa începuse să fie neîncăpătoare şi plină de lucruri mai mult sau mai puţin folositoare, spaţiile verzi din curte începuseră să se transforme în beton armat capitonat cu oglinzi, iar sărăcia a fost, pentru moment, uitată. Bunăstarea intră în casă doar cu buletinul, iar El, soţul grijuliu, avea grijă să se laude peste tot că producea banii, cînd, de fapt, totul se reducea la împrumuturi.

Şi a venit 2007 şi a urmat 2008, cînd creditorii au început să bată la uşă, iar casa începea să se transforme într-un cimitir al betoanelor părăsite, căsnicia a început să scîrţîie, iar el, bărbatul casei, a realizat că soţia a început să-l înşele cu speranţele copiilor şi visele prefăcute în scrum ale celor care i-au condus la altar cu ani în urmă. El a încercat să-şi dovedească neputinţa prin austeritatea lor şi bunăstarea lui, a tăiat acolo unde se mai putea tăia, în detrimentul cămării proprii, şi-a pus copiii vitregi la adăpost prin casele vecinilor şi a început să vîndă ce mai era de vîndut prin casă. Sărăcia a revenit în viaţa de zi cu zi a familiei, el a început să bea şi să se simtă umilit.

Seară de seară, se culcă cu ea în pat şi o lasă plîngînd în colţul ei, iar el, cel care de 27 de ani îi tot promite că o să-i fie bine, sforăie zgomotos în spatele unui zîmbet strîmb. Divorţul este imposibil de realizat, iar ea ştie că dreptul ei la fericire a dispărut într-un viitor incert. Seară de seară, el vine beat acasă, îşi face intrarea printr-un pumn aplicat în ochiul ei, şi aşa vînăt, merge la fotoliu şi butonează vieţile celor care-l susţin, iar atunci cînd se plictiseşte, iese pe geam şi strigă lumii că se simte umilit.

Cam asta este povestea de dragoste dintre o EA, o naţiune, al cărei drept la fericire, cum am spus, este, pe zi ce trece, pus sub semnul întrebării, şi un EL, politicianul, care se simte umilit zilnic, poate de faptul că nu a reuşit, încă, să fure tot ceea ce şi-a propus în urmă cu aproape trei decenii.

Tano

Lidia Vadim Tudor se delimitează de actuala conducerea interimară a PRM

in Polemici, controverse

 

Lidia Vadim Tudor se dezice de actuala conducere interimară a Partidului România Mare (PRM) şi este total împotriva asocierii partidului cu persoane care nu au absolut nici o legătură cu naţionalismul autentic românesc şi care sînt apropiate mai degrabă de alte formaţiuni politice, gen PSD, nocive atît naţiunii române, cît şi PRM-ului.

„Nu am să accept ca formaţiunea politică fondată de tatăl meu, Partidul România Mare, să fie asociată cu Bodgan Diaconu şi cu tot ceea ce este legat de el. Pentru că, din păcate, acest nume nu înseamnă doar Partidul România Unită, care s-a străduit din răsputeri să distrugă PRM în ultimul an, ba chiar mai mult, numele Bogdan Diaconu se identifică cu Partidul Social Democrat (PSD), cu Victor Ponta şi, mai nou, cu Liviu Dragnea, care se şi văd portstindardul acestei alianţe, care contravine intereselor PRM. Bogdan Diaconu este proiecţia pe sticlă a lui Sebastian Ghiţă, care încă este cel mai căutat fugar politic al României. Mă delimitez de această alianţă, pe care o văd din start fără speranţă, dar care poate aduce naţionalismul autentic românesc sub controlul PSD. Totodată, nu sînt de acord ca numele PRM să fie asociat cu cel care încă mai are multe de ispăşit pentru tot răul pe care l-a făcut, Gheorghe Becali, cel care a întors cu rău tot binele pe care, cîndva, tatăl meu i l-a făcut.

În ultimele luni, am avertizat, prin diverse canale, că impostorul care conduce acum PRM, în totală contradicţie cu interesele românilor, este periculos nu doar pentru partid, ci chiar şi pentru conceptele de naţionalism şi patriotism, prin asocierea PRM, singurul partid autentic naţionalist din România, cu nume care au adus doar deservicii acestei ţări. Am avertizat că nu are onoare, că nu are caracter, că minte, că înşeală oamenii şi aşteptările multora dintre cei care încă mai cred în PRM. Am avertizat, şi acum vedeţi că am avut dreptate.

PRM se va dilua într-o alianţă care, în afară de interese financiare şi personale, nu va aduce nimic bun României şi, cu atît mai puţin, PRM. Vă asigur că, dacă pentru unii va fi profitabil, pentru PRM şi mulţi români NU va fi BINE deloc.

Sper, ca fiică a celui care a fondat acest partid şi ca partizan al doctrinei PRM, că în acest partid încă mai există persoane care să se poată opune distrugerilor puse la cale de către un interimar fără nume şi fără caracter. Sper ca în România încă să existe un filon al naţionaliştilor, care încă poate stopa distrugerea Partidului România Mare. Sper că cei care sînt la conducerea Filialelor Judeţene să înţeleagă că îndepărtarea actualei conduceri este esenţial să se facă pînă la Congres, dacă acesta se va mai face vreodată. Pentru că, altfel, voi, cei care încă mai credeţi în PRM, veţi asista doar la un circ de Congres, pus la cale de cei care acum vă mint. Am să fiu alături de toţi cei care cred în linia naţionalistă a PRM, am să fiu alături de toţi cei care cred că actuala conducere a PRM este nocivă atît pentru partid, cît şi pentru cei care cred în România. Sper că acum, în ceasul al 11-lea, cei care trebuie vor lua poziţie clară şi fără echivoc împotriva celor care vînd acest partid pentru 30 de arginţi”.

 

Epistolă scrisă cu cerneala ochilor

in Polemici, controverse

„Să te iubim a fost uşor, să te uităm este imposibil“ (1)

Scriu din nou revistei dragi sufletului meu, „România Mare“. În fiecare săptămînă o aştept cu drag, o citesc cu drag, dar de vreun an şi jumătate o răsfoiesc cu ochii în lacrimi, pentru că găsesc în paginile ei fotografii şi articole care i-au aparţinut lui Vadim. Precizez încă o dată de ce spun Vadim, pentru că de la el am învăţat că despre un om mort nu mai poţi folosi apelativul „domnul“. Dacă ar mai fi trăit, nu mi-aş fi permis, în ruptul capului, să mă adresez cu numele mic, chiar dacă am vîrsta lui. Nu vreau să-mi aduc laude, sau să-i aduc acestui OM laude, dar pentru mine a fost un idol, bun de pus la icoane. Pentru el mi-aş fi dat şi viaţa, am mai spus-o şi o repet. Pentru mine, şi sînt sigur că pentru alţi mulţi români adevăraţi, el a fost adevăratul preşedinte al României. El a fost Tribunul românilor, singurul politician care a luptat cu adevărat pentru ţara asta, pentru românii lui. El a fost speranţa românilor necăjiţi. El era aşteptat ca Mesia să vină la conducerea ţării. N-a fost îngăduit să ia puterea de cei din afară, pe care îi bombarda de cîte ori avea ocazia cu penelul lui usturător, dar şi de trădătorii din interior, de vînzătorii de ţară. Românii votau în zadar, pentru că zarurile erau aruncate dinainte, şi erau aleşi cei pe care-i voiau ei. Ţara era şi este bogată, iar străinii trebuiau să aibă controlul asupra acestor bogăţii. Dovada celor spuse este evidentă astăzi, cînd apa, curentul, pădurile, petrolul şi multe alte bogăţii au încăput pe mîini străine, care le exploatează fără milă, iar românii au devenit sclavi pe „plantaţiile“ lor. Toate aceste lucruri le spunea, cu ani în urmă, Vadim, iar timpul ne-a dovedit cîtă dreptate a avut. El îi demasca pe politicienii corupţi şi mafioţi, îi arăta cu degetul, iar asta deranja. De aceea, trebuia înlăturat cu orice chip de pe arena politică, pentru că era incomod, vedea şi ştia prea multe. Şi biciuia cu glasul lui, din Senatul României – rostind discursuri fulminante – pe toţi cei care greşeau faţă de acest popor oropsit, pe care Vadim l-a iubit pînă la ultima suflare. Într-o zi se va face dreptate, se va afla adevărul, iar cei vinovaţi, dacă nu vor răspunde în faţa legii, în mod sigur vor răspunde în faţa lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei pe care Vadim i-a înfierat sînt astăzi în puşcării sau au dosare penale. Dacă vă aduceţi aminte, cu ani în urmă venise cu un proiect de construire a „Puşcăriei Mafioţilor“. A fost un adevărat spectacol în sala de şedinţe a Senatului, cînd Vadim şi cîţiva senatori ai PRM au adus în sală o pancartă mare, pe care era scris „Puşcăria Mafioţilor“, şi pe care au desfăşurat-o în faţa tuturor, după care au folosit fluiere, precum poliţiştii, chemînd lumea la ordine şi disciplină. Păcat că acest proiect nu a putut fi continuat, căci astăzi mulţi şi-ar fi găsit „culcuş“ cald şi moale, pe măsura faptelor pe care le-au făcut. Dar nu, domnii politicieni îşi fac singuri legi, care să-i protejeze, şi ispăşesc pedepse „la domiciliu“, pe cînd alţii, cu mult mai puţin corupţi sau care au fost închişi pentru mici potlogării, fac ani grei de puşcărie. Asta e dreptate, românii mei? Nu, e bătaie de joc faţă de noi!

Vadim avea o vorbă: „Eu cu hoţii nu merg la furat!“. Se referea la acei şefi de partide care-l rugau să facă alianţe cu el. Ştia că mergînd în aceeaşi barcă cu astfel de oameni, ar fi fost etichetat ca şi ei, şi a preferat să rămînă sărac, dar cinstit. Din acest motiv l-am iubit şi mi-aş fi dat şi viaţa pentru el, pentru că nu suferea nedreptatea, şi s-a luptat pentru onoare, adevăr şi pentru acest popor oropsit. Cu ani în urmă, el spunea că „Pînă nu vin Vadim şi PRM la putere în ţară nu va fi bine!“. Şi cîtă dreptate a avut. Din păcate, odată cu el a dispărut şi acest vis al românilor, de a trăi într-o ţară frumoasă şi care să le aparţină cu tot ceea ce are ea mai bun.

De multe ori le spuneam oamenilor pe stradă că în ţara asta nu există doi Vadimi, ci unul singur, el este greu de egalat şi imposibil de depăşit. Timpul mi-a dat dreptate. După moartea lui, la acel pseudo Congres, cînd a fost ales Emil Străinu ca preşedinte al PRM, eu am luat cuvîntul şi am spus: „A murit Vadim, a murit şi PRM“. Am propus atunci să fie ales ca preşedinte al PRM cineva din familia Vadim, Marcu Tudor, sau chiar Lidia Vadim Tudor. Domnul general a refuzat pe motiv de boală, Lidia la vremea aceea nu vroia să intre în politică, aşa că generalul Străinu a ajuns preşedinte. Dar toată cacealmaua a durat puţin, pentru că acel Congres nu fusese organizat statutar, iar Adrian Popescu s-a autointitulat preşedinte interimar.

(va urma)

VASILE CERLINCĂ, Suceava, 16 martie 2017

Autostrada separării

in Polemici, controverse

Acum doi ani, în preajma alegerilor prezidenţiale, un fost membru al unor Servicii îmi povestea că el nu crede că în 2018 România va mai fi întreagă, acesta fiind şi motivul pentru care a decis să se retragă din sistem şi să plece în pribegie. Era sătul de minciună, de lipsa de reacţie a unor autorităţi competente şi de războiul pe care românii l-au declarat românilor.

La acel moment, nu l-am înţeles, pentru că am analizat problema doar în stil marţial sau dictatorial, avînd în vedere experienţa prin care România a pierdut, în 1940, o treime din teritoriu. Eram încorsetat în trecut şi adoptam prezentul strict prin prisma unei Uniuni Europene corecte şi a unui stat NATO cu puteri depline. Şi aşa am văzut problema, pînă de curînd, cînd am înţeles cum se poate rupe o ţară fără tancuri şi Diktate, doar cu forţa unor tineri naivi, frumoşi şi destul de liberi. Experimentul prin care a trecut ţara noastră acum ceva timp, cînd sute de mii de români au ieşit în Bucureşti şi, atenţie, la Cluj-Napoca, în stradă a fost un prim test, care se va repeta curînd, astfel încît, în 2018, sau în anii următori, să fie aplicat decisiv.

Încep să înţeleg de ce se doreşte scoaterea Istoriei din programa şcolară, dar la ce învăţămînt se practică acum, nici nu o să mai fie nevoie să fie scoasă. Tinerii şi aşa au probleme mari în percepţia şi în modul în care ei se văd poziţionaţi în timp şi spatiu pe acest pămînt. Cu cît Trianon se vede tot mai departe, cu atît raza de acţiune a minţilor celor mulţi scade, aşa că atunci cînd vor ieşi în stradă vor susţine ceva ce nu înţeleg, dar se vor raporta la ce li se serveşte.

Cînd în Bucureşti era în Piaţa Victoriei o mare mulţime de tineri, care scanda pentru demisia Guvernului Grindeanu, la Cluj-Napoca, o mulţime, ceva mai mică, dar numeroasă, scanda cam acelaşi lucru. În acel moment, am înţeles cum se poate rupe România şi cum se va şi face, pentru că absolut totul spre asta tinde. Cum ar fi dacă mesajul şi cerinţele celor din Bucureşti ar intra în conflict cu cerinţele celor din Cluj? Cum ar fi dacă nevoile celor din Ardeal nu ar mai corespunde cu ale celor din Bucureşti? Cum ar fi dacă…? Şi ştim ce uşor se manipulează acum o naţiune, cît de greu poate să fie să manipulezi o mulţime?! O dispută a străzii, a pieţelor, în aceste două mari oraşe, poate să însemne începutul unor mari schimbări. Să nu uităm că Timişoara a fost scînteia, dar Bucureştii au ars, în 1989.

Pe fondul diferenţei de stil de viaţă total diferit, economic, în special, şi pe mesajele pe care omul de rînd din Transilvania le trimite în spaţiul virtual, şi anume că „s-a săturat” să-i „ţină“ pe munteni şi moldoveni în spate, o mare adunare, prin care să se ceară independenţa economică a Transilvaniei, este primul pas spre secesiune. O Transilvanie independentă, cerută chiar de români, prin care ei să dorească ruperea de România, este, de fapt, prima etapă, decisivă, în punerea în mişcare a unui proces al cărui final poate să fie doar unul sigur: separarea.

Şi în condiţiile în care doar Transilvania este conectată la Europa şi restul ţării nu creşte rapid economic, este doar o chestiune de timp pînă cînd Ardealul va cere să se slobozească de restul ţării. Lipsa infrastructurii, a unor autostrăzi în Moldova naşte un decalaj important între cele două regiuni istorice ale României, şi acesta are să fie mărul discordiei şi punctul de plecare spre o secesiune cel puţin de ordin administrativ.

Cozile de topor care au condus România în ultimii 27 de ani au făcut posibilă dezvoltarea total inegală a ţării, au lăsat sărăcia, ura şi lipsa de educaţie să aducă în zona mentalului colectiv falii mari de neîncredere, alimentate zilnic de o parte a presei, bine irigată financiar, dar din ce în ce mai iresponsabilă. La nivelul societăţii româneşti s-au instaurat frica, lipsa de încredere în sistem, paralizia totală şi lipsa de reacţie la orice nedreptate.

În schimb, s-a pus la punct un sistem de manipulare care va face posibil ca tot ceea ce acum ni se pare imposibil să se întîmple mai repede decît credeam.

Nu vă gîndiţi la o luptă armată. Nu vă gîndiţi la experienţe gen Kosovo. Nu dormiţi cu gîndul că în UE este imposibil ca România să fie ruptă în bucăţi pe cale militară. Nu are să fie aşa. România se va rupe prin forţa manipulării şi a decalajului economic din ce în ce mai mare dintre regiunile istorice. Timpul ne va dovedi acest lucru şi vom asista curînd la o repetiţie a ceea ce a fost în Piaţa Victoriei şi Cluj cu Ordonanţa 13. Cine ştie ce prostie de motiv are să se invoce şi iar vor ieşi sute de mii de „rezistenţi“ în stradă.

Întrebarea pe care voi, cei care încă mai gîndiţi, trebuie să v-o puneţi este următoarea: dacă tinerii frumoşi şi liberi iubesc aşa mult România, de ce nu ies cu sutele de mii pentru a apăra pădurile, pentru a apăra capitalul naţional, pentru un sistem de sănătate curat, pentru un învăţămînt bun, pentru autostrăzi şi pentru o Moldovă bogată? De ce?

România nu mai este de multă vreme un stat unitar şi independent. România este o colonie. România nu mai are resurse naturale. Şi cînd citiţi că la noi în ţară s-au descoperit nu ştiu ce bogăţii, alea nu sînt ale noastre. Sînt ale lor, ale colonialiştilor. Nu mai gîndiţi că avem preşedinte. Avem guvernator. Nu mai ieşiti la miting şi nu mai manifestaţi în faţa Guvernului. Ăia sînt nişte birocraţi. Mergeţi la ambasadele colonialiştilor.

Ce ironie mai mare poate să fie pentru România un imn care ne cere să ne deşteptăm în fiecare zi, pentru o naţiune care se trezeşte o dată la 100 de ani, şi asta doar pentru a se întoarce pe partea cealaltă?!

Tano

,,Treceţi, batalioane române, Carpaţii“

Cîntecul de lebădă al naţionalismului autentic românesc

in Polemici, controverse

Ca urmare a articolului „Adio, PRM, cu dragoste”, prin care anunţam separarea definitivă a revistei „România Mare“ de Partidul România Mare, două entităţi născute împreună şi cu un ideal comun, am primit la redacţie o mulţime de scrisori de la membrii PRM, prin care eram îndemnaţi la echilibru şi revenire asupra deciziei. Una dintre scrisori, însă, nu putem să nu o publicăm, dat fiind gravitatea faptelor. Modul în care actuala conducere – interimară şi lipsită de viitor – a PRM consideră că este firesc să calce în picioare valorile naţionalismului autentic românesc, în contradicţie cu ideologia Partidului România Mare, pune în pericol real însăşi existenţa partidului. Materialul care urmează a fost primit de la preşedintele unei Filiale Judeţene a Partidului România Mare.

Bogdan Diaconu a preluat PRM 

Ştiind că zilele la conducerea partidelor le sînt numărate, Adrian Popescu, veşnicul ratat interimar de la PRM, şi un Bogdan Diaconu, de la PRU, ambii fiind contestaţi puternic în interiorul partidelor, s-au gîndit să facă ei o alianţă, chipurile, „a naţionalismului româneasc”, aşa că au convocat adunări separate, dar cu un scop comun, prin care cereau părerea oilor pe care le păstoresc dacă să facă sau nu Alianţa Nulităţilor din România – ANR. Unul, mai serios, a făcut Congres, altul, mai sărac şi la pungă, şi la minte, a dat o cafea în sufrageria partidului şi a cerut părerea celor care-i pupă mîna, dacă să se alăture celui cu Televiziune, dar fără pic de caracter. Cît de rău a ajuns ţara asta a noastră, în care – după ce ani de zile Corneliu Vadim Tudor a fost reprezentantul naţionalismului – acum, acest filon a fost acaparat de un PSD-ist cu acte în regulă şi un… Escu.

Despre Congresul lui Bogdan Diaconu ştim că a fost contestat de o parte din membrii partidului, acest fapt însemnînd, în mod clar, intrarea PRU în malaxorul Justiţiei. În ceea ce priveşte dresajul de la PRM ştim că, în ciuda revoltei unor membri ai Biroului Permanent de a nu se face alianţa cu PRU, Popescu l-a sunat, în direct, pe Bogdan Diaconu confirmîndu-i că PRM este de acord cu unirea destinelor celor două partide. Şi asta în ciuda tuturor greutăţilor pe care, în ultimul an, PRU le-a făcut PRM, cum ar fi: lansarea zvonului că PRM este radiat şi nu mai participă la alegeri, contestarea la nivel naţional a listelor de candidaţi, preluarea unor filiale întregi, dezinformarea populaţiei în timpul campaniei electorale etc. Că tot vorbim de dezinformare, sîmbătă, 25 martie a.c., la România TV, Bogdan Diaconu a ieşit pe sticlă şi a declarat că PRU, PRM şi Noua Dreaptă au făcut deja Alianţa Nulităţilor pentru o perioadă de 4 ani. În condiţiile în care, de drept, acest lucru nu era nici măcar la stadiul de negocieri.

Care e, de fapt, miza?

Ştiind că, de curînd, Bogdan Diaconu a avut o discuţie cu Liviu Dragnea, cel care conduce România, şi mai ştiind de prietenia veche a lui Adrian Popescu cu Diaconu, aceştia fiind colegi cu ani în urmă la Consiliul Local al Sectorului 6 Bucureşti, cei doi au înţeles că poziţia lor şubredă în partide se poate regla printr-o alianţă de conjunctură, pentru a se salva pe ei, nu partidele, şi pentru a preda această alianţă către PSD. Singura modalitate ca Bogdan Diaconu să reziste şi să se împace cu aripa rebelă din PRU este să ofere PRM la schimb, ştiut fiind că acest partid are structuri încă puternice, ceea ce PRU nu are, şi că mulţi membri din PRU provin din PRM. În acest mod, cu Bogdan Diaconu preşedinte şi Escu prim-vicepreşedinte, alianţa este un prim pas pentru preluarea clară şi fără echivoc a PRM de către PSD, prin Bodgan Diaconu, omul celui mai căutat fugar din România, Sebastian Ghiţă.

Prin acest gest, din PRM vor dispărea complet valorile pe care Corneliu Vadim Tudor le-a promovat.

Ataşăm acestui material trei fragmente elocvente, extrase din ziarul „Tricolorul“, în care Tribunul îşi exprimă părerile pe care le avea la vremea respectivă despre Bogdan Diaconu.

* „Din categoria colici şi deranjamente politice face parte şi Bogdan Diaconu, o rubedenie a lui Piedone (să trăiască şefu!), care, după ce s-a bîlbîit pe la Antene, comite acum precipitaţii discursive şi alte averse de scuipat prin Parlament şi pe la TV“.

* LICHEAUA SĂPTĂMÎNII

Piticul cu cioc (ciocoi) Bogdan Diaconu

„Pînă acum, l-am lăsat în plata Domnului pe năpîrstocul respectiv. Nu ar fi nici primul, nici ultimul care se screme să fure mesajul naţionalist al Tribunului. Înaintea lui s-au făcut de rahat Gigi Becali, Dan Diaconescu, Gh. Funar. Primii doi au ajuns la puşcărie. Al treilea se pregăteşte, şi el, de un depou: balamucul. Ce s-a întîmplat? Numitul Diaconu s-a pripăşit (prin efracţie) în sediul PRM Oradea, unde şi-a deschis filială a inexistentului său partid (copie după Rusia Unită) şi birou de deputat. A fost ajutat, ce-i drept, de un derbedeu pe nume Mihai Drecin, exclus din PRM cu mult timp în urmă. Aşa merge, băi, aceştia? Voi ştiţi ce vă aşteaptă? Ţineţi-vă curul bine!“

* „Mai nou, se încearcă lansarea la apă a unei alte bande: Partidul România Unită. Pe cine imită ăsta? Partidul lui Vladimir Putin, Rusia Unită. Animator e un ţîşti-bîşti de 1 metru şi-o litră, Bogdan Diaconu, care încearcă să mă copieze. Din păcate pentru purtătorul de ţăcălie de ţîrcovnic (diacon) şi cu vorbire împiedicată, ar trebui să-mi fure charisma, statura, cultura, biografia. Şi să se urce pe o scară, ca să ajungă la clanţa uşii. Această adunătură e o invenţie a perechii penale Ponta-Dragnea, care încearcă să controleze electoratul naţionalist“.

PEREMISTUL de VEGHE

 

Securiştii, schimbaţi cu ONG – iştii

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse/Război corupției

Bogdan Chirieac a făcut o remarcă ce m-a şocat: majoritatea ONG-urilor sînt de dreapta. Gîndindu-mă mai bine, şi experienţa mea susţine această estimare. Aici nu e vorba despre organizaţiile nonprofit animate de o vocaţie nobilă de a se angaja în rezolvarea mulţimii de situaţii dramatice din zonele sociale cele mai defavorizate. Ci despre ONG-urile militante în sfera politicului.

De ce, totuşi, mă şochează? Mă aşteptam ca ONG-urile să fie asociate cu neguvernamentalul, cu comunitatea informală, cu „societatea civilă“; deci cu iniţiativele comunităţii. Ele se nasc din nevoile şi aspiraţiile noastre, ale tuturor, ale oamenilor de pe stradă şi de acasă. Şi oamenii sînt mai degrabă de stînga. Asociaţiile şi organizaţiile „nonguvernamentale“ de stînga sînt, curios, mult mai puţine în România. Abia în ultimii ani au apărut organizaţii nonguvernamentale influente, neangajate politic şi care vorbesc în numele comunităţii.

Invadarea spaţiului neguvernamental de organizaţii de dreapta i-a făcut pe mulţi să nu se simtă reprezentaţi de „societatea civilă“. Sub această etichetă sînt susţinute partidele şi guvernările de dreapta. Ciudat, sînt susţinute cu pasiune şi guvernele cele mai nepopulare.

Mondialism gol şi antinaţional

Încerc să identific programul dreptei „societăţii civile“. Singurele care îmi vin în minte sînt două teme: un mondialism gol, cu o clară tentă antinaţională, şi o critică continuă a stîngii politice, acuzată constant de „comunism“.

În ultima lună, ONG-urile de dreapta au preluat de la preşedinte şi lupta împotriva „penalilor“. Este o inovaţie politică: utilizarea neconstituţională a etichetării de „penal“ a unei persoane, care de fapt se bucură de presupoziţia de nevinovăţie, doar pe simpla suspiciune că ar fi încălcat vreo lege. Realizăm că, potenţial, toţi românii sînt „penali“. Chiar şi preşedintele ţării este „penal“, sau nu?

Condamnări care încep să pară adesea nedrepte

În ultimul timp am devenit conştienţi de faptul că sistemul juridic românesc este predominant represiv. Arestarea preventivă, dintr-o excepţie, a devenit o practică curentă. Sînt ţinute în închisoare persoane doar pe baza suspiciunii că ar fi… Gestul degradant de a plimba în văzul public persoane, în ciuda presupoziţiei de nevinovăţie, cu cătuşe, deşi evident că nu sînt violente… Justiţia noastră actuală pare să fie dominată de un alt principiu: „Decît să scape un vinovat, mai bine să pedepsim nouă nevinovaţi“. Condamnări care încep să pară adesea nedrepte, excesive, în timp ce marii hoţi scapă uşor. Sînt tot mai multe procese, evident motivate politic sau de animozităţi personale. Mesajul pare să fie: populaţia să fie cuminte, să-i fie teamă. Apare o nouă formă a dictaturii: dictatura birocraţiei şi, acum, dictatura procuraturii.

Despre violenţa „societăţii civile“

Sînt şocat de violenţa „societăţii civile“ împotriva unui act normal, animat în întreaga lume de intenţii nobile umane şi sociale: graţierea. Care e mesajul? Pericolul cel mare pentru România nu este proasta guvernare sau corupţia tolerată, ci graţierea unor persoane care zac în închisori mizere.

„Societatea civilă“ mi se pare străină şi din alt motiv. În România, ca, de altfel, şi în celelalte ţări foste socialiste, marea majoritate a ONG-urilor au pornit nu de la nevoia internă de asociere, ci „din afară“. Sörös a venit în primele zile ale anului 1990 şi a întemeiat o fundaţie care a finanţat masiv mişcarea ONG-istă.Tot mai mult am sentimentul că multe ONG-uri sörösiste nu promovează interesele populaţiei, ci sînt un fel de gardieni, ca nu cumva sistemul politic ales de populaţie să aibă o orientare de stînga.

Întreaga tranziţie a României s-a caracterizat printr-un parteneriat între „societatea civilă“ şi stat. Statul a început să se teamă de ONG-uri şi a preluat finanţarea lor. Acest parteneriat este profund antidemocratic. Eu merg la vot şi aleg organisme publice. Dar statul pe care l-am ales se declară incapabil şi deleagă funcţii importante ale sale unor organizaţii, pe care nu noi le-am ales şi situate dincolo de orice control public. Şi organismele politice internaţionale au o suspectă preferinţă pentru „societatea civilă“ românească. Ne presează să le acordăm poziţii de influenţă şi să le finanţăm.

Postacii din spatele mesajelor

Pînă nu demult, ONG-urile au făcut lobby pe lîngă instituţiile politice, naţionale şi internaţionale. Au fost active în mass-media. Exercitarea presiunii politice asupra statului a făcut ca acesta să adopte o viziune ONG-istă. Constatăm cu surpriză că asistăm la o schimbare de strategie: explozia preferinţei pentru difuzare de mesaje pe Internet. Naivi, ne aşteptăm ca Internetul să fie un spaţiu al comunicării libere, înalt personalizată. Oamenii îşi comunică reciproc părerile lor. Punem preţ pe comunicarea directă, pentru că ne dă şansa să ieşim din singurătate şi să aflăm ce cred ceilalţi. Sînt surprins însă că majoritatea mesajelor pe Internet sînt suspect înregimentate la o viziune politică de dreapta, dar nu cu argumente, ci cu invective violente şi subculturale. Riscul este că Internetul poate deveni un spaţiu anonim de comunicare şi deci uşor de murdărit. A apărut suspiciunea că în spatele mesajelor nu stau persoane care îşi exprimă modul în care simt şi gîndesc, ci simpli „postaci“, plătiţi să difuzeze nu ce cred ei, ci mesaje ale altora.

Informatori ai societăţii comuniste, înlocuiţi cu formatori de opinie plătiţi

Reţeaua de informatori ai societăţii comuniste este înlocuită de reţeaua de formatori de opinie plătiţi. Au apărut postacii, o nouă profesie. Ei nu culeg informaţii, ci difuzează mesaje de schimbare a opiniilor. O asemenea constatare mă derutează. Discut cu o persoană pe care o cunosc de mult şi apreciez punctele sale de vedere, chiar dacă sînt diferite de ale mele. Acum pot să mă întreb: tot un postac, sau persoana pe care o stimez? Să nu mai am încredere în ceilalţi? Riscul unei noi scindări: noi, naivii, încercînd să înţelegem cu capul nostru lumea în care trăim, şi postacii, care par să fie plătiţi. De cine? E cazul să luăm problema în serios.

Ne înconjoară multe fapte ciudate. Dacă sînt adevărate, care este explicaţia apariţiei unui sistem atît de îngrijorător? O posibilă explicaţie sociologică. Cum pot fi explicate explozia mişcării ONG-iste şi susţinerea ei de către stat?

Să explorăm o altă perspectivă: manipularea „societăţii civile“ ca o componentă a strategiei tranziţiei, practicată în România. Tranziţia a fost realizată prin implementarea unei reforme insuficient gîndite, cu costuri sociale enorme: reducerea la jumătate a locurilor de muncă, scăderea veniturilor, o explozie a sărăciei. Cum poţi asigura evitarea revoltelor sociale? Prin promovarea unei ideologii a acceptării sărăcirii ca fiind inevitabilă. Nu pot să uit expresia preferată a lui Băsescu: ce vreţi? Grasul (săracul) care stă în spatele slabului (bogatul). Hă, hă, hă! Să le oferi ţinte false. Deci succesul tranziţiei este asigurat doar: mulţi săraci care nu se revoltă. Şi, culmea, să îi convingi, aşa cum s-a întîmplat, să iasă în stradă să protesteze faţă de clemenţă şi comunism.

Se caută mesaje care ar avea ca efect stîrnirea unei reacţii emoţionale. Sînteţi comunişti, îi susţineţi pe leneşi, pe „asistaţi“, îi susţineţi pe „penali“ (cine sînt aceştia, evident, decidem noi). Să fie băgaţi tot mai mulţi la închisoare şi ţinuţi cît mai mult acolo. Dar tema constantă este acuzarea partidelor de stînga de a fi comuniste. După 27 ani, începe să-mi fie tot mai neclar ce înseamnă comunism. Da, ceva urît, cu siguranţă ceva penal.

 

(Material preluat de pe platforma româniasocială.ro. Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Cătălin Zamfir este profesor universitar doctor, membru corespondent al Academiei Române.)

,,Cotidianul.ro”

Pînă cînd?…

in Polemici, controverse

Pînă cînd vom arăta cu degetul unul către celălalt? Pînă cînd ne vom minți unii pe alții? Pînă cînd ne vom certa între noi pentru lucruri copilărești, cum ar fi un loc de parcare? Întrebări care nasc alte, și alte întrebări. Oare se va găsi cine să ne răspundă vreodată? Ne îndoim că vom afla persoana dispusă să o facă. Omul modern, de azi, nu se implică în astfel de chestiuni, pentru că nu are vreme, iar timpul și-l gospodărește pentru el, întru existența sa de zi cu zi. Astfel de răspunsuri rămîn în seama filosofilor, a poeților, iar pentru noi, ele continuă să fie o enigmă. Și asta, din cauza nemulțumirilor pe care tot mai mulți cetățeni le resimt față de indiferența politicului la problemele societății. Una ni se spune azi, și alta, a doua zi. Nimeni nu-și asumă răspunderea… Poate de acum încolo, știind cine ne sînt aleșii, să sperăm că aceștia se vor gîndi să asigure și un trai mai bun românilor. Iată că, din luna februarie, va începe să curgă miere și pe meleagurile noastre, iar pensionarii, mai ales, vor avea mai mulți bani în buzunare, după cum ne-a promis, în nenumărate rînduri, în campania electorală, Liviu Dragnea. E bine că s-a găsit cineva care să ia o decizie prin care românii să fie scutiți de biruri, iar viața tuturor să se îndulcească prin eliminarea unor taxe. Mă tem, însă, că tot ceea ce li se dă, cu surle și trîmbițe, o să li se ia înapoi înzecit, pe alte căi. Metode se găsesc… Aș aminti, spre exemplu, majorarea taxei pe tona de gunoi menajer care, în mod clar, va afecta pe toată lumea, fie că este vorba de populația de la oraș, fie de cea de la sat. Toți trebuie să plătească… Astfel de găselnițe sînt la îndemîna aleșilor, cînd vine vorba de creșterea venitului la bugetul de stat cu alte noi taxe și impozite. Avem ca exemplu taxa de anul trecut, pentru suprafața de pămînt pe care o are în posesie un sătean pe lîngă gospodăria sa, pentru care a trebuit să plătească de două ori: o dată pentru întreaga suprafață, apoi, separat, pentru terenul pe care i se află locuința și dependințele aferente. Mai rămîne taxa pentru coșul de fum și pentru closet… Dar nu e tîrziu… După cum vedem că merg treburile, nu vom scăpa fără să o plătim și pe asta. Degeaba se bucură românul că va băga ceva mai mulți bani în buzunar, pentru că această bucurie e de scurtă durată: așa cum îi ia, la fel îi dă. Mai ales pensionarul, care trebuie să-și cumpere medicamente, hrană, să-și achite plata la întreținere etc. Și cum prețurile nu stau pe loc, fiecare va constata că astfel de măriri salariale și renunțarea la impozitarea pensiilor de pînă la 2.000 de lei sînt doar praf în ochi. Săracul tot sărac va fi, vorba amicului meu, Fasole al lui Codobatură. Da, așa îl cheamă, Fasole. În ciuda pensiei de mizerie pe care o are după ani mulți de muncă în uzină, departe de satul său și de bucata de pămînt pe care o are acolo, el este mîndru de neamul lui de răzeși. Iată de ce ne punem toate aceste întrebări, legi­time, de altfel, privind nivelul nostru de viață și situația deplorabilă în care am ajuns, ca țară și popor. Fie că vorbim de bani, fie de anularea impozitelor la pensie și a altor taxe, românul de rînd tot greu va trăi, că așa îi este lui scris: să fie mințit de cei pe care i-a ales și cărora le-a dat girul pentru a-l conduce și pentru a-i face legi după care să meargă, și el, către civilizație, și nu invers. Tare ne temem că, după cum merge istoria, și timpul nu stă în loc, dacă, într-o bună zi, se va încumeta cineva să ne răspundă care este cauza acestui dezastru, nu va mai găsi român pe-aici, căruia să-i vorbească.

 

 

Ion MACHIDON,

președintele Cenaclului „Amurg sentimental“

,,Treceţi, batalioane române, Carpaţii“

in Polemici, controverse

Cînd eram militar in termen, undeva, prin anii ’80, eram „torturaţi”, la fiecare marş, de cuvintele unui vechi cîntec căruia noi, mult prea tineri fiind, nu reuşeam să îi înţelegem sensul, în condiţiile în care graniţele noastre ni se păreau, la vremea aia, intangibile, ca şi comunismul de altfel.

Cîntam „Treceţi, batalioane române, Carpaţii” şi încercam să ne imaginăm în anul 1916. Au trecut anii, cîntecul patriotic a rămas, doar că, de cîteva luni încoace, nu mi se mai pare chiar atît de depăşit.

Într-o alocuţiune televizată, un fugar, dar şi un fost premier, au spus că un general SRI, şef cam peste tot, se opune conectării Transilvaniei la restul ţării. La autostradă mă refer. Şi că Bucureşti-Braşov nu se va face. Pentru că, la vremea aia, nici nu se vorbea de Piteşti-Sibiu. Genul ăsta de informaţie, venită din partea a doi domni cu putere în ţara asta, şi vorbim de un fost membru în Comisia de control a SRI şi de un fost premier, nu doar că trebuie luată în considerare şi deschisă o anchetă, dar că generalul, în mod clar, trebuie anchetat pentru trădare! Pentru că el reprezintă, se pare, interesele oricărei alte instituţii, naţiuni etc., dar sigur nu pe cele ale României. S-a făcut ceva din toate astea? Nu! Presa a tăcut, Parchetul s-a făcut că face, şi toate tunurile s-au pus pe fugar. De ce? Pentru că presa mainstream a dovedit şi dovedeşte în fiecare zi că este subordonată direct unor structuri care nu prea au de-a face cu… lumina zilei. Mai mult chiar, ca să-l scuze pe general, apare un nene, chipurile analist militar sau naiba ştie ce-o fi el, care spune că, de fapt, NATO nu vrea să avem o autostradă de legătură care să unească cele trei regiuni istorice ale României. Vezi, Doamne, vine rusul şi cucereşte uşor Europa, că trece muntele rapid cu tancul pe autostradă, şi Berlinul cade repejor. Iar românul adormit, crede!

Această explicaţie este atît de penibilă, de falsă şi de lipsită de logică, încît, efectiv, un om inteligent nici măcar nu o poate lua în calcul. În condiţiile în care războaiele moderne se duc pe alte principii dar, mai ales, pe logica unui bun-simţ elementar, crede cineva în ţara asta, în lumea asta, că un război NATO – Rusia, de anvergură, va fi unul convenţional? Cu toate acestea, ne punem întrebarea: intoxicaţia mediatică de unde vine şi cui foloseşte? Nouă, românilor? Da, pentru că ignoranţa este foarte convenabilă şi ne dă speranţe că totul o să fie bine. În realitate, însă, după ce am citit şi declaraţiile unui europarlamentar ungur, cum că ţara vecină nu va accepta niciodată Trianonul, mi-au revenit în minte versurile acelui cîntec patriotic românesc şi mi-am imaginat cît de greu va fi pentru acele batalioane să ajungă în Transilvania dacă, să presupunem, mîine încep mişcări de secesiune şi cine mai ştie ce intervenţii străine. Cui îi este frică, de fapt, de autostrada care să lege Transilvania de Muntenia sau de Moldova? Alianţei nord-atlantice? Exclus! Rusiei? Noi existăm pentru ei doar prin Deveselu şi Kogălniceanu. Generalului SRI? El era originar de prin Arad, să nu îi placă ideea de a ajunge mai repede la casa părintească? Aşadar, cine nu vrea? Sînt speculaţii, cu mult adevăr, că acel general şi colega de binom sînt agenţi ai unor puteri străine. În acest caz, în afară de SUA, eu nu văd o altă putere. Cu toate aceastea, nu înţeleg ce interes ar avea americanii ca noi să nu avem o astfel de autostradă. Cine rămîne? Ungaria? Ei da, ea ar fi interesată. Atît din considerente militare, cît şi din considerente economice. Din punct de vedere militar, este simplu şi puţin probabil, aşa că lăsăm acest aspect deoparte. Economic, însă, lipsa legăturii Bucureştiului cu Europa prin autostradă face ca investiţiile străine în România să fie mai mari în Transilvania, ştiut fiind faptul că infrastructura joacă un rol major. Cînd banii rămîn, din aceste considerente, în Ardeal, este clar că Moldova şi Oltenia, ca, de altfel, şi alte zone fără infrastructură nu percep aspectele şi beneficiile economice în acelaşi mod. Şi acest decalaj între Ardeal şi restul ţării se adînceşte tot mai mult, de la an de an. Şi nu din vina celor care trăiesc în acele zone. Nu! Din vina guvernărilor sterile, care au fost şi sînt corupte. În acest timp, se cultivă la nivel de massă idea potrivit căreia unii sînt frumoşi şi muncitori, iar ceilalţi sînt urîţi, puturoşi şi beţivi, creîndu-se o falie imensă în mentalul colectiv. Adăugăm şi mişcări care cer independenţa bogatei Transilvanii faţă de leneşii de ,,mitici” şi moldoveni, şi treaba e ca şi făcută. În 2018, în loc să jucăm meciul cu nr. 100 la Arcul de Triumf, vom sta precum cei laşi şi proşti, care, în 1940, au semnat ruperea ţării.

Cam asta e realitatea. Nu ne minţim, doar gîndim puţin. Şi, peste toate acestea, mă întreb şi care a fost, de fapt, mesajul pe care Rusia l-a transmis României prin oferirea hărţii Moldovei Mari de către Putin, lui Dodon?

Din fericire, însă, pentru Ungaria, pentru Rusia, pentru Dodon şi restul lumii, românii dorm. Şi vor dormi pînă cînd se vor trezi luaţi noaptea din case şi duşi departe, aşa cum bunicii mei s-au trezit într-o noapte, prin anii ’50, luaţi pe sus, puşi în camion şi duşi în Bărăgan.

Voi, cei care acum sînteţi cozile de topor ale unor interese obscure, voi, cei care vă vindeţi în fiecare zi, atunci cînd o să vină ziua judecăţii, să procedaţi la fel cum s-a făcut în 1990: nu lăsaţi nici o urmă, ardeţi-vă dosarele şi orice hîrtie compromiţătoare. Românii dorm, dar uneori se întîmplă, foarte rar, să se mai şi trezească.

Tano

Autostrada separării

Amintiri despre Caragiale

in Polemici, controverse

,,O nuvelă à la Delavrancea”

Delavrancea obișnuia să se oprească în Berlin, în drumul său spre Paris, unde studia talentata sa fiică Cela, spre a-l vedea pe Caragiale. În cursul unei astfel de vizite, Delavrancea, înainte de a se îndrepta spre Caragiale, a lăsat la mine bagajele, fiindcă aveam locuința aproape de gară, iar el trebuia să-și continue drumul chiar în ziua aceea.

Cu o zi înainte de sosirea lui Delavrancea, Caragiale s-a sfătuit cu mine despre locul în care ar putea să dea un dejun, pentru a-i arăta „orientalului”, care venea din București, cum se mănîncă într-un oraș mare din Occident. Stabilisem un restaurant cunoscut, de lîngă gara de unde Delavrancea trebuia să plece.

În timpul dejunului, Delavrancea se arătă continuu nemulțumit de ,,menu”, care i se părea ,,prea german” și nu avea ,,grația” menu-urilor franceze. Ba peștele nu i se părea îndeajuns de proaspăt, ba sosurile nu erau reușite ș.a.m.d. Caragiale, iritat peste măsură de aceste observații, pe care el le privea ca adresîndu-i-se lui, personal, a deschis împotriva oaspetelui său o puternică șarjă, care nu era lipsită de invective și îi privea chiar pe membrii familiilor lor, absenți de la masa din Berlin.

Asistam, penibil impresionat, la acest dejun ,,amical”, și m-am simțit ușurat cînd am fost nevoit să mă duc la locuința mea, spre a-i aduce lui Delavrancea bagajul, căci se apropia ora plecării.

Înapoindu-mă spre gară, eram stăpînit de un sentiment de groază cînd mă gîndeam în ce stare de dezolare și dizolvare voi regăsi societatea, pe care am lăsat-o într-o surescitare nemaipomenită. Îmi făceam tot felul de planuri cum să introduc o notă de conciliere, cel puțin înainte de despărțire…

Dejunul se terminase, căci Caragiale și Delavrancea se aflau pe peronul gării, în așteptarea trenului. De departe, am putut observa cum amîndoi se aflau în jurul unei sticle cu șampanie, ceea ce mi-a dat curaj să mă apropii.

I-am întîlnit în cea mai tandră și duioasă atmosferă de prietenie: ,,Barbule, declara patetic Caragiale, să o știi, nu ai mai bun prieten pe lume ca mine”. La aceasta, Delavrancea răspundea cu aceleași efuzii de mare afecțiune.

Trenul sosește. Spre fericirea mea, asist la scena îmbrățișării de despărțire.

După aceasta, Caragiale mă invită la el și, de îndată ce am intrat în locuința sa, a luat ultimul număr din ziarul ,,Universul”, care sosise proaspăt, și înainte de a-l citi, s-a oprit parcă dinadins la ,,O întîmplare din Capitală” și adăugă, foarte grav și sentențios: ,,Doctore, să-ți dau o rețetă: cum se scrie o nuvelă à la Delavrancea. Îți pregătești de mai înainte un dicționar cu cuvinte luate din cronici și apoi înlocuiești fiecare cuvînt din «întîmplarea din Capitală» a ziarului, cu un cuvînt din cronici – și, iată, vei avea o nuvelă à la Delavrancea”.

Mi-a făcut impresia că, deși împăcat cu Delavrancea, totuși, Caragiale a ținut să se răzbune pentru neplăcerile avute în timpul dejunului.

DIMITRIE GUSTI

Du-te Sus