• Fondată în 1991 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse

Epistolă scrisă cu cerneala ochilor

in Polemici, controverse

„Să te iubim a fost uşor, să te uităm este imposibil“ (1)

Scriu din nou revistei dragi sufletului meu, „România Mare“. În fiecare săptămînă o aştept cu drag, o citesc cu drag, dar de vreun an şi jumătate o răsfoiesc cu ochii în lacrimi, pentru că găsesc în paginile ei fotografii şi articole care i-au aparţinut lui Vadim. Precizez încă o dată de ce spun Vadim, pentru că de la el am învăţat că despre un om mort nu mai poţi folosi apelativul „domnul“. Dacă ar mai fi trăit, nu mi-aş fi permis, în ruptul capului, să mă adresez cu numele mic, chiar dacă am vîrsta lui. Nu vreau să-mi aduc laude, sau să-i aduc acestui OM laude, dar pentru mine a fost un idol, bun de pus la icoane. Pentru el mi-aş fi dat şi viaţa, am mai spus-o şi o repet. Pentru mine, şi sînt sigur că pentru alţi mulţi români adevăraţi, el a fost adevăratul preşedinte al României. El a fost Tribunul românilor, singurul politician care a luptat cu adevărat pentru ţara asta, pentru românii lui. El a fost speranţa românilor necăjiţi. El era aşteptat ca Mesia să vină la conducerea ţării. N-a fost îngăduit să ia puterea de cei din afară, pe care îi bombarda de cîte ori avea ocazia cu penelul lui usturător, dar şi de trădătorii din interior, de vînzătorii de ţară. Românii votau în zadar, pentru că zarurile erau aruncate dinainte, şi erau aleşi cei pe care-i voiau ei. Ţara era şi este bogată, iar străinii trebuiau să aibă controlul asupra acestor bogăţii. Dovada celor spuse este evidentă astăzi, cînd apa, curentul, pădurile, petrolul şi multe alte bogăţii au încăput pe mîini străine, care le exploatează fără milă, iar românii au devenit sclavi pe „plantaţiile“ lor. Toate aceste lucruri le spunea, cu ani în urmă, Vadim, iar timpul ne-a dovedit cîtă dreptate a avut. El îi demasca pe politicienii corupţi şi mafioţi, îi arăta cu degetul, iar asta deranja. De aceea, trebuia înlăturat cu orice chip de pe arena politică, pentru că era incomod, vedea şi ştia prea multe. Şi biciuia cu glasul lui, din Senatul României – rostind discursuri fulminante – pe toţi cei care greşeau faţă de acest popor oropsit, pe care Vadim l-a iubit pînă la ultima suflare. Într-o zi se va face dreptate, se va afla adevărul, iar cei vinovaţi, dacă nu vor răspunde în faţa legii, în mod sigur vor răspunde în faţa lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei pe care Vadim i-a înfierat sînt astăzi în puşcării sau au dosare penale. Dacă vă aduceţi aminte, cu ani în urmă venise cu un proiect de construire a „Puşcăriei Mafioţilor“. A fost un adevărat spectacol în sala de şedinţe a Senatului, cînd Vadim şi cîţiva senatori ai PRM au adus în sală o pancartă mare, pe care era scris „Puşcăria Mafioţilor“, şi pe care au desfăşurat-o în faţa tuturor, după care au folosit fluiere, precum poliţiştii, chemînd lumea la ordine şi disciplină. Păcat că acest proiect nu a putut fi continuat, căci astăzi mulţi şi-ar fi găsit „culcuş“ cald şi moale, pe măsura faptelor pe care le-au făcut. Dar nu, domnii politicieni îşi fac singuri legi, care să-i protejeze, şi ispăşesc pedepse „la domiciliu“, pe cînd alţii, cu mult mai puţin corupţi sau care au fost închişi pentru mici potlogării, fac ani grei de puşcărie. Asta e dreptate, românii mei? Nu, e bătaie de joc faţă de noi!

Vadim avea o vorbă: „Eu cu hoţii nu merg la furat!“. Se referea la acei şefi de partide care-l rugau să facă alianţe cu el. Ştia că mergînd în aceeaşi barcă cu astfel de oameni, ar fi fost etichetat ca şi ei, şi a preferat să rămînă sărac, dar cinstit. Din acest motiv l-am iubit şi mi-aş fi dat şi viaţa pentru el, pentru că nu suferea nedreptatea, şi s-a luptat pentru onoare, adevăr şi pentru acest popor oropsit. Cu ani în urmă, el spunea că „Pînă nu vin Vadim şi PRM la putere în ţară nu va fi bine!“. Şi cîtă dreptate a avut. Din păcate, odată cu el a dispărut şi acest vis al românilor, de a trăi într-o ţară frumoasă şi care să le aparţină cu tot ceea ce are ea mai bun.

De multe ori le spuneam oamenilor pe stradă că în ţara asta nu există doi Vadimi, ci unul singur, el este greu de egalat şi imposibil de depăşit. Timpul mi-a dat dreptate. După moartea lui, la acel pseudo Congres, cînd a fost ales Emil Străinu ca preşedinte al PRM, eu am luat cuvîntul şi am spus: „A murit Vadim, a murit şi PRM“. Am propus atunci să fie ales ca preşedinte al PRM cineva din familia Vadim, Marcu Tudor, sau chiar Lidia Vadim Tudor. Domnul general a refuzat pe motiv de boală, Lidia la vremea aceea nu vroia să intre în politică, aşa că generalul Străinu a ajuns preşedinte. Dar toată cacealmaua a durat puţin, pentru că acel Congres nu fusese organizat statutar, iar Adrian Popescu s-a autointitulat preşedinte interimar.

(va urma)

VASILE CERLINCĂ, Suceava, 16 martie 2017

Autostrada separării

in Polemici, controverse

Acum doi ani, în preajma alegerilor prezidenţiale, un fost membru al unor Servicii îmi povestea că el nu crede că în 2018 România va mai fi întreagă, acesta fiind şi motivul pentru care a decis să se retragă din sistem şi să plece în pribegie. Era sătul de minciună, de lipsa de reacţie a unor autorităţi competente şi de războiul pe care românii l-au declarat românilor.

La acel moment, nu l-am înţeles, pentru că am analizat problema doar în stil marţial sau dictatorial, avînd în vedere experienţa din trecut prin care România a pierdut, în 1940, o treime din teritoriu.[…]

Articol complet  in numarul 1386 al revistei Romania Mare, ce apare miercuri, 29 martie, la punctele de difuzare a presei.

Va multumim! 

Cîntecul de lebădă al naţionalismului autentic românesc

in Polemici, controverse

Ca urmare a articolului „Adio, PRM, cu dragoste”, prin care anunţam separarea definitivă a revistei „România Mare“ de Partidul România Mare, două entităţi născute împreună şi cu un ideal comun, am primit la redacţie o mulţime de scrisori de la membrii PRM, prin care eram îndemnaţi la echilibru şi revenire asupra deciziei. Una dintre scrisori, însă, nu putem să nu o publicăm, dat fiind gravitatea faptelor. Modul în care actuala conducere – interimară şi lipsită de viitor – a PRM consideră că este firesc să calce în picioare valorile naţionalismului autentic românesc, în contradicţie cu ideologia Partidului România Mare, pune în pericol real însăşi existenţa partidului. Materialul care urmează a fost primit de la preşedintele unei Filiale Judeţene a Partidului România Mare.

Bogdan Diaconu a preluat PRM 

Ştiind că zilele la conducerea partidelor le sînt numărate, Adrian Popescu, veşnicul ratat interimar de la PRM, şi un Bogdan Diaconu, de la PRU, ambii fiind contestaţi puternic în interiorul partidelor, s-au gîndit să facă ei o alianţă, chipurile, „a naţionalismului româneasc”, aşa că au convocat adunări separate, dar cu un scop comun, prin care cereau părerea oilor pe care le păstoresc dacă să facă sau nu Alianţa Nulităţilor din România – ANR. Unul, mai serios, a făcut Congres, altul, mai sărac şi la pungă, şi la minte, a dat o cafea în sufrageria partidului şi a cerut părerea celor care-i pupă mîna, dacă să se alăture celui cu Televiziune, dar fără pic de caracter. Cît de rău a ajuns ţara asta a noastră, în care – după ce ani de zile Corneliu Vadim Tudor a fost reprezentantul naţionalismului – acum, acest filon a fost acaparat de un PSD-ist cu acte în regulă şi un… Escu.

Despre Congresul lui Bogdan Diaconu ştim că a fost contestat de o parte din membrii partidului, acest fapt însemnînd, în mod clar, intrarea PRU în malaxorul Justiţiei. În ceea ce priveşte dresajul de la PRM ştim că, în ciuda revoltei unor membri ai Biroului Permanent de a nu se face alianţa cu PRU, Popescu l-a sunat, în direct, pe Bogdan Diaconu confirmîndu-i că PRM este de acord cu unirea destinelor celor două partide. Şi asta în ciuda tuturor greutăţilor pe care, în ultimul an, PRU le-a făcut PRM, cum ar fi: lansarea zvonului că PRM este radiat şi nu mai participă la alegeri, contestarea la nivel naţional a listelor de candidaţi, preluarea unor filiale întregi, dezinformarea populaţiei în timpul campaniei electorale etc. Că tot vorbim de dezinformare, sîmbătă, 25 martie a.c., la România TV, Bogdan Diaconu a ieşit pe sticlă şi a declarat că PRU, PRM şi Noua Dreaptă au făcut deja Alianţa Nulităţilor pentru o perioadă de 4 ani. În condiţiile în care, de drept, acest lucru nu era nici măcar la stadiul de negocieri.

Care e, de fapt, miza?

Ştiind că, de curînd, Bogdan Diaconu a avut o discuţie cu Liviu Dragnea, cel care conduce România, şi mai ştiind de prietenia veche a lui Adrian Popescu cu Diaconu, aceştia fiind colegi cu ani în urmă la Consiliul Local al Sectorului 6 Bucureşti, cei doi au înţeles că poziţia lor şubredă în partide se poate regla printr-o alianţă de conjunctură, pentru a se salva pe ei, nu partidele, şi pentru a preda această alianţă către PSD. Singura modalitate ca Bogdan Diaconu să reziste şi să se împace cu aripa rebelă din PRU este să ofere PRM la schimb, ştiut fiind că acest partid are structuri încă puternice, ceea ce PRU nu are, şi că mulţi membri din PRU provin din PRM. În acest mod, cu Bogdan Diaconu preşedinte şi Escu prim-vicepreşedinte, alianţa este un prim pas pentru preluarea clară şi fără echivoc a PRM de către PSD, prin Bodgan Diaconu, omul celui mai căutat fugar din România, Sebastian Ghiţă.

Prin acest gest, din PRM vor dispărea complet valorile pe care Corneliu Vadim Tudor le-a promovat.

Ataşăm acestui material trei fragmente elocvente, extrase din ziarul „Tricolorul“, în care Tribunul îşi exprimă părerile pe care le avea la vremea respectivă despre Bogdan Diaconu.

* „Din categoria colici şi deranjamente politice face parte şi Bogdan Diaconu, o rubedenie a lui Piedone (să trăiască şefu!), care, după ce s-a bîlbîit pe la Antene, comite acum precipitaţii discursive şi alte averse de scuipat prin Parlament şi pe la TV“.

* LICHEAUA SĂPTĂMÎNII

Piticul cu cioc (ciocoi) Bogdan Diaconu

„Pînă acum, l-am lăsat în plata Domnului pe năpîrstocul respectiv. Nu ar fi nici primul, nici ultimul care se screme să fure mesajul naţionalist al Tribunului. Înaintea lui s-au făcut de rahat Gigi Becali, Dan Diaconescu, Gh. Funar. Primii doi au ajuns la puşcărie. Al treilea se pregăteşte, şi el, de un depou: balamucul. Ce s-a întîmplat? Numitul Diaconu s-a pripăşit (prin efracţie) în sediul PRM Oradea, unde şi-a deschis filială a inexistentului său partid (copie după Rusia Unită) şi birou de deputat. A fost ajutat, ce-i drept, de un derbedeu pe nume Mihai Drecin, exclus din PRM cu mult timp în urmă. Aşa merge, băi, aceştia? Voi ştiţi ce vă aşteaptă? Ţineţi-vă curul bine!“

* „Mai nou, se încearcă lansarea la apă a unei alte bande: Partidul România Unită. Pe cine imită ăsta? Partidul lui Vladimir Putin, Rusia Unită. Animator e un ţîşti-bîşti de 1 metru şi-o litră, Bogdan Diaconu, care încearcă să mă copieze. Din păcate pentru purtătorul de ţăcălie de ţîrcovnic (diacon) şi cu vorbire împiedicată, ar trebui să-mi fure charisma, statura, cultura, biografia. Şi să se urce pe o scară, ca să ajungă la clanţa uşii. Această adunătură e o invenţie a perechii penale Ponta-Dragnea, care încearcă să controleze electoratul naţionalist“.

PEREMISTUL de VEGHE

 

Securiştii, schimbaţi cu ONG – iştii

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse/Război corupției

Bogdan Chirieac a făcut o remarcă ce m-a şocat: majoritatea ONG-urilor sînt de dreapta. Gîndindu-mă mai bine, şi experienţa mea susţine această estimare. Aici nu e vorba despre organizaţiile nonprofit animate de o vocaţie nobilă de a se angaja în rezolvarea mulţimii de situaţii dramatice din zonele sociale cele mai defavorizate. Ci despre ONG-urile militante în sfera politicului.

De ce, totuşi, mă şochează? Mă aşteptam ca ONG-urile să fie asociate cu neguvernamentalul, cu comunitatea informală, cu „societatea civilă“; deci cu iniţiativele comunităţii. Ele se nasc din nevoile şi aspiraţiile noastre, ale tuturor, ale oamenilor de pe stradă şi de acasă. Şi oamenii sînt mai degrabă de stînga. Asociaţiile şi organizaţiile „nonguvernamentale“ de stînga sînt, curios, mult mai puţine în România. Abia în ultimii ani au apărut organizaţii nonguvernamentale influente, neangajate politic şi care vorbesc în numele comunităţii.

Invadarea spaţiului neguvernamental de organizaţii de dreapta i-a făcut pe mulţi să nu se simtă reprezentaţi de „societatea civilă“. Sub această etichetă sînt susţinute partidele şi guvernările de dreapta. Ciudat, sînt susţinute cu pasiune şi guvernele cele mai nepopulare.

Mondialism gol şi antinaţional

Încerc să identific programul dreptei „societăţii civile“. Singurele care îmi vin în minte sînt două teme: un mondialism gol, cu o clară tentă antinaţională, şi o critică continuă a stîngii politice, acuzată constant de „comunism“.

În ultima lună, ONG-urile de dreapta au preluat de la preşedinte şi lupta împotriva „penalilor“. Este o inovaţie politică: utilizarea neconstituţională a etichetării de „penal“ a unei persoane, care de fapt se bucură de presupoziţia de nevinovăţie, doar pe simpla suspiciune că ar fi încălcat vreo lege. Realizăm că, potenţial, toţi românii sînt „penali“. Chiar şi preşedintele ţării este „penal“, sau nu?

Condamnări care încep să pară adesea nedrepte

În ultimul timp am devenit conştienţi de faptul că sistemul juridic românesc este predominant represiv. Arestarea preventivă, dintr-o excepţie, a devenit o practică curentă. Sînt ţinute în închisoare persoane doar pe baza suspiciunii că ar fi… Gestul degradant de a plimba în văzul public persoane, în ciuda presupoziţiei de nevinovăţie, cu cătuşe, deşi evident că nu sînt violente… Justiţia noastră actuală pare să fie dominată de un alt principiu: „Decît să scape un vinovat, mai bine să pedepsim nouă nevinovaţi“. Condamnări care încep să pară adesea nedrepte, excesive, în timp ce marii hoţi scapă uşor. Sînt tot mai multe procese, evident motivate politic sau de animozităţi personale. Mesajul pare să fie: populaţia să fie cuminte, să-i fie teamă. Apare o nouă formă a dictaturii: dictatura birocraţiei şi, acum, dictatura procuraturii.

Despre violenţa „societăţii civile“

Sînt şocat de violenţa „societăţii civile“ împotriva unui act normal, animat în întreaga lume de intenţii nobile umane şi sociale: graţierea. Care e mesajul? Pericolul cel mare pentru România nu este proasta guvernare sau corupţia tolerată, ci graţierea unor persoane care zac în închisori mizere.

„Societatea civilă“ mi se pare străină şi din alt motiv. În România, ca, de altfel, şi în celelalte ţări foste socialiste, marea majoritate a ONG-urilor au pornit nu de la nevoia internă de asociere, ci „din afară“. Sörös a venit în primele zile ale anului 1990 şi a întemeiat o fundaţie care a finanţat masiv mişcarea ONG-istă.Tot mai mult am sentimentul că multe ONG-uri sörösiste nu promovează interesele populaţiei, ci sînt un fel de gardieni, ca nu cumva sistemul politic ales de populaţie să aibă o orientare de stînga.

Întreaga tranziţie a României s-a caracterizat printr-un parteneriat între „societatea civilă“ şi stat. Statul a început să se teamă de ONG-uri şi a preluat finanţarea lor. Acest parteneriat este profund antidemocratic. Eu merg la vot şi aleg organisme publice. Dar statul pe care l-am ales se declară incapabil şi deleagă funcţii importante ale sale unor organizaţii, pe care nu noi le-am ales şi situate dincolo de orice control public. Şi organismele politice internaţionale au o suspectă preferinţă pentru „societatea civilă“ românească. Ne presează să le acordăm poziţii de influenţă şi să le finanţăm.

Postacii din spatele mesajelor

Pînă nu demult, ONG-urile au făcut lobby pe lîngă instituţiile politice, naţionale şi internaţionale. Au fost active în mass-media. Exercitarea presiunii politice asupra statului a făcut ca acesta să adopte o viziune ONG-istă. Constatăm cu surpriză că asistăm la o schimbare de strategie: explozia preferinţei pentru difuzare de mesaje pe Internet. Naivi, ne aşteptăm ca Internetul să fie un spaţiu al comunicării libere, înalt personalizată. Oamenii îşi comunică reciproc părerile lor. Punem preţ pe comunicarea directă, pentru că ne dă şansa să ieşim din singurătate şi să aflăm ce cred ceilalţi. Sînt surprins însă că majoritatea mesajelor pe Internet sînt suspect înregimentate la o viziune politică de dreapta, dar nu cu argumente, ci cu invective violente şi subculturale. Riscul este că Internetul poate deveni un spaţiu anonim de comunicare şi deci uşor de murdărit. A apărut suspiciunea că în spatele mesajelor nu stau persoane care îşi exprimă modul în care simt şi gîndesc, ci simpli „postaci“, plătiţi să difuzeze nu ce cred ei, ci mesaje ale altora.

Informatori ai societăţii comuniste, înlocuiţi cu formatori de opinie plătiţi

Reţeaua de informatori ai societăţii comuniste este înlocuită de reţeaua de formatori de opinie plătiţi. Au apărut postacii, o nouă profesie. Ei nu culeg informaţii, ci difuzează mesaje de schimbare a opiniilor. O asemenea constatare mă derutează. Discut cu o persoană pe care o cunosc de mult şi apreciez punctele sale de vedere, chiar dacă sînt diferite de ale mele. Acum pot să mă întreb: tot un postac, sau persoana pe care o stimez? Să nu mai am încredere în ceilalţi? Riscul unei noi scindări: noi, naivii, încercînd să înţelegem cu capul nostru lumea în care trăim, şi postacii, care par să fie plătiţi. De cine? E cazul să luăm problema în serios.

Ne înconjoară multe fapte ciudate. Dacă sînt adevărate, care este explicaţia apariţiei unui sistem atît de îngrijorător? O posibilă explicaţie sociologică. Cum pot fi explicate explozia mişcării ONG-iste şi susţinerea ei de către stat?

Să explorăm o altă perspectivă: manipularea „societăţii civile“ ca o componentă a strategiei tranziţiei, practicată în România. Tranziţia a fost realizată prin implementarea unei reforme insuficient gîndite, cu costuri sociale enorme: reducerea la jumătate a locurilor de muncă, scăderea veniturilor, o explozie a sărăciei. Cum poţi asigura evitarea revoltelor sociale? Prin promovarea unei ideologii a acceptării sărăcirii ca fiind inevitabilă. Nu pot să uit expresia preferată a lui Băsescu: ce vreţi? Grasul (săracul) care stă în spatele slabului (bogatul). Hă, hă, hă! Să le oferi ţinte false. Deci succesul tranziţiei este asigurat doar: mulţi săraci care nu se revoltă. Şi, culmea, să îi convingi, aşa cum s-a întîmplat, să iasă în stradă să protesteze faţă de clemenţă şi comunism.

Se caută mesaje care ar avea ca efect stîrnirea unei reacţii emoţionale. Sînteţi comunişti, îi susţineţi pe leneşi, pe „asistaţi“, îi susţineţi pe „penali“ (cine sînt aceştia, evident, decidem noi). Să fie băgaţi tot mai mulţi la închisoare şi ţinuţi cît mai mult acolo. Dar tema constantă este acuzarea partidelor de stînga de a fi comuniste. După 27 ani, începe să-mi fie tot mai neclar ce înseamnă comunism. Da, ceva urît, cu siguranţă ceva penal.

 

(Material preluat de pe platforma româniasocială.ro. Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Cătălin Zamfir este profesor universitar doctor, membru corespondent al Academiei Române.)

,,Cotidianul.ro”

Pînă cînd?…

in Polemici, controverse

Pînă cînd vom arăta cu degetul unul către celălalt? Pînă cînd ne vom minți unii pe alții? Pînă cînd ne vom certa între noi pentru lucruri copilărești, cum ar fi un loc de parcare? Întrebări care nasc alte, și alte întrebări. Oare se va găsi cine să ne răspundă vreodată? Ne îndoim că vom afla persoana dispusă să o facă. Omul modern, de azi, nu se implică în astfel de chestiuni, pentru că nu are vreme, iar timpul și-l gospodărește pentru el, întru existența sa de zi cu zi. Astfel de răspunsuri rămîn în seama filosofilor, a poeților, iar pentru noi, ele continuă să fie o enigmă. Și asta, din cauza nemulțumirilor pe care tot mai mulți cetățeni le resimt față de indiferența politicului la problemele societății. Una ni se spune azi, și alta, a doua zi. Nimeni nu-și asumă răspunderea… Poate de acum încolo, știind cine ne sînt aleșii, să sperăm că aceștia se vor gîndi să asigure și un trai mai bun românilor. Iată că, din luna februarie, va începe să curgă miere și pe meleagurile noastre, iar pensionarii, mai ales, vor avea mai mulți bani în buzunare, după cum ne-a promis, în nenumărate rînduri, în campania electorală, Liviu Dragnea. E bine că s-a găsit cineva care să ia o decizie prin care românii să fie scutiți de biruri, iar viața tuturor să se îndulcească prin eliminarea unor taxe. Mă tem, însă, că tot ceea ce li se dă, cu surle și trîmbițe, o să li se ia înapoi înzecit, pe alte căi. Metode se găsesc… Aș aminti, spre exemplu, majorarea taxei pe tona de gunoi menajer care, în mod clar, va afecta pe toată lumea, fie că este vorba de populația de la oraș, fie de cea de la sat. Toți trebuie să plătească… Astfel de găselnițe sînt la îndemîna aleșilor, cînd vine vorba de creșterea venitului la bugetul de stat cu alte noi taxe și impozite. Avem ca exemplu taxa de anul trecut, pentru suprafața de pămînt pe care o are în posesie un sătean pe lîngă gospodăria sa, pentru care a trebuit să plătească de două ori: o dată pentru întreaga suprafață, apoi, separat, pentru terenul pe care i se află locuința și dependințele aferente. Mai rămîne taxa pentru coșul de fum și pentru closet… Dar nu e tîrziu… După cum vedem că merg treburile, nu vom scăpa fără să o plătim și pe asta. Degeaba se bucură românul că va băga ceva mai mulți bani în buzunar, pentru că această bucurie e de scurtă durată: așa cum îi ia, la fel îi dă. Mai ales pensionarul, care trebuie să-și cumpere medicamente, hrană, să-și achite plata la întreținere etc. Și cum prețurile nu stau pe loc, fiecare va constata că astfel de măriri salariale și renunțarea la impozitarea pensiilor de pînă la 2.000 de lei sînt doar praf în ochi. Săracul tot sărac va fi, vorba amicului meu, Fasole al lui Codobatură. Da, așa îl cheamă, Fasole. În ciuda pensiei de mizerie pe care o are după ani mulți de muncă în uzină, departe de satul său și de bucata de pămînt pe care o are acolo, el este mîndru de neamul lui de răzeși. Iată de ce ne punem toate aceste întrebări, legi­time, de altfel, privind nivelul nostru de viață și situația deplorabilă în care am ajuns, ca țară și popor. Fie că vorbim de bani, fie de anularea impozitelor la pensie și a altor taxe, românul de rînd tot greu va trăi, că așa îi este lui scris: să fie mințit de cei pe care i-a ales și cărora le-a dat girul pentru a-l conduce și pentru a-i face legi după care să meargă, și el, către civilizație, și nu invers. Tare ne temem că, după cum merge istoria, și timpul nu stă în loc, dacă, într-o bună zi, se va încumeta cineva să ne răspundă care este cauza acestui dezastru, nu va mai găsi român pe-aici, căruia să-i vorbească.

 

 

Ion MACHIDON,

președintele Cenaclului „Amurg sentimental“

,,Treceţi, batalioane române, Carpaţii“

in Polemici, controverse

Cînd eram militar in termen, undeva, prin anii ’80, eram „torturaţi”, la fiecare marş, de cuvintele unui vechi cîntec căruia noi, mult prea tineri fiind, nu reuşeam să îi înţelegem sensul, în condiţiile în care graniţele noastre ni se păreau, la vremea aia, intangibile, ca şi comunismul de altfel.

Cîntam „Treceţi, batalioane române, Carpaţii” şi încercam să ne imaginăm în anul 1916. Au trecut anii, cîntecul patriotic a rămas, doar că, de cîteva luni încoace, nu mi se mai pare chiar atît de depăşit.

Într-o alocuţiune televizată, un fugar, dar şi un fost premier, au spus că un general SRI, şef cam peste tot, se opune conectării Transilvaniei la restul ţării. La autostradă mă refer. Şi că Bucureşti-Braşov nu se va face. Pentru că, la vremea aia, nici nu se vorbea de Piteşti-Sibiu. Genul ăsta de informaţie, venită din partea a doi domni cu putere în ţara asta, şi vorbim de un fost membru în Comisia de control a SRI şi de un fost premier, nu doar că trebuie luată în considerare şi deschisă o anchetă, dar că generalul, în mod clar, trebuie anchetat pentru trădare! Pentru că el reprezintă, se pare, interesele oricărei alte instituţii, naţiuni etc., dar sigur nu pe cele ale României. S-a făcut ceva din toate astea? Nu! Presa a tăcut, Parchetul s-a făcut că face, şi toate tunurile s-au pus pe fugar. De ce? Pentru că presa mainstream a dovedit şi dovedeşte în fiecare zi că este subordonată direct unor structuri care nu prea au de-a face cu… lumina zilei. Mai mult chiar, ca să-l scuze pe general, apare un nene, chipurile analist militar sau naiba ştie ce-o fi el, care spune că, de fapt, NATO nu vrea să avem o autostradă de legătură care să unească cele trei regiuni istorice ale României. Vezi, Doamne, vine rusul şi cucereşte uşor Europa, că trece muntele rapid cu tancul pe autostradă, şi Berlinul cade repejor. Iar românul adormit, crede!

Această explicaţie este atît de penibilă, de falsă şi de lipsită de logică, încît, efectiv, un om inteligent nici măcar nu o poate lua în calcul. În condiţiile în care războaiele moderne se duc pe alte principii dar, mai ales, pe logica unui bun-simţ elementar, crede cineva în ţara asta, în lumea asta, că un război NATO – Rusia, de anvergură, va fi unul convenţional? Cu toate acestea, ne punem întrebarea: intoxicaţia mediatică de unde vine şi cui foloseşte? Nouă, românilor? Da, pentru că ignoranţa este foarte convenabilă şi ne dă speranţe că totul o să fie bine. În realitate, însă, după ce am citit şi declaraţiile unui europarlamentar ungur, cum că ţara vecină nu va accepta niciodată Trianonul, mi-au revenit în minte versurile acelui cîntec patriotic românesc şi mi-am imaginat cît de greu va fi pentru acele batalioane să ajungă în Transilvania dacă, să presupunem, mîine încep mişcări de secesiune şi cine mai ştie ce intervenţii străine. Cui îi este frică, de fapt, de autostrada care să lege Transilvania de Muntenia sau de Moldova? Alianţei nord-atlantice? Exclus! Rusiei? Noi existăm pentru ei doar prin Deveselu şi Kogălniceanu. Generalului SRI? El era originar de prin Arad, să nu îi placă ideea de a ajunge mai repede la casa părintească? Aşadar, cine nu vrea? Sînt speculaţii, cu mult adevăr, că acel general şi colega de binom sînt agenţi ai unor puteri străine. În acest caz, în afară de SUA, eu nu văd o altă putere. Cu toate aceastea, nu înţeleg ce interes ar avea americanii ca noi să nu avem o astfel de autostradă. Cine rămîne? Ungaria? Ei da, ea ar fi interesată. Atît din considerente militare, cît şi din considerente economice. Din punct de vedere militar, este simplu şi puţin probabil, aşa că lăsăm acest aspect deoparte. Economic, însă, lipsa legăturii Bucureştiului cu Europa prin autostradă face ca investiţiile străine în România să fie mai mari în Transilvania, ştiut fiind faptul că infrastructura joacă un rol major. Cînd banii rămîn, din aceste considerente, în Ardeal, este clar că Moldova şi Oltenia, ca, de altfel, şi alte zone fără infrastructură nu percep aspectele şi beneficiile economice în acelaşi mod. Şi acest decalaj între Ardeal şi restul ţării se adînceşte tot mai mult, de la an de an. Şi nu din vina celor care trăiesc în acele zone. Nu! Din vina guvernărilor sterile, care au fost şi sînt corupte. În acest timp, se cultivă la nivel de massă idea potrivit căreia unii sînt frumoşi şi muncitori, iar ceilalţi sînt urîţi, puturoşi şi beţivi, creîndu-se o falie imensă în mentalul colectiv. Adăugăm şi mişcări care cer independenţa bogatei Transilvanii faţă de leneşii de ,,mitici” şi moldoveni, şi treaba e ca şi făcută. În 2018, în loc să jucăm meciul cu nr. 100 la Arcul de Triumf, vom sta precum cei laşi şi proşti, care, în 1940, au semnat ruperea ţării.

Cam asta e realitatea. Nu ne minţim, doar gîndim puţin. Şi, peste toate acestea, mă întreb şi care a fost, de fapt, mesajul pe care Rusia l-a transmis României prin oferirea hărţii Moldovei Mari de către Putin, lui Dodon?

Din fericire, însă, pentru Ungaria, pentru Rusia, pentru Dodon şi restul lumii, românii dorm. Şi vor dormi pînă cînd se vor trezi luaţi noaptea din case şi duşi departe, aşa cum bunicii mei s-au trezit într-o noapte, prin anii ’50, luaţi pe sus, puşi în camion şi duşi în Bărăgan.

Voi, cei care acum sînteţi cozile de topor ale unor interese obscure, voi, cei care vă vindeţi în fiecare zi, atunci cînd o să vină ziua judecăţii, să procedaţi la fel cum s-a făcut în 1990: nu lăsaţi nici o urmă, ardeţi-vă dosarele şi orice hîrtie compromiţătoare. Românii dorm, dar uneori se întîmplă, foarte rar, să se mai şi trezească.

Tano

Amintiri despre Caragiale

in Polemici, controverse

,,O nuvelă à la Delavrancea”

Delavrancea obișnuia să se oprească în Berlin, în drumul său spre Paris, unde studia talentata sa fiică Cela, spre a-l vedea pe Caragiale. În cursul unei astfel de vizite, Delavrancea, înainte de a se îndrepta spre Caragiale, a lăsat la mine bagajele, fiindcă aveam locuința aproape de gară, iar el trebuia să-și continue drumul chiar în ziua aceea.

Cu o zi înainte de sosirea lui Delavrancea, Caragiale s-a sfătuit cu mine despre locul în care ar putea să dea un dejun, pentru a-i arăta „orientalului”, care venea din București, cum se mănîncă într-un oraș mare din Occident. Stabilisem un restaurant cunoscut, de lîngă gara de unde Delavrancea trebuia să plece.

În timpul dejunului, Delavrancea se arătă continuu nemulțumit de ,,menu”, care i se părea ,,prea german” și nu avea ,,grația” menu-urilor franceze. Ba peștele nu i se părea îndeajuns de proaspăt, ba sosurile nu erau reușite ș.a.m.d. Caragiale, iritat peste măsură de aceste observații, pe care el le privea ca adresîndu-i-se lui, personal, a deschis împotriva oaspetelui său o puternică șarjă, care nu era lipsită de invective și îi privea chiar pe membrii familiilor lor, absenți de la masa din Berlin.

Asistam, penibil impresionat, la acest dejun ,,amical”, și m-am simțit ușurat cînd am fost nevoit să mă duc la locuința mea, spre a-i aduce lui Delavrancea bagajul, căci se apropia ora plecării.

Înapoindu-mă spre gară, eram stăpînit de un sentiment de groază cînd mă gîndeam în ce stare de dezolare și dizolvare voi regăsi societatea, pe care am lăsat-o într-o surescitare nemaipomenită. Îmi făceam tot felul de planuri cum să introduc o notă de conciliere, cel puțin înainte de despărțire…

Dejunul se terminase, căci Caragiale și Delavrancea se aflau pe peronul gării, în așteptarea trenului. De departe, am putut observa cum amîndoi se aflau în jurul unei sticle cu șampanie, ceea ce mi-a dat curaj să mă apropii.

I-am întîlnit în cea mai tandră și duioasă atmosferă de prietenie: ,,Barbule, declara patetic Caragiale, să o știi, nu ai mai bun prieten pe lume ca mine”. La aceasta, Delavrancea răspundea cu aceleași efuzii de mare afecțiune.

Trenul sosește. Spre fericirea mea, asist la scena îmbrățișării de despărțire.

După aceasta, Caragiale mă invită la el și, de îndată ce am intrat în locuința sa, a luat ultimul număr din ziarul ,,Universul”, care sosise proaspăt, și înainte de a-l citi, s-a oprit parcă dinadins la ,,O întîmplare din Capitală” și adăugă, foarte grav și sentențios: ,,Doctore, să-ți dau o rețetă: cum se scrie o nuvelă à la Delavrancea. Îți pregătești de mai înainte un dicționar cu cuvinte luate din cronici și apoi înlocuiești fiecare cuvînt din «întîmplarea din Capitală» a ziarului, cu un cuvînt din cronici – și, iată, vei avea o nuvelă à la Delavrancea”.

Mi-a făcut impresia că, deși împăcat cu Delavrancea, totuși, Caragiale a ținut să se răzbune pentru neplăcerile avute în timpul dejunului.

DIMITRIE GUSTI

Despre furturi şi alte nimicuri

in Polemici, controverse

Citeam, deunăzi, despre furtul ultimilor 27 de ani, despre cum o industrie a fost desfăcută în mai multe pachete şi vîndută pe bucăţi. Mi-am amintit despre o campanie mass-media, care a durat ani de zile, în care cei care acum îi blamează pe politicieni ne băgau în cap, cu pîlnia, despre industria românească proastă, despre cum producea pe stoc şi că, de fapt, nu se producea nimic în ţara asta.

Îmi mai amintesc de faptul că tatăl meu lucra în trei schimburi şi avea doar o zi pe săptămînă liberă. Îmi mai amintesc că în anii ’80 se vorbea mult despre export şi despre achitarea datoriilor, ca explicaţie pentru faptul că magazinele erau goale. Pentru cei ca mine, ce spun acum sînt realităţi. Anii ’80 ne-au marcat, anii ’90 ne-au înceţoşat mintea, iar în zorii anilor 2000 am început să vedem realitatea. Poate că nici acum, în 2017, nu o distingem clar, dar sigur începem să vedem cît de mult am fost minţiţi, şi în ’80, dar mai cu seamă din ’90 încoace.

Cu cît începem să distingem adevărul de minciună, cu atît departamentele de PR ale celor care nu vor să vedem aruncă în noi cu diverse fumigene, astfel încît, la orice întrezărire a adevărului, să fim din nou orbiţi. Se vorbeşte acum despre coruptie, se discută despre imacularea unor politicieni, despre influenţă, despre furt şi lipsa bunului-simţ în politică. Nu mai există realitate, există doar televiziuni, Internet şi o realitate virtual generată, aşa cum ziceam, de PR-ul atotcunoscător şi atotprezent în lumea noastră de astăzi.

Vorbim despre justiţie şi condamnare mediatică. Vorbim despre şantaj şi legislaţie proastă. Vorbim despre politicieni şi procurori mai mult sau mai puţin corupţi. Vorbim despre lege şi aplicarea ei.

Toţi încep prin a spune, ipocrit sau doar interesat, că „au încredere în actul de justiţie”. Ei bine, eu spun că în zona justiţiei există oameni corupţi, şi mă refer aici şi la judecători, dar şi la procurori, există persoane care trăiesc din „zonele gri ale legii”, şi care nu vor fi prea curînd îndepărtaţi din sistem. Eu nu cred în corectitudinea actului de justiţie din România, mai ales cînd este vorba despre politică. Nu cred că acolo nu se fac încă presiuni şi nu cred că politicul nu influenţează deciziile judecătorilor. Cîtă vreme citesc despre un senator că primeşte bani „cu împumut” ca să influenţeze o decizie judecătorească, cîtă vreme văd procurori care dovedesc exces de zel cînd e vorba de un duşman al Puterii, şi nu reacţionează cînd e vorba de Putere, eu nu pot crede. Este o mizerie acolo, încît eu nu pot să acord credit justiţiei.

Prin urmare, nu pot acorda credit întregii clase politice din România, dat fiind faptul că ei sînt cei care au avut, au şi vor avea, poate, încă o perioadă, rolul de păpuşar al Doamnei cu balanţa. Sîntem executaţi mediatic şi justiţia acţionează selectiv. Ai furat o găină, mergi 3 ani la răcoare. Ai furat o ţară, se bucură de viaţă şi urmaşii tăi, dar şi tu.

Din păcate, însă, înainte de a fi o statuie frumoasă, sau o insignă la gîtul unui slujitor al ei, Justiţia este formată din oameni. Oamenii sînt puşi acolo de politicieni, iar despre ăştia nu ştiu cît mai pot spune că sînt oameni. Politicienii decid legile după care se guvernează o ţară, şi o fac în aşa fel încît să le fie lor bine, iar celor care nu sînt ca ei, mai puţin bine. Se vorbeşte despre separarea puterilor în stat şi se demonstrează, pentru a nu ştiu cîta oară, că e greu să transpui în faptă o vorbă care dă bine doar în Constituţie. Acolo unde se întîlnesc oamenii cu banul public, există corupţie. Restul sînt amănunte de ordin juridic.

Tano

Trăind pe lîngă Istorie

in Polemici, controverse

Istoria este făcuta de oameni mari, iar măreţia lor se poate vedea doar de cei care îi privesc de la distanţă şi care îi pot aprecia la adevărata lor valoare. Cu cît eşti mai aproape de un om mare, cu atît măreţia sa îţi este opturată de însăşi înălţimea la care acel om se ridică. Oamenii cu adevărat mari sînt precum un munte, cu cît eşti mai aproape de el, cu atît mai puţin îl poţi vedea.

Partidul România Mare, un partid care a fost în primul rînd al românilor, şi-a cîştigat locul în Istorie, prin forţa celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, dar a căzut în anonimat atunci cînd cei care au trăit alături de măreţia lui Vadim au crezut că o dună de nisip este, de fapt, un munte.

Cei care au rămas la cîrma PRM, oameni mici şi fără valoare politică, au dedus că pot duce pe umeri o povară pe care Corneliu Vadim Tudor o purta cu uşurinţă, dar şi cu responsabilitate. Slugile de ieri au ajuns stămpînii de azi peste un partid mort odată cu liderul său. Pentru că a face Istorie nu este pentru oricine, cu atît mai puţin pentru nişte amatori în ale politicii, cărora le place să se întîlnească, să discute, să decidă, să se dea importanţi. Dar nici cea mai importantă reuninune a lor nu s-a ridicat vreodată mai sus de Poiana lui Iocan, a lui Moromete. Pentru că ei nu sînt politicieni. Sînt nişte nulităţi care, printr un accident, au ajuns să se creadă dulăi. Aceşti cetăţeni turmentaţi de beţia unei puteri ipotetice, nu se ridică nici măcar la inteligenţa nativă a ţăranului român din Moromeţii, dar se înscriu cu succes la masa de aprecieri a lui Cocoşilă şi la acel „eşti prost!” cu care el îi gratula pe oamenii mici.

Ei sînt exemplul eşecului. Ei sînt groparii unui partid care, aşa cum am spus, a fost, în primul rind, al românlor. Ei sînt cei care au distrus, poate, ultima linie de apărare a ceea ce însemna filonul naţionalist din România. Pentru că, aşa cum se observă, în acest momnt, în această ţară greu încercată, nu a mai rămas nimeni care să ridice glasul în apărarea românilor. Odată cu dispariţia lui Vadim, şi, implicit, a PRM din arena politică, vocea patrioţilor nu se mai aude, nu se mai ridică la înălţimea celui care a fost Tribunul.

Poate că PRM va mai exista. Poate, din contră, că va fi radiat pînă la urmă din registrul partidelor şi îi va asigura acestui partid, puternic cîndva, o ieşire onorabilă din scenă.

Cert este că acum, prin cei care l-au dus în derizoriu, Partidul România Mare merge pe lîngă Istorie, avînd ca destinaţie o ladă veche, prăfuită, pe care scrie „gunoi”.

Vulturul Cruciat

Ambiguitatea unor decizii proaste

in Polemici, controverse

Forţa unei naţiuni se află, printre altele, şi în capacitatea acesteia de a se mobiliza în faţa unor ameninţări directe. Din păcate, însă, acest capitol, cel a perceperii şi definirii conceptului de pericol este prost sau slab interpretat de către marea majoritate a românilor. Am rămas, probabil, la un nivel destul de scăzut al alarmei, cînd ideea de pericol se asociază doar cu război, violenţe de stradă sau terorism.

Aşa cum citeam într-un ziar de prin 1877, chiar şi acolo se spunea clar că „o naţiune poate să fie cotropită atît militar, cît şi cu forţa banilor”. În tot acest timp, noi nu am reuşit să „pătrundem” în acest mister, în acest labirint al vinderii pe bucăţi a unor importante şi strategice obiective economice, mai ales că acest lucru se întîmplă la adăpostul unor fumigene PR-istice. La şcoala comunistă se învăţa că noi am fost grav exploataţi de către ţările puternice şi una din realizările regimului de pînă în ’89 consta în deţinerea valorilor naturale ale ţării. Acum, realitatea este alta, am revenit la locul rezervat de istorie. Să fim ieftini acolo unde nu e cazul şi scumpi cu cine nu trebuie.

Incapacitatea României de a se mobiliza în faţa unor nedreptăţi se datorează forţei unui sistem intern sau extern, după caz, de a subjuga psihic acest popor şi a induce ideea de neputinţă. Capacitatea de reacţie este anulată, din start, chiar de către cei care, în mod normal, trebuie să se sesizeze şi să acţioneze în interesul Naţiunii. Nu există nici un fel de dorinţă, la nici un nivel, de a face cumva ca lucrurile să fie favorabile românilor, iar cei care conduc destinele ţării se apleacă spre popor doar la alegeri, sau atunci cînd au nevoie expresă de aprobare pentru a se menţine la putere. România este paralizată şi doar un şoc major, cum a fost ieşirea în stradă, timp de mai multe zile, a populaţiei de pe tot cuprinsul ţării, şi nu numai, ar putea să o scuture, să o mobilizeze.

Am spus mereu că România va deveni un stat puternic atunci cînd cei care trăiesc în acest spaţiu vor avea puterea de a identifica Interesul Naţional şi vor lupta pentru el. Pînă în acest moment, nu am văzut nici un român care să iasă în stradă doar pentru că el consideră că Interesul Naţional o cere. Românul iese în stradă doar dacă interesul lui de grup restrîns, profesional sau social, adică interesul lui privat, o cere. Românul va ieşi mereu în stradă dacă salariul îi este micşorat sau dacă pătura socială din care face parte este ameninţată cu o scădere radicală a nivelului de trai. Românul iese în stradă doar dacă lui, familiei sau grupului din care face parte i se întîmplă lucruri neplăcute. Dacă, însă, Interesul Naţional, altul decît războiul, intern sau extern, economic sau politic, o va cere, românul nu luptă şi nici nu va lupta, considerînd că nu este treaba lui. Guvernarea ultimilor 27 de ani a reuşit să aducă această stare de blazare şi inactivitate, lucru care ne costă şi ne va costa mult dacă nimic nu se va schimba.

Atunci cînd România va reuşi să se mobilizeze şi să reacţioneze la stimulii naţionali, de interes strategic sau din prietenie cu alte state, atunci românii vor cîştiga respect faţă de ei înşişi, cît şi din afară. Cînd noi ne vom opune politicii de jaf naţional a politicienilor, cînd vom ieşi în stradă pentru că nu avem autostrăzi, cînd o să strigăm că vrem drumuri bune şi un sistem de sănătate curat, cînd vom cere mai multă responsabilitate politică, în plan intern şi extern, atunci noi vom fi pe drumul cel bun. Nimeni nu are să vină să militeze pentru noi, nimeni dezinteresat. Noi trebuie să ne aparăm interesele noastre, atît în plan intern, cît şi extern, noi trebuie să fim verticali în faţa provocărilor, chiar dacă globalizarea este cuvîntul de ordine în această perioadă.

Cînd România se va trezi, cînd nu are să mai fie această masă amorfă pe care cei de la putere o mînuiesc precum o plastilină, cînd românul va înţelege că de el depinde bunăstarea lui şi a familiei lui, cînd va ieşi în stradă deoarece el crede că vecinului lui i s-a făcut o nedreptate, ei bine, atunci România va fi pe drumul cel bun. Cînd vom ieşi în stradă pentru că vedem că de 27 de ani încă se mai moare prin spitale din motive de proastă administrare, cînd vedem că autostrăzile nu se fac din motiv de şpagă, cînd observăm că politicienii se îmbogăţesc şi ne mint că are să fie bine, cînd vom deveni liberi cu adevărat şi dedicaţi Interesului Naţional, cînd vom înceta să ne plîngem de milă şi să arătăm cu degetul în altă parte, ei bine, abia atunci să ştiţi că sîntem pe drumul cel bun.

Privind peste gard, privind prin vecinii noştrii şi prin Europa, vedem cum oamenii sînt vii, ei reacţionează la nedreptăţi, chiar dacă nu îi afectează direct. Lumea se mişcă, oamenii încep să înţeleagă că viaţa, asta pe care o ştiu ei, este în schimbare. Noi ce mai aşteptăm?

Tano

Rusia, copilul traumatizat al lumii (3)

in Polemici, controverse

SUA fac ce ştiu mai bine, PR şi mişcări de trupe pe marginea scenei, iar Rusia îşi încordează muşchii la marginea terenului, negînd că are jucători în ring. În timp ce oamenii se adună şi manifestează pe altarul schimbărilor, cancelariile îşi urmează interesele. Pentru că Europa şi SUA nu iubesc ţările din estul continentului. Nu, ei iubesc piaţa de desfacere şi terenul de joacă pentru soldăţei.

La rîndul ei, Rusia, acest continent cu popor traumatizat, face singurul lucru pe care l-a învăţat în ultima sută de ani – pune baioneta la armă şi ia poziţia de atac. Rusia nu s-a maturizat încă în ale capitalismului, şi ruşii încă nu ştiu că orice „război modern“ se cîştigă, în primul rînd, mediatic, şi abia după, şi doar dacă e cazul, militar. Or, Rusia pierde şi a pierdut, mai mereu, acest gen de războaie, chiar dacă, uneori, a mai şi cîştigat. Un exemplu în acest sens îl constituie Criza Rachetelor, din anii ‘60. Mediatic vorbind, URSS-ul de atunci a pierdut, pentru că şi-a retras rachetele. În realitate, însă, Nikita Sergheevici Hruşciov a cîştigat, pentru că John F. Kennedy şi-a retras rachetele nucleare din Turcia. Şi atunci, ca şi acum, ruşii nu ştiu să manipuleze presa, aşa cum ar fi necesar într-o societate în care oamenii se hrănesc cu informaţiile de la TV, şi mai puţin cu lecţii de drept internaţional.

Iată de ce SUA, care în ultimii 20 de ani au la activ zeci de mii de victime în rîndul civililor din teatrele de operaţiuni militare, şi alte mii pe scenele unor războaie civile „nevinovate”, au o imagine bună din punct de vedere al percepţiei publice, în timp ce Rusia, în afară de excesul militar din Cecenia şi Georgia, este privită ca un factor negativ de lumea civilizată.

De ce, oare, se întîmplă acest lucru? E simplu: pentru că Occidentul, SUA, în mod special, au înţeles că factorul mediatic este foarte important într-o economie capitalistă, acolo unde adevăratul rege se numeşte „Profit“. Ei au înţeles un lucru: cine are informaţia şi, mai ales, cine o distribuie, are adevărata putere, în timp ce adevărul poate să mai aştepte atunci cînd nu apar interesele celor care-l manipulează. Moscova nu a înţeles că are nevoie de o adaptare la realităţile capitalismului. Moscova nu a înţeles că nu este nevoie doar de cîţiva îmbogăţiţi, care să defileze cu cele mai scumpe yachturi.

Moscova are nevoie de ceva materie cenuşie. Moscova, Rusia, de fapt, are nevoie de un nou Petru cel Mare, care să plece în pribegie prin Occident, să vadă adevăratele valori ale Europei, nu cele de la TV, şi să încerce să le implementeze în propria ţară. Pentru că, fără o astfel de adaptare, Rusia riscă să fie izolată în plan mondial, fără ca ea să facă nimic care să oprească acest lucru.

În ultimii 27 de ani, Rusia s-a limitat doar la a accepta imaginea pe care Occidentul i-a oferit-o imediat după căderea Cortinei de Fier. În toată această perioadă, cu mici excepţii, tot ce înseamnă rus în filmele occidentale se traduce ca fiind un tip dur, de obicei chel, cu multe tatuaje şi destul de needucat. Imaginea rusului proiectată pe ecrane, dar şi în minţile oamenilor, a devenit gangsterul perfect, cel care bagă oamenii buni la tocătorul de carne, cel care aruncă lumea în aer de cîteva ori, şi cel care violează femei şi fură ceasurile oamenilor. Asta este imaginea cu care ne-am obişnuit să tratăm cînd este vorba de rusul începutului de mileniu.

Totodată, cultura rusă – Tolstoi, Dostoievski, Gorki, Balanchine, Glinka, Teatrul Balşoi – a fost ascunsă în spatele unei altfel de cortine, astfel încît tînărul copil care se naşte acum în UE, sau prin SUA, va avea deja ştanţată pe creier imaginea unei Rusii barbare.

Ziceam că, în 1990, Războiul Rece nu a murit, ci doar s-a transformat. Pe zi ce trece, realizez că, de fapt, de 26 de ani asistăm la o ofensivă mediatica a Occidentului împotriva unei Rusii aflate în derivă, fără valori şi fără bani. Rusia, de care mulţi sînt cei care se separă acum, nu este nici pe departe acel factor negativ pe care Vestul încearcă să ni-l inoculeze. Ea este precum un adult cu o copilărie nefericită. Nu a fost iubită de nimeni, încă de cînd s-a născut, şi acum refuză să socializeze cu ceilalţi, pentru că, în realitate, îi este frică să nu fie din nou rănită. Rusia este o ţară traumatizată. Atît ca stat, dar mai ales ca popor. Şi dacă nu va fi tratată ca atare, altă soluţie nu va avea în viitor, decît să facă tot ceea ce ştie ea mai bine, să reacţioneze militar!

Rusia, copilul traumatizat al lumii (1)

in Polemici, controverse

De ceva timp, să fie ani, Rusia încearcă să recupereze terenul pierdut în 1991, cînd a fost declarată înfrîntă în primul război rece al omenirii, cel puţin primul recunoscut oficial. Au fost ani, au fost şi sînt provocări. Atît pentru acest continent numit Rusia, cît şi pentru celelalte ţări, în special cele vecine. Sentimentele noastre, ale vecinilor, privind „marele Urs”, aşa cum o alintăm pe Mama Rusie, sînt, pe de o parte, de compasiune, cînd e vorba de popor, dar şi de ură, cînd e vorba de amintirile care, într-un fel sau altul, acest stat ni le-a încrustat adînc, lăsînd cicatrici încă nevindecate în istoria recentă.
Atît pentru noi, dar în special pentru Rusia, Secolul XX a fost unul traumatizant. Şi asta fără să săpăm prea adînc. Ne amintim că a început cu o înfrîngere usturătoare la Port Arthur, în 1904, în care flota rusă din Pacific a fost nimicită de japonezi. Ne amintim că a continuat cu Revoluţia din octombrie, sau noiembrie 1917, în funcţie de calendar, urmată de un război civil. A fost un Stalin, care a ucis în jur de 38 de milioane de ruşi. Acelaşi Stalin care, prin anii ’30, a înfometat o regiune întreagă din Ucraina, doar ca să vadă dacă oamenii pot să trăiască cu aer, şi, nu în ultimă instanţă, a fost şi un Hitler, supranumit, mai nou, un mic dictator contemporan cu Stalin.
Şi problema Rusiei nu s-a oprit aici. A continuat şi după cei 28 de milioane de ruşi ucişi în Marele Război, cînd a decis să adopte mecanismul unui imperialism comunist, al unei dictaturi şi al unui proletariat poate prea infantil, care să înţeleagă ce se întîmplă, de fapt, cu el. Au fost şi momente frumoase, dacă e să vorbim de cucerirea spaţiul cosmic apropiat, cele 5 minute de glorie care s-au consumat, însă, prea repede, ca să poată să mai conteze la bilanţul final. S-au înarmat pînă în dinţi, speriaţi că o să vină cineva care să le preia bogăţiile şi s-au baricadat în spatele unei Cortine de Fier, în speranţa că nimeni nu are să-i facă să scape din mînă micile ţări care au fost lăsate de izbelişte la Yalta.
Şi pentru ca totul să fie perfect, finalul de secol i-a găsit pe ruşi exact aşa cum i-a întîlnit: în genunchi. Au fost înfrînţi şi au căzut în patima unui capitalism pe care, privind din afară, oricine poate afirma că ruşii nu au reuşit să-l înţeleagă. Asta pentru că, pe de o parte, ei nu l-au cunoscut niciodată şi, pe de altă parte, există serioase motive să credem că nici măcar nu au încercat vreodată.
Dacă e să privim cu atenţie ultimele două decenii, dacă e să analizăm politica lor atît externă, cît şi cea internă, modul lor de a vedea lumea în raport cu statele Occidentale, observăm că, de fapt, în 1991 nu s-a pus capăt războiului rece. Nu, nici pe departe. A fost doar intrarea lui într-o nouă fază. Pentru că oricît de mult ar vrea Occidentul, SUA în primul rînd, ca Rusia să gîndească altfel, acest lucru nu este posibil. Poporul rus are valori pe care noi, europenii, nu le vom înţelege niciodată.
Rusia se află într-o criză de indentitate şi încă nu înţelege că pentru a se adapta la noile criterii ale civilizaţiei, are nevoie de un nou Petru cel Mare, care, înainte de a domni peste Imperiu, trebuie să umble cîţiva ani prin Vest, pentru a înţelege noile valori, pe care aşa-numita Lume Liberă le promovează. Rusia a rămas agăţată în timp, cu gîndul la un viitor incert, dar cu ochii spre un trecut pe cît de fals, pe atît de roşu.
Politica internă a Rusiei lasă mult de dorit, iar politica externă este învechită. Ei încă mai cred că dovezile şi vorba bună ar putea să mai însemne ceva, într-o civilizaţie în care politica nu este decît imagine. Ei încă nu au înţeles că nu contează care, de fapt, este adevărul, contează ce se spune la TV. În ciuda unui aparat de propagandă pe care, în mod sigur, îl au, Rusia de fapt habar nu are cum să gestioneze un conflict, mai mult sau mai puţin intern, atîta vreme cît totul ţine de mediatizare. Ruşii au rămas la stadiul militar al problemei, în condiţiile în care Occidentul apelează la modalităţi mult mai puţin costisitoare, dar foarte eficace: finanţele.

(va urma)
Tano

ARTA MISTIFICĂRII (4)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Arta scrierilor antice (1)
Primele „manuscrise” din istoria umanităţii erau scrise pe tăbliţe confecţionate din lut ars, tăbliţe cerate, frunze de palmier (în orient), papirus (Egipt), piei de animale şi, mult mai tîrziu, pergamentul – apărut în Pergam, în timpul regelui Euthes, 197-159 î.Chr. Cert este că manopera implica foarte multă muncă, materialul fiind dependent de condiţiile de mediu – în zone cu exces de umiditate sau uscăciune, se afla mereu sub ameninţarea degradării climatice. Şi dacă ne gîndim că pentru un manuscris de căteva pagini actuale erau necesare zeci de tăbliţe, ne putem imagina dificultăţile datorate nu doar pregătirii materialului şi scrierii în sine, dar şi depozitării şi păstrării lui, iar calvarul nu se opreşte aici, fiindcă un manuscris vechi, ajuns într-o anumită stare de deteriorare, trebuie reprodus (copiat), deci, altă muncă, dar şi alte probleme. Să facem un mic exerciţiu de imaginaţie: ne aflăm în Secolul II î.Chr. şi avem de copiat un manuscris vechi de trei secole, asta în contextul în care totul se face manual şi, fiindcă în Antichitate este exclusă nu doar posibilitatea, dar şi ideea de multiplicare, avem la dispoziţie doar originalul, aflat într-o oarecare stare de deteriorare. Facem abstracţie de toate operaţiunile necesare pregătirii materialului de scris (operaţiuni pentru care, fie vorba-ntre noi, ne-ar pieri orice chef de a mai lucra!), şi începem munca. Aşadar, avem originalul, care tratează un eveniment istoric petrecut cu multe secole în urmă, dar, cu cîteva „pagini” (tăbliţe) deteriorate, ceea ce ne creează o mare problemă, fiindcă „povestea” noastră trebuie dusă pînă la capăt; în concluzie, avem nevoie de unele informaţii despre un eveniment petrecut într-o perioadă destul de îndepărtată în timp. Ce vom face? Vom apela la… „gura satului”, adică la acele persoane înzestrate cu talent de povestitor, care se găsesc în orice comunitate şi gata oricînd să-ţi ofere „informaţii” utile. Numai că în toată această poveste intervin nişte elemente noi: pe de-o parte, subiectivismul, trăsătură caracteristică fiecărui individ de a impune o notă proprie în descrierea unui eveniment; pe de altă parte, intervine acea nevoie de fabulaţie, de a adăuga elemente noi
într-o povestire. Aşa se face că manuscrisul nostru începe să aibă abateri serioase de la realitate, dar, nu vă grăbiţi, e doar începutul!
Am convenit că diferenţa de timp (între scrierea originalului şi transcrierea lui) este de trei secole; este o perioadă destul de mare, timp în care scrierea (alfabetul) a cunoscut o evoluţie continuă, aşadar, o altă problemă o întîmpinăm la descifrarea şi transcrierea manuscrisului vechi. Totodată, intervine şi diferenţa dialectală şi dacă avem în vedere că Grecia în Antichitate nu a existat ca stat unitar, fiind alcătuită din mai multe oraşe-stat, era firesc să nu existe o limbă şi o scriere unitare, iar pentru un atenian, a transcrie un manuscris alcătuit cu secole în urmă de un autor din Teba sau Sparta era o muncă ce presupunea existenţa unor erori. Imaginaţi-vă un grămătic al lui Mihai Viteazul (aşadar, oltean), încercînd să scrie, pe înţelesul oltenilor, letopiseţul lui Gigore Ureche: nu e imposibil, dar… destul de dificil. Ca să nu mai vorbim de traduceri unde apar, de obicei, foarte multe erori! Dar calvarul (scrierilor vechi) continuă, şi un alt element vine să completeze lista erorilor ivite în cazul transcrierilor: excerpta – prescurtările! În contextul existenţei unor manuscrise voluminoase, ceea ce necesita un mare volum de muncă, a apărut ideea prescurtărilor (excerpta), ceea ce însemna nu doar eliminarea unor texte din manuscris, dar, de cele mai multe ori, adăugarea unor propoziţii sau fraze noi, ceea ce ducea la interpretări eronate, sau chiar distorsionarea adevărului. Aşadar, toate aceste elemente, luate împreună sau separat, au avut „darul” de a modifica, parţial sau substanţial, adevărurile istorice expuse în manuscrisele originale.

(va urma)
Sinel Tudosie

Balsamuri spirituale (8)

in Polemici, controverse

Ling W.Y către A.D.: „Mă uit la europeni, îi ascult, cred că ei nu înţeleg ce este viaţa. L-au inventat pe diavol: lăudată fie-le imaginaţia. Dar de cînd diavolul a murit, europenii par să fie înrobiţi unei şi mai înalte divinităţi a dezordinii: spiritul. Al vostru este alcătuit atît de ciudat încît, din viaţă, voi nu înţelegeţi decît frînturi. Veşnic vă îndreptaţi spre un scop, şi altceva nu mai ştiţi. Vreţi să învingeţi. Dar ce găsiţi sub bietele voastre victorii? Noi, chinezii, vrem să ne înţelegem viaţa numai în ansamblul ei. Nu pentru că l-am putea cunoaşte. Dar ştim că acest ansamblu depăşeşte fiecare act al nostru, şi trebuie să-l depăşească. Tot aşa cum, descoperind într-un vraf de schiţe vechi desenul unui braţ, şi neştiind nimic despre aceea care i-a fost model, voi ştiţi că el se prelungea printr-o mînă; noi ştim şi simţim că, după fiecare act, indiferent de importanţa lui, o viaţă încă ascunsă îşi propune ramificaţii fără de număr. Viaţa este un şir de posibilităţi, din care plăcerea sau tendinţa noastră secretă este să alegem şi să împodobim… Din creierul nostru, nu vrem decît să facem spectatorul propriului său joc, necurmată modificare a Universului. Ştiu că asta vi se pare zădărnicie. Jocurile umbrei pe care o face tot ceea ce poate să sustragă lumii un spirit rafinat şi ceea ce lui însuşi îi propune lumea în şoaptă, mi se par totuşi singurul spectacol de care s-ar putea interesa un om civilizat fără să-i fie ruşine. Voi aţi încărcat universul cu nelinişte. Ce înfăţişare tragică aţi dat morţii! Un cimitir dintr-un mare oraş din Europa trezeşte în mine sentimente hidoase. Mă gîndesc la cei pe care îi vedeţi desigur astăzi, la ţarcul morţilor unde cîte o pasăre tăcută străjuieşte liniştea mormintelor prietenoase… Din acest pămînt al morţilor îmbibat cu duioşie, doar două sentimente se înalţă pentru noi: durerea şi frica. În povestirile voastre populare, moartea este însuşi simbolul groazei. Ce departe sînt de voi giumbuşlucarii drăcuşori verzi şi galbeni, dragonii care se înfoaie cînd îi mîngîi şi toţi monştrii blînzi din alaiul pe care îl trage după sine, fără să-i tulbure măreţia, moartea asiatică! Pentru că acea influenţă constantă a morţii, pe care europenii au crezut că o desluşesc, în China, nu-i decît iluzie şi nebunie. Mormintele nenumărate în care, fără teama de-a făptui vreun sacrilegiu, lăsăm iepurii să-şi facă vizuinile, întăresc în noi un sentiment care n-are nimic comun cu sentimentul vostru faţă de moarte. Este o duioşie gravă. Fiecare dintre noi îşi venerează morţii ca simboluri ale unei puteri care ne învăluie şi ca unul dintre modurile vieţii, deşi, din viaţă, nu cunoaşte decît propria lui existenţă. Dar noi simţim această existenţă: ea ne domină şi ne modelează, fără s-o putem înţelege. Sîntem pătrunşi de ea, aşa cum sîntem oameni şi cum voi sînteţi geometrii, chiar ai Divinităţii… Timpul este ceea ce voi faceţi din el, iar noi sîntem ceea ce face el din noi. Am petrecut o bucată de timp la Roma. Am simţit din plin farmecul acestei frumoase grădini de anticar lăsată în paragină, căreia ultima divinitate latină i-a dăruit armonia cam aspră pe care voi o numiţi stil. Dar, cu toate că Roma ascunde cîteva dintre cele mai profunde subiecte de meditaţie tăinuite de Europa, n-am găsit sufletul acela pe care îl au atîtea oraşe mai solidare, iar această absenţă m-a dezamăgit. M-am emoţionat, totuşi, în faţa acestor peisaje, unde amintiri clasice încearcă zadarnic să organizeze un vid infinit, unde templele se înconjoară cu o curte de coloane sfărîmate şi de biserici jalnice pline de minunăţii: dar n-am putut învăţa să descopăr aici sentimentul care, pentru noi, dă cu adevărat preţ locurilor odinioară preferate. Cele cîteva rămăşiţe de ziduri, care arată unde a fost odată Cartagina, m-ar fi dezamăgit mai puţin decît această împerechere de portice şi dughene, de coloane înflorite şi prăvălii, decît acest spaţiu vast în care ruinele Forului se proiectează pe un fundal de case romantice, dominate de drumuri ilustre. De la Palatul lui Hadrian la negustorii de vechituri care, de-a lungul Tibrului, ascund atîtea frumuseţi mutilate şi la cofetăriile cu oglinzi decorate care reflectă simbolurile în piatră ale Voinţei, totul face din oraşul acesta, căruia i-aţi impus legile voastre, imaginea dezordinii însăşi. Oamenii din popor dorm la umbră, în preajma Coloseumului pustiu. La ce bun, gîndeam, să te înflăcărezi în faţa puterii, dacă nu eşti împărat? Ce lucru frumos e un mare imperiu, dar cît de frumoasă e şi căderea lui. Acest oraş te învaţă să slujeşti pentru a stăpîni. Acceptarea, de către o rasă întreagă a idealului care domneşte aici, are ceva josnic şi vulgar. Forţa este aceea care trebuie să slujească. Oricîtă slăbiciune aş bănui în strălucirea lui Timur Lenk, sau a lui Alexandru cel Mare, tot nişte barbari, o prefer umbrelor imperiale care, rînd pe rînd, aduc acestui fluviu sclipitor omagiul curajului lor strunit. Despre Atena, doar incertitudine. În oraşul nou, farmecul arbuştilor de piper domolea prea puţin nemulţumirea pe care mi-o provocau monumentele moderne. Oraşul antic, care mi-a arătat simbolul unui popor încununat de lauri, înălţat pe zidurile unei fortăreţe, m-a descumpănit: dar poate că nu există idee din cîte
mi-am însuşit în cursul acestei călătorii, care, prin legături obscure, să nu se fi fixat de coloanele acestea sfărîmate şi de orizontul aspru, şi să nu-mi fi amintit micul muzeu de la Acropole, unde un bătrîn soldat grec mi-a arătat cîteva pietre, care sînt cel mai elocvent simbol al Occidentului. Le iubea, le mîngîia ca un colecţionar
modest. Dar, şi mai mult, îi plăcea măslinul, din care
mi-a oferit o ramură în schimbul onorariului cuvenit“.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Casa lui Jupîn Dumitrache (1)

in Polemici, controverse

Nădăjduiesc că n-o să fiu întrebat: care Jupîn Dumitrache? Fiindcă dac-aţi face-o, n-aş putea decît să ridic din umeri: n-a existat, în oraşul acesta, în ţara aceasta, în continentul acesta şi-n toate celelalte, decît un singur Jupîn Dumitrache! Acela al lui Caragiale.
Fără îndoială că au existat – şi poate mai există, într-un fel sau altul, şi azi – numeroşi Dumitrachi, asemenea aceluia din ,,Noaptea furtunoasă”, ascunşi sub fel de fel de nume. Dar Jupîn Dumitrache este unul, sinteză a tuturor celor asemănători, filtrat pînă la refuz de dramaturg.
Iată cum a caracterizat C. Dobrogeanu-Gherea tipul social pe care l-a întruchipat în persoana lui Dumitrache geniul caragialesc: ,,Persoana de căpetenie în «Noaptea furtunoasă» este Dumitrache, zis şi «Titircă inimă rea», cherestegiu, comersant şi căpitan în garda civică. Jupîn Dumitrache este, într-adevăr, cel mai tipic reprezentant al mahalalei”. Şi, referindu-se la însemnătatea mahalalei în viaţa socială a epocii, Gherea precizează: „…dintr-însa iese burtă-verzimea îmbogăţită, burghezimea noastră naţională. Un crîşmar, un cherestegiu, îmbogăţindu-se cine mai ştie cum, ajunge bancher, lipscan, neguţător naţional”.
Nu este, credem, lipsit de interes să redăm aici portretul social-politic al lui Dumitrache, în dubla interpretare a lui Caragiale şi a lui Gherea: „…Jupîn Dumitrache este reprezentantul mahalalei, unul din reprezentanţii domniei banului, şi el îşi simte bine puterea, o cunoaşte chiar lămurit. Jupîn Dumitrache ştie, ori măcar simte, că toată mişcarea liberală este pentru dînsul. «Titircă inimă rea» ştie că Parlamentele lucrează pentru dînsul, că «Vocea patriotului naţionale», cu redactorul ei, Rică Venturiano, combate pentru dînsul, că «sfînta Constituţie», în sfîrşit, este pentru dînsul făcută. Ştie şi simte, de aceea, cu o mînă pe burta-i groasă, şi cu alta pe pungă, zice: «Noi sîntem popor, naţie…» şi, cu cel mai mare dispreţ, vorbeşte despre cei ce n-au bani. Funcţionarii mici, cu leafă puţină, sînt la dînsul «bagabonţi», «coate-goale», «maţe-fripte», şi dumnealui, stăpîn pe situaţie, dă mandate de arest împotriva bolnavilor, bate slugile şi, dacă nu-l umflă şi pe redactorul Rică, apoi pricina nu-i frica de a bate pe un scîrţai-scîrţai, ci pentru că «…eu deh!, negustor, să mă pui în public cu un coate-goale…». Un om sărac, pentru «Titircă inimă rea», este aşa de jos, încît, chiar cînd e funcţionar, e ruşine a-l bate. Şi «Titircă» este numai cherestegiu, dar oare ce va fi un jupîn de soiul acesta, mai bogat încă? Tipul jupînului Dumitrache e de mare interes”.
Aducînd pe scenă, în faţa unui public ahtiat după atacurile crunt batjocoritoare din revistele umoristice, ca şi după piesele de teatru cu cheie, comedia chiristigiului în curs de parvenire, cu flecăreala lui despre „popor” şi despre „onoarea de familist”, la fel de găunoasă şi de ridicolă în ambele cazuri, Caragiale nu a venit în conflict numai cu concepţiile şi aspiraţiile unei părţi din public. Spectacolul a dat naştere şi la reacţii personale, unele violente, din partea celor intraţi la bănuiala că dramaturgul îi zugrăvise pe ei în piesă. Astfel, bătut bine de ,,mitocan” la ieşirea de la teatru, cum singur recunoaşte, Caragiale, ca să-şi ia revanşa, face să apară în „Telegraful” (30 ianuarie 1879) cîteva rînduri „critice”, precum acestea: „După o călduroasă reclamă – meliora causae digna -, avurăm nefericita ocasiune de a constata valoarea acestei hibride inspiraţiuni ce depinge (ilustrează – n.n.) într-un mod foarte clar starea de infectaţiune ce caracterizează atmosfera morală în care trăiesc unele individe”. Parodia evidentă, stilul voit venturianesc, precum şi semnătura Nairolfus, adică invers Ion sufler, arată de unde venea, pieziş, batjocura…
Chiar dacă unii din aceştia se înşelau, modele vii fuseseră. Şerban Cioculescu, eminent exeget al operei caragialeşti, este categoric: autorul „n-a născut tipul, ci l-a avut sub ochi”, „l-a cultivat, poate, ca să-l prindă cît mai veridic, ca pe o «copie după natur㻓.
Împrejurările ne-au îngăduit să identificăm „modelul” de la care a plecat Caragiale, pentru ca, dintr-o imensă serie de personaje asemănătoare, să-l sublimeze în retorta artei sale pe Jupîn Dumitrache. Cetăţeanul „onorabil”, negustorul, „apropitarul“ de pe Calea Şerban Vodă, care, coincidenţă!, se numea tot Dumitrache şi pare-se că a avut necazuri conjugale asemeni celor din piesă, nu se suprapune, totuşi, întocmai lui Jupîn Dumitrache. După cum nici ridicolul Rică Venturiano – cu verbiajul său politic atît de stupid, încît pare inventat, deşi era un reprezentant autentic al gazetarilor epocii – nu este Caragiale însuşi, chiar dacă marele dramaturg i-a mărturisit cîndva, mai în glumă, mai în serios, lui Paul Zarifopol: „Mă, Rică sînt eu!…”.
Dar să-i vedem puţin originea clientului lui Ion Luca. El a fost un binecunoscut negustor de cherestea, anume Dumitru Nicolau, născut în 1825 şi decedat în 1900. Înfăţişarea lui fizică a fost aidoma reprodusă pe scenă, desigur, după indicaţiile precise ale autorului şi, de atunci, tipul, transmis de la un interpret la altul, a fost păstrat cu sfinţenie. Aşa cum se vede şi astăzi pe scenă, era un om voinic, de o statură impunătoare, şi se purta cu barbete în părţi. Se zice că n-ar fi fost un om ursuz şi că însuşi Caragiale era primit în casa lui… Dramaturgul i-a atribuit o poreclă, pe lîngă numele prea transparent, zicîndu-i „Titircă inimă rea”. Era porecla unui ciomăgaş electoral, care ieşise din anonimat cu 14 ani mai înainte, cu prilejul mişcării de răscoală de la 3 august 1865, cînd liberalii
voiseră să-l răstoarne pe Cuza, absent din ţară.
Soţia lui Jupîn Dumitrache, numită în piesă Veta, purta, în realitate, numele de Paraschiva şi era alintată Viţa. Căsnicia a sfîrşit prin divorţ. Sora Viţii – Ziţa în piesă – era, în realitate, Victoriţa sau, prescurtat, Riţa. Prototipul lui Chiriac tejghetarul, omul de încredere – care în piesă îşi uita legătura de la gît în patul Viţii, fără ca Jupîn Dumitrache să facă vreo supoziţie – era Gheorghe Berevoianu, ajuns mai pe urmă, şi el, mare negustor cherestigiu, cu depozitul în spatele Colţei. (Şerban Cioculescu nota undeva că moşierul Berevoianu, din Muscel, dorea, prin 1939-1940, să protesteze prin ziarul „România” faţă de „defăimarea” lui Jupîn Dumitrache de către Caragiale.) Nae Ipingescu ar fi avut ca model, îndeaproape urmat şi acesta, pe vestitul ipistat Sandu, din Dealul Spirii.

(va urma)
N. VĂTĂMANU (1973)

Implicarea lui Mihai Eminescu în evenimente istorice (3)

in Polemici, controverse

Serbarea de la Putna – 1871 (2)
Apoi, marele Poet Naţional a recitat, în faţa mormîntului voievodal, poezia „Doina populară“, prima versiune a poemei „Doina“ (unele ediţii recunosc de la 8 pînă la 12 versiuni! – n.n.). Momentul a produs o mare emoţie în rîndul audienţei, în care se infiltraseră adînc conştiinţa şi năzuinţa de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru pîn’ la Tisa”, aflate sub dominaţie străină: „De la Nistru pîn’ la Tissă/ Tot Românul plînge-mi-se/ Că nu mai poate străbate/ De-atîta străinătate…..“.// „Ştefane, Măria Ta/În mormînt tu nu mai sta/ Putna, locul gropilor/ Dă-l pe seama popilor…/ Tu te´nalţă din mormînt/ Şi-ţi vezi fiii unde sînt…/ Din Braşov pîn la Abrud/ Vai ce văd şi ce aud/ Stăpînind Ungurul crud/ Măi Corvine, măi Ioane“.
Proiectul „Dacia Mare“ (1)
După revenirea în ţară de la studii şi stabilirea la Iaşi, Mihai Eminescu începe să militeze fervent pentru reconstrucţia unităţii etno-politico-statale româneşti, implicîndu-se, cu mintea şi fapta, în pregătirea proiectului „Dacia Mare“. De fapt, primul pas în acest scop
fusese făcut încă din 1859, prin Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, însă înlocuirea lui cu un prinţ german (1866), a fost percepută, inclusiv de imperiile vecine, ca o intrare a noului stat în aşa-numita „ordine germană“.
Tînărul patriot a constatat cu durere că în calea proiectului respectiv se interpun două piedici importante: „elementul de disoluţiune“ – datorat demagogiei politicienilor români pe de o parte, precum şi „pătura superpusă“ (rezultată din amestecul „scursurilor orientale şi occidentale, fără tradiţii, fără patrie sau naţionalitate hotărîtă“), pe de altă parte.

(va urma)
Dr. ing. Ovidiu Ţuţuianu
Cercul scriitorilor ingineri din AGIR
(Asociaţia Generală a Inginerilor din România)
(Fragment din lucrarea „Mihai Eminescu
şi istoria“, Editura Daco-Română, Bucureşti, 2015)

„Dor de Brâncuşi“

in Polemici, controverse

Aşa se intitulează Expoziţia de pictură a Elenei Morozan, deschisă la Sala Foaier a Centrului Militar Naţional, din Bucureşti. Exponatele, prezentate într-o paletă variată, în care culoarea este parcimonios distribuită, îmbinîndu-se, în mod armonios, cu reprezentări ale operelor marelui Brâncuşi şi cu elemente din natură, pun în evidenţă nu doar genialitatea şi gîndirea profund românească a inegalabilului sculptor, ci şi frumuseţea creaţiilor lui.
Elena Morozan stăpâneşte bine desenul şi compoziţia, aşa încît tablourile sînt reuşite certe. Am reţinut, de pildă, farmecul deosebit al picturii în care statuia ,,Cuminţenia pămîntului” este plasată într-un colţ de natură mirific, pentru care autoarea foloseşte un colorit pastelat, propriu peisajului vară-toamnă. ,,Domnişoara Pogany”, o altă lucrare de
valoare inestimabilă a sculptorului-ţăran, aşa cum a fost numit Brâncuşi, este prezentată în mai multe ipostaze, în tablouri în care domină nuanţele de roz sau de albastru, alături de fragmente din ,,Coloana infinită”, ilustrînd talentul şi sensibilitatea cu care este, de fapt, înzestrat Poporul Român.
Preluînd cîteva dintre cele mai cunoscute amprente artistice ale sculptorului, Elena Morozan le plasează în aproape toate lucrările, uneori savant orchestrate şi inedit aranjate. Deşi reprezentările par fidele, pictoriţa reuşeşte să le modifice semnificaţiile şi, desigur, decorul. ,,Coloana infinitului” se află în mijocul unei păduri, devenind, potrivit criticului Lucian Strochi, ,,un arbore al vieţii, un arbore cosmic, un arbore gînditor, căci clepsidrele coloanei devin vertebre”. Dar poate cel mai important lucru este, după cum apreciază acelaşi critic, ,,demonstraţia implicită a artistei că arta nu are îngrădiri formale, că artele sînt complementare, că limbajul plastic este universal, că monumentul poate deveni miniatural”. Expoziţia pictoriţei Elena Morozan este un mod inteligent de a pune în valoare opera de neegalat a genialului Constantin Brâncuşi, cel care ,,a făcut piatra să cînte”.

ANTON VOICU

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (6)

in Polemici, controverse

În martie 1990 au avut loc aşa-numitele „evenimente” de la Tîrgu Mureş. De fapt, o rebeliune neo-horthystă, un pogrom anti-românesc, o tentativă de a sparge statalitatea română. În inima României, sub aşa-zisă administraţie românească. Numărul victimelor e confuz şi cu laşitate evitat a se preciza. Şi? Cu asta s-a terminat „marea arătură” împortiva românilor? Pentru o vreme, se pare că da. Dar crimele punctuale au continuat şi continuă.
Imediat după „evenimentele din martie 1990” de la Tîrgu Mureş, a fost asasinat, în plină stradă, reporterul de la postul local de radio, Petre Fontu (într-o emisiune, el apărase drepturile românilor asupra Transilvaniei). Bineînţeles, de către nişte „huligani, fără motivaţii etnice, religioase sau politice”. Principalul vinovat a emigrat în SUA, unde a fost foarte bine primit de diaspora maghiară de acolo. În aceeaşi perioadă, a fost asasinat românul Ionel Sand, fiindcă şi-a permis să intoneze pe stradă cunoscutul cîntec „Noi sîntem români”. Ambele anchete s-au împotmolit. Despre tînăra familie de români basarabeni unionişti Aldea-Teodorovici se ştie clar că au fost asasinaţi printr-o înscenare de accident auto. Un foarte ciudat alt accident auto a curmat viaţa marelui poet unionist Grigore Vieru. Să nu îl uităm pe apreciatul om de televiziune Virgil Tatomir. Cîteva din crimele de care se ştie. Şi multe altele trecute sub tăcere. În 2015, a fost dejucat un atentat terorist (cu bombă) al organizaţiei revizioniste „Ungaria 64” (cele 64 de comitate ale mult-doritei Ungarii Mari). Exemplele pot continua. Dar asasinatele punctuale, în paralel cu măcelurile în massă periodice, sînt o constantă pe meleagurile noastre. Asasinatele punctuale ostentative („să le intre în cap valahilor groaza…”), sau mascate prin… „erori medicale”, accidente, procese penibil înscenate ş.a.m.d. Cîteva exemple dintre numeroasele cazuri cunoscute şi mult mai numeroase necunoscute sau… trecute sub tăcere. În fond, şi această trecere sub tăcere e un soi de complicitate şi o garanţie a repetării ororilor.
În 1608, e asasinat mişeleşte marele voievod Mihai Viteazul, eroul şi liderul necontestat al emancipării popoarelor din Balcani de sub jugul otoman. De către fioroşii musulmani otomani? Nu! De către „fraţii” creştini europeni, elita austro-ungară! Iată, mai mare era teama şi duşmănia faţă de români, decît teama şi duşmănia faţă de otomani! Să continuăm: Horea, Cloşca şi Crişan; voievodul-martir Constantin Brâncoveanu şi fiii săi (latura etnică: suprimarea ultimei dinastii – cea a Basarabilor – autohtonă, ROMÂNEASCĂ, lăsînd cale liberă pentru slugile fanariote ale otomanilor); Tudor Vladimirescu. Asasinat de fioroşii şi sîngeroşii musulmani otomani? Nu! Ci de către fraţii creştini europeni greci. Şi mai departe: Mihai Eminescu, regele Ferdinand, Ion Brătianu (întregitorul de ţară), Corneliu Zelea Codreanu, Mareşalul Antonescu ş.a. Şi… un unicat în istoria mondială. Acel act oficial şovin, din 1473, numit „Unio Trio Nationum”, prin care etniile ungară, secuiască şi germană (saşi) consfinţeau alianţa şi solidaritatea lor în asuprirea şi reprimarea populaţiei majoritare din cadrul ACELEIAŞI UNITĂŢI STATALE: Principatul Transilvaniei.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (5)

in Polemici, controverse

Politica naţională în a doua jumătate a Secolului XX
Jocul intereselor politice din preajma celui de-al II-lea război mondial şi războiul însuşi au dat lovituri năprasnice realizărilor Direcţiei Naţionale. Rînd pe rînd, sînt smulse din trupul Ţării teritorii aflate în aproape toate punctele cardinale – Ardealul de Nord-Vest, Basarabia şi Cadrilaterul. Sentimentul naţional, ca întotdeauna în perioade de restrişte, renaşte în forma sa cea mai pură, exprimîndu-se îndeosebi prin devotamentul şi spiritul de sacrificiu al soldaţilor români în lupta lor, sub comanda bravului oştean Ion Antonescu (participant activ şi la Războiul pentru întregirea Neamului, 1916-1918), împotriva colosului comunist de la răsărit – U.R.S.S. Ulterior, aceiaşi soldaţi, sub altă comandă, luptă pentru dezrobirea Ardealului de Nord-Vest, a Ungariei şi Austriei. Jocul politic al marilor puteri funcţionează din nou în detrimentul României, care nu este admisă, la masa învingătorilor, cu drepturile depline pe care i le-ar fi conferit calitatea de cobeligerant, justificată de marile sacrificii ale Armatei Române şi ale Ţării.
Trădată în cîteva întîlniri majore ale marilor puteri, România se vede, practic, ocupată de U.R.S.S., pierzînd din nou Basarabia şi, pentru prima dată, Bucovina de Nord. În aceste condiţii extrem de grele, supuşi unei ideologii străine spiritului lor, românii au ţinut sus flamura sentimentului naţional. Acţionînd în conformitate cu Doctrina Naţională, unii oameni politici, chiar tributari, prin vocaţie, ideologiei comuniste, nu au uitat, asemenea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, că ei sînt „mai întîi români şi apoi comunişti”.
În sufletul Neamului Românesc dăinuie, aidoma unor răni dureroase, care se vor cicatriza foarte greu de-a lungul deceniilor, crimele comise împotriva a sute de mii de oameni de valoare, care au suferit sau au murit în temniţele regimului stalinist de ocupaţie, în pofida directivelor Kominternului, cu riscuri considerabile, un nucleu de politicieni şi militari români au acţionat efectiv pentru degajarea României din strînsoarea U.R.S.S. Rînd pe rînd, se obţin realizări practice, care au entuziasmat omenirea – cum a fost retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Ţării în 1958, dar şi schisme ideologice, prin care se aşeza Interesul Naţional înaintea unor abordări „internaţionaliste”. Mai întîi sub oblăduirea lui Gheorghiu-Dej, mai apoi sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, se creează premisele pentru renaşterea Doctrinei Naţionale, România fiind, după Iugoslavia, prima Ţară din lagărul socialist care s-a eliberat de jugul sovietic şi şi-a recucerit Independenţa politică, diplomatică, economică şi de acţiune pe multiple planuri.
Noi considerăm că respingerea planului sovietic Valev, stabilirea de legături diplomatice cu R.F. a Germaniei, păstrarea relaţiilor diplomatice cu Israelul, în 1967, refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei, în august 1968, şi denunţarea internaţională a acestei samavolnicii, menţinerea şi amplificarea legăturilor cu Occidentul, angrenarea în procesul de pace din Orientul Apropiat, Camp David, participarea la Olimpiada de la Los Angeles, sfidîndu-se restricţiile şi ameninţările imperiului sovietic aflat la apogeu, reprezintă decizii politice juste, în spiritul Doctrinei Naţionale şi că, pentru aceste decizii, conducătorii României din perioadele respective trebuie să aibă, chiar postum, un „bene-merenti” de la naţie, însăşi „dictatura de dezvoltare” va rămîne în anale ca o etapă cu mai multe dimensiuni pozitive, decît reprobabile.
În condiţiile interne şi externe nou-create după „anul de foc” 1989, ale schimbărilor geo-politice, în general, dar mai ales ca urmare a dezintegrării U.R.S.S., forţele naţionale sănătoase ale României au cunoscut un cadru de manifestare deosebit de spectaculos. Pe de o parte, spiritul nou, descătuşat, al vremurilor actuale a oferit posibilităţile şi pîrghiile legislative de afirmare a unor partide, organizaţii, fundaţii şi publicaţii naţionale. Pe de altă parte, s-a cristalizat rapid o Reacţiune agresivă şi eterogenă, formată din foşti dogmatici stalinişti, foşti promotori ai fascismului sau urmaşii acestora, alianţa extranatură, în care au intrat şi rămăşiţe anacronice ale monarhiei – un amalgam confuz şi cosmopolit, bine orchestrat din umbră, de unele Servicii străine. Nu-i de mirare că, în loc să asistăm la o adevărată descătuşare a „energiilor naţionale”, pe care o visa Vasile Pârvan la începutul Secolului XX, astăzi, la sfîrşitul acestui secol, societatea românească e zguduită de convulsii riscante şi de tentativele unora de a culpabiliza şi atrofia sentimentul mîndriei naţionale, ba chiar, mai mult decît atît, de încercările unor forţe stihinice de a dezmembra teritoriul României. Asemenea perioade au mai existat de-a lungul istoriei noastre, dar astăzi este pentru prima oară cînd încercările de anihilare a Naţionalismului sînt patronate şi plătite pe faţă de unele centre de presiune internaţionale. Într-o asemenea încleştare, Doctrina Naţională îşi poate proba vitalitatea şi, cu siguranţă, ea va ieşi învingătoare.
Cu spiritul său profetic, Dascălul Naţional Nicolae lorga a trasat jaloanele Naţionalismului luminat, care e menit să coordoneze viaţa şi munca generaţiilor de români: „Eu cred că a venit timpul să ne emancipăm de controlul şi frica Europei. Eu cred că a venit timpul să facem aici, la noi, politica noastră naţională, să întrebuinţăm în viaţa noastră numai elemente naţionale”. Noi avem convingerea că naţionalismul luminat nu e incompatibil cu democraţia. Dimpotrivă, ele se pot sprijini şi se pot pune în valoare reciproc. Marele ziarist transilvănean George Bariţ, care mărturisea că scrie cu călimara în dreapta şi cu Codul Penal în stînga, dădea, acum mai bine de 100 de ani, o definiţie Naţionalismului, valabilă şi astăzi, şi întotdeauna: „Naţionalismul înseamnă îngrijirea în prezent ca viitorul naţiunii tale să nu fie primejduit”. Sau, vorba lui Eminescu: „Sîntem români şi punctum!”. Pentru aceia care vînează pete în soare şi strîmbă din nas la tot ceea ce e românesc, vom apela, în mod natural, la orice dicţionar al limbii: dacă Patriotism înseamnă a-ţi iubi Patria, Naţionalism înseamnă a-ţi iubi Naţia. Nu altfel au trăit, trăiesc şi vor mai trăi, în spaţiile lor străvechi, şi alte popoare mîndre, ca francezii, englezii, irlandezii, italienii, spaniolii, nemţii, chinezii, japonezii, naţii cărora nu mai îndrăzneşte nimeni să le răscroiască Istoria şi să le mai dicteze cum să-şi ducă existenţa.

Sfîrşit
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 iunie 1991)

Idiocraţia unei Democraţii şchioape

in Polemici, controverse

Pe zi ce trece, profeţi mediatici bine plasaţi încearcă să ne convingă cît de avantajos este să fii democrat în România. Aşa să fie? Ziceţi că ne conduce poporul? Care popor? Cel înfometat atît la nivel social, cît şi intelectual? Cine stabileşte care partid va guverna această ţară? Cei care votează, aşa scrie în manual. Păi cine votează? Cine s-a dus, de fapt, la vot în România?
În primul rînd, sînt cei care au avut interes direct ca un anumit partid să ajungă în Parlament. Aici vorbim de clanuri întregi de politicieni, cu neamuri, amante şi angajaţi direct sau indirect. În al doilea rînd, îi avem pe cei care lucrează în administraţia de stat sau cea locală, cu interes maxim ca nimic să nu se schimbe. Să nu-i uităm nici pe cei din mediul rural, cei care în ziua de votare s-au trezit dimineaţa şi, proaspăt raşi, precum Moromete în Poiana lui Iocan, şi-au luat jumătatea mai bună la braţ, şi au mers să îşi facă datoria civică.
Într-o măsură din ce în ce mai covîrşitoare, au mers la votare şi tinerii, care nu au mai mult de 18 ani, acea generaţie viitoare care ţine pentru prima oară în mînă o ştampilă. Sînt tinerii entuziaşti, care îşi fac poze şi le pun pe Facebook sau Hi5, iar vara pică la Bacalaureat. Apoi, sînt cei care au fost cumpăraţi, într-un fel sau altul, de vreun partid. Ei sînt acei oameni de cuvînt care, odată ce au primit o pîine de mîncat, merg să-şi achite datoria. Ei sînt cei care au votat în favoarea unui partid sau altul, nu în funcţie de cum le-a dictat conştiinţa, ci de grosimea feliei cu care au fost cumpăraţi. Pentru ei, oameni prea săraci material sau doar cu duhul, nu contează cine se află la Putere, nici cine cu cine se aliază şi împotriva cui. Ei vor ca măcar o dată la 4 ani să aibă ceva în frigider. A fura un pachet de la un „barosan”, este singura lor consolare, pentru că în restul celor 4 ani nici măcar nu îl vor vedea pe stradă.
Ar mai trebui adăugaţi pe listă antreprenorii, acei oameni de bine ai partidelor, care au cotizat şi, într-un fel sau altul, vor să îşi recupereze investiţia. Apoi, într-o ultimă instanţă, îi avem pe idealişti, oamenii care cred sincer că votul lor a contat. Din păcate, sînt mult prea puţini, astfel încît într-adevăr să conteze la numărătoare.
În mare, cu aceste clase alegătoare defilăm. Nu mai există nebunia de la începutul anilor ‘90 de a merge la alegeri şi a vota acea Democraţie pentru care ne-am luptat pe străzi în ‘89. Acum, în România anului de graţie 2017, minoritatea dictează majorităţii. Minoritatea merge la vot să îşi exercite puterea cu care în decembrie 1989 a fost învestită, în timp ce majoritatea şi-a pierdut încrederea în sistem şi preferă să nu voteze. Cei care gîndesc, cei care au ajuns să intuiască ştiu că, indiferent de vot, vor fi conduşi de aceeaşi gaşcă. Indiferent ce culoare ar avea Puterea, ei ştiu că nimic, absolut nimic nu se va întîmpla. Atunci, în virtutea dreptului de a protesta, oamenii, care pe umeri posedă un cap, au stat acasă şi au privit circul lipsit de noimă la care, din 4 în 4 ani, fac alergie.
Aceasta fiind ipoteza, ce concluzii am putea trage în legătură cu Democraţia carpato-danubiano-pontică?
Cu ce mă încălzeşte pe mine, ca român, să ştiu că trăiesc într-o democraţie, atît timp cît altul dictează pentru mine? Cînd ştiu că votul meu nu contează şi nici cel al cîtorva milioane de români nemulţumiţi, cum pot eu să aduc laude sistemului? Cu ce mă ajută să ştiu că pot să înjur Puterea? Cu ce mă ajută să ştiu că pot merge în vizită la Casa Poporului şi să spun bancuri cu parlamentari? Pentru asta am fugit de acasă pe 22 decembrie 1989, am luat un ZB de la Primărie şi am mers să fac Revoluţia? Conceptul de Democraţie a fost, de multă vreme, tîlhărit de cei aflaţi la conducere ani şi ani. Democraţia a fost crucificată, în nici un caz ridicată la nivelul la care credeam că trebuie să fie, şi a ajuns să fie compromisă chiar de cei care trebuiau să moară pentru ea. Nici tinerii, nici nostalgicii, nimeni din acest spaţiu nu mai crede că în România există Democraţie. În România există doar voinţa de a fi la Putere, de a-ţi îmbogăţi neamul şi pe tine odată cu el şi, dacă mai e timp şi loc, să mai faci un pod peste o cale ferată, sau să reabilitezi un drum plin de gropi, pe care, eventual, mergi din 4 în 4 ani la colegiul de care aparţii. Cam asta este democraţia noastră şi nimeni şi nimic nu are cum să ne convingă pe noi, ca naţiune, că este un lucru bun. Pe plaiurile mioritice, Democraţia a fost transformată în Idiocraţie.

TANO

ARTA MISTIFICĂRII (3)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Scrierile antice
„Zeii au creat omul şi Lumea. Eroii civilizatori au desăvîrşit Creaţia…”, aşa a spus Mircea Eliade. Numai că zeii nu prea erau încîntaţi ca omul să aibă acces la cunoaştere, cel puţin aşa aflăm atît din mitul biblic unde Iahwe, zeul iudeilor (nicidecum adevăratul Dumnezeu, aşa cum vor alţii să credem!), îi pedepseşte pe primii oameni, Adam şi Eva, „fiindcă s-au înfruptat din «pomul cunoaşterii binelui şi răului» (cam răzbunător zeul iudaic, nu?), dar şi din miturile olimpice, unde Zeus îl pedepseşte (alt zeu nervos!) pe Prometheus, fiindcă le-a adus oamenilor «focul cunoaşterii»“. Cunoaşterea fiind determinată (aşa cum am mai afirmat) de curiozitatea omului de a explora şi înţelege microuniversul existenţial, iar rezultatele obţinute a încercat să le împărtăşească semenilor săi. În acest fel, a apărut nevoia de comunicare, realizată pe două căi: orală – transmisă de-a lungul timpului sub formă de legende şi tradiţii (din nefericire, catalogate drept manifestări etnografice şi ignorate de specialişti) şi scrisă – texte şi manuscrise antice, ele constituind un important izvor de informaţii istorice. Conform istoriei oficiale, primele texte scrise în spaţiul european apar începînd cu Secolul IX î.Chr. şi aparţin autorilor greci; atenţie, a nu se confunda cu primele forme de scriere, atestate în Mileniul VIII î.Chr. în spaţiul carpatic, ca de altfel şi primele scrieri – înformaţii ignorate, de altfel, de istoria oficială, fiindcă românului trebuie să i se cultive ideea că aparţine unui popor necivilizat şi barbar, care nu cunoştea scrierea, iar toate beneficiile civilizaţiei au venit din exterior, prin bunăvoinţa grecilor şi, ulterior, a romanilor. Demn de subliniat este faptul că se ignoră, cu bună-ştiinţă, faptul că înaintea autorilor greci a fost poetul Orpheu, get de origine, după cum ne informează Seneca. În versurile acestuia îl întîlnim pe Orpheu, care, la poalele munţilor Rodoppi, „cîntă pentru geţi”. Orpheu, participant la expediţia argonauţilor (1350 î.Chr.), va scrie poemul „Argonauticele”, din care se vor inspira, printre alţii, Apollonius, din Rhodos, şi Vallerius Fllacus; ignorat este şi poetul Olen din Lycia (cetate întemeiată de ionieni – geţii carpatici, în sud-vestul Asiei Mici după războiul troian), care la sfîrşitul Mileniului II î.Chr. scria despre cele două fecioare hiperboreene (Arge şi Ilytia), care au introdus în spaţiul grec cultul lui Apollo şi al Arthemisei, lucrări dispărute între timp.
Deloc întîmplător, dacă luăm în calcul că totul a fost canalizat de aşa manieră încît aportul geţilor în cultura antică să fie minimalizat complet, sau chiar şters, şi asta în folosul grecilor, autorii primelor mistificări din istoria umanităţii, care şi-au preluat cunoştinţele fie direct, prin contactul cu ionienii, aheenii, dorienii şi eolienii migraţi din spaţiul carpatic începînd cu Secolul XV î.Chr., sau pe filiera sumeriano-babiloniană şi, ulterior, egipteană (prin intermediul lui Solon). Concludentă în acest sens este afirmaţia lui Eugen Delcea: „Grecia antică este percepută ca o mare civilizaţie a Umanităţii. Dacă am extrage, însă, din ea contribuţia ionienilor şi traco-macedonenilor (toţi de origine getică – n.a.), ca şi influenţele primite de la egipteni, sumerieni (prin intermediul hittiţilor migraţi din Dobrogea), cretani (existenţi cu mult înainte de apariţia grecilor) şi chiar persani (erani, iranieni – arieni migraţi din Carpaţi – n.a.), din marea civilizaţie greacă n-ar mai rămîne mare lucru”. Tot grecii sînt cei care vor „muta” Olympul getic (Bucegi) în spaţiul grecesc, Caucazul (lanţul carpatic meridional, numit în Antichitate Căuca, sau Băcăuca) şi Colchida (Ţara colchilor = colţilor, conform lui N. Densuşianu), odată cu lărgirea ariei de explorare, în estul european; totodată, grecii vor prelua atît zeii geţilor, dar şi tradiţiile lor ancestrale, pe care le vor transforma în mituri olympice pe unele, sau le vor satiriza şi sataniza pe altele (ca de altfel iudeii, alţi mari plagiatori ai Antichităţii; vom aborda subiectul în articolele viitoare – n.a.). De altfel, istoricul grec Philos din Byblus (Secolul II d.Chr.) este destul de categoric: „Grecii şi-au atribuit lor înşişi mai multe fapte istorice din această epocă şi fiindcă autorii lor voiau să desfete urechile şi inimile oamenilor prin dulceaţa fabulelor, astfel dînşii au exagerat peste măsură lucrurile printr-o mulţime de ficţiuni şi înfrumuseţări”. Dar, aşa cum afirma Roberto Pinotti: „Povestea pe care ne-o prezintă istoriografia nu este nici adevărată, nici obiectivă…”, şi asta fiindcă… aproape întotdeauna alţii ne-au scris istoria! Să părăsim, însă, pentru moment, subiectul mistificărilor istorice, pentru a urmări un scurt istoric al evoluţiei acestei arte a scrierilor antice, fiindcă a fost cu adevărat o artă care a necesitat multă muncă, dăruire, sacrificiu, şi a cărei evoluţie s-a desfăşurat sub imperiul rigorilor vremii (timpului) şi vremurilor (oamenilor).

(va urma)
Sinel Tudosie

Balsamuri spirituale (7)

in Polemici, controverse

Rămasă singură după plecarea invitatelor mele (PRIMĂVARA, VARA, TOAMNA şi IARNA), am fost fericită cînd mi-am amintit că, pentru o oră, pot evada din lumea „reală“, vizionînd „Secretele de la Palat“ (serial coreean) în care – în raport cu Europa – totul diferă. Peisaje, oameni – toate lucrurile decurg de la sine. Nu sînt necesare explicaţii. Doar din privire sau un semn din cap, fiecare ştia ce avea de făcut. În viaţa mea am văzut sute de filme, acesta însă m-a marcat sufleteşte. Mi-am dat seama cît de „mică“ este lumea în care trăiesc şi, la finalul filmului, lacrimile îmi curgeau pe obraji cu părere de rău că nu voi mai avea unde să „evadez“. Personajele: Mi-Sil, Yu-Siu, Debak-Mon, Bi-Dam au dispărut de pe ecran, dar în conştiinţa mea au rămas vraja şi adevărul, esenţă a tuturor timpurilor, încrîncenarea după acel ceva dorit şi rîvnit, de acel ceva pe care nu-l ştie nimeni, pornind în războiul de căutare a adevărului cu sabia speranţei în inimă, unde se sting luminile vieţilor uitate, cînd Eternitatea scoate un oftat care înseamnă regret.
Visul meu de totdeauna a fost să vizitez China sau Japonia. Imposibil de îndeplinit, m-am mulţumit să cunosc cîte ceva despre ASIA din filme şi să citesc (în traducerea lui Modest Morariu) în „ISPITA OCCIDENTULUI“, de André Malraux, scrisorile francezului A.D. (care a dorit să-şi păstreze anonimatul) şi ale chinezului Ling W.Y. Acestea alcătuiesc un fel de eseu dialogat în care sînt comparate două lumi deosebite, o comparaţie care exclude referinţele materialiste sau anecdotice ale unui Robinson, cantonîndu-se pe mai multe planuri. Observarea directă a unei realităţi, nouă pentru fiecare dintre ei, declanşează în observator reacţii revelatoare şi consideraţii privind spaţiul său originar, astfel încît cunoaşterea altei tipologii culturale adînceşte, prin contrast, cunoaşterea celei căreia îi aparţine acum. În paralel, se arată imaginea unei Europe istovite de propriul individualism exasperant, o Europă care, spre deosebire de China tradiţională, a pierdut legătura cu Cosmosul.
Ling W.Y. către A.D.: „Văd în Europa o barbarie atent organizată, în care ideea de civilizaţie şi cea de ordine sînt confundate zilnic. Civilizaţia nu-i deloc un fenomen social, ci psihologic. Şi doar una singură este autentică: cea a sentimentelor. Ce să spun despre cele ale oamenilor din rasa noastră? Le studiez: caut să mă eliberez de cărţi. Ştiu că traducătorii noştri, oprindu-se la Balzac, la Flaubert, la naturaliştii francezi, la primele romane ale lui Goethe, Tolstoi, Dostoievski şi analizînd talentul lui Baudelaire, în dorinţa de-a face cunoscute moravurile Europei odată cu literatura ei, au dovedit înţelepciune şi multă grijă, dar aceştia sînt nişte creştini de excepţie, aproape nebuni, ca şi aceia care strigă şi plîng de durere, de la Emma Bovary la fraţii Karamazov. Şi totuşi, ce impresie de durere se înalţă din spectacolele voastre, din toate bietele făpturi pe care le văd pe străzile voastre. Activitatea voastră mă uimeşte mai puţin decît aceste chipuri mizerabile care mă obsedează. Suferinţa pare să lupte cu fiecare în parte: cîte suferinţe personale! Pe vremuri, credinţa voastră rînduia lumea cu dibăcie şi, oricîtă ostilitate ar trezi în mine, nu pot privi fără respect figurile aproape barbare în care s-a pietrificat, datorită ei, o mare şi armonioasă suferinţă. Dar n-aş putea imagina netulburat meditaţii în care toată intensitatea iubirii se concentrează asupra unui trup schingiuit. Iar Creştinismul mi se pare a fi şcoala de unde purced toate senzaţiile graţie cărora s-a format conştiinţa de sine a individului. Am străbătut sălile muzeelor voastre: geniul vostru m-a umplut de spaimă. Chiar şi zeii voştri, şi măreţia lor pătată, ca şi imaginea lor, de lacrimi şi de sînge, sînt însufleţiţi de-o putere sălbatică. Un destin tragic apasă pleoapele coborîte ale rarelor chipuri împăcate pe care aş vrea să le îndrăgesc: le-aţi ales anume, ştiindu-le sortite morţii“.
„Dar există şi imaginile noastre despre viaţă, care sînt o laudă voluptuoasă. Acestea mă apasă mai mult decît celelalte. Chiar nu simţi deloc că trebuie să aparţii unei rase împovărate de-o grea coroană de putere şi de suferinţă, pentru a te mîndri că ai descoperit un trup de femeie? O operă concepută asemenea celor pe care le admiraţi voi, o operă menită să emoţioneze pe cei care o pot gusta pentru acelaşi stil, acelaşi farmec sau aceeaşi putere este o operă minoră. Importanţa celor mai preţioase dintre sulurile noastre de mătase stă în putinţa lor de-a naşte în noi infinita diversitate a lumii. Altminteri, artele în sine sînt destul de lipsite de nobleţe. Le înnobilează însuşirea de a fi elementele unei purităţi desăvîrşite la moduri infinit de variate“.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Amintirile mele despre scriitorul Vasile Băran

in Polemici, controverse

Pe la mijlocul anilor ’50, cînd am primit un premiu în calitate de corespondent voluntar la ziarul ,,Scînteia tineretului”, am aflat de tînărul jurnalist Vasile Băran, care, alături de alţi colegi ai săi, se ocupa de rubrica, în mare vogă pe atunci, intitulată ,,Tinereţe, educaţie, răspunderi”. Mi s-a spus că punea mult suflet în cadrul redacţiei, dar şi pe teren, în deplasările pe care le efectua în ţară, pentru a cunoaşte nemijlocit viaţa tinerilor, activitatea de zi cu zi, preocupările şi felul lor de a privi munca, dragostea, familia.
După aproximativ 3 ani, mai exact în 1957, l-am cunoscut personal, la Cluj, în cadrul unei consfătuiri a tineretului, dumnealui în calitate de trimis al ziarului ,,Scînteia tineretului”, iar eu, pe atunci militar în termen, în calitate de corespondent voluntar al publicaţiei ,,Scutul Patriei”. În cele 2 zile cît a durat acel eveniment, am simţit că sîntem uniţi de acelaşi crez, că împărtăşim aceleaşi valori, şi anume: dragostea pentru adevăr, cinste, muncă şi dăruire. Şi acum, după atîta amar de vreme, la cei 83 de ani ai mei, îmi aduc aminte cu plăcere de efervescenţa discuţiilor şi de activitatea noastră în slujba societăţii, de acea atmosferă plină de entuziasm şi de voie-bună. Apoi, fiecare şi-a urmat drumul în viaţă. Eu am terminat stagiul militar şi am revenit la fabrica IOR, din Bucureşti, apoi am desfăşurat şi alte activităţi, pînă ce am ieşit la pensie, în anul 1990. Domnia-sa şi-a continuat munca la ,,Scînteia tineretului” şi la diverse reviste literare, perioadă în care a publicat mii de articole şi reportaje, iar activitatea sa de scriitor s-a concretizat în peste 60 de romane, nuvele şi povestiri.
Şi, iată cum, după 40 de ani, viaţa a făcut să ne reîntîlnim, ca ,,tineri” pensionari, la îndrăgita revistă ,,România Mare”, animaţi de aceleaşi idealuri: domnia-sa, ca semnatar al rubricii permanente ,,Microsioane” (gen literar al cărui inventator este, potrivit Istoriei Literaturii Române), iar eu, ca modest colaborator, cu articole pe teme sociale, culturale etc. În opinia mea, ,,Săptămîna pe scurt”, semnată de Alcibiade, pamfletele Tribunului şi ,,Microsioanele” lui Vasile Băran au fost ,,sarea şi piperul” revistei noastre de suflet, fondată şi condusă de marele om de cultură şi politician patriot, Corneliu Vadim Tudor. Am convingerea că şi acum, după ce a plecat la ceruri, ,,Nea Vasile”, cum îl numeam noi cu dragoste, ne priveşte dintre stele, alături de Vadim, cu gîndul că spiritul care i-a animat de-a lungul vieţii va dăinui în sufletul nostru, iar opera lor va fi prezentă şi în continuare în paginile revistei ,,România Mare”. Sînt sigur că ambiţiosul colectiv redacţional al curajoasei publicaţii va reuşi să o menţină, astfel, printre cele mai bune reviste săptămînale
româneşti.
ANTON VOICU

Mircea Eliade despre moartea absurdă a lui Mihail Sebastian

in Polemici, controverse

Aflu acum, noaptea, de la Radio România, că Mihail Sebastian a murit ieri, la 12,30, în urma unui accident de circulaţie. Vestea mă emoţionează prin absurdul ei. Mihai a trăit, fără îndoială, o viaţă de cîine în aceşti ultimi 5 ani. A scăpat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagărele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ceea ce a urmat după lovitura de stat din 23 august. A văzut căderea Germaniei hitleriste. Şi a murit într-un accident de circulaţie, la 38 de ani! Îmi amintesc prietenia noastră. În visurile mele, era unul din cei 2-3 oameni care mi-ar fi făcut Bucureştiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simţit aproape. Am cîştigat enorm din prietenia lui. Contam pe această prietenie, ca să mă întorc în viaţa şi cultura românească. Şi acum – s-a dus, călcat de o maşină! Cu el se duce încă o bucată bună, şi foarte frumoasă din tinereţea mea. Mă simt şi mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sînt acum dincolo… La revedere, Mihai!

MIRCEA ELIADE (mai 1945)

Remember Grigore Vieru

in Polemici, controverse

Cea mai înălţătoare clipă, pe care am trăit-o după Revoluţia din 1989, a fost în ziua de 6 mai 1990, cînd am participat la primul „POD DE FLORI” de la Iaşi-Ungheni, alături de membrii „LIGII CULTURALE PENTRU UNITATEA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI“, al cărei preşedinte era VICTOR CRĂCIUN.
Atunci l-am întîlnit pe marele poet GRIGORE VIERU, patriot înflăcărat, care a luptat, pînă la sfîrşitul vieţii, pentru unirea Moldovei cu Ţara-Mamă, România.
Cînd i-am prezentat un drag prieten, Petrişor Verne, care venise tocmai din Canada ca să-i ducă bunului său tată un pumn de ţărînă, să i-l presare pe mormînt, a fost atît de impresionat, încît mi-a zis: „Marine, scrie o poezie despre dorul de ţară”. Bucuria lui Petrişor Verne a fost imensă… Îndeplinise o rugăminte sfîntă a celui care-i dăduse viaţă, iar cînd şi-a luat rămas bun de la ilustrul poet Grigore Vieru, a lăcrimat, a vrut să-i sărute mîna, dar maestrul l-a oprit, l-a sărutat pe obraji şi i-a spus: „Drum bun, drag frate!”.

DOR DE ŢARĂ

Mă aplec smerit spre tine,
Bun pămînt al ţării mele;
Doamne, ţine-mă pe lume,
Dă-mi o mică mîngîiere!

Cu puterea Ta sfinţeşte…
Bruma asta de ţărînă,
Pe-al meu tată, pomeneşte!
Spre odihna lui din urmă.

Mirtul milei Tu-l presară,
Să-l îmbie cînd i-o duc;
Mult iubit-a Mamă-Ţară,
Că-şi doreşte-acest pămînt.

Şi-a plecat strîngînd la sîn
Un pumn umed de ţărînă;
Of!… lacrima bunul creştin
Pe mormînt are s-o pună.

Unde-aşteaptă-al lui părinte
Peste ţări… ocean şi mări…
Înviază-l, Doamne sfinte,
Să-l primească, dă-i puteri.

Să-l privească doar odată,
Şi în mîna lui să-l simtă,
Să-l sărute… sfîntul tată,
Că-i din ŢARA lui iubită.

Marin Voican-Ghioroiu

Implicarea lui Mihai Eminescu în evenimente istorice (2)

in Polemici, controverse

Serbarea de la Putna – 1871
Încă de la vîrsta de 17 ani, Eminescu s-a implicat direct în istoria Neamului său, prin publicarea, în revista „Familia“ (2 aprilie 1867), a poemului „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“, devenind principalul promotor al aplicării devizei „În unire e tăria“: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tînără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!“.
Ca student la Viena şi membru al societăţii „România Jună“, Mihai Eminescu s-a numărat printre organizatorii marii serbări de la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la tîrnosirea mînăstirii de către voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare. Din păcate, din cauza unor neînţelegeri între unii membri, societatea respectivă nu a mai acordat nici un fel de sprijin, astfel că efortul organizatoric a rămas pe umerii entuziaştilor Eminescu şi Slavici. Aceştia s-au adresat populaţiei şi autorităţilor româneşti pentru obţinerea de fonduri.
La evenimentul respectiv (decalat din 1870, din cauza începerii războiului franco-german), desfăşurat în zilele de 15-16 august 1871, au participat peste 3.000 de tineri români din toate provinciile ţări, printre care: Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, G.Dem. Teodorescu, Ioan Brătescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi şi alţii. Luînd cuvîntul, Eminescu a spus, printre altele: „Să deie Domnul ca să ajungem asemine momente mai deseori, să ne întîlnim la mormintele strămoşilor noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor cu credinţa şi aspiraţiile vieţii noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem, numai cu chipul acesta Neamul Românesc poate spera slavă şi pomenire în viitor!“.

(va urma)
Dr. ing. Ovidiu Ţuţuianu
Cercul scriitorilor ingineri din AGIR
(Asociaţia Generală a Inginerilor din România)
(Fragment din lucrarea „Mihai Eminescu
şi istoria“, Editura Daco-Română, Bucureşti, 2015)

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (5)

in Polemici, controverse

În fond, chiar aceasta este esenţa creştinismului. Un efort intens şi dramatic de eliberare din temniţa materiei, de înălţare în lume a spiritului.
Iată: „neputincioase au rămas îndrăznelile diavolului” în faţa credinţei.
Adevărul e că, fără îndoială, au existat, în tărîmul iadului bolşevic, şi oameni slabi, care au cedat, au trădat. În fond, calitatea de naţionalist nu e accesibilă oricui. Trebuie, pentru aceasta, caracter, tărie, inteligenţă. Mulţi chemaţi (toţi chemaţi), dar… puţini aleşi! Şi totuşi, românii aleşi nu au fost deloc puţini!
Marea majoritate a acestor români care au ales calea luptei împotriva ocupantului străin, a regimului comunist, erau oameni instruiţi şi informaţi. Ştiau ce riscuri îşi asumă, ce vor suferi. S-au coborît cu voia lor în Iad. Ştiau şi la ce suferinţe va fi supusă familia lor. Mica familie. Soţia, copiii, rudele apropiate. Şi au acceptat acest lucru. Conform celor spuse mai înainte, au „spart” prima sferă de iubire, cea mai apropiată şi, de regulă, cea mai intens trăită. Pentru binele general şi abstract al eschimoşilor, al patagonezilor, al saharienilor, al „oamenilor muncii de la oraşe şi sate” din toată lumea? Nu. Ei au optat conştient pentru marea familie, familia tuturor familiilor, NEAMUL ROMÂNESC CREŞTIN ORTODOX. Sfera esenţială de iubire, definitorie pentru condiţia umană.
Analogia cu traseul lucrării pe pămînt a Fiului Omului e uşor de observat la aceşti români. De voie au acceptat crucea, calvarul pentru a lupta, pentru a-i elibera din robia vrăjmaşului pe fraţii lor. De voie au coborît cu „sfinţitul lor suflet” în iad. Şi… au spart porţile iadului şi au adus acolo lumina. Lumina creştin-naţională pentru fraţii lor. Ca şi Mîntuitorul, au depăşit sfera micii familii şi s-au sacrificat pentru MAREA FAMILIE creştin ortodoxă românească. Căci şi Mîntuitorul, în sinagogă fiind, cînd I s-a atras atenţia că în adunare se află mama şi rudele Sale, a precizat că mama şi fraţii Săi sînt cei ce ascultă cuvintele Sale şi fac voia Tatălui Ceresc (cei de un neam şi o credinţă cu El).
Că la Aiud, Piteşti, Periprava au fost martiri creştini, o dovedesc şi minuni vizibile astăzi. A circulat pe internet un scurt film documentar. În cursul unei slujbe religioase, resturile omeneşti luate de la una din gropile comune de la Aiud, aflate într-o mică raclă, au început să izvorască mir binemirositor. Iată părticele din moaştele unui martir anonim. Unul din nenumăraţii martiri anonimi. Moaştele de la Aiud sînt apreciate şi respectate şi dincolo de hotarele României, la Muntele Athos, de pildă.
Lucruri întîmplate mai demult sau mai apropiate în timp de noi. De care nu prea e „corect politic” să vorbim. Dar, de ce ignorăm cu atîta lipsă de simţire naţională lucruri întîmplate sub ochii noştri, acum, astăzi o putem spune exagerînd foarte puţin. Părintele Cleopa a spus: „Şi nesimţirea e un păcat!”.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

Faţa ascunsă a amiralului Horthy – perioada pînă-n 1921 (1)

in Polemici, controverse

N-am crezut că mă voi ocupa vreodată de Horthy. Documentîndu-mă, însă, pentru un drept la replică privind atribuirea lui Horthy a unor merite imaginare în răsturnarea regimului bolşevic instaurat de Bela Kun în Ungaria, constatînd că o parte din activitatea sa este ascunsă publicului, am considerat că merită să vedem cine a fost cu adevărat acest personaj. Pe internet, activitatea lui Horthy este prezentată în special începînd cu anul 1920, cînd a ajuns regent al Ungariei.
O lucrare apărută, însă, în anul 1922, “Eminent Europeans. Studies in Continental Reality“, de Eugene S. Bagger, editura G.P. Putnam’s Sons , New York şi Londra, prezintă tocmai activitatea lui Horthy pînă în anul 1920.
Miklòs Horthy de Nagybánya s-a născut în anul 1868 în localitatea Kenderes, din ţinutul Szolnok. A absolvit Academia Navală Cezaro-crăiască de la Viena. A avansat repede în carieră, ajungînd în poziţia de aghiotant naval al Împăratului Franz Joseph. În timpul primului război mondial, căpitanul Horthy a comandat crucişătorul Novara. A fost rănit în luptele de la Otranto.
Este interesant cum a ajuns să fie promovat amiral. La 1 decembrie 1918, marinarii, majoritatea de naţionalitate iugoslavă, de pe distrugătoarele şi crucişătoarele uşoare aflate în portul Cattaro s-au revoltat, au dezarmat ofiţerii şi au arborat steagurile roşii pe catarge. Cei din garnizoana portului au cerut ajutor prin radio. În Strîmtoarea Otranto se găsea o flotă de submarine germane. O formaţie de submarine a fost trimisă rapid să negocieze cu marinarii revoltaţi. Submarinele au intrat în port. Au fost trase cîteva focuri şi marinarii revoltaţi s-au predat necondiţionat. Cînd totul se terminase, a apărut şi Horthy cu crucişătorul său imperial. El îi preia de la germani pe marinarii arestaţi, înfiinţează o Curte Marţială care-i judecă şi patru dintre ei sînt executaţi. Lobby-ul maghiar de la Viena îl prezintă pe Horthy ca fiind Eroul de la Cattaro, aşa că împăratul îl promovează ca viceamiral şi-l numeşte comandant-şef al flotei austro-ungare. Dar războiul este pierdut de imperiul austro-ungar şi, nu după mult timp, amiralul Horthy este obligat să predea flota iugoslavilor, conform deciziei Aliaţilor.
Rămas fără flotă, dar în uniforma de amiral, Horthy se retrage la proprietatea sa din ţinutul Szolnok, neimplicîndu-se (mai degrabă n-a fost solicitat) în eforturile elitei maghiare de refacerea a statului în urma colapsului imperiului austro-ungar, din ocombrie 1918. Pentru varianta că n-a fost solicitat pledează răzbunarea lui faţă de contele Karolyi (preşedinte al Republici Ungaria în perioada noiembrie 1918–21 martie 1919), căruia i-a confiscat averea cînd a ajuns regent şi l-a obligat să trăiască în exil.
În perioada regimului bolşevic (21 martie 1919 – 3 august 1919) din Republica Sovietică Ungară, Horthy s-a adăpostit la Szeged, unde se afla o garnizoană franceză. Aici, profitînd şi de faptul că oraşul era în afara zonei controlate de bolşevici (Szegedul fusese propus să fie cedat iugoslavilor), cele cîteva sute de foşti ofiţeri din armata austro-ungară formează un guvern contrarevoluţionar. Guvernul nu avea nici o putere reală, nu avea nici un program, nici un plan de luptă împotriva guvernului comunist de la Budapesta. Avea, însă, o mică armată formată din voluntari, toţi foşti ofiţeri proveniţi din gărzile albe din Rusia. Comandantul acestei armate era amiralul Horthy.
După răsturnarea regimului bolşevic de către armata română, Horthy se stabileşte în staţiunea Siofok, de pe malul Lacului Balaton. Înainte de a părăsi Szegedul, Horthy le dă şefilor de detaşamente mandate în alb să „pronunţe şi să execute sentinţele celor vinovaţi“. Începe teroarea albă. Sub pretextul căutării şi pedepsirii comuniştilor, detaşamentele lui Horthy au început să percheziţioneze şi să jefuiască satele din zonă. Evreii bogaţi au fost aceia care au suferit mai mult, fiind nu numai jefuiţi, ci şi ucişi. Unul dintre cei mai cruzi şefi de detaşament a fost contele Salm, ale cărui fapte au fost aduse la cunoştinţa reprezentanţei Aliaţilor de la Budapesta, care au ordonat arestarea şi anchetarea acestuia. Horthy mimează căutarea lui Salm şi după cîteva zile raportează Aliaţilor că acesta a dispărut. În realitate, Salm se afla la cartierul general al lui Horthy, cu care cina şi bea noapte de noapte.
În ziua următoare plecării trupelor române din Budapesta, adică la 19 noiembrie 1919, amiralul Horthy intră în oraş în fruntea trupei sale întitulate Armata Naţională (albă) cu aerele unui cuceritor. Oficialităţile maghiare prezintă plecarea românilor ca pe o mare victorie a ungurilor, deşi retragerea s-a făcut ca urmare a cererii Aliaţilor. Iată şi o declaraţie a lui Horthy cu o zi înainte de a intra în oraş: “I come as the lieutenant of my lawful ruler and sovereign, King Charles“. („Eu vin ca locotenent al conducătorului meu legal şi suveran, regele Carol“).

(va urma)
Ioan Ispas

Antetul unui trădător

in Polemici, controverse

Dacă în viaţa de zi cu zi eşti neloial unui prieten şi îi înşeli aşteptările şi încrederea, atunci actul pe care îl comiţi se numeşte trădare. În politică, astfel de curvism se numeşte maturitate. Indiferent de cine ce şi cum face, conform Dicţionarului Explicativ al limbii române, actul de trădare are următoarea definiţie: * A înşela în mod voit şi perfid încrederea cuiva, săvîrşind acte care îi sînt potrivnice, pactizînd cu duşmanul etc. ¦ A fi neloial fată de cineva sau de ceva. ¦ A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvenţă faţă de o acţiune, de o idee etc. ¦ 3. Tranz. şi refl. A (se) da pe faţă; a (se) da de gol. – Din lat. „tradere“.
În politică, actele de trădare sînt privite cu indulgenţă şi tratate cu mărinimie. Trădarea face parte din actul politic, iar noi, consumatorii plătitori, nu putem decît să asistăm la scene în care moralitatea este ucisă cu bestialitate şi aruncată în cel mai întunecat canal. Bunul-simţ este electrocutat pe scaunele parlamentarilor şi silit să dispară din viaţa de zi cu zi a politicienilor. Nu e de mirare, astfel, că va dispărea treptat şi de pe băncile şcolii, şi din comportamentul străzii. Va migra, pentru că mediul nu îi mai prieşte şi se va îndrepta spre tărîmuri ceva mai blînde, cu climă socială ceva mai temperată.
Pentru a ajunge la ciolan, politicianul român este dispus să trădeze. Pentru a rămîne la putere, unii politicienii se folosesc de o foaie de parcurs, astfel încît, la ieşirea din politică, să figureze pe plus la capitolul material şi pe un minus imens la capitolul verticalitate. Noi, ca popor, trebuie să ne adaptăm la această situaţie şi să vedem cum ce am votat noi se duce de rîpă. De bun-simţ, însă, ar fi ca toţi cei care acum se vor aşeza în scaunul Puterii să facă în aşa fel încît să schimbe legea electorală, în aşa fel încît orice trădare individuală să fie tratată ca o demisie din Parlament, iar partidul care a pierdut omul să îl adauge automat pe următorul aflat pe lista electorală. Acest lucru să fie valabil şi pentru primar, şi pentru consilierii din primării. Nu este cazul să devenim un popor condus de trădători. Mi s-a luat să văd această lipsă de bun-simţ şi mesajul nefast pe
care-l trimite în societate un astfel de politician.
Trădarea trebuie să fie aspru taxată de sistemul politic, astfel încît în genele oricărui om care se trezeşte politician să fie trează conştiinţa şi faptul că trădarea te exclude din sistem. În ceea ce priveşte trădarea ca partid politic, aici trebuie să rămînem conştienţi de faptul că aceasta este baza alianţelor. Nu avem cum să o eliminăm. Alianţele fac parte din jocul democratic, chiar dacă trădarea poate să fie baza de plecare a unei astfel de grupări.

TANO

ARTA MISTIFICĂRII (2)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Aşadar, am fi fost incapabili de o existenţă de sine stătătoare, de ani buni ni se inoculează servilismul, fiindcă, nu-i aşa „capul plecat sabia nu-l taie”, căciulirea în faţa străinilor ca să demonstrăm că sîntem cît mai toleranţi, iar sentimentele naţionale au devenit toxice; ni se cultivă sentimente de culpabilizare, fiindcă românii sînt vinovaţi de tot şi toate, vinovaţi chiar fiindcă existăm, datorînd totul tuturor, şi trebuie să ne fie jenă de trecutul nostru. Acestea sînt ideile pe care ni le cultivă elitiştii noştrii, specialişti, academicieni, doctoranzi; preluînd superficial sau eronat texte din scrierile vechi, tratîndu-le printr-o insuficientă abordare logică sau chiar tendenţios, spre a cultiva interese obscure, reuşind să promoveze o mulţime de aberaţii istorice care, din nefericire, cunosc o perpetuare continuă, mai ales în spaţiul virtual, spaţiul accesibil majorităţii, şi asta în defavoarea cetăţeanului neavizat, ale cărui cunoştinţe se limitează, în general, la informaţiile primite în şcoală, amplificîndu-i confuzia.
Istoria este expresia identităţii unui popor, esenţa fundamentală a existenţei sale, o ancoră peste timp prin care poporul îşi trage seva afirmării sale; un popor care-şi reneagă trecutul, care îşi ignoră istoria, îşi ridiculizează eroii şi personalităţile istorice, este un paria planetar, un popor care riscă să-şi piardă identitatea, şi, în ultimă instanţă, e condamnat la pieire. Şi în timp ce popoare, apărute tîrziu pe scena istoriei, îşi revendică originea în scyţi (a se citi sciţi), sarmaţi, daci panoni, iliri, traci (în realitate, neamuri ale aceluiaşi popor getic – popor primordial), Poporul Român încă mai bîjbîie prin negura vremii, ignorîndu-şi trecutul, acceptînd, cu resemnare, denaturarea şi mistificarea propriei istorii. Românii trebuie să conştientizeze faptul că aparţin unui popor care, cu zece milenii în urmă, punea bazele primei civilizaţii din istoria umanităţii, în timp ce strămoşii celor care azi – cu pretenţii de „popoare alese”, „primordiale”, „ civilizaţi pînă-n măduva oaselor” – ne dau lecţii de democraţie, încă mai hălăduiau prin păduri, îmbrăcaţi în piei de animale, hrănindu-se cu fructe şi rădăcini, căutîndu-şi adăpost prin grote şi peşteri. Şi această realitate deranjează, motiv pentru care trecutul trebuie şters, pentru a face loc unei alte istorii, cosmetizată după chipul şi asemănarea actualelor popoare, care se erijează în lideri mondiali. Şi asta în timp ce istoricii noştri tac: unii din ură faţă de propriul popor, alţii din laşitate, sau din teama de a nu-şi macula imaginea, acceptînd promovarea falselor ideologii, mistificarea şi denaturarea istoriei. Iar consecinţele distrugerii trecutului le rezumă Eugen Delcea, editor şi autorul unor numeroase lucrări-document de excepţie, printr-o frază simplă, dar categorică, frază repetată în numeroasele sale lucrări: „Cine nu are trecut nu are viitor!”. În următoarele articole vom aborda toate aceste aspecte legate de mistificarea istoriei, de denaturarea adevărului şi de interpretarea eronată a unor texte şi izvoare scrise vechi, erori care au permis promovarea unor false ideologii şi crearea unor adevărate mituri moderne despre trecutul Poporului Român.

(va urma)
Sinel Tudosie

Cum au fost asasinaţi Burebista, Bogdan al II-lea, Vlad Ţepeş sau Radu de la Afumaţi (3)

in Polemici, controverse

Mihai Viteazul (1558 – 1601) a fost conducătorul Ţării Româneşti între 1593 şi 1600, fiind, totodată, şi primul domnitor român care a reuşit unirea Ţării Româneşti cu Transilvania şi Moldova, în anul 1600. Puterile vecine nu vedeau cu ochi buni unirea înfăptuită de Mihai Viteazul. Habsburgii, polonezii şi turcii nu doreau să renunţe la Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, teritorii aflate în sfera lor de influenţă. Toate acestea şi conflictele interne au dus la destrămarea unirii. Mihai Viteazul a cerut ajutorul regelui ungar Rudolf al II-lea. Domnitorul român, împreună cu generalul Basta, a început o campanie militară, reuşind să-l îndepărteze de la conducerea Transilvaniei pe Sigismund Bathory, precum şi pe Simion Movilă de pe tronul Ţării Româneşti. Cum se întrevedea o nouă unire, care nu era pe plac lui Rudolf al II-lea, acesta a ordonat asasinarea lui Mihai Viteazul, care este ucis de generalul Gheorghe Basta, la data de 19 august 1601, la Turda. „La Turda, Mihai hotărî să-şi despartă armată de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraş, spre a-şi vedea soţia şi copiii. Această despărţire însemna, însă, pentru domnul nostru libertatea de iniţiativă. Basta, care ştia că imperialilor le convenea mai mult o stăpînire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalităţi atît de puternice, deci greu de mîniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei cînd voievodul trebuia să plece spre Făgăraş, la 9/19 august 1601, el trimise un detaşament de trei sute de germani şi valoni, aceştia din urmă comandaţi de ofiţerii Jacques Beauri şi Mortague. Aveau ordin să-l aresteze pe Mihai, iar dacă se opune, să-l ucidă. Aşa se şi întîmplă. (…) Un valon îl împuşcă, un al doilea îi străpunse pieptul, alţii îl loviră cu halebardele”, aşa a povestit istoricul Constantin Giurescu episodul asasinării lui Mihai Viteazul.

(va urma)
Dănuţ Zuzea

Balsamuri spirituale (6)

in Polemici, controverse

VARA, surîzătoare, cu cireşe la urechi, pe degetele fine purtînd rubine, din grădina roşie de prea multele cireşe coapte.
Îmbujorată, ochii ei albaştri priveau inelul fermecat şi, în şoaptă, spuse doar atît: „TU, Doamne, întorcînd destinul, ai scris în inel: «Ea s-a ascuns în umbra-i, iar EL s-a stins în el.Topiţi în neuitare jertfirea le-a fost ţel, Drumul angelic şi crucea, au început în Inel». I-am spus: nu te supăra, iubirea este soare. Dar, din păcate, modelăm din lut clipele de fericire şi ţesem, din flori de cireş – zăpezi – în care cioplim speranţe care se topesc tandre într-o dimineaţă de toamnă, pe o stea albastră cu o neîndurătoare coasă.
TOAMNA, îmbrăcată cu dantele din frunze ruginii, părea pitită la apusal verilor, în codri ca blana cerbilor, culegînd primăverile din noi şi nu-i dă voie verii să ni le dea înapoi. Dar şi pe ea o va culege iarna rece aşezînd zăpadă pe pămînt şi crezînd că este biruitoare, dar va fi învinsă de o floare ce-şi va scoate capul din zăpadă, născînd o nouă PRIMAVARĂ.
IARNA zîmbi îngăduitoare şi spuse doar atît: „Sub stratul de zăpadă, iarna e atît de caldă. În mintea sa se gîndea la lucruri necunoscute, doar de ea ştiute, din lăuntrica frămîntare a inimii cînd Zorile… sărută florile, iar pe altarul timpului se aprind speranţele“.
În gînd mi-am spus: semeni cu mine atunci cînd nu am soare pentru a aduna în inimă căldura, iar lumina nu aprinde izvorul din care să sorb viaţa.
Le priveam fascinată, cum, în linişte, sorbeau din ceai gîndurile lor. Este evident că o femeie atrage prin ceea ce are ea unic. Nu mă refer la frumuseţe – şi femeile urîte au farmecul lor –, ci la ingeniozitate şi virtuţile care se pretind unei femei.
Mi-am amintit de cele spuse de un prieten al meu venit din Siria, care a afirmat: „Am fost surprins de senzaţiile pe care le-au trezit în mine femeile din ţinuturile musulmane. Voalate, le vedeam mergînd cu paşi mărunţi pe stradă, urmate de slujnicele lor. Umbrele lor înaintau încet de-a lungul unui zid înalt, care scobea în Cer o dungă înclinată de creneluri roşii. Senzaţiile încercate de mine se modificau: nu erau ale lor, ci ale unei femei care ar cunoaşte senzaţiile bărbaţilor, cele ale unui bărbat transformat în femeie. Noi nu desenăm o imagine a noastră, iluzorie, ci nenumărate imagini pe care spiritul le refuză stînjenit chiar atunci cînd a colaborat la creionarea lor. Nimic definit care să ne permită să ne definim”. OMUL este cel care va putea ridica sensibilitatea la treapta cea mai înaltă. A o purifica în tine însuţi, exprimînd-o către o plăcere superioară. Dar există imaginile despre viaţa voluptuoasă, care le întrece pe celelalte, pe care le gustăm din CEAŞCA OMENIRII plină cu amar, avînd senzaţia că întreaga lume s-a întîlnit în această ceaşcă. EUROPA şi ASIA, două lumi diferite, au în comun ceaşca de ceai.
În societatea apuseană, ceaiul de la ora 5 este o îndeletnicire de seamă. Aroma sa, frişca, pişcoturile, ceştile de porţelan, toate ducînd la o împăcare filozofică a musafirilor cu soarta, în aşteptarea bauturii roşcate, descoperită prin anul 879. Marco Polo aminteşte despre demiterea unui ministru care a îndrăznit să mărească dările pe ceai.
În Franţa, ceaiul a ajuns abia în 1636, în Rusia şi Anglia prin 1650, băutura fiind considerată de medici ca benefică.
Ceaiul a avut şi rivali. Eretici, precum Henry Saville (1678) îl considera un nărav murdar, iar Jonas Hauway zicea că bărbaţii par să-şi piardă statura şi buna dispoziţie, iar femeile frumuseţea prin întrebuinţarea ceaiului, dar timpul petrecea „la ibricul cu ceai“, bînd cîte o înghiţitură, la răcoarea grădinii, visînd „cai verzi pe pereţi“.
Ca şi arta, ceaiul şi-a avut timpul său, care, treptat,
„l-a furat” cafeaua, fiecare bob fiind o lacrimă a negrilor schingiuiţi de către stăpînii lor, albii, sclavia fiind în floare pe plantaţiile braziliene, unde tinere negrese erau violate de stăpîni, iar pruncii, consideraţi „negrotei“, nu aveau nici un drept, unii chiar fiind vînduţi ca sclavi.
Invitatele mele se pregăteau de plecare.
„Ştii, spuse PRIMĂVARA, lucrurile de la începuturile lor, dacă sînt „vămuite”, nu strică să arunci un ban în groapa sfîrşitului. Se va naşte, poate, un nou început“.
N-am înţeles ce-a vrut să spună, dar un lucru e sigur: „Orice sfîrşit e un nou început“. Nimic nu se pierde, totul se transformă.
Şi bem din ceaşca omenirii speranţe pe care limba şi ochii le echivalează cu „gustul rafinat“ ce chinuie „poftele“ cînd ceaşca s-a golit. O filozofie adîncă sălăşluia îndărătul tuturor acestor lucruri. Arta ceaiului fiind considerată taoism sub „mască“ de cafea.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Du-te Sus