• Fondată în 1991 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (4)

in Polemici, controverse

Iată, se poate naţionalism, fără şovinism, fără genocid. Şi cel mai bun exemplu sîntem noi, românii. De fapt, un adevărat naţionalist, pornind de pe temelia solidă a iubirii propriului neam, nu poate urî celelalte neamuri. Dimpotrivă, înţelege şi sentimentele naţionale ale celorlalţi. O bază solidă pentru evitarea confruntărilor dintre neamuri.
Dar de ce oare acest efort mondialist rău intenţionat, de a denigra, a răstălmăci, a denatura şi a falsifica termenul de naţionalism? De a-l compromite? El face parte din războiul, mai mult sau mai puţin evident, împotriva neamului, a neamurilor, a etnicităţii, modul firesc, definitoriu pentru condiţia umană de a trăi, modul de a exista al omului. Mod dat de sus, din Împărăţia Cerească. Fiindcă Biblia este o Biblie a neamurilor. Mîntuitorul precizează totdeauna neamul, etnia personajelor biblice. Femeia era cananeeană, „bunul” era samaritean ş.a.m.d. Judecata finală va fi a neamurilor.
Dar acest efort, profund anticreştin, de desfiinţare a neamurilor, de amalgamare a lor, e foarte vechi. El a fost prezent la toate imperiile păgîne babilonice. Mai recent, el a fost prezent în imperiul babilonic ţarist şi sovietic. De ce? În această adunătură haotică (haos etnic, religios, moral) turmele umane pot fi cel mai uşor manevrate, întărîtate una împortiva alteia, tîrîte în înfruntări sîngeroase absurde etc. Pe aceste tărîmuri ale haosului diabolic pot prinde toate diversiunile posibile. Marea revoluţie bolşevică s-a desfăşurat în imperiul babilonic rusesc.
Un mod de camuflare a acestei campanii l-a reprezentat marxismul, cu obsesia sa de a interpreta social lupta de clasă, toate fenomenele istorice, etnice, religioase. Dar camuflajul acesta, destul de debil şi de transparent, e uşor de observat. La noi, la români, de pildă.
Să observăm marele genocid comunist al anilor ’50, comis după ocuparea României de Armata Roşie. Diversiunea: erau pedepsiţi şi exterminaţi „bogătaşii”, „chiaburii”, exploatatorii de ieri, duşmanii poporului (?!), reacţionarii, agenţii imperialismului american ş.a.m.d.
De fapt, marii bogătaşi (Auschnitt, Blank, Hrisoveloni, Malaxa, nu tocmai români după cum se vede), marile familii de origine fanariotă, prevenite pe canale oculte, au emigrat din timp în Occident. La Piteşti, Aiud, Periprava, marea majoritate a martirilor erau ROMÂNI, ORTODOCŞI. O elită MORALĂ şi nu a bogăţiei, a Neamului Românesc. Profesori universitari, ingineri, intelectuali de înaltă clasă, preoţi, oameni de condiţie materială decentă. Şi studenţi săraci, chiar adolescenţi. De diverse convingeri sociale (liberali, ţărănişti, legionari şi chiar social-democraţi autentici). Instauratorii şi diriguitorii mecanismului torţionar, exterminator erau în covîrşitoarea lor majoritate NE-ROMÂNI, atei, „paraşutaţi” în România de Komintern şi apoi de ocupantul sovietic. Mulţi au învăţat limba română, la Moscova, prin cursuri intensive, în vederea administrării regimului comunist în România. Regim exemplar de ocupaţie, cu administraţie străină. Existau între ei şi etnici români? Da!, în eşaloanele superioare ale puterii, foarte puţini. Şi, oricum, dublaţi de „comisarul din pat”. Nevasta ne-româncă impusă de partid. De fapt, de la Moscova. Caracterul profund etnic şi religios al acestui fenomen istoric – al acestui război de exterminare – este evident şi indubitabil. S-a urmărit desfiinţarea unui neam, cel românesc, începînd cu elita lui moral-naţională.
Şi astăzi, diversiunile continuă. Vezi celebrul caz Vişinescu. „Escu”, român get-beget. E ilustrată astfel teoria lu Vladimir Tismăneanu (Vladimir Ilici, precum Lenin, şi Tismienţky, de fapt). Românii şi-au construit singuri comunismul şi s-au exterminat între ei. Popor de sinucigaşi. Da, celebrul Vişinescu era român, un dement sadic. Cum există la toate neamurile. Nu trebuie să ne facem complexe. Dar cine erau cei care l-au pus pe el (şi pe alţii) în situaţia de a-şi satisface complexele sadice ucigaşe? Cine erau comanditarii lui? Aceştia sînt trecuţi sub tăcere. Majoritatea numelor lor reale nu se terminau în „escu”. Există diversiuni şi minciuni active (afirmarea explicită de minciuni), respectiv diversiuni şi minciuni viclene, pasive. Prin ignorarea şi ascunderea adevărului, a unor părţi din el.
Şi… s-a întîmplat în România un fenomen uimitor, prin profunzimea şi nobleţea lui. „Se pot întîmpla în România fenomene nobile, pozitive?”, vor întreba, miraţi şi dispreţuitori, „spălaţii pe creier” de care am vorbit mai înainte. „Poate fi ceva bun la români? Ptiu!” Da. În fond, la Aiud, Piteşti, Jilava, putem spune că era chiar iadul pe pămînt. Ură turbată, sadism, voluptatea răului. Torturi, ucideri, umiliri. Boli (tuberculoza) răspîndite printre deţinuţi. Celule supraaglomerate, neîncălzite iarna, cu podele băltite de apă şi murdărie. Foame permanentă etc… etc… Da, acestea au fost tărîmuri ale iadului!
Şi aceşti români ortodocşi, precum Mîntuitorul odinioară, s-au coborît în iad, dar… prin credinţa lor creştină au „spart porţile iadului” şi au adus acolo lumină.
În mijlocul acestui iad au existat gesturi sublime de iubire a aproapelui, de sacrificii pentru el. Cei mai robuşti cedau celor bolnavi mizerabila lor raţie de mîncare. Cei mai sănătoşi se culcau, iarna, direct pe cimentul îngheţat al temniţei, pe post de saltele pentru cei mai bolnavi. Puţinele medicamente, pătrunse în lagăr prin coruperea gardienilor, erau cedate de cei mai puţin bolnavi celor mai grav bolnavi.
Aceste tărîmuri ale iadului au fost adevărate „universităţi”, în care intelectualii de înaltă calitate întemniţaţi îi învăţau pe ceilalţi – în special pe tineri – istorie, filozofie, chiar fizică, chimie etc. Şi, mai ales, trăirea intensă a sentimentului religios. Rugăciunea i-a însoţit zi şi noapte pe aceşti martiri în calvarul lor. Altfel nici nu se poate explica tăria lor supraomenească de a îndura acest iad. Cu toată supravegherea şi represiunea, sărbătorile religioase erau strict prăznuite. Comunicarea între deţinuţi se făcea prin mijloace de o ingeniozitate greu de imaginat. Comunicarea prin bătăi în pereţi era urmărită de torţionari.
Am citit interviul unui fost deţinut politic. Profesor universitar cu o viaţă împlinită (pînă la întemniţare): carieră prestigioasă, familie iubitoare, nivel de trai prosper, copii inteligenţi şi ascultători. Întrebat fiind, retrospectiv, de reporter care a fost cea mai fericită perioadă din viaţa lui, acesta a răspuns: „Aiudul. Niciodată n-am cunoscut, ca în calvarul acela, nobleţea condiţiei umane, forţa solidarităţii umane. Lumina adevăratei omenii. Trăirea atît de intensă a sentimentului religios. Niciodată nu am cunoscut o mai mare senzaţie de libertate”.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

ARTA MISTIFICĂRII (1)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Dacă principiile lui Sun Tzu din „Arta războiului“, o adevărată capodoperă în materie de distrugere a unui popor, aplicată cu succes în România postdecembristă, prin război imagologic, psihologic, economic, nu au dat rezultatele scontate, românii încăpăţînîndu-se să reziste (aşa cum o fac de milenii, fiind… greu de ucis), nu înseamnă că elita ocultă s-a resemnat, epuizîndu-şi forţa şi mijloacele, din contră, „inteligenţii planetei” demonstrînd nu doar existenţa unor resurse inepuizabile de manipulare, dar şi o inteligenţă diabolică, fiindcă trebuie şterse din mentalul colectiv toate aceste trăiri şi sentimente născute din conştientizarea trecutului şi respectului faţă de tradiţiile şi valorile perene proprii poporului, sentimente care, prin unitatea lor, alcătuiesc conştiinţa naţională şi, implicit, stau la baza conceptului de naţiune. Iar cea mai toxică dintre ele este istoria, fiindcă istoria este expresia identităţii unui popor, esenţa fundamentală a existenţei sale, o ancoră peste timp, prin care îşi trage seva afirmării sale dintr-un trecut milenar; un popor care-şi reneagă trecutul, care îşi ignoră istoria şi îşi ridiculizează eroii şi personalităţile istorice este un paria planetar, un popor care riscă să-şi piardă identitatea, şi, în ultimă instanţă, e condamnat la pieire. Şi fiindcă istoria conferă unui popor demnitatea, conştientizarea propriilor valori şi, nu în ultimul rînd, mîndria naţională, adică toate acele sentimente nocive pentru stăpînii din umbră, încît istoria nu ar trebui distribuită decît însoţită de avertismentul interzis persoanelor cu vîrsta cuprinsă între 7 şi 70 de ani! Desigur, asta în contextul unei istorii reale şi obiective. Numai că Istoria Românilor este departe de a fi una reală, şi nici nu suferă de prea multă obiectivitate, fiind scrisă cu mult timp în urmă, mai exact, parafrazîndu-l pe istoricul ceh, „inventată”, şi încă se reinventează fiindcă, aşa cum afirmă Roberto Pinotti: „Povestea pe care ne-o prezintă istoriografia nu este nici adevărată, nici obiectivă, din moment ce au scris-o, de fiecare dată, învingătorii”.
Un adevăr doar pe jumătate fiindcă nu doar învingătorii ne-au scris istoria, mai sînt şi alţii la rînd. În primul rînd politicienii, treziţi brusc pe post de istorici! Un prim-ministru clama public în 2002 că „e timpul să întoarcem spatele trecutului… prea multă istorie duce la naţionalism”! (probabil constatase individul că naţionalismul dăunează grav sănătăţii!); un fost preşedinte, elaborînd un raport de condamnare a comunismului (culmea, raport executat de fiii foştilor comunişti), ne sugera că ar trebui să ştergem din memorie epoca comunistă, iar preşedintele în funcţie ne îndeamnă să nu mai punem accent prea mare pe evenimentele de la 23 august 1944! Ceea ce nu înţeleg aceste înalte feţe politice este că orice discuţie asupra trecutului face parte din ceea ce numim comunicare, iar comunicarea s-a aflat la originea evoluţiei umane („La început a fost cuvîntul, şi cuvîntul era de la Dumnezeu, şi Dumnezeu era cuvîntul”), fiind una din căile de aprofundare a cunoaşterii; totodată, asumarea trecutului, cu bune şi rele, ne ajută să evităm erorile viitorului.
Apoi mai sînt istoricii de ocazie (fiindcă la istorie, ca şi la fotbal, se pricepe toată lumea), cei care, aşa cum afirma un astfel de „specialist”, au făcut nopţi albe pregătindu-se pentru examene (şi eu care credeam că istoria se studiază din pasiune!). Şi astfel de „personalităţi” vin cu pretenţii de atotştiutori, ne dau lecţii atît de democraţie cît şi de istorie, fiindcă se pricep la toate şi, prin prisma funcţiilor deţinute în instituţiile statului, acelaşi stat distrus prin aplicarea inteligentelor ideologii copiate din Occident, au puterea (reală dar şi legală) de a-şi impune propriile teorii.
Teorii care să-l convingă odată pentru totdeauna pe român că este un nimeni. Şi pentru acest fapt trebuie să i se inoculeze ideea că aparţine unui popor fără istorie, că sîntem tributari celţilor pentru că ne-au învăţat metalurgia fierului (deşi cînd geto-dacii practicau metalurgia, celţii nu apăruseră pe scena istoriei), tracilor fiindcă făceam parte din marele lor neam (conform lui Herodot, „părintele istoriei”, care obţinea informaţiile „pe surse”), că am fost civilizaţi doar în urma cuceririi Daciei de către romani (în realitate, cucerirea a 15% din spaţiul geto-dacic!), romani care ne-au învăţat să vorbim şi să scriem latineşte (vai mama noastră, dacă nu erau romanii!) şi mai nou (dacă nu ştiaţi) datorăm mult şi slavilor, după cum comenta istoricul (!) Zoe Petre (revista „Historia“ – 2013): „Noi scriem latineşte şi vorbim în slavonă” – foarte intereant, nu?), „fratelui de la răsărit”, deoarece de acolo ne venea lumina (să mai vorbească cineva de ateism în epoca trecută!), iar mai nou, prietenilor de la apus, fiindcă de la ei ne vine apărarea şi civilizaţia (başca imoralitatea, criminalitatea, prostituţia…).

(va urma)
Sinel Tudosie

Aristocraţia proletariatului

in Polemici, controverse

În ultimii 27 de ani, lumea a evoluat. Comuniştii de linie doi sînt acum prima linie de viitori aristocraţi. Ei au viziune, potenţial şi putere. Fie că sînt foşti sau actuali ofiţeri, fie că în anii ‘80 erau activişti mediocri, acum sînt în pragul primului schimb de sînge. Sîngele roşu se transformă, încet, dar sigur, în sînge albastru. Copiii lor vor avea o educaţie aleasă prin străinătăţuri, iar nepoţii lor vor merge la grădiniţe şi şcoli speciale, acolo unde din genunchii tuturor copiilor, care cad de pe bicicletă, curge sînge albastru.
Ei reprezintă viitoarea aristocraţie a României. Peste 100 de ani, aceşti copii, aflaţi în primul rînd de sînge albastru, vor fi respectaţi de către contemporanii lor. Vor fi stimaţi şi lăudaţi pentru bogăţia pe care au reuşit să o moştenească. Ei vor fi cei care vor conduce această ţară şi tot ei vor fi cei care vor poza în mari filantropi. Ei îi vor ajuta, poate, pe cei aflaţi la greu şi ei vor fi cei care vor pierde averi în cazinouri. Această viitoare aristocraţie va avea privilegii şi va fi oarecum răspunzătoare de soarta neamului. Urmaşii celor care acum ne conduc vor stabili şi vor conduce destinele urmaşilor noştri.
Pornind de la acest mic exerciţiu, prin care actuala clasă politică ne va subjuga în continuare prin urmaşii pregătiţi aleatoriu şi aiurea prin Europa, mă gîndesc că nepotul sau strănepotul meu va trăi într-o civilizaţie cu o clasă aristocrată. Peste 150 de ani nu se va mai vorbi la fel de mult despre tunurile financiare de acum. Cei care atunci vor sîngera abastru nu îşi vor mai pune întrebări despre modul în care vor fi ajuns să moştenească averi. La cum funcţionează la ora actuală învăţămîntul, nici cei care vor fi conduşi nu îşi vor pune întrebări de acest gen. Ei vor lua de bune averea şi puterea lor. Se vor muşca între ei pentru a susţine pe cine ştie ce candidat ales din clasa conducătoare, şi tot ei vor aplauda cu graţie cînd unele străzi, universităţi sau şcoli vor primi numele de Traian Băsescu, Ion Iliescu sau Emil Constantinescu.
Poate că Institutul Politehic din Bucureşti se va numi, peste ani şi ani, Institutul „Marian Vanghelie”, iar Spitalul Filantropia va primi numele Elenei Udrea.
Nu poţi să ştii ce va urma, dar poţi să intuieşti direcţia în care ne îndreptăm. Cei care acum sînt martori la falimentul democraţiei în România vor fi morţi de mult, iar cei care scriu Istoria vor avea grijă să spună că ei, cei de acum, vor fi fost mari voievozi, luptători împotriva corupţiei, cu care vor fi sfîrşit prin a face pace.
Nimeni nu ştie ce va fi peste 100 de ani, însă privind sistemul de învăţămînt şi cretinismul politic, nu poţi decît să anticipezi că destinaţia este o falsă aristocraţie, un sînge albastru ce are la bază sîngele roşu al tinerilor morţi în 1989 şi furtul organizat.

Tano

Cum au fost asasinaţi Burebista, Bogdan al II-lea, Vlad Ţepeş sau Radu de la Afumaţi (2)

in Polemici, controverse

Vlad Ţepeş (1431 – 1476) a fost domnitorul Ţării Româneşti în mai multe rînduri, în anii 1448, 1456 – 1462 şi 1476. Cunoscut peste hotare ca şi Dracula, Vlad Ţepeş este poate cel mai cunoscut domnitor român. Numele Ţepeş provine de la pedeapsa preferată a voievodului muntean, care îi trăgea în ţeapă pe cei pe care dorea să-i pedepsească. Vlad Ţepeş a fost asasinat în anul 1476. Vlad Ţepeş a avut un sfîrşit brutal, el fiind asasinat pe un deal din apropiere de Bucureşti. Versiunile cu privire la moartea sa sînt multe, însă cert este că în luna decembrie 1476, domnitorul era pe cale să învingă oastea turcească, însă a fost omorît chiar pe dealul de unde îşi conducea armata. După ce a fost ucis, Vlad Ţepeş a fost decapitat, iar capul său a ajuns la sultanul turc, care l-a aşezat într-o ţeapă. Nu se ştie cu exactitate cine a fost asasinul lui Vlad Ţepeş, cronicarii vremii avînd mai multe ipoteze, cum că voievodul ar fi fost omorît ba de un boier nemulţumit, ba de un turc infiltrat în armata munteană, ba că ar fi fost confundat cu un turc şi asasinat. „Trăia în Ţara Românească şi au venit asupra ţării lui turcii şi au început să jefuiască. I-a atacat şi turcii au început să fugă. Oastea lui Vlad Ţepeş a început să-i taie fără milă şi i-a gonit, iar Ţepeş, de bucurie, s-a suit pe un deal să vadă cum taie pe turci. S-a rupt astfel de oastea celor apropiaţi lui şi s-a travestit ca turc. Apropiaţii lui l-au socotit drept turc. Şi l-a lovit unul cu lancea. El, văzînd că este omorît de către ai săi, îndată a omorît cu sabia pe cinci dintre ucigaşii săi. Pe el, însă, l-au străpuns cu multe suliţe şi astfel a fost omorît”, a arătat cuviosul Eufrosin.
Radu de la Afumaţi (1522 – 1529) a urcat pe tronul Ţării Româneşti de patru ori, între 1522 şi 1529. Domnitorul muntean a fost căsătorit cu fiica lui Neagoe Basarab, unul dintre cei mai importanţi voievozi pe care
i-a avut, de-a lungul timpului, Ţara Românească. Pentru a deveni conducătorul ţării, Radu de la Afumaţi a dus mai multe bătălii cu Vladislav al III-lea, care era, însă, susţinut de turci. Voievodul Ţării Româneşti ar fi putut avea o domnie lungă, dacă o parte dintre boieri nu deveneau nemulţumiţi de influenţa tot mai mare pe care o căpăta familia Craioveştilor. La începutul anului 1529, o grupare de boieri, condusă de vornicul Neagoe şi postelnicul Drăgan, a organizat un complot împotriva lui Radu de la Afumaţi. Acesta a fost nevoit să fugă, însă a fost prins de boieri, în apropiere de Rîmnicu Vîlcea, asasinîndu-l pe domnitor în interiorul bisericii de pe dealul Cetăţuii, chiar sub ochii preotului. În aceeaşi zi fatidică de 2 ianuarie 1529, este omorît şi Vlad, fiul lui Radu de la Afumaţi. „Radu ar fi putut domni vreme îndelungată, dacă nu cădea victimă unui complot ticălos. Spre sfîrşitul anului 1528, o sumă de boieri, nemulţumiţi probabil de influenţa puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavînd la îndemînă oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. Pe drum, însă, boierii îl ajung la Rîmnicu Vîlcea şi, nerespectînd nici lăcaşul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuţa de pe dealul Cetăţuii, sub ochii îngroziţi ai preotului. S-a întîmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urîtă boierimea munteană din acea vreme”, aşa a descris istoricul Constantin Giurescu complotul în urma căruia Radu de la Afumaţi a fost asasinat.

(va urma)
Dănuţ Zuzea

Piloţii orbi (2)

in Polemici, controverse

Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atît de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gîndesc la altceva decît la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste cîteva miliarde risipite şi cîteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că, măcar acum, cînd încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze. (…) Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sînt antisemit, iar democraţii că sînt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că „administraţia“ e proastă – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi cînd aceleaşi tratate l-au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi cînd iugoslavii şi bulgarii s-au gîndit la tratate cînd au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizînd cîte 10 sate pe an. Ca şi cînd ungurii nu şi-au permis să persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi cînd cehii au şovăit să paralizeze, pînă la sugrumare, minoritatea germană! Cred că sîntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajînd orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutîndu-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede. (…) Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină poziţiile, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. Tristeţea şi spaima mea îşi au, însă, izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată pînă în măduva oaselor – care aşteaptă, pur şi simplu, să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cîntec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hîrtii, să facă alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi cînd am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi cînd am avea înaintea noastră 100 de ani de pace, ca şi cînd vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei – unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbesc alte limbi, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor, sau te asigură că au făcut legi de protecţia muncii naţionale. Sînt, unii, buni „patrioţi“, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitînd, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grîu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitînd că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfîrşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grîului. Au venit apoi fanarioţii, care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut, apoi, lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova, se bea, pînă în Secolul XVI, bere), austriecii în Ardeal şi „cultura“ în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor
putere politică şi administrativă. Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia, totuşi, o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atît de grav faptul că, la Brăila, costă 60-100 de lei kilogramul de peşte (în loc să coste
5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai
5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănîncă, de vreo 10 ani,
peşte sărat.

(va urma)
Mircea Eliade
(Articol publicat în ziarul „Vremea“, 1937)

Balsamuri spirituale (5)

in Polemici, controverse

Plutim printre amintiri, căci fără ele, cuibărite în suflet, ce s-ar alege de trecutul nostru? Poate gîndul că a fost doar un vis. Lumea alunecă printre ele ca o panoramă a închipuirii prin lumina orbitoare a dorinţelor, în care totul îţi pare neasemuit de frumos. Poate o amăgire. Niciodată n-am ştiut dacă ceea ce am văzut era bine, sau rău. Iubeam, însă, totul, fugeam după lumină, o prindeam, o pipăiam, dar parcă nu o vedeam. Singurul adevăr este speranţa care se aşterne sfioasă la picioarele tale şi aşteaptă visul, care, trezit la realitate, este, uneori, un coşmar. Părerile de rău, îndoielile, remuşcările, toate întind coarda pe care, cîndva, a cîntat lumea amăgirilor în freamătul vieţii ademenite de plăcerile trecătoare. Aşa am învăţat ce-i setea de viaţă – o izbîndă a soarelui în tainiţa ascunsă a sufletului în care Timpul înseamnă întrebările, căutările, nedumeririle, toate fiind aripi ale gîndului, care zboară la nesfîrşit, de la răsărit la asfinţit, sorbind cu lăcomie din Cupa Speranţei, lăsînd amintirile să se cuibărească în noi – un filtru al inimii, nu al ochilor –
ferindu-ne, uneori, de noi înşine, găsind, adeseori, liniştea în zbuciumul scos din suflet de glasul tăcut al privirilor.
* * *
Liliacul a înflorit.
În memoria mamei, pe masa din sufragerie, ovală, lucioasă ca o oglindă, sprijinită pe două picioare „de leu“, aşternută cu o faţă de masă albă, dantelată, am aşezat un buchet mare de liliac. Parfumul său – pentru o clipă – îmi pune capul „în poala mamei“ şi-i simt degetele catifelate răsfirîndu-mi părul. În mijlocul mesei, un samovar de argint, cu 6 ceşti din argint (primit cadou de la o rusoaică refugiată). Aroma ceaiului este îmbietoare, la fel şi prăjiturelele mici de pe platoul tot de argint. Invitatele mele au sosit: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Toate seamănă ca două picături de apă. S-au aşezat la masă. Primăvara contemplă tabloul cu-n cal alb, iar celelalte ascultă un concert al lui Ion Voicu. Uimită că „a cerşit“ dreptul la noaptea tăcerii, amintirea mamei s-a aşezat cu noi la masă, fără să simtă durerea ochilor mei, plini de lacrimi, dincolo de puterile mele, dar cu dorinţa supremă de „a mai fi“, pentru a servi idealuri la masa lumii. Mă dor amintirile, pentru că tinereţea şi-a luat zborul spre vise, deşi a poposit înaintea soarelui, rătăcindu-mă în labirintul vieţii. Cînd nimic din ceea ce-ţi este dat nu mai poate fi ascuns, închizi ochii pentru a păstra pe retină tot ce vrei să fie numai al tău, să nu ştie nimeni, ca să nu te judece. Să fie teama de adevărul-
adevărat, în Păcat întrupat? Şi atunci, faţă-n faţă cu Dumnezeu, cînd te afli la spovadă şi conştiinţa te
întreabă – cu ce ai păcătuit – ai amuţit. Dar nu-i vina mea că la răspîntiile vîrstelor am căzut în plasa amăgirilor, jucîndu-mă de-a baba oarba cu zilele din calendar, pîngărind cu ochii minţii tainele dorinţelor împlinite sau nu, cu patimile plăcerilor nopţilor tăcute, tremurătoare şi liniştitoare cum e cerul după furtună. „Ochii văd, inima cere“. Nu te grăbi să mă judeci! Primăvara este îmbrăcată cu o rochie înflorată. Are ochi albaştri, gene lungi, păr blond şi din decolteu apar, discret, doi sîni „de piatră“. Îmi zîmbeşte. Întrebînd-o la ce se gîndeşte – nu-mi răspunde, dar începe să recite:

Inelul din grădina lui albin

Parfum de fîn şi flori de măr,
nestemat inel, plantat în aur de copilărie
cu strălucire de safire purtat pe timp
de amintire. Inel de logodnă cu copilăria
blondă, de pe deget nu-l voi scoate
niciodată, prin el sînt legată
de primii ani de viaţă şi ea nu poate
fi trunchiată.
Cînd îl privesc, în el se oglindesc
zilele pe care n-am să le mai întîlnesc.
Aceste amintiri le închin la icoana lui
Isus mulţumind că-am simţit primăvara
cu gustul mierii copilăriei, în polenul
florilor de măr şi parfumului de fîn
din grădina lui ALBIN,
deşi fructele din noi se coceau sub soarele
cu suliţe de război: Unu, nouă, patru, doi.
Şi, de atunci, cu aripi de secunde
am zburat prin unde de dezastru sau albastru
iar dorinţele mele le-am urcat în stele.
Nu strălucesc, dar pîlpîiesc. Sînt încă vie.
Trăiesc!

Privindu-se-n oglindă, zise dezamăgită:
– A dispărut prinţesa…!
Trebuia. Dar s-a obişnuit cu umbra grădinii. Şi atît.

(va urma)
LILIANA TETELEA

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (3)

in Polemici, controverse

Din punctul de vedere al Interesului Naţional, cîteva momente de maximă importanţă au marcat lunga domnie a lui Carol I. Primul a fost Războiul de Independenţă. Proclamată la 9 mai 1877, cînd prim-ministru era Ion C. Brătianu, Independenţa a fost pecetluită cu sîngele vărsat din belşug de Armata Româna, lucru ce i-a conferit valoarea şi legitimitatea maximă pe care le poate avea un fapt politic. Perioada care urmează, caracterizată de o dezvoltare majoră, după criteriile timpului, a condus nou-proclamatul Regat al României spre o poziţie mai importantă în Europa, prin progrese economice şi culturale. Un alt moment semnificativ al domniei lui Carol I – unii istorici considerîndu-l punctul de apogeu – apare după campania din 1913, de pacificare a Bulgariei, şi obţinerea Cadrilaterului, străvechi teritoriu românesc, unde dăinuiesc importante relicve ale simbiozei daco-romane, pămînt aflat în componenţa Statului Medieval Ţara Românească, încă din preajma anului 1380, sub domnia lui Mircea cel Bătrîn.
Filonul naţional din viaţa politică şi culturală a României a continuat să se dezvolte şi să se manifeste şi după instalarea pe tronul României a Principelui Ferdinand, nepot de frate al Regelui Carol. Este important de precizat că procesul de cristalizare a conştiinţei naţionale, de acumulare a evenimentelor şi stărilor de spirit, a documentelor care, toate, fundamentează Doctrina Naţională românească, a continuat tot Secolul XIX şi la începutul Secolului XX, în toate spaţiile geografice locuite de români şi aromâni, fie că ne referim la Transilvania, Bucovina, Basarabia sau Peninsula Balcanică. În condiţiile unei astfel de evoluţii a sentimentului naţional, în principal, pe baza dreptului istoric şi ca efect al patriotismului şi dăruirii celor mai nobile spirite ale civilizaţiei şi politicii româneşti, războiul mondial din 1914 găseşte România pregătită pentru pasul de maximă importanţă în istoria acestei naţiuni binecuvîntate de Dumnezeu: realizarea României Mari şi readucerea tuturor românilor în interiorul graniţelor noastre naturale.
Decizia participării la război, alături de Antanta, a fost extrem de dificilă. Pentru adoptarea ei, numeroase interese şi concepţii contrare s-au înfruntat atît la lumina zilei, cît şi în penumbra cabinetelor. În spiritul adevărului istoric, trebuie să relevăm pendularea inteligentă a clasei noastre politice către ambii poli ai hegemonismului european, dat fiind faptul că tînărul stat nou-creat, România, avea de revendicat teritorii de la ambele tabere, atît de la Austro-Ungaria, cît şi de la Rusia ţaristă; în acest sens, e grăitor Protocolul Secret semnat la Viena, în octombrie 1883, al Tratatului de Alianţă româno-austro-ungar, la care Germania adera în aceeaşi zi. Înţelegînd situaţia epocii la justele ei dimensiuni, actul respectiv ne apare ca o expresie a lucidităţii clasei politice româneşti faţă de primejdia panslavismului în expansiune. Cel puţin din punctul de vedere al înzestrării Armatei Române cu armamentul Krupp, deosebit de puternic şi performant, alianţa cu Germania lui Bismarck a constituit un element pozitiv.

(va urma)
(Text reprodus din revista „România Mare“,
nr. din 21 iunie 1991)

Epistolă scriă cu cerneala ochilor

in Polemici, controverse

Stimată domnişoară Lidia Vadim Tudor,
Stimată redacţie,
Aceste rînduri le scriu din nou cu ochii în lacrimi şi cu o mare, mare durere în suflet. Nu pot să cred că Partidul România Mare nu a intrat în Parlamentul României. Mă doare sufletul că un partid cu nume atît de frumos, „România Mare“, nu a avut loc din cauza acelor „partide mari“, care mereu au fost la putere, prin rotaţie, şi au contribuit la jefuirea ţării. Mă doare sufletul cînd văd că în Parlamentul României este iar UDMR (6,22%), această organizaţie, nu partid, care a demonstrat, prin fapte, în toţi aceşti ani, cît de mult urăşte ţara şi Poporul Român. Au dat foc Tricolorului, drapelul României, l-au spînzurat pe Avram Iancu (folosind acea păpuşă drept simbol) în plină stradă, luptă mereu pentru dezmembrarea ţării, ei, o mînă de oameni, îşi bat joc de un întreg popor. Care popor, întreb eu? Cei 60% care au stat acasă, în loc să meargă la vot, să-şi facă datoria de cetăţeni ai acestei ţări, pentru a aduce schimbarea mult dorită?! Care români? Cei 5,51% care au votat PMP – partidul lui Băsescu, cel care îi trimitea pe tineri în ţări străine, dacă nu le convin condiţiile de trai de aici, cel care, timp de 10 ani, şi-a bătut joc de ţară şi de români?! El este astăzi în Parlamentul României, din cauza voastră, a românilor care l-aţi votat. Partidul România Mare nu a avut loc în Parlamentul României, fiica marelui patriot român Corneliu Vadim Tudor, Lidia Vadim Tudor, nu a avut loc în Parlament. O tînără inteligentă şi cinstită cu credinţă în Bunul Dumnezeu, o luptătoare pentru dreptate şi adevăr, calităţi dobîndite de la minunatul ei tată, a rămas pe tuşă, pentru viitoarele alegeri. Ea nu a avut loc în Parlament din cauza voastră, a celor care nu v-aţi prezentat la vot, sau a celor care aţi votat PSD (45%), PNL (19.96%), aceste partide care sînt cele mai vinovate pentru situaţia actuală din ţară.
M-ai dezamăgit, Popor Român, eşti părtaş cu ei, tu, care i-ai trimis în Parlament. Din cauza ta, din cauza votului tău, copiii mei, nepoţii mei vor fi în continuare departe de mine, muncind în ţări străine. RUŞINE! Nu v-aţi trezit nici acum, şi astfel vă meritaţi soarta. Voi nu mai aveţi nici un drept să vorbiţi, să vă plîngeţi, asta-i judecata voastră! Vă amintesc cîteva versuri care vi se potrivesc de minune, iar voi, cei care aţi votat, să le învăţaţi pe de rost şi să nu le uitaţi. Au fost scrise în 2014 pentru voi de către patriotul Corneliu Vadim Tudor: „Poporul meu, sînt supărat pe tine/ Nu eşti aşa cum am crezut cîndva/ Faci pactul cu duşmanul, ce ruşine!/ Aştepţi momentul ca să poţi trăda“.
Voi, cei care aţi votat PSD-ul, atenţie la ce a declarat Liviu Dragnea unor reporteri TV: nu va scădea nici o taxă, aceste lucruri vor fi avute în vedere în 2018. S-a văzut omul cu sacii în căruţă, şi de acum aşteptaţi să vă mărească salariile, pensiile, să vă scadă taxele. Poate la alegerile viitoare (2020)! Sînt oameni care azi nu au ce pune pe masă, cum să aştepte pînă în 2018?! Sînt pensionari care luna aceasta (decembrie) au stat la cozi imense pentru a putea face un împrumut la CAR, ca să aibă şi ei ce pune pe masă de Sărbători.
Să nu vă plîngeţi, voi i-aţi votat, vă meritaţi soarta!
Voi, cei care aţi votat PNL-ul (fostul PDL, mai corect), vă amintiţi ce v-au promis înainte de alegeri? Astăzi se luptă între ei pentru ocuparea unor funcţii, nici gînd să-i auzi vorbind despre o viaţă mai bună a Poporului Român, aşa cum au promis.
Să nu plîngeţi, voi i-aţi votat, vă meritaţi soarta!
Învăţaţi şi aceste versuri ale lui Vadim: „Toţi nespălaţii lumii, fără şcoală/ Te joacă azi la zaruri, pe maidan/ Dar tineretul nu se mai răscoală/ Fiindcă-i plecat să facă rost de-un ban“.
Întreb pentru a nu ştiu cîta oară: în ţara mea, în oraşul meu, Suceava, oare nu este de lucru? De ce copiii mei trebuie să fie sclavi în altă ţară? Din cauza voastră, românilor, care aţi votat aceleaşi mutre de trădători, care nu au făcut niciodată ceea ce au promis.
Ruşine lor! Ruşine vouă!
Dacă eu astăzi sînt supărat pe voi, pe cei care aţi stat acasă şi pe cei care aţi votat, lăsîndu-vă păcăliţi din nou, nu uitaţi aceste cuvinte din poezie, pe care vi le adresează Vadim, care v-a iubit atît de mult pe toţi. El vă iartă: „E timpul, deci, să speli acea ruşine/ Din zodiacul ce ţi-a fost ursit/ Eu azi te cert, dar nu pot fără tine/ Mi-aş da şi viaţa să fii fericit“.
Cît de mult te-a iubit acest OM pe tine, popor îndărătnic! Şi tot Vadim spune într-un aforism de-al lui: „Românii care mereu aşteaptă să li se dea ceva nu au nevoie de PREŞEDINTE, ci de MOŞ CRĂCIUN“.
Să nu uitaţi asta, iubiţi români, cum aţi uitat mereu anii din urmă, cum i-aţi uitat pe cei care şi-au bătut joc de voi şi i-aţi trimis din nou în Parlamentul României. Aşteptaţi-l pe Moş Crăciun, poate el o să vă aducă mai mult decît vă vor aduce noii parlamentari!!! La ei deja Moş Crăciun a sosit cu mandatul de parlamentar, le-a adus cel mai frumos cadou de Sărbători. La voi nu ştiu dacă o să vină Moş Crăciun, el vine doar la cei care au fost cuminţi (cu-minţi!!!).
Îmi pare rău că am scris aceste rînduri despre românii mei (repet, cei care n-au votat, şi cei care au votat), dar ei m-au determinat să scriu aceste rînduri, izvorîte din inima mea. Tot lor le reamintesc vorbele lui Brâncuşi la întoarcerea acasă: „Proşti v-am lăsat cînd am plecat. V-am găsit şi mai proşti!“. Mare adevăr. Cu lacrimi în ochi şi plin de durere,

Vasile Crelincă, Suceava, 15 decembrie 2016

O analiză pertinentă a profesorului Corvin Lupu asupra viitorului României odată cu „era Trump“ (3)

in Polemici, controverse

* M.A.M.: Revenim cu întrebarea: ce părere aveţi despre influenţa alegerilor din SUA asupra relaţiilor internaţionale şi a securităţii naţionale ale României?
* C.L.: Ceea ce ştiu exact este că aceste greşeli se contorizează şi produc efecte grave, exact în momentele în care ne va durea mai tare. Avem experienţa sigură a istoriei, cea pe care duşmanii românismului din fruntea ţării noastre a scos-o din şcoli. În 2004-2005, cînd ambasador al României la Moscova era generalul Dumitru Prunariu, celebrul nostru cosmonaut, preşedintele Putin a propus României să nu intrăm în NATO, cu promisiunea asigurării securităţii ţării şi cu precizarea tuturor tipurilor de arme care vor fi oferite României, pentru descurajarea vecinilor şi asigurarea securităţii militare a ţării. De asemenea, preşedintele Putin a transmis prin Dumitru Prunariu oferta de a se constitui o comisie mixtă româno-rusă, care să analizeze perspectiva restituirii tezaurului României, trimis spre păstrare în Rusia, în timpul primului război mondial. Eu cred că preşedintele României, Traian Băsescu, ar fi avut obligaţia faţă de Poporul Român să-i spună acest adevăr. El a reacţionat prin retragerea de la post a lui Dumitru Prunariu şi apoi prin ofense, despre care am mai pomenit. Asta nu este politică externă, mai ales în faţa unei supraputeri… Pe de altă parte, din alt punct de vedere, eu sînt de părere că aderarea României la NATO şi la UE a fost foarte importantă în perspectiva psihologică a istoriei României. Dacă România nu ar fi aderat la NATO şi la UE, poate că pe durata mai multor generaţii, Poporul Român ar fi fost absolut sigur că i s-ar fi refuzat intrarea în Sfîntul Rai. În mare majoritate, pe care eu nu o pot cuantifica în procente, pentru că nu am pîrghiile sociologice necesare, Poporul Român a fost sigur că, intrînd în NATO şi în UE, va avea asigurată toată istoria viitoare a ţării şi prosperitate certă. Dacă nu am fi aderat, Poporul Român nu şi-ar mai fi găsit liniştea şi echilibrul, pentru multă vreme. Astăzi, o mare parte a românilor este dezamăgită, unii într-o măsură foarte mare, alţii mare, alţii mai mică, dar orizontul de aşteptare a fost atins de foarte puţini români, cu deosebire de către profitorii „sistemului ticăloşit”. După părerea mea, eşecul politicii euro-atlantice româneşti este evident, doar că factorii politici nu doresc să-l recunoască, analiştilor le este teamă să-l recunoască în ansamblul său, aşa că ni se arată doar secvenţe disparate de eşec euro-atlantic, care, adunate toate la un loc, formează eşecul de ansamblu al euro-atlantismului românesc. Vecinii noştri, mai ales ţările din Grupul de la Vişegrad, au găsit soluţii de promovare a suveranităţii naţionale, au dat FMI afară din ţară, după modelul Ceauşescu, îşi promovează propriile interese, apoi le promovează pe cele ale restului UE, iar reglementările legiferate de UE care nu sînt conforme cu interesele lor naţionale sînt respinse şi nu se aplică. În vara acestui an, Grupul de la Vişegrad a invitat România să se ralieze grupului şi să coopereze la luarea unor decizii, dar preşedintele antiromân (?!) Iohannis a refuzat. A fost o mare greşeală politică. Prin aceasta, România a ratat şansa să coopereze şi să-şi îmbunătăţească relaţiile cu vecini foarte importanţi. Cu unii dintre ei a cooperat cu mare succes, în perioada contemporană, în cadrul Micii Înţelegeri şi în perioada dictaturii socialiste de dezvoltare. Vă reamintesc că tot în vara asta, acelaşi Iohannis a bătut calea Bulgariei, să-i convingă pe vecinii noştri de la sudul Dunării să se ralieze la proiectul constituirii unei flote antiruseşti în Marea Neagră. O altă prostie fără seamăn. Bulgarii l-au refuzat pe Iohannis, pe un ton apăsat. Văd că am lungit discuţia şi nu am ridicat o problemă deosebit de importantă, după care vă propun să întrerupem discuţia de astăzi. Privitor la necesitatea unei relaţii normale cu Federaţia Rusă, care este, după părerea mea, repet, cea mai importantă relaţie de securitate internaţională a României, cred că decidenţii noştri ar trebui influenţaţi de analiştii Departamentului Securităţii Naţionale, de pe lîngă Preşedinţia României, în sensul de a ţine cont de aspectul pe care îl menţionez în continuare. Este evident că Războiul Rece nu s-a încheiat în 1989, cum ni s-a spus în mod repetat de către puterile din zona euro-atlantică de influenţă. El a fost doar întrerupt pînă cînd forţele naţionaliste din Rusia s-au regrupat, şi-au reaşezat modul de promovare a propriilor interese, s-au consolidat organizatoric, militar, informativ şi economico-financiar şi acuma sînt în contra-ofensivă, pe multiple planuri. În anul 2014, pe pagina sa de Facebook, Vladimir Putin a postat un filmuleţ, care a fost titrat în limba română de foarte buni cunoscători ai limbii ruse, cuprinzînd un interviu în care el afirmă explicit că, la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, Stalin s-a înţeles foarte bine cu SUA şi cu Marea Britanie şi a încheiat înţelegerile privitoare la sferele de influenţă „pentru eternitate”, nu doar pentru cîteva decenii. De aceea, accentua preşedintele Putin, la Malta, în decembrie 1989, s-a încheiat doar un acord verbal între URSS şi SUA şi nu s-a semnat nici un document. Înţelegerile de după al II-lea război mondial nu pot fi modificate, ci pot doar să fie completate. Preşedintele Putin afirma explicit că doi trădători ai Rusiei, Gorbaciov şi Elţîn, au încălcat înţelegerile, dar că acum Rusia nu mai acceptă să recunoască acordul făcut de trădători. În finalul filmuleţului, preşedintele Putin spune apăsat: „Noi vrem înapoi ce este al nostru!”. Analizînd poziţia lui Putin în cadrul acestui interviu, se poate înţelege lesne că Federaţia Rusă este angajată într-un efort de recucerire a sferei de influenţă pe care a avut-o fosta Uniune Sovietică. Evenimentele din Georgia (2008), Ucraina (2014, pînă în prezent), Siria (2015, pînă în prezent), agresiunea cibernetică asupra Estoniei (2014), salvarea Iranului de la o agresiune iudeo-americană (2015) sînt semne evidente ale acestei linii politice. Nu se poate ca decidenţii din România să nu ţină cont de acest lucru şi de foarte numeroasele exemple din istorie în care statele mici au fost abandonate de către marile puteri, care le promiteau garanţii de securitate, în schimbul promovării propriilor interese. România a primit aceste garanţii occidentale şi în perioada interbelică, iar în 1940, România Mare s-a prăbuşit fără să o apere nimeni! Românii i-au aşteptat pe americani 50 de ani, iar în perioada ocupaţiei militare sovietice, SUA şi statele din Occident îi îndemnau pe români să lupte împotriva regimului sovietic de la Bucureşti, cînd ţara fusese deja arondată sferei de influenţă a lui Stalin, şi o generaţie întreagă de elite româneşti s-a sacrificat degeaba. Astăzi, în caz de agresiune externă din partea Rusiei, după părerea mea, Occidentul nu ne va apăra, la fel cum au păţit Ucraina şi Georgia, iar situaţia ar fi realmente dramatică. Dacă ne atacă alte state decît Rusia, ceea ce nu ar fi exclus, situaţia ar fi tot foarte grea, pentru că nu mai avem armată şi coeziune naţională, tot ca rezultat al politicii euro-atlantice. Ca urmare, speranţa noastră rămîne în primul rînd în Dumnezeu.
* M.A.M.: Vă mulţumesc şi vă mai aştept!

Sfîrşit
(Interviu realizat de Marius Albin MARINESCU)

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (3)

in Polemici, controverse

Într-un alt spectacol teatral, „Recviem” (dedicat eroilor români căzuţi pe cîmpurile de luptă pentru libertatea şi demnitatea neamului), personajele spun: „…Măi băieţi, vi s-a dat lumină de sus!…”. Un trio (Lenin, Stalin Troţki) răspunde: „Vi s-a dat un c…t!”. La un moment dat vor să treacă pe sub Arcul de Triumf şi …,,cei morţi în stare de erecţie…”! În final, eroii defilează pe sub Arcul de Triumf scandînd: „…Cît am trăit ne-am c…t pe noi…”, apoi „…Cînd am fost la război ne-am c…t pe noi…”. Trio-ul confirmă: ,,- Da! V-aţi c…t pe voi…”.
După cum se vede, e vorba de „trenuri” de expresii şi vorbe „tip” (vulgare şi scîrboase) repetate la toate colţurile străzilor. Repetarea şi identitatea acestora e ciudată. Sînt ele produse într-un ,,laborator central”? Dacă e aşa, „laboratorul” funcţionează de multă vreme.
Dovadă, iată opiniile marxiste (Secolul XIX) despre Neamul Românesc: „Românii sînt un popor fără istorie, destinat să PIARĂ în furtuna revoluţiei mondiale. Ei sînt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămîne astfel pînă la EXTIRPAREA sau PIERDEREA CARACTERULUI lor NAŢIONAL, la fel cum chiar existenţa lor, în general, reprezintă un obstacol, contra unei măreţe revoluţii istorice. DISPARIŢIA lor de pe faţa pămîntului va fi un pas înainte” – K. Marx, Fr. Engels ,,Opere Complete” vol. 8, pg. 229 (Text preluat din publicaţia „Credinţa ortodoxă”).
„Dispariţia lor de pe faţa pămîntului!” – Recunoaştem uşor aici „soluţia finală” împotriva evreilor, a ideologiei naziste. Şi această retorică a precedat şi pregătit holocaustul anti-evreiesc şi, în fond, şi pe cel anti-românesc (Transilvania de Nord, Basarabia şi Bucovina şi, apoi, toată România).
Constatăm că retorica marxistă şi cea a slugilor marxiste de astăzi (chiar drapate în veşminte democratice şi gălăgios anticomuniste) nu au nimic de invidiat retoricii naziste. Ba chiar o surclasează prin vulgaritate şi trivialitate! Cel puţin în ceea ce ne priveşte pe noi, pe români.
Legea nr. 217/2015 are ca scop (art. 1) „…prevenirea şi combaterea incitării la URĂ NAŢIONALĂ, rasială sau religioasă, la discriminare…”.
Dar cele expuse mai sus sînt tocmai expresia unei uri naţionale, manifestate prin calomnierea, denigrarea, condamnarea Poporului Român, prezentarea lui ca o „rasă” inferioară. Logic şi fatal, urmează concluzia: „…dispariţia lor (a românilor) de pe faţa pămîntului va fi un pas înainte…” (Marx, Engels Op. cit.).
Ostilitatea gălăgioasă, denigrarea, calomnierea Neamului Românesc, iată, nu intră sub incidenţa Legii! Dimpotrivă. Pare o atitudine foarte corectă politic. Propagatorii acestor dejecţii morale sînt chiar răsplătiţi cu funcţii înalte (şi bine remunerate!) în mass-media, în politică etc. Şi cu o penibil de nemeritată notorietate publică. Sînt „corecţi politic”. Exact ca în „proletcultismul” anilor ‘50. Tot soiul de nulităţi, veleitare, dar… „corecte politic”. Acesta e marele „pas înainte”?
Exemple de naţionalism creştin binecuvîntat la mult huliţii români („…cum poate, frate, fi ceva bun la români?” ş.a.m.d.).
În 1918, la retragerea din Ardeal, trupele ungureşti, ajutate de localnicii de aceeaşi naţie, au comis crime oribile. De care, cu laşitate şi indiferenţă (faţă de propriul neam!), nu amintim nimic. Totuşi, se ştie de gropile comune cu valahii omorîţi (femei, copii, bătrîni) de pe valea superioară a Jiurilor. Fără televiziune şi radio, informaţiile circulau eficient şi pe vremea aceea. Soldaţii români eliberatori ştiau de ele. Mai ştiau, de la bunici şi părinţi, şi de masacrarea celor 40.000 de români cu ocazia revoluţiei de la 1848. Nu a existat nici un fel de revanşă, de răzbunare colectivă împotriva minorităţii maghiare rămase în graniţele României. Nu a existat pornirea primitivă: „…aha, a venit şi vremea noastră, ia să vă căsăpim şi noi pe voi…!”. În 1919, cu ocazia reprimării republicii sovietice ungare a lui Bela Kuhn, la solicitarea Europei occidentale, trupe româneşti au ajuns în Budapesta. Nici un fel de răzbunări colective împotriva ungurilor. Dimpotrivă, soldaţii românii dădeau o parte din sărăcăcioasa lor raţie cazonă de hrană budapestanilor înfometaţi.
Dar aici, şi partea ruşinoasă pentru noi. Trupele române au fost întîmpinate cu flori, pîine şi sare de bieţii români (400.000) rămaşi în afara graniţelor ţării prin Pacea de la Versailles, între graniţa de vest şi Tisa, şi chiar în zona Balatonului. La sporul natural al populaţiei rurale româneşti de atunci şi pînă după al II-lea război mondial, astăzi ar trebui ca în această zonă să fie cam 1,2 milioane de români. Bucureştiul (cel post-fanariot) a fost total insensibil la soarta acestora. Astăzi mai sînt circa 30.000-40.000. Există sate de cult greco-catolic în zonă. Foşti români.
Nu a existat impulsul „aha, a venit şi vremea noastră”. Şi aceşti români care au trecut Carpaţii erau NAŢIONALIŞTI. Ştiau că luptă cu riscul vieţii pentru eliberarea fraţilor români. „Ne cheamă Ardealul!” era cîntecul ostăşesc al vremii. Un naţionalism firesc, supt odată cu laptele mamei, de aceşti feciori de ţărani analfabeţi, conştienţi de fraternitatea lor cu cei de peste Carpaţi. Naţionalismul, ca şi limba maternă, ca şi creştinismul, nu se învaţă la şcoală. Acolo poate fi cel mult cultivat, şcolit, sau… depreciat şi calomniat.
În 1945, cu ocazia eliberării de sub jugul unguresc a Ardealului de Nord, militarii români eliberatori ştiau de ororile şi crimele comise de ocupantul ungar în mai toate localităţile ardelene (vezi, între altele, Ip, Trăznea, Moisei, Bistriţa). În gropile comune pline de femei şi copii valahi, trupurile acestora nu apucaseră încă să se descompună complet. Nu au existat nici un fel de răzbunări colective, nediferenţiate, faţă de minoritarii unguri. Reflexul „aha, a venit şi vremea noastră!” a lipsit, din nou, cu desăvîrşire.
Imediat după 1918, un fruntaş politic român din Ardeal a precizat: „…noi nu vom deveni din asupriţi asupritori…”. Într-adevăr, nu e în firea românilor aşa ceva. Minoritatea maghiară (ca şi celelalte minorităţi) s-a bucurat de toate drepturile posibile: învăţămînt de toate gradele în limba maternă, libertatea deplină a cultelor religioase, mass-media în limba maternă, organizaţii şi partide cu caracter etnic. Pentru comparaţie, după al II-lea război mondial, polonezii (în Silezia şi Pomerania) şi cehii (regiunea Sudetă) au expulzat MILIOANE de etnici germani, sub motivul ostilităţii acestora de-a lungul secolelor, faţă de Polonia şi (fosta) Cehoslovacia. Aceşti germani, stabiliţi acolo de secole, nu au venit în calitate de cotropitori şi exterminatori. Cel puţin în Polonia, ei au fost chemaţi de regalitatea poloneză pentru a construi cetăţi-oraşe şi a practica diverse meserii (vezi „ţesătorii” din Silezia, vezi minerii etc.) aducătoare de profit (şi prin impozite) pentru regalitatea poloneză veşnic în criză de bani (ca toate monarhiile medievale). Că existau fricţiuni între aceste consistente şi compacte minorităţi germane şi localnicii polonezi şi cehi, nu e nici o îndoială, dar ele nu au atins niciodată ferocitatea exterminatoare exercitată asupra românilor din Transilvania.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

(Pro)Testul unei naţiuni

in Polemici, controverse

Înainte de a acuza că ne este frică să ieşim în stradă, vă rog să vă întrebaţi dacă, la rîndul vostru, o să o faceţi. Înainte de a spune că sîntem laşi, să vă gîndiţi de ce noi nu sîntem ca alţii, de ce nu avem curajul să protestăm cînd, de fapt, undeva, în suflet, asta ne dorim. Să strigăm în gura mare că nu ne este bine, să facem ceva să fim auziţi. De ce multe naţiuni o fac şi noi nu? Prin presă şi prin diverse alte locuri se vechiculează cuvinte grele: opinia publică, conştiinţa civică, glasul poporului etc. Fel şi fel de nulităţi folosesc aceste cuvinte ca să-şi evoce capacitatea de eliminare a vreunui duşman politic. Ei spun astfel de prostii, se folosesc de glasul unei naţiuni adormite, şi calcă ferm pe grumazul ţării ştiind că tu, Popor Român, eşti imobilizat în faţa televizorului şi injectat cu doza zilnică de frică.
Noi nu ieşim în stradă pentru că vom fi decăzuţi la nivel de nebuni. Noi nu ieşim în stradă pentru că mulţi nu o vor face şi vor rîde cu gura pînă la urechi de măscărici. Noi nu ieşim în stradă de frică. Dar nu de frică de „organele” de opresiune ale Puterii, nu! Nouă ne este teamă că imaginea noastră va fi terfelită de către cei altfel decît noi.
Cei laşi nu vor face decît să rîdă de tine, chiar dacă undeva, în acel suflet mic, au o mică îndoială în ceea ce priveşte corectitudinea gestului lor. Spiritul românesc pare a fi mort. Noi, ca naţiune, sîntem compromişi, şi asta nu din cauza comunismului. Dezbinarea este cauza!
Sîntem morţi ca naţiune, doar că încă nu ştim asta. Sîntem morţi ca societate, doar că încă nu înţelegem acest lucru. Poate să vină o mie de triburi să ne facă rău, noi ne ascundem după frustrările noastre şi plîngem pe la colţuri. Cine nu plînge va avea grijă să meargă şi să se vîndă ieftin la noii stăpîni. De fapt, noi rîdem de noi, dar sîntem prea orgolioşi să recunoaştem asta. Se ştie că un om cu cît este mai prost, cu atît orgoliul lui este mai mare. Nu-l duce capul la mai mult, nu-l ajută mintea să înţeleagă. Am ajuns să cred că noi, ca naţiune, sîntem un neam de orgolioşi. Leoparzi după gard, dar mieluşei afară. Noi, ca naţiune, aşa cum am tot spus, am început în ’90 prin „nu ne vindem ţara” şi am sfîrşit prin a da totul pe degeaba. Noi, românii, de fapt nu avem nici cea mai mică încredere în noi, românii. Cu execepţia anului 1990, cînd în fiecare week-end lumea venea la minting, România nu a fost niciodată o zonă în care poporul să protesteze. Interesele niciodată nu converg spre acelaşi punct şi din acest motiv, printr-o „aleasă” educaţie a celor care ne păstoresc destinele, încrederea oamenilor unii în alţii a fost şi este aprig erodată de către mentalităţile unei naţiuni aflate într-o adîncă recesiune spirituală.
În prezent, toţi vor doar să supravieţuiască şi nimeni nu mai are încredere în nimeni, cu atît mai mult în sistem. Serviciile fac legea în România, şi tot Serviciile dictează cine şi cît guvernează. Nu mai cred de multă vreme în inocenţa SRI, şi nici în puterea de seducţie a SIE. Noi sîntem doar baterii care trebuie să alimenteze gaşca de la conducere.
Noi nu avem verticalitatea pe care o naţiune o cere. Sîntem o ţară fadă, condusă de hoţi, hăituită de capitalul străin şi îndatorată pentru 200 de ani de azi înainte. Pozăm în mari patrioţi. Nu, nu sîntem. Ne bucurăm cînd moare capra vecinului, şi tot noi mergem şi îi transmitem condoleanţele. Încercăm să ne păcălim zilnic şi ne dăm exemplu cu ’89. Cine mai crede sau cine a crezut, în ’89, că noi am făcut revoluţie, ori este ignorant, ori este bîtă la nivelul materiei cenuşii. Ne este comod să ne dăm eroi, atît timp cît sîntem acasă, în fotoliu. Ne este comod să facem băşcălie şi să strigăm că sîntem laşi. Da, sîntem laşi, sîntem comozi şi avem un instinct de conservare peste medie. Nu sîntem luptători decît dacă ne intră cineva în curte şi ne pune familia în primejdie. Mai luptăm zonal doar dacă facem parte din gaşca de interlopi, sau cine ştie ce clasă socială – taximetrişti, de exemplu – pentru vreo decizie imbecilă a Guvernului.
Mor români în spitale din cauza sistemului ticălos. Mor oameni pe străzi că marcajele sînt proaste, tot din cauza sistemului ticălos. Mor oameni nevinovaţi călcaţi de beizadele, mor oameni pentru că sistemul nu-i ajută. Noi ne bucurăm că nu ni
s-a întîmplat nouă şi mergem mai departe. Nu ne pasă de ei, aşa cum nu ne pasă de nimeni altcineva, ne pasă doar de noi şi de cei din cercul apropiat. Pe cine vrem să minţim? Pe cine vrem să păcălim? Nu, nu sîntem eroi, nu sîntem decît un neam de orgolioşi, atît! Vorbim mult şi ne plîngem la fel de mult.

TANO

Cum au fost asasinaţi Burebista, Bogdan al II-lea, Vlad Ţepeş sau Radu de la Afumaţi (1)

in Polemici, controverse

Unii dintre conducătorii din spaţiul carpato-danubiano-pontic au avut un sfîrşit tragic, fiind asasinaţi în urma unor trădări puse la cale de către persoane de încredere. Mihai Viteazul şi Vlad Ţepeş sînt cei mai cunoscuţi voievozi care au fost omorîţi, după ce au fost trădaţi de apropiaţi.
Burebista (82 î.Chr. – 44 î.Chr.) a condus statul dac în Secolul I î.Chr., perioadă în care Dacia reprezenta una dintre cele mai mari puteri din Europa, teritoriul său întinzîndu-se între Alpii nordici, Munţii Balcani, Marea Neagră şi Nistru. „Ajuns în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atît de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încît în cîţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, ajungînd să fie temut chiar şi de romani”, a arătat istoricul grec Strabon. De puterea statului dac condus de Burebista a ajuns să se teamă pînă şi împăratul roman Cezar, care, la jumătatea Secolului I î.Chr., pregătea un război împotriva regelui dac. Acest război nu a mai avut loc, deoarece împăratul Cezar a murit asasinat, în urma unui complot, iar la scurt timp distanţă şi-a pierdut viaţa şi Burebista, fiind omorît tot în urma unui complot, pus la cale de nobilii daci. „Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mînă de oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotrivă-i o expediţie. Urmaşii lui s-au dezbinat, dezmembrînd ţara în mai multe regiuni. Chiar şi acum, cînd Caesar Augustus a trimis oştire împotriva lor, ei se aflau împărţiţi în cinci regiuni, mai înainte erau în patru. Negreşit, aceste diviziuni teritoriale se fac după împrejurări şi apar cînd într-un fel, cînd într-altul”, a mai consemnat Strabon.
Bogdan al II-lea (1449 – 1451) a fost domnitor al Moldovei între 1449 şi 1451, fiind cunoscut ca şi fiul nelegitim al lui Alexandru cel Bun, însă el va rămîne o persoană marcată în Istoria României, dar mai ales a Moldovei, nu prin acest fapt, ci pentru că este tatăl marelui voievod Ştefan cel Mare. Bogdan al II-lea a ajuns pe tronul Moldovei după ce a reuşit să-l alunge pe Alexandru al II-lea. Sfîrşitul domniei lui Bogdan al II-lea este unul tragic, el fiind decapitat chiar de fratele său vitreg, Petru Aron. Omorîrea lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, a avut loc în toamna anului 1451, în satul Reuseni, din judeţul Suceava, unde domnitorul participa la nunta fiicei uni boier. Bogdan al II-lea l-a luat cu el pe fiul său, Ştefan, care era în vîrstă de doar 14 ani, la acea vreme. „Vodă încercă să se apere, ridicînd un scaun cu mîna stîngă şi apucînd jungherul de la brîu cu dreapta. Dar se pomeni în cîrcă lovit de o greutate uriaşă – un buzdugan venit prin fereastra deschisă din spate. Bogdan-vodă ameţi, o tulburare îi împăienjeni vederea, iar scaunul şi paloşul îi scăpară din mîini. Căzu în genunchi. Un val de sînge îl podidi pe nas şi pe gură. Spătăriţa slobozi un ţipăt şi se apucă fără ştire cu mîinile de păr”, povesteşte scriitorul Mihail Drumeş, în cartea sa, „Povestea neamului românesc de la început şi pînă în zilele noastre. Pagini din Trecut“, scena în care Bogdan al II-lea este atacat de fratele său Petru Aron la nunta de la Reuseni.

(va urma)
Dănuţ Zuzeac

Piloţii orbi (1)

in Polemici, controverse

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine „puterea“ politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţămînt, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei Neamului nostru ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lăsînd să se aştearnă uitarea asupra întunecatei perioade care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape 20 de ani care s-au scurs de la Unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi cînd vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atît de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frînele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa Istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a Neamului Românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Într-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult-încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, cînd se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sînt zadarnice. Oamenii aceştia sînt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal s-a stins. Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de 100 de ani, fără ca nimeni să înţeleagă de ce.
Oamenii erau tot atît de cumsecade, soldaţii tot atît de viteji, femeile tot atît de roditoare, holdele tot atît de bogate. Nu s-a întîmplat nici un cataclism între timp. Şi, deodată, statele acestea pier, dispar din Istorie. În cîteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sînt înghiţiţi de popoare vecine. Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stînca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întîmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai Istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stîrv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile, în afară de cea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştientă, în încăpăţînarea cu care îşi apără „puterea“. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bunăvoie, şi-au semnat cu mîna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi Istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.

(va urma)
Mircea Eliade
(Articol publicat în ziarul „Vremea“, 1937)

Balsamuri spirituale (4)

in Polemici, controverse

Natura instinctivă şi lipsită de imaginaţie a acestui patriotism este revelată de absenţa unui cuvînt autohton şi exact pentru a desemna ceea ce limba franceză denumeşte „Patrie“, iar limba germană „Vaterland“. Englezul exprimă aceste idei prin perifraza „Regele şi ţara“. Patriotismul unui popor este îndreptat spre acţiune şi eficacitate.
Cît priveşte patriotismul românesc, înainte de 1989 se făcea mult caz de el, iar în prezent mulţi români „se ruşinează“ că sînt români.
Este uimitoare dorinţa arzătoare a unora de a se prosterna în faţa străinilor. Nu există domeniu care să nu fie încercat de invazia cosmopolită şi ploconirea servilă în faţa „stăpînilor“, inclusiv limba strămoşească.
În ziarul „România Liberă“, din 21 noiembrie l997, cunoscutul scriitor Octavian Paler a publicat articolul „Zeii şi limba“, din care redau următoarul fragment: „Izmeniţii şi franţuziţii din veacul trecut sau pretenţiile pitoresc aberante ale latinizaţilor au fost floare la ureche pe lîngă ceea ce se petrece azi. Din ziare, reviste, din reclame, de la posturile de radio şi televiziune se revarsă asupra noastră un torent pestriţ de limbă caraghioasă, scîlcită, coruptă de „stilul postdecembrist“ (gen „antamăm“, „anvizajăm“. „implementăm“ etc. aduse pe scena politică şi ajunse repede în limbajul financiar care ar vrea să dea naivilor impresia de lustru intelectual, şi la anglicismele prin care emiţătorii doresc să pară informaţi, puşi la curent cu ceea ce se aude în Occident, drept care spun, plini de importanţă: „middle-class“, nu ca orice ţopîrlan, „clasa de mijloc“.
După 1989, televiziunea ne prezintă „24 de ore din 24“, evenimente cu tot ceea ce poate fi mai hidos într-o societate, inclusiv filme cu crime în stil mafiot, sex „în grup“ etc. Dacă doreşte cineva să execute o crimă perfectă, e suficient să urmărească filme americane.
Mă întreb: cum să mai fii patriot cînd oamenii au emigrat „pe capete“ în lumea largă pentru o bucată de pîine pe care ţara nu le-o mai poate asigura?
Multe ar fi de spus despre patriotismul românesc, dar nu mi-am propus să vorbesc despre lucruri triste, aşa că revin la scopul iniţial, acela de a scrie doar despre „balsamuri spirituale“. De pildă, despre FLORI, stropi de lacrimi din stele, care, în grădină, sînt sărutate de albine, din a căror miere ne înfruptăm.
Pentru fiecare floare, risipa este înfricoşătoare. Poate aşa le-a fost „ursita“, să fie „întemniţate“ în vase fără apă. Tăiate zilnic pentru „împodobirea“ noastră, la botez, la nuntă, la înmormîntare, la zile festive ş.a. Nu putem trăi fără flori. Le admirăm, le dăruim, le primim, iar a doua zi, ofilite, zac pe mormane de gunoaie. Atît de frumoase şi atît de nefericite. Gîngăniile pot să înţepe, păsările prin zbor se apără de urmăritorii lor, dar florile n-au nici o armă decît gingăşia, care nu le foloseşte la nimic.
Florile ar trebui să fie oferite doar în ghiveci – aşa ar fi protejate. „Arta creşterii florilor“ e în Răsărit foarte veche şi iubirea dintre un poet şi floarea lui dragă a fost deseori amintită în poveşti şi cîntece. Odată cu dezvoltarea ceramicii în timpul dinastiilor Tang şi Sung, supuşii aveau minunate recipiente ca să ţină flori, nu ulcele, ci vaze cu nestemate. Un slujitor anume era însărcinat să vegheze asupra fiecărei flori şi să-i spele petalele cu perii moi din păr de iepure. S-a scris că bujorul trebuia să fie scăldat de o mîndră fată îmbrăcată în port de sărbătoare, iar floarea de prun de iarnă trebuia să fie udată de un călugăr galben şi subţire. În Japonia, No, unul dintre cele mai populare dansuri, care a apărut în epoca Ashikaga, se bazează pe povestea unui cavaler sărăcit, care, pe o noapte geroasă, în lipsă de lemne de foc, îşi taie florile iubite ca să găzduiască un monah călător. Monahul nu e altul decît regele Hojo-Tokiyori, iar jertfa nu rămîne fără răsplată. Această poveste stoarce şi în prezent lacrimi japonezilor. Călugărul budist Huen Sung, din dinastia Tang, atîrna clopoţei micuţi de aur de crăcile grădinii ca să alunge păsările. El a fost cel care, într-o primăvară, a pornit, împreună cu muzicanţii curţii, să cînte ca să bucure florile cu muzică dulce. „Cine taie, fie şi o cracă, din pomul acesta, va da, drept ispaşă, un deget“, scria călugărul.
Florile sînt jertfa faţă de frumos, luate din Grădina de Lumină. Acolo, Crăiasa Florilor a poposit lîngă o floare albastră care, tandru, şi-a risipit mireasma în petale. S-a tot gîndit: „În acest Paradis, care floare să fie MISS?“. Pe toate le-a privit, le-a admirat, le-a binecuvîntat şi a hotărît: „Aici, în Paradis, vă declar, pe toate, MISS“.

(va urma)
LILIANA TETELEA

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (2)

in Polemici, controverse

Acest vizionar, Nicolae Bălcescu, a fixat nespus de bine, în timp şi spaţiu, dimensiunile valorii noastre de neam unic, statornicit de Dumnezeu, nu întîmplător, la Gurile Dunării. „Aşa, domnilor! Românii nu vor pieri! Românii nu pot pieri! Ei sînt cea mai veche naţie din Europa, care şi-a păstrat neclintit naţionalitatea, ci şi o existenţă politică”.
Revoluţiile de la 1848 din Principatele Române au o importantă componentă naţională. Acum se face auzită vocea tribunului Simion Bărnuţiu, care, pe prispa Catedralei din Blaj, rosteşte în faţa mulţimilor de români însetaţi de adevăr şi dreptate un discurs epocal. În urma Războiului Crimeii (1853-1856), Principatele fac un nou mare pas spre Unire, iar ideea naţională cîştigă teren. Dacă ideea unităţii neamului nu era noua – ea apărînd la cronicari, la Şcoala Ardeleană, iar dezideratul unităţii politice revenise în forţă la începutul Secolului al XIX-lea – acum se contura şi posibilitatea practică a Unirii.
Unirea de la 1859 a constituit o mare victorie a Partidei Naţionale, în lupta sa cu inerţia, cu elementele retrograde. A fost, în acelaşi timp, o strălucită biruinţă a Doctrinei Naţionale, care considera Unirea românilor un Ideal vital. Unirea de la 1859 a fost înfăptuită datorită sentimentului ancestral al apartenenţei la acelaşi neam a românilor din Ţările Româneşti, dar şi prin abnegaţia unui grup de intelectuali patrioţi, animaţi de puternice sentimente naţionale, beneficiind de importante virtuţi diplomatice pentru sensibilizarea şi corecta informare a Cancelariilor Europei cu privire la justeţea cauzei românilor.
Alexandru loan Cuza, beneficiind de sprijinul unor mari personalităţi, dominate de aureola lui Mihail Kogălniceanu, a domnit cu destule frămîntări, 7 ani, dar a reuşit să rămînă de-a pururi în Istoria României şi în sufletul poporului de rînd, pentru care a sacrificat totul, inclusiv tronul. După cum afirma tot istoricul Constantin C. Giurescu, „Cuza a fost un mare patriot, punînd întotdeauna interesele şi nevoile Ţării mai presus de ale sale, făcînd întotdeauna abstracţie de persoana sa. Tot ce era naţional, tot ce privea neamul a găsit la el înţelegerea cea mai deplină, de aceea e natural ca el să se fi gîndit şi la românii din Ardeal, şi la aceia din Basarabia, şi la aceia din Macedonia. Complet dezinteresat, ca mulţi de altfel din generaţia lui, Cuza n-a căutat să facă avere cît a fost Domn”. În timpul lui Cuza a început să apară pe documentele interne numele Ţării România. Dar, să nu uităm, acest nume se revendica de la „Româniile Populare” de care sînt pline actele şi hărţile Evului Mediu timpuriu încă din Secolul VII după Christos.
O dimensiune programatică a Doctrinei Naţionale pe vremea colonelului intrat în istorie ca „Prinţul Unirii” a reprezentat-o preocuparea pentru românii de peste hotare. Printr-o diplomaţie curajoasă, în mare parte secretă. Cuza a făcut încercări de a readuce la trupul Ţării atît Ardealul, cît şi Basarabia şi Bucovina, şi de a reface, la dimensiuni adecvate istoriei şi marginilor noastre etnice, harta vechii Dacii şi harta întîiului unificator de Ţară, Mihai Viteazul.
După abdicarea forţată a lui Cuza, o dată cu instalarea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României, în mod firesc, au apărut o serie de conflicte între apărătorii Doctrinei Naţionale şi susţinătorii noii dinastii. Pentru a fi drepţi pînă la capăt, trebuie să recunoaştem că, oricît de dureros a fost regretată îndepărtarea lui Cuza de către liberalii şi conservatorii care şi-au dat mîinile în „monstruoasa coaliţie” (atunci s-a folosit această sintagmă pentru prima oară), România ar fi putut să aibă parte de o alegere mai nefericită decît s-a dovedit a fi cea a lui Carol I. Partida Naţională, marile interese ale României au fost, în general, servite onorabil de Domnitorul şi, ulterior, Regele Carol I, care a respectat promisiunea şi legămîntul făcute la 10 mai 1866: „Punînd piciorul pe acest pămînt sfînt, am devenit Român… Cetăţean astăzi, mîine, dacă va trebui, soldat, voi împărţi cu voi soarta cea bună, ca şi pe cea rea”. În bună măsură propăşirea şi modernizarea României s-au datorat acestui prusac integru şi disciplinat.

(va urma)
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 iunie 1991)

Datoria de a avea o memorie afectivă

in Polemici, controverse

Un mare om de cultură, academicianul George Păun, a trimis colaboratorilor revistelor de cultură din ţară şi de peste hotare, în zi de iarnă proaspătă, o frumoasă urare „La Mulţi Ani Ţării. Să ne păstrăm glia şi simţirea românească; atîta datorie avem faţă de strămoşii noştri şi de urmaşii noştri. Cu recunoştinţă pentru cei care
gîndesc la fel“.
De astfel de îndemnuri avem nevoie întotdeauna, şi în pragul primăverii ogoarelor, şi în arşiţa verii dogoritoare pe nisipul de la Mamaia, şi în pîrgul toamnelor darnice, şi iată – şi în iarna cea aducătoare de fulgi cu poveşti, dar cu geruri năprasnice. Nu ştiu cum se face, dar mai ales în ultimii ani, în zilele de sărbătoare este senin, de parcă Firea întreagă ne-ar împărtăşi dorinţa de a spera. A fost sărbătoare cînd s-a reinaugurat Arcul de Triumf din Bucureşti. Atunci, am simţit nevoia ca ochii minţii să urmărească prima paradă de pe Podul Mogoşoaei, sau, mai înainte, cînd se întorceau trupele noastre din bătăliile de dincolo de Dunăre. Este o emblemă a istoriei noastre din vremurile în care strămoşii ne apărau glia. Mîndria de a fi din viţa acelor viteji trebuie plătită cu datoria de a ne apăra viitorul. Nici un copac nu poate rămîne în picioare, dacă îi sînt smulse rădăcinile, nici o naţiune nu înfruntă vicisitudinile evenimentelor viitoare, dacă nu păstrează amintirea sacrificiilor făcute numai ca ea să existe.
Monumentul maiestuos al Arcului de Triumf din Bucureşti este replica Arcului de Triumf din Paris – proporţiile sînt identice, doar dimensiunile sînt diferite. Cum dintotdeauna s-a considerat că Franţa este sora mai mare a României, cele două monumente sînt expresia fidelă a raporturile reciproce – îndeosebi culturale – stabilite de secole. S-au împlinit 200 de ani de cînd Napoleon I a dat ordin să se construiască un arc de triumf spre slava Marii Armate şi să se pună piatra de fundaţie, iar 30 de ani mai tîrziu a fost inaugurat monumentul. Acolo, Istoria vorbeşte. Acolo, parizienii se opresc să o asculte. Se întîmpla în ceas de amurg cînd am avut şansa să mă aflu în preajma acelui monument. Se adunase lume chiar sub Arcul de Triumf, de o parte şi de alta a Mormîntului Soldatului Necunoscut. Erau orele 6,30 şi reprezentanţi ai Asociaţiilor Foştilor Combatanţi reaprindeau, în mod simbolic, torţa. Spun simbolic, pentru că, din ziua de 11 noiembrie 1923, flacăra nu s-a stins niciodată. Atunci, jurnalistul Gabriel Boissy a sugerat ca la mormîntul ostaşului necunoscut să ardă „Flamme de souvenir“ („Flacăra amintirii“), sau poate mai potrivit s-ar numi „Flacăra Memorială“, iar opinia publică a îmbrăţişat ideea. Se depun coroane de flori, drapelele Asociaţiilor Foştilor Combatanţi din toate regiunile Franţei sînt în bernă, se păstrează un moment de reculegere, după care răsună La Marseillaise. Pe acest fundal sonor, autorităţile prezente semnează în Cartea de Aur şi salută asistenţa. Ceremonialul transmite un mesaj emoţionant, purtător de recunoştinţă şi de speranţă. În el se regăsesc nu numai tradiţia şi istoria Franţei, ci şi a Europei.
Arcul de Triumf din Bucureşti este mai tînăr, însă pentru noi are pecetea istoriei. În luna mai, cînd evenimentele naţionale şi cele ale Europei se suprapun, gîndul ne poartă cu recunoştinţă la soldatul român necunoscut, cu speranţa într-un viitor meritat.

Prof. univ. dr. Crina BocŞan

Viktor Orbán, la Satu Mare: „Pe 1 decembrie, maghiarii nu au ce sărbători“

in Polemici, controverse

Premierul Ungariei s-a aflat joi, 8 decembrie 2016, într-o vizită scurtă, de doar cîteva ore, la Satu Mare, unde a avut o întîlnire cu Kelemen Hunor, preşedintele UDMR. Premierul a cerut maghiarilor să iasă la vot în număr mare, pentru a putea decide asupra viitorului lor. Viktor Orbán a efectuat această vizită atît din postura de conducător al poporului maghiar, cît şi de conducător al partidului FIDESZ, care, în ultima perioadă, a acordat un sprijin puternic UDMR, mai ales de cînd a debutat campania electorală.
Întîlnirea celor două părţi a avut loc în spatele uşilor închise, preţ de mai bine de 30 de minute, după care cei doi preşedinţi de partid au ieşit public într-o Conferinţă de Presă. Kelemen Hunor a fost extrem de scurt, exprimînd mulţumirea pentru sprijinul primit în campanie. Acesta l-a citat pe premierul maghiar, care, referindu-se la alegeri, a afirmat: „O victorie mică, un viitor mic, o victorie mare, un viitor mare“. Discursul premierului Viktor Orbán a fost unul mobilizator, acesta cerîndu-le maghiarilor să iasă în număr cît mai mare la vot, pentru că doar prin reprezentarea, din partea UDMR, în Parlament, aceştia se pot bucura pe viitor de bunăstare. Premierul maghiar nu s-a ferit să recunoască faptul că Ungaria este interesată de bunăstarea României, pentru că are o influenţă şi asupra lor. „Deci, în a dori succes României există şi un interes din partea Ungariei, aşadar, noi vă dorim succes, vă dorim să vă dezvoltaţi în următorii ani, cum vedem şi astăzi semnele evoluţiei din trecut. Însă, în acest spaţiu politic, în Parlamentul de la Bucureşti, comunitatea maghiară din România trebuie să aibă o reprezentare puternică. Eu sînt o persoană optimistă şi cred că sînt argumente pentru reprezentarea acestei comunităţi, dar să fii înţelept nu înseamnă să fii şi orb, deci trebuie să vedem că există fenomene, că există evoluţii în viaţa comunităţii maghiare din România, în lumea politică din România, care ar putea periclita viaţa acestei comunităţi. Vorbesc aici despre tendinţe. Considerăm că, din cînd în cînd, comunitatea maghiară nu este respectată în felul în care ar trebui să fie, însă consider că aceasta poate fi pusă în paranteză, în cazul unei abordări pozitive din partea politicului românesc“. Întrebările venite pentru premier au fost limitate şi au primit răspunsuri scurte. Acesta a afirmat că s-a adresat maghiarilor din regiunea Partium şi nu celor din Ţinutul Secuiesc, pentru că orice parte mică este importantă pentru ansamblu. Referitor la faptul că diplomaţii maghiari au refuzat să participe la recepţia dedicată zilei de 1 Decembrie, acesta a spus: „Eu sînt tradiţionalist şi cred că sinceritatea e cea mai bună metodă, chiar dacă sînt la mijloc puncte nevralgice. Aici avem un punct nevralgic diplomatic, dar este mai bine să îţi asumi conflictul sincer decît să ai două feţe. La 1 Decembrie, maghiarii n-au ce să celebreze, aşadar nu sărbătoresc, ceea ce este o atitudine onestă şi către români, pentru că măcar nu îi minţim. Eu consider că diplomaţia maghiară a procedat corect atunci cînd a ales calea sinceră şi onestă“, a replicat Viktor Orbán.

Caraba L. Adrian

Cum au vrut maghiarii să alipească întreg Banatul Ungariei

in Polemici, controverse

Banatul a fost, timp de aproape 4 luni, republică autonomă, dar nu independentă. Se întîmpla în 1918, în vremuri tulburi, exact în momentul în care s-a anunţat sfîrşitul primului război mondial şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Subiectul sensibil al Republicii Bănăţene nu a fost prea des adus în actualitate. Unul dintre istoricii care au cercetat şi au scris despre acestă temă este profesorul reşiţean Mircea Rusnac, care a dorit să abordeze episodul fără patimi naţionaliste. Rusnac spune că adevărul trebuie să fie cunoscut, pentru a fi mai greu de combătut.
Proclamarea republicii, încheierea războiului şi destrămarea imperiului
Proclamarea Banatului ca republică s-a făcut la 31 octombrie 1918, iar vestea a fost primită bine de populaţie, însă s-a întîmplat mai ales pentru că odată cu proclamarea s-au mai anunţat încă două lucruri esenţiale. „Populaţia s-a bucurat pentru că odată cu proclamarea acestei republici s-a mai anunţat faptul că războiul se încheiase, dar şi căderea imperiului. În sensul acesta, a fost o bucurie unanimă, pentru că venea pacea, după 4 ani de război. În privinţa republicii, cei care au primit-o cel mai bine au fost germanii şi maghiarii, pentru că germanii intenţionau să menţină unitatea Banatului, fiind mulţi şi în partea care a revenit ulterior României, şi în partea care a revenit Serbiei. Inclusiv grupul etnic german ar fi fost divizat, ceea ce, ulterior, s-a întîmplat de altfel, prin divizarea Banatului. Românii tindeau către România, cel puţin conducerea naţionalităţii române, sîrbii tindeau către Serbia, iar maghiarii, către Ungaria. În privinţa asta nu a fost o majoritate clară într-o direcţie, pentru că Banatul era un mozaic etnic şi nici o naţionalitate nu era majoritară în regiune”, a declarat Rusnac pentru „Adevărul“.
Avocatul Otto Roth, omul care a proclamat republica
De altfel, pe blogul său, istoricul bănăţean lămureşte şi cine au fost artizanii formării acestei republici. „Din 1905, Partidul Social Democrat din Ungaria avea şi o secţie românească, însă aceasta era destul de slabă. Cea mai puternică organizaţie social-democrată bănăţeană era cea maghiaro-germană, condusă de avocatul dr. Otto Roth. Social-democraţii au organizat o serie de manifestaţii de stradă în Timişoara, cu orientare antiguvernamentală, la 20, 26, 27 şi 28 octombrie 1918. La ultima dintre acestea, Otto Roth a cerut bănăţenilor să-şi ia soarta în propriile mîini, iar P.S.D. din Timişoara să ducă tratative directe cu Antanta. El făcea parte din conducerea P.S.D. din Ungaria, fiind în contact permanent cu Consiliul Naţional Maghiar şi cu guvernul instituit de acesta la Budapesta. În contextul apropierii trupelor Antantei, el a acţionat, cu acordul social-democraţilor de la Budapesta, în vederea declarării Banatului drept provincie autonomă în cadrul Ungariei”, arată Rusnac. Bănăţenii fugeau de „pericolul ocupaţiei sîrbeşti” şi al divizării Ungariei, care tocmai îşi declarase independenţa faţă de Austria, dorea să-şi păstreze teritoriile pe care le administrase şi a considerat că, pentru unitatea Banatului, proclamarea republicii era cel mai potrivit demers. „Trebuie înţeles faptul că a fost proclamată ca o republică autonomă, nu independentă, cum de multe ori se consideră greşit. Normal că ungurii nu ar fi acordat independenţa unei regiuni cum era Banatul, dar partea bună a fost că se conserva unitatea regiunii, pentru că în momentul acela se profila pericolul ocupaţiei sîrbeşti. Armatele sîrbe erau deja la Dunăre şi, prin armistiţiul de la Belgrad, încheiat între forţele Antantei şi Ungariei, sîrbii ar fi urmat să ocupe Banatul, pînă la Conferinţa de Pace. Sîrbii au încercat să-şi adjudece Banatul în întregime, însă românii, fiind mai numeroşi în regiune, au protestat şi s-a ajuns la Conferinţa de Pace la împărţirea pe care o cunoaştem cu toţii şi în zilele noastre”, a mai declarat Rusnac. La 15 noiembrie, sîrbii ocupau Timişoara, primarul Josef Gemml predîndu-le, în mod oficial, oraşul. Administraţia civilă a rămas în subordinea autorităţilor maghiare. S-a încheiat o înţelegere cu armata sîrbă ca Sfatul Poporului să continue să existe, iar din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune. „Chiar la 20 noiembrie, guvernul maghiar a numit noua conducere administrativă a Banatului, compusă din: comisarul guvernului maghiar pentru întregul Banat, dr. Otto Roth; prefectul comitatului Timiş, Tõkés Imre; prefectul oraşului Timişoara, dr. Jakobi Kálmán. Consiliile naţionale româneşti au activat în clandestinitate, trimiţîndu-şi în secret delegaţii la Adunarea de la Alba Iulia. Aproape în acelaşi timp, au avut loc adunarea sîrbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sîrbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în nici un fel în acel moment”, arată Mircea Rusnac, care adaugă că Republica Bănăţeană fusese instaurată şi exista, chiar în condiţiile ocupaţiei sîrbeşti. Ea nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie, ci funcţiona şi la 1 Decembrie 1918. Soarta Banatului avea să fie decisă la Conferinţa de Pace de la Paris, din 13 iunie 1919, atunci cînd s-a împărţit regiunea între România şi Serbia. Anterior, însă, a fost nevoie de intervenţia armatelor franceze, care să pună capăt abuzurilor armatei sîrbeşti, care îi persecuta pe români. De altfel, la 21 februarie 1919, a fost instaurată administraţia civilă sîrbească în comitatul Timiş, fiind înlăturată administraţia maghiară. Acesta este şi momentul considerat de istorici ca sfîrşit al Republicii Bănăţene.
Europa regiunilor
Mircea Rusnac consideră că Republica Bănăţeană a fost o încercare de salvare a unităţii regiunii în primul rînd. „Cred că erau conştienţi toţi că o regiune aşa de mică era aproape imposibil să fie independentă în această zonă a Europei, foarte agitată. Măcar dacă s-ar fi trecut în stăpînirea unei ţări sau a alteia, Banatul să-şi fi păstrat integritatea, ceea ce nu s-a întîmplat. La aproape 100 de ani, Banatul este divizat”, spune istoricul bănăţean. Rusnac adaugă că, deşi există şi în prezent mulţi fani ai autonomiei şi independenţei Banatului, în contextul actual nu se mai poate pune această problemă. „Trebuie urmărit cu atenţie ce se întîmplă la nivel european, unde se discută de mult timp de o transformare dintr-o Europă a statelor, într-o Europă a regiunilor, şi cred că în privinţa asta trebuie să vedem lucrurile, pentru că s-ar putea ca, în viitorul nu prea îndepărtat, statele actuale să-şi piardă din atributele avute, şi regiunile să dobîndească o importanţă mai mare la nivel european. În privinţa asta, trebuie să fim pregătiţi, pentru că nu se ştie cînd, dar statele vor face probabil un pas înapoi şi vor oferi regiunilor puteri mai extinse. Doar în sensul ăsta e posibil. Nu, însă, ca o rupere de ţară, ceea ce se vehiculează mai mult sau mai puţin intenţionat”, a concluzionat Rusnac.

Daniel Groza

Ardealul

in Polemici, controverse

Trăim clipa cea mai întunecată a istoriei noastre. Prin arbitrajul de la Viena se prăbuşesc într-o zi idealul etern al unui neam, dreptatea milenară a unei naţiuni, temelia cea mai puternică a unei ţări. Pierdem fără luptă, cu armele netrebnice în mînă, jumătate din Ardealul dobîndit ţării prin jertfa sutelor de mii de morţi şi prin voinţa liber şi solemn exprimată a tuturor copiilor lui. Îl pierdem în numele unei păci pe care n-o avem; în numele unei dreptăţi, care ni se tăgăduieşte; în numele unei ordini noi, care va fi izvorul nesecat al unor vremuri tulburi,
de-alungul deceniilor ce vor veni. Nedreapta dominaţie seculară va apăsa din nou milioanele de români rămaşi peste hotare trase prin silnicie, fără nici o îndreptăţire etnică sau istorică, politică sau morală.
Revizionismul îşi schimbă ţara – de rîndul acesta, pe bună dreptate. Indignarea, pe care o trezeşte lovitura mortală, nu se va potoli niciodată. Liniştea şi pacea nu se vor putea restabili niciodată, dacă nedreptatea nu va fi reparată. Uitarea nu va reveni niciodată. Naţiunile pot avea eclipse trecătoare; conducătorii lor se pot încărca de grele răspunderi; împrejurările internaţionale pot fi neprielnice, dar drepturile eterne ale naţiunilor nu se pot prescrie, şi sufletul neamurilor nu se poate prăbuşi pentru totdeauna în ruşinea renunţărilor fără luptă, a greşelilor fără răspundere sau a aşteptărilor fără speranţă.
Neamul Românesc întreg nu va uita; nici nu va ierta. El îşi reia doliul întrerupt pentru prea scurtă vreme. Un blestem greu geme azi în gîtlejurile amuţite de uimire şi de mînie, dar de pe pămîntul din nou robit al Ardealului şi de pe pămîntul ameninţat al ţării se ridică, istorică, protestarea solemnă. Aceasta va fi pîrghia luptei care va începe mîine.

I. LUGOŞIANU
(Calendarul „Universul“, 1941)

Rezultatele alegerilor din 11 decembrie – un eşec al lui Klaus Iohannis

in Polemici, controverse

Scrutinul electoral de duminică s-a încheiat. Pînă luni, 12 decembrie, la ora 15,00, au fost numărate 95,58% din voturi, iar datele arată o victorie detaşată a PSD. Iată rezultatele comunicate de BEC: CAMERA DEPUTAŢILOR – PSD 45,09 %; PNL 19,96 %; USR 9,26 %; UDMR 6,15 %; ALDE 5,62 %; PMP 5,22 %. SENAT – PSD 45,25%; PNL 20,32%; USR 9,31%; UDMR 6, 22 %; ALDE 6,06%; PMP 5,51 %. Celelalte formaţiuni politice şi candidaţii independenţi au obţinut voturi sub pragul necesar intrării în Parlament.
Votul din 11 decembrie a fost un vot în favoarea PSD, care a defilat cu reducerea TVA-ului şi cu reîntregirea salariilor, dar a fost mai mult un vot împotriva lui Klaus Iohannis. A fost un vot împotriva textelor gen „corupţia ucide” şi a indicaţiilor domnului Iohannis, care s-a obişnuit să-i dădăcească pe români, spunîndu-le cu cine ar fi bine să voteze şi cu cine nu. A fost un vot împotriva celui care îi pune la colţ pe politicienii care au probleme cu Justiţia, dar care uită că a fost printre singurii primari din ţară pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a albit în procesele cu ANI şi care nici pînă astăzi nu şi-a rezolvat problema cu una din cele şase din Sibiu, cea pe care ar fi pus mîna în condiţii dubioase. A fost un vot împotriva celui pentru confortul căruia s-au cheltuit sume importante de la bugetul de stat cu renovarea reşedinţei prezidenţiale. PSD-ul a cîştigat detaşat alegerile din 11 decembrie 2016, dar mai mult le-a pierdut Klaus Iohannis, fostul primar de la Sibiu, despre care liberalii au crezut că-i un politician adevărat şi de aceea au mers pe mîna lui. Exclusiv pe mîna lui.
După un an de reformă a clasei politice marca Iohannis, în România au apărut nenumărate partide, dar tot PSD a cîştigat alegerile. Şi încă detaşat. Pentru asta, PSD ar trebui să-i mulţumească în primul şi în ultimul rînd lui Klaus Ioahnnis. Fără domnul Iohannis, PNL ar fi ameninţat poate poziţia PSD sau măcar nu i-ar fi permis acestuia să aibă o putere atît de mare. O putere care ar putea dăuna grav democraţiei.

SORIN AVRAM (,,Cotidianul”)

O analiză pertinentă a profesorului Corvin Lupu asupra viitorului României odată cu „era Trump“ (4)

in Polemici, controverse

* M.A.M.: De acord, atunci să spunem cititorilor ce credeţi dvs. că ar fi de făcut în România, ca urmare a schimbării puterii de la Washington.
* C.L.: Eu cred că România ar avea nevoie să „citească în cheile” propriilor interese schimbarea de la Washington. În primul rînd, România ar trebui să caute să obţină un nivel al suveranităţii de stat mult mai mare, dacă se poate, apropiat de nivelul suveranităţii statale din Polonia, Ungaria, Cehia, Grecia, ţări vecine, din Europa Centrală şi de Est, zonă geopolitică din care facem şi noi parte. Suveranitatea de stat ar putea ajuta Preşedinţia, Guvernul şi Parlamentul să ia deciziile necesare promovării măsurilor care să susţină Statul Naţional Unitar Român şi interesele Poporului Român, în primul rînd ale etniei majoritare, apoi ale minorităţilor naţionale care
s-au aciuat pe aceste teritorii. O eventuală suveranitate naţională românească mai mare trebuie solicitată, pe de o parte, guvernului american şi, pe de altă parte, promovată prin măsuri româneşti proprii, mai ales administrative şi economico-financiare. Pentru a putea decide suveran, Guvernul Român nu trebuie să fie dependent de sistemul bancar internaţional. Avem modelul din Polonia şi Ungaria, care şi-au păstrat controlul majoritar asupra marilor bănci. Noi nu mai avem decît o bancă românească mică, CEC-ul. Ea ar putea fi uşor transformată în cea mai mare bancă din România. Este suficient ca toate instituţiile statului şi cele 12% societăţi cu capital românesc să fie obligate, printr-o Ordonanţă de Urgenţă, să îşi plaseze toate capitalurile la CEC şi să deruleze toate operaţiunile financiare prin CEC, care are personal cu experienţă şi infrastructură în toată ţara, care poate fi uşor dezvoltată. La această posibilă viitoare mare bancă românească, guvernul s-ar putea împrumuta cu cele mai mici dobînzi şi fără să fie condiţionat să accepte măsuri economico-sociale şi politice dezavantajoase, aşa cum ne-au cerut şi ne cer FMI-ul şi Banca Mondială, dar şi alte instituţii evreieşti de foarte mulţi ani încoace, practic, începînd cu anul 1992. De asemenea, o bancă de acest fel ar putea credita afacerile unor investitori români, ca şi investiţii ale statului. Apoi, este uşor să atragi depuneri, dacă statul ar oferi garanţii pentru depunerile bancare doar la CEC. Băncile străine ne-au jecmănit, sub oblăduirea ticăloasă, antiromânească, a conducerii BNR. De la înstrăinarea băncilor româneşti, care a fost în mare parte „opera” ofiţerului de securitate Mugur Iser(escu), acestea au acumulat profituri de sute de miliarde de euro, care, conform caietelor de sarcini întocmite la privatizare, ar fi trebuit investite în România. Vă daţi seama ce ar fi însemnat pentru economia şi infrastructura ţării o asemenea „injecţie” financiară? Dar băncile străine au scos profitul din ţară şi l-au dirijat către băncile-„mamă” din Occident. Am dat un exemplu. Ar putea fi făcute şi ar fi necesare şi multe alte lucruri. În domeniul asigurărilor, altă afacere uriaşă, doar 4% mai sînt asiguratori români… Nu numai în domeniul politicilor economico-financiare interne s-ar putea lua măsuri importante. La fel, ar trebui acţionat şi în domeniul politicii din domeniul sănătăţii, unde majoritatea fondurilor de care beneficiază sistemul, adică ministerul de resort şi Casa de Sănătate, sînt absorbite de corporaţiile multinaţionale de medicamente. Statul Român şi-a abandonat majoritatea atribuţiilor care ţin de securitatea naţională. În domeniul industriei româneşti de armament, 90% din societăţi sînt patronate de evrei. Dacă vrem securitate, trebuie să stăm în genunchi în faţa evreilor. Aici ne-au adus minoritarii care ne-au condus după 22 decembrie 1989. Am mai spus-o în alte adresări către cititori: toate relele de astăzi îşi au originea în modul în care s-a dat lovitura de stat în decembrie 1989, cînd trădătorii din Securitate şi din Armată au înlocuit conducerea majoritar românească a ţării cu un grup de spioni şi de trădători evrei, ţigani şi unguri. Etnicii români au fost deposedaţi de putere şi li s-a luat ţara cu toate realizările foarte mari făcute din munca poporului în jumătate de secol, perioadă cînd chiar se muncea în folos românesc, nu în folos străin. Dar ne-am îndepărtat de subiectul alegerilor din SUA…
* M.A.M.: Ce părere aveţi despre influenţa alegerilor din SUA asupra relaţiilor internaţionale şi a securităţii naţionale ale României?
* C.L.: În aceste domenii, în întreaga perioadă post-comunistă, riscurile au cunoscut o creştere permanentă. Pe măsură ce politicienii din România şi propagandiştii lor, împreună cu presa din România, care este în cea mai mare parte evreiască, atît televiziunile, cît şi presa scrisă, spun Poporului Român că se bucură de cea mai mare securitate din toată istoria ţării, cu atît a fost securitatea naţională reală din ce în ce mai şubredă. Aderarea României la NATO şi la UE a fost forma prin care România a fost „chemată la lanţ” şi aderare, urmată imediat de deposedarea ţării de toată baza materială şi de majoritatea marilor afaceri: bănci, societăţi de asigurări, marile combinate, resurse naturale, pămînt, păduri, industria de medicamente, industria de apărare etc., etc. Acum, după cum spuneam, se luptă pentru acapararea celor 12% societăţi româneşti care au mai rămas. România nu are nici un proiect în domeniile relaţiilor internaţionale şi al securităţii. Ea ştie doar o placă învechită şi „scîrţîită”: loialitatea dusă la supuşenie faţă de NATO şi faţă de UE, ceea ce este mult prea puţin pentru complexitatea relaţiilor internaţionale actuale. Politicienii români nu au nici nivelul de cultură istorico-politică strict necesar pentru a performa şi nici voinţa politică de a face tot ceea ce este bine pentru ţară, mulţumindu-se să fie docili faţă de colonialişti, pentru a-şi primi porţia de sprijin din partea străinătăţii, în eventuale situaţii grele. Este suficient să amintim cititorilor cum
s-au mobilizat străinii să-l menţină la putere, în vara lui 2012, la referendumul pentru demiterea preşedintelui, pe închinătorul de ţară Traian Băsescu. După părerea mea, România are nevoie de relaţii foarte bune cu vecinii, în primul rînd cu Federaţia Rusă, cea mai mare putere din vecinătate, cea care a influenţat cel mai mult spaţiul românesc în ultimele două secole. Aceasta a fost şi este cea mai importantă ţară pentru spaţiul românesc. Că ne place sau că nu ne place. Este valabil, indiferent de propaganda care respinge această realitate confirmată în istoria noastră naţională. În ultimii 12 ani, Rusia a fost ofensată în mod repetat în diverse discursuri ale unor politicieni, ale unor militari şi în mass-media din România. Este o mare greşeală. Cea mai mare greşeală. Contorul rusesc al acestei greşeli româneşti s-a învîrtit continuu în aceşti ani. Conducătorii noştri nu au făcut nimic ca să îndulcească relaţia României cu Rusia, să păstreze o punte, să caute să nu supere marele vecin de la Răsărit, să coopereze în limitele pe care nu le excludea apartenenţa noastră la NATO şi la UE. Păi, marile puteri europene au relaţii foarte largi, pe multiple planuri, cu Federaţia Rusă. Noi nu avem voie? Noi am fost doar provocatori ai Rusiei, nu ştiu eu dacă la comandă externă, sau din pornirile proprii ale fostului preşedinte Băsescu.

(va urma)

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (2)

in Polemici, controverse

Să iubim mai intens fraţii de sînge, marea familie, NEAMUL, şi abia de pe această bază solidă şi sinceră să îi iubim şi pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi. În nici un caz să îi urîm, să-i dispreţuim sau să-i ignorăm.
Sfera de iubire a oamenilor este lărgită, amplificată prin noua lege a iubirii de către Mîntuitorul. Treptat. El ne spune că a venit să mîntuiască oile lui Israel. Dar… tot El ne spune că mai are şi alte oi de mîntuit, din „alte staule”. Alte neamuri, aş înţelege.
Dar cea mai semnificativă pericopă în acest sens este cea a femeii cananeene, cu fiica demonizată. La început Mîntuitorul o respinge cum ar fi făcut oricare cărturar, orice fruntaş iudeu. Îi precizează că a venit pentru mîntuirea casei lui Israel şi că nu e bine să iei pîinea de la gura copiilor şi să o arunci cîinilor. Apelativul de cîine nu e întîmplător ales. E cel mai jignitor şi dispreţuitor apelativ. Aşa îi numeau iudeii pe toţi goimii (cei de altă religie, de alt neam). Femeia dovedeşte o desăvîrşită credinţă şi, mai ales, SMERENIE.
Acceptă grava jignire fără să clipească şi cu umilinţă cere ca şi cîinii să mănînce din fărîmiturile de la masa stăpînilor. Şi Mîntuitorul o răsplăteşte pentru credinţa şi smerenia ei. Fata demonizată e vindecată. Ce s-a întîmplat de fapt? De la un minut la altul, Mîntuitorul Şi-a schimbat atitudinea şi dispoziţia? Greu de acceptat. El a ştiut cum se va desfăşura toată discuţia, căci atotştiutor este. Dar a INSTITUIT un nou mod de a trata întreaga umanitate. Explicit şi prin comparaţie. În prima fază s-a purtat ca un exclusivist şi respingător înalt slujitor al Legii vechi. Apoi a INSTITUIT acest nou mod de a trata oamenii, conform noii legi a iubirii. Dar cu aceasta femeia cananeană nu a devenit mai puţin cananeană. De neam cananean, într-o lume a neamurilor, aşa cum a fost lăsată de Dumnezeu.
Nu e de mirare ura fruntaşilor iudei împotriva Lui. Ei se socoteau singurul popor ales, prin simplul fapt de a fi fiii lui Avraam, şi nu puteau concepe ca şi alte neamuri să se bucure de bunăvoinţa cerească. Şi mai ales de bunătăţile acestea pămînteşti. Saducheii (o ramură a cărturarilor iudei) chiar nu credeau în viaţa de apoi.
Reîntorcîndu-ne la noi, la români, în zilele acestea: de ce această teamă, jenă, ruşine de a fi naţionalist? De ce această ostilitate trîmbiţată faţă de naţionalism? Este vorba aici despre tragicul şi penibilul rezultat al unei permanente „spălări de creiere“ proto-mondialiste (începută mult înaintea primului război mondial), comuniste (internaţionalismul proletar) ş.a.m.d. Şi continuată în forţă şi astăzi; în 1990, una din emisiunile TV se numea „Ruşinea de a fi român”.
Dacă o emisiune similară s-ar fi numit „Ruşinea de a fi ungur” (sau rrom, sau evreu), ne închipuim cum ar fi urlat de indignare toţi „democraţii” cu ştaif: „- ah, naţionalism, ah, şovinism, ah, rasism” ş.a.m.d. În schimb, ruşinea de a fi român e acceptabilă. Chiar trebuie promovată.
În fond, naţionalismul e sentimentul de iubire şi devotament faţă de neamul căruia îi aparţii. Sentiment specific şi definitoriu pentru condiţia, pentru speţa umană. Atît şi nimic mai mult. El nu are de-a face cu ostilitatea apriorică faţă de alte neamuri, şovinismul, expansionismul teritorial. Cei mai mulţi din cei cu „creierele spălate” vor protesta halucinaţi: „Cum, se poate şi aşa? Se poate aşa ceva?”. Da, se poate! Şi cele mai bune exemple le găsim la noi, românii. „Cum poţi găsi ceva bun la românii cei primitivi şi habotnici, de abia coborîţi din copac?”, vor continua ei.
Să fim realişti. Da, există şi la noi ostilitatea etnică. Cea mai patologică, mai masochistă şi mai ciudată. Ostilitatea faţă de propriul neam, nu faţă de celelalte. Rezultatul îndelungatei spălări de creiere. La fiecare colţ de stradă auzi: „…ca la noi, la nimeni…”; „în ţara asta nu se poate face nimic bun”.
* Cu cîteva zile în urmă, am asistat la o mică discuţie la băcănia din apropierea casei mele.
Pardon! La „minimarketul” de lîngă mine. Sîntem după Revoluţie, nu? Vorbim un soi de „rrom-gleză”. Gata cu autohtonismele! Mini-marketul chiar se numeşte „Ţopescu’s market”.
Cumpărătorii reproşau vînzătorului că nu foloseşte mănuşile de protecţie la manipularea produselor alimentare. Răspuns:
– Aida dom’le, ce s’tem în Occident? Hauliu, poate peste o sută de ani. După ce o să aducem în România 20 dă milioane dă nemţi!
L-am privit. Un rrom frumos şi bun de gură. Mănuşile respective zăceau pe tejghea lîngă el. Parte din asistenţă a clătinat din cap cu înţelegere şi aprobare.
* Un cunoscut om de televiziune a lansat o celebră cimilitură:
– România? Ce ţară bogată şi frumoasă! Păcat că e locuită! (De cine? De românii majoritari, bineînţeles…)
Omul nu a fost nici admonestat (cum s-ar fi întîmplat în mai toate ţările lumii), nici linşat. Opinia publică a apreciat amuzanta „găselniţă”. Lumea post-fanariotă a lui Caragiale, din care nu mai reuşim să decolăm. Lume iresponsabilă, superficială şi frivolă. Dar atenţie: iresponsabilitatea şi frivolitatea pot uşor deveni criminale sau sinucigaşe!
Observaţi convergenţa afirmaţiilor: unul vrea ţara golită de români (ceea ce se şi întîmplă), celălalt o vrea colonizată cu nemţi.
* Un apreciat om (anti-) român de cultură, un adevărat „star” al culturii post-decembriste de la Dîmboviţa de jos (de foarte jos; la circa 60 de kilometri, rîul îşi amestecă dejecţiile materiale şi morale cu cele ale Dunării europene), a afirmat că noi, românii, nu sîntem un popor, ci: „…o turmă de indivizi patibulari…” (patibula – spînzurătoarea în Roma imperială) şi că istoria noastră e istoria unei mari… urinări! S-au urinat pe noi turcii, ruşii, ungurii ş.a.m.d.
Omul de cultură e descendentul unei familii făcînd parte din „aristocraţia (criminalo-craţia, de fapt) roşie” bolşevică, impusă de Armata Roşie. Nu e singurul caz în rîndul corifeilor democraţiei post-decembriste. Ar fi interesant de făcut un mic studiu genealogic şi sociologic: democraţia (autentică) din fosta Germanie occidentală s-a construit cu urmaşii familiilor Göring, Goebbels, Himmler? Aş înclina să cred că nu…
Într-un apreciat spectacol teatral („Cîte în lună şi în stele”), unul din actori declamă: „Avem un trecut de c…t, avem un prezent de c…t, bine măcar că nu avem nici un viitor”. De Neamul Românesc e vorba, bineînţeles.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

Istorie incomodă

in Polemici, controverse

ARTA MANIPULĂRII (8)

Motto: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, totul ar fi posibil” (Dostoievski)
Continuăm şirul informaţiilor transmise prin intermediul televiziunilor aservite, toate conţinînd o supradoză de ameninţări: c) fenomene extraterestre teribile (probabil nu ştiaţi, dar se pare că întregul univers s-a coalizat împotriva noastră!). Tot în contextul imbecilizării, manipulării şi creării de psihoze, ştiut fiind faptul că cetăţeanul prea puţin informat este victima ideală, se înscriu şi evenimentele cosmice, şi m-aş referi la un astfel de eveniment, prezentat în urmă cu vreo 3 ani, cînd mass-media, într-o notă sinonimă cu isteria, ne anunţa de prezenţa în apropierea pămîntului a unui imens corp întunecat, informaţie primită, desigur, ,,pe surse“ (nu contează competenţa şi credibilitatea sursei, ci procentul de audienţă!). Astfel, televiziunile s-au umplut de specialişti numai unu’ şi unu’, apăruţi precum ciupercile după ploaie, iar explicaţiile furnizate întreceau orice imaginaţie, frizînd absurdul. S-a avansat ipoteza că ar fi vorba de Planeta Nibiru, „sora geamănă a pămîntului“ (venită, probabil, la o şuetă cu surata ei!), ,,o cometa uriaşă“, iar un alt specialist (culmea, e la Institutul de Fizică!) avansa ideea că ar fi vorba despre un ,,norişor de antimaterie rătăcit pe orbită“ (probabil ,,norişorul“ se pierduse de părinţi!). Teama şi isteria au durat pînă seara, la ora 20, cînd un specialist de la NASA a venit cu lămuriri: descoperirea unei găuri negre (black hole), aflată în apropierea sistemului solar, la distanţă de 5 milioane de ani lumină şi considerată un potenţial pericol pentru omenire. Cam sumară explicaţia, dar, probabil, individul nu avusese timp să-şi însuşească scenariul! Ca un ,,simplu amănunt“ legat de distanţa faţă de pămînt, imaginaţi-vă că cea mai apropiată stea (Tau Ceti, din constelaţia Balena) se afla la… 4,6 ani lumină. Şi… a propos: la sfîrşitul anului 2014, cometa Ison, aflată în apropierea orbitei solare, după ce înconjura astrul nostru, ,,ameninţa“ că la întoarcere va crea mari probleme pămîntului (conform specialiştilor, desigur!) în luna martie! Aţi mai auzit de ea? Nici eu! Probabil a rătăcit drumul… Aşadar, concluziile, referitoare la arta de manipulare a cetăţeanului, le puteţi trage singuri!
* * *
„Religia – o frază de dînşii inventată/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug“ (Mihai Eminescu – „Împărat şi proletar“)
Pentru astfel de versuri, poetul nostru a fost etichetat ateu! Fals: de altfel, tot el afirmă că „Biserica este maica noastră spirituală!”. Aşadar, care-i adevărul? Eminescu era suficient de raţional pentru a nu confunda credinţa cu religia, pentru a conştientiza că religia, devenită obedientă puterii, are suficientă capacitate de a manipula poporul şi, dacă nu o face biserica, se găsesc destui „binevoitori” care să vorbească în numele ei, fiindcă, aşa cum am mai afirmat, cetăţeanul, sărăcit, umilit, demoralizat, este o victimă uşoară în faţa manipulării şi o altă cale de manipulare este creată tocmai de confuzia între religie şi credinţă, iar cea mai mediatizată a fost apocalipsa, fiind creată o adevărată isterie de către „profeţii” binevoitori. Aşa se face că începutul Mileniului III „s-a bucurat” de două astfel de evenimente: apocalipsa anului 2000, asociată cu scrierea lui Ioan Evanghelistul, şi apocalipsa anului 2012, cînd s-a încheiat calendarul mayaş. Ideea sfîrşitului lumii nu este nouă, ea fiind vehiculată încă din cele mai vechi timpuri, avînd drept scop promovarea moralităţii, cultivarea binelui, dar şi asigurarea supunerii oarbe a poporului în faţa claselor dominante (este un adevăr, chiar dacă poate fi interpretat!). Miturile biblice vor prelua ideea şi, asociind-o cu evenimente reale petrecute în spaţiul carpatic, vor crea mitul potopului biblic – ca o pedeapsă divină împotriva oamenilor. Să fim serioşi! Chiar credeţi că Dumnezeu, după ce a creat omenirea, în momente de plictiseală se joacă cu propria creaţie, distrugînd-o? Scriitorul latin Seneca (ca de altfel şi Luncan), inspirat şi el din vechile tradiţii despre potop, scrie în „Naturales questiones” despre „ziua fatală” cînd „cerul va revărsa ploi catastrofale, rîurile îşi vor umfla apele şi vor ieşi din matcă”, iar „Danuviul… negăsind ieşire… cuprinde într-un vîrtej năpraznic o imensă întindere de pămînturi şi cetăţi”. Se pune întrebarea de ce apocalipsa trebuia să vină la două mii de ani. Pentru răspuns trebuie să facem o incursiune în astronomie. Se ştie că pămîntul, pe lîngă mişcarea de rotaţie (în jurul axei) şi de revoluţie (în jurul Soarelui), mai execută şi o mişcare de precesie – datorată atracţiei Lunii şi Soarelui şi, totodată, înclinaţiei axei terestre faţa de verticală cu 23027’, ceea ce generează fenomenul de precesie a echinocţiilor, care, la rîndul său, determină un număr de 12 ere echinocţiale, fiecare eră corespunzînd unui semn zodiacal. Un ciclu complet al acestei mişcări se execută într-un interval de 25.690 de ani, fiind numit anul mare, astfel că fiecare eră are aproximativ 2.141 de ani. În prezent, noi ne aflăm în era Peştilor; în Evanghelia după Matei, Isus Christos afirmă: „voi fi cu voi pînă la sfîrşitul veacului” (Matei 28.20), în realitate, fiindcă traducătorii noştri mereu fac textele după ureche, expresia în original este „sfîrşitul timpului” (conform Septuagintei – Biblia în limba greacă; aeon=timp), aşadar, Mîntuitorul se referea la sfîrşitul erei actuale, nicidecum sfîrşitul lumii! Să vedem care-i concluzia şi în privinţa calendarului mayaş. Calendarul, de fapt unul dintre ele (în total sînt 4), este calculat pe o perioadă de timp de 5.000 de ani, dar importantă este analogia cu un codice mayaş în imagini (aflat în prezent într-un muzeu din Dresda – Germania), un fel de zodiac, a cărui ultimă imagine reprezintă o apă care cade din cer, ceea ce a incitat minţile ahtiate după senzaţional şi a dus la concluzia: sfîrşitul lumii va veni în 2012, printr-un potop! În realitate, mayaşii semnalau de fapt „sfîrşitul timpului”, adică al actualei ere şi trecerea într-o altă eră – Era Vărsătorului! Şi în acest moment apelăm din nou la scrierile evanghelice, fiindcă, culmea, toţi „specialiştii” găsesc în Biblie tot felul de profeţii, mesaje şi coduri secrete, dar nu văd şi adevărul. Întrebat de ucenici unde vor pregăti Paştele (Evanghelia după Luca), Mîntuitorul spune: „Iată, cînd veţi intra în cetate, vă va întîmpina un om ducînd un urcior cu apă; mergeţi după el în «casa» în care va intra” (Luca, 22.10). Omul cu urciorul nu este altceva decît simbolul Vărsătorului, iar CASA lui este însăşi era Vărsătorului, în care va intra omenirea peste aproximativ un sfert de secol. Şi ca o confirmare că idioţeniile se promovează sistematic, mai semnalez un aspect: mişcarea de precesie a fost comparată de specialişti cu mişcarea unui titirez şi fiindcă la un moment dat titirezul îşi încetineşte mişcarea, deja au apărut „inteligenţii de profesie”, care anunţă că în anul 2030 pămîntul îşi va încheia mişcarea de precesie şi… se va opri. Ceea ce urmează, vă imaginaţi: dezastre cît cuprinde! Aşadar, atenţie la manipulări.

(va urma)
Sinel Tudosie

La cinematograf

in Polemici, controverse

Cinematograful este un spectacol care îmi place. Intru cînd vreau, ies cînd poftesc, nu-mi pierd noaptea întreagă, nu trebuie să mă îmbrac în smoking şi am prilejul să văd cu bani puţini (relativ) o serie de bune fotografii, dacă nu altceva, şi uneori să ascult muzică bună. Şi oricum, dacă piesa e o inepţie, neducîndu-mă eu decît la acelea cu actori favoriţi, mă delectez cu privirea unor chipuri de femei frumoase, lucru care la teatru îmi este aproape refuzat.
De cîtăva vreme, însă, nu mă mai duc nici la cinematograf. Şi iată de ce. Mai întotdeauna se aşază în jurul meu spectatori de sex feminin. Cînd sînt străini unul altuia, atunci e bine. Dar cînd spectatoarele în chestiune se cunosc, e un supliciu. Mai întotdeauna se întîmplă ca una din ele să mai fi văzut piesa sau să fi citit subiectul în program, spre a servi celorlalţi drept ghid artistic. Iată cum decurge spectacolul. În sală se face întuneric, şi pe ecran rulează primele titluri.
– Nu ştiu de ce, zice una, pune atîtea titluri. Pe mine mă
plictisesc de moarte.
– Am auzit că nu e grozav filmul, zice alta.
– Ba e foarte interesant. El e bine. Ea e mai ştearsă.
– Cine e actorul ăsta, întreabă din nou cea dintîi; nu l-am mai văzut.
– Nu-ţi mai aduci aminte de filmul pe care l-am văzut împreună la Rio, cu Dolores? El juca rolul ofiţerului.
– Acum vine frumos (sic!), zice doamna, informată din program. Ea îl iubeşte, dar nu-i spune.
– Admirabilă toaletă, tu, remarcă una.
– Trebuie să fie un film vechi, nu vezi că nu se mai poartă?
– Ah, zice alta, am văzut-o pe Greta într-un mantou teribil, alb, cum avea madam Popovici…
– Apropo, întreabă alta, ce mai face madam Popovici?
– A văzut şi ea filmul, ieri…
Cîteodată se întîmplă ca nişte cetăţeni indignaţi să sîsîie a tăcere. Sporovăiala încetează cîteva clipe, apoi, întocmai ca
tăciunii stropiţi cu apă, izbucneşte cu mai mare furie.
– O să vie în curînd un film cu Marlene…
– Unde?
– La Capitol.
– Mie, să-ţi spun drept – începe din nou una –, nu-mi place de fel Marlene Dietrich. Nu ştiu ce găsiţi voi la ea…
– Ei, dragă, are mişcări şi, apoi, îmbracă nişte toalete…
– Apropo, îţi faci mantou iarna asta?
– Nu-mi fac, dragă, că nu s-a schimbat moda. Îi pun blană nouă la cel de anul trecut.

G. CĂLINESCU
(,,Adevărul literar şi artistic”, din 26 noiembrie 1933)

Farmecul BucureŞtilor de odinioară

in Polemici, controverse

„La Crimeea peste mare“…

Oraşul Bucureşti avea farmecul lui inconfundabil. Avea ceva din relaxarea unei mari metropole şi un bun-simţ determinat nu de autoritatea statului, ci de civilizaţia unei clase de mijloc cu valenţe europene. Chiar şi în anii de început ai războiului (1940-1943), Capitala îşi urma ritmul boem, integrînd în mod natural prezenţa militară germană, care făcea parte din cotidian. Viaţa culturală şi artistică îşi urma ritmul, făcînd abstracţie de războiul care se desfăşura încă departe de noi.
Trupa Teatrului de revistă „Cărăbuş“ a evoluat de la componenţa de început a anilor ‘30 (Giugaru, Stroe, Groff, Nataliţa Pavelescu, Lizica Petrescu, Dan Demetrescu şi Giovani) la o formulă care i-a inclus treptat şi pe prezentatoarea Zizi Şerban (actriţă cu o vervă extaziantă), Trestian şi Antonescu (cuplu de comici), H. Nicolaide (foarte mucalit), Titi Botez (faimosul cîntăreţ), Liliana Mihăescu (cîntăreaţă, plecată în ‘48 cu suita regală a Domniţei Ileana, fiind amanta maiorului Cioarbă – administrator delegat al principesei), George Groner (cu un umor debordant). După anul 1938, am vizionat de mai multe ori spectacolele la Sala „Savoy“. Textele revistelor erau semnate de Nicolae Cristodulo şi Nicuşor Constantinescu. Compoziţia muzicală îi revenea lui Gherase Dendrino. Specificul Teatrului „Tănase” îl reprezentau ansamblul de balet şi cupletul, al cărui ton îl dădea genialul Tănase. Mai tîrziu, după august ‘44, de aici i se va trage şi sfîrşitul. Erau sketch-urile: „De la Nistru pîn’ la Don, davai ceas, davai palton!/ Davai ceas, davai moşie, haraşo tovărăşie!”, sau reactualizatul „Ai, n-ai… dai!”. Pe lîngă spectacolele la care mergeam, cumpăram şi revistele „Cortina“ şi „Rampa“, care prezentau spectacolele, turneele şi ştirile de cancan. La radioul nostru Philips ascultam emisiunea „Ora veselă”, unde erau prezentate scenete cu celebrii Stroe şi Vasilache. În primăvara lui 1943, Radu Grunau, venit într-o scurtă permisie în ţară, ne-a invitat la Teatrul de revistă „Gioconda” (al lui Ion Vasilescu, în spatele Palatului Poştei, de pe Calea Victoriei, vizavi de CEC), unde se înregistra un mare succes cu „Gioconda Palace” (alte spectacole erau „Gioconda iubeşte”, „Giocondita” şi „Femei, femei, femei”). Spre deosebire de „Tănase“, aici se lansau şlagăre, majoritatea compuse de Ion Vasilescu. De puţină vreme, apăruse şlagărul nostalgic interpretat de Gică Petrescu: „La Crimeea peste mare, măi dorule, îţi trimit o sărutare” etc., spectacol la care participau: Virginica Romanovski, Sili Vasiliu, Elisabeta Henţia, Virginica Popescu şi junele-prim Puiu Şerbu, alături de George Groner (comic, fost la „Tănase“).
Trebuie să remarc că, deşi era război, restricţiile alimentare nu se simţeau, ba din contră. Este adevărat că unul dintre atuurile anilor de atunci îl constituia buna contribuţie a Transnistriei (guvernată de Alexianu, cel executat pe Valea Plîngerii, la Fortul 13 Jilava, alături de Mareşalul Antonescu şi profesorul Mihai Antonescu – fost premier, înainte de Antonescu, şi ministru de Externe) – teritoriu cuprins între Nistru şi Bug. Pe locul actual al Teatrului Naţional din Piaţa Universităţii funcţiona Expoziţia Transnistriei (produse alimentare din provincia românească). Misiunea militară germană ne invidia. Din solda lor, militarii germani trimiteau pachete alimentare consistente către familiile rămase departe, în ţara măcinată din ce în ce mai mult de bombardamentele aliate.
Noaptea devenea adevărata zi, de la Piaţa Victoriei spre Rondul 2 şi 3. Pe Kiseleff erau presărate localurile, fiecare cu farmecul lui: Bufet (Doina de astăzi), Vişioiu, Zisu, Colonade (în spatele şcolii primare de pe Str. Monetăriei), Colorado (vizavi de Str. Pictor Mirea) şi, în mod deosebit, La Coana Victoriţa. Ultimul local era amplasat pe o stradă laterală (Clucerului), poziţie care nu îi justifica succesul. Avea ca principale atracţii – micii speciali şi prezenţa personajului cu barbă mare, numit Moş Astrolog. Bătrînul lucra ziua la ocheanul de la Cercul Militar, iar seara vindea alune americane în localul La Coana Victoriţa. Perechile de îndrăgostiţi sau familiile mai excentrice foloseau trăsura la modă, ca să meargă în
puterea nopţii pe la Vila Minovici, Fîntîna Mioriţa, pînă spre Băneasa, lîngă pod, unde funcţiona restaurantul Brotăceii.Alţii mergeau la un local mai izolat, pe altă arteră, Şoseaua Jianu, la Bordei, situat la dreapta podului dintre lacuri. Şi, ani mai tîrziu, la Pescăruş (înainte de stăvilarul cu ecluza dintre Lacurile Herăstrău şi Floreasca). Fiecare grădină de vară avea ringuri de dans şi separeuri.

RADU MIHAI DIMĂNCESCU

SCRISOAREA SĂPTĂMÎNII

in Polemici, controverse

Stimată redacţie
În data de 28 noiembrie, am fost la Biserica „Sfîntul Antonie“, din Suceava, şi am aprins o lumînare în memoria OMULUI pe care-l port în sufletul meu şi-l plîng mereu, CORNELIU VADIM TUDOR. 28 noiembrie a fost ziua cînd el s-a născut, şi cu acel prilej m-am rugat pentru sufletul lui mare şi am spus cu ochii în lacrimi:
Dumnezeu să-l odihnească.
De asemenea, în 28 noiembrie am dus la o tipografie din Suceava un model de fluturaşi pentru a-i împărţi sucevenilor, înainte de alegeri. Pe aceşti fluturaşi am pus vorbele mele, spuse din inimă şi trebuie să ştiţi că sînt lucruri adevărate, scrise cu ochii în lacrimi. Dacă mi-aţi cunoaşte inima, aţi şti cît de mult mă mîndresc cu Partidul România Mare, pe care-l slujesc de peste 23 de ani cu mult drag. Pentru mine, VADIM plecat dintre noi este mai valoros decît mulţi politicieni vii de la alte partide. Cu stimă şi respect,
VASILE CERLINCĂ, Suceava
P.S. Vă mulţumesc din inimă pentru ultimul meu articol, publicat în revistă. A fost citit de nenumăraţi suceveni, iar mulţi dintre ei erau cu ochii în lacrimi. Tot ceea ce scriu e din inimă. Mulţumesc, încă o dată, pentru tot ceea ce faceţi pentru mine. Aşa să-mi ajute Bunul Dumnezeu.

Balsamuri spirituale (3)

in Polemici, controverse

În Spania, invidia este un viciu specific: în materie de iubire, invidia se numeşte gelozie. În primul rînd – de teama de a nu pierde fiinţa iubită. Din orgoliu, spaniolul căzut pradă geloziei suferă de chinuri cumplite, în schimb francezul nu-i acordă atenţie. În Anglia, iubirea trăieşte sub strînsa supraveghere a colectivităţii; sub presiunea socială, pasiunile îşi pierd prestigiul şi ajung de nemărturisit, interesul central al vieţii fiind absorbit de activităţile publice.
Personal, cred că în ceea ce îl priveşte pe român, iubirea preia de la fiecare popor cîte un pic: bunicii au fost poate prea puri, nepoţii din secolul tragic în care trăim încearcă să-şi exercite iubirea pentru a găsi, odată cu secretele ei, regulile unei conduite, dorind să-şi trăiască „libertatea“. Refuzînd în numele acesteia principiul superior de viaţă, iubirea lor înseamnă „sexul“. Nu toţi. Mai sînt, încă, excepţii.
Iubirea este:

Calea, Adevărul şi Viaţa
Ea este ca un copac.
Din rădăcini cresc tulpini
ramificîndu-se-n coroana
frunzelor care cad toamna.
Copacul seamănă cu-n clopot sfînt
care sună în rădăcinile din adînc.
Cînd se sfarmă ziduri de piatră,
la temelie se sparge fereastra
pe care orbul din noi
a uitat să mai privească.
În Calea spre Adevăr,
ne împiedicăm mereu în minciună.
Ei îi ridicăm Cupolă,
punîndu-i o aureolă, fără de care,
în viaţa fără Hotare,
Adevărul ne-ar ieşi în cale
în drumul greu, pe care, de veacuri,
mai răsare cîte-un curcubeu.
Calea, Adevărul şi Viaţa
sînt şi cerul deschis
de copacul despuiat ce şi-a jertfit,
rînd pe rînd, frunzele în vînt
în Calea spre Adevăr, întrupată în EL,
Cel fără de vină, ca să devenim
Lumina
ce-a aprins rădăcina din Pămînt a
Copacului Sfînt.

Iubirea pentru divinitate se manifestă în Rugăciune. Ea este legătura dintre OM şi DUMNEZEU. Este Taina Sfîntă, îngerul care cîntă în jocul Luminilor prins în hora destinelor. Nu are mîini, nu are chip, dar iubirea este mereu DUMNEZEU, TU şi EU, NOI şi VOI, cînd împreună, prin credinţă, schimbăm moartea-n biruinţă. Iubirea este dulcea povară bătînd în inima noastră, lada de zestre pentru o întreagă poveste care ajunge pînă la CER, ca s-o audă însuşi DUMNEZEU, cum iubirea, cînd atinge Nemurirea,pe aripi albe de Sus, coboară la noi întrupată în ISUS.
„Religia poate fi o pasiune: ea poate fi considerată ca un mod de înţelegere a experienţei noastre de viaţă sau poate acţiona în noi ca resort şi inspiraţie a conduitei de viaţă în prezent. Tipurile de religie pot evolua în funcţie de predominanţa unuia sau altuia dintre aceste două elemente asupra ansamblului. E lesne de prevăzut că, fără
a-şi pierde caracterul sintetic şi complex, care cuprinde întotdeauna şi pretutindeni cele trei elemente, religia va fi dominată, rînd pe rînd, de pasiune, de elementele intelectuale şi de tendinţele etice şi sociale ale fiecărui popor“.
Cît priveşte PATRIOTISMUL – iubirea de patrie este simţită intens sau mai puţin intens de fiecare popor în parte. El este guvernat de criterii subiective.
De pildă, patriotismul francez nu-i atît o noţiune hrănită de-o pasiune, cît o pasiune născută dintr-o idee. Patria, pentru francez, este o viziune intelectuală, „acel spectacol frumos, care farmecă gîndirea“, şi pe care Victor Hugo, îl vede în imperiul lui Carol cel Mare, prin ochii unui Carol Quintul, tot de el închipuit.
Patriotismul englez este aproape pur rasial şi instinctiv. Rolul imaginaţiei şi al pasiunii este foarte restrîns, patriotismul fiind o forţă care acţionează dinlăuntrul fiecărui individ, pentru a face din el membrul unui trup armonios, Ţara.

(va urma)
LILIANA TETELEA

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (1)

in Polemici, controverse

În pofida caracterelor etnice comune locuitorilor din cele trei principate româneşti, în pofida sentimentelor de apartenenţă la acelaşi neam şi a numeroaselor contacte care au avut loc permanent de-a lungul istoriei, reflectarea originii, culturii şi limbii comune, a aspiraţiilor justificate spre emancipare şi unire, cristalizarea acestor aspiraţii într-un sistem coerent de obiective naţionale şi de mijloace de acţiune, apariţia, deci, a unor elemente de Doctrină Naţională s-a înregistrat în Principatele Româneşti doar la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea şi, mai ales, la începutul Secolului al XIX-lea. Tot astfel, pentru similitudine, se poate invoca utilizarea cuvîntului „Patrie” într-un text românesc scris, abia o dată cu Biblia de la Bucureşti, din anul 1688, deşi noţiunea respectivă, care e un simbol sacru la români, figurează pe numeroase monumente ale epigrafiei romane de pe teritoriul Ţării noastre. Este foarte sugestiv faptul că evoluţia se produce concomitent în toate cele trei principate, cu mijloace şi argumente uneori diferite, dar cu motivaţie identică. Astfel, în Transilvania, revendicările politice ale românilor iau forma documentului „Supplex libellus Valachorum”, în 1791, dar apare şi o puternică mişcare culturală – Şcoala Ardeleană – care făureşte opere consacrate limbii române şi istoriei naţionale, mişcare pe care Constantin C. Giurescu o numeşte „de renaştere naţională”. Prin fenomenul pe care l-au creat şi prin lucrările publicate, marii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai – care se revendică, cu toţii, de la martirajul episcopului loan Inochentie Micu Klein – au o influenţă covîrşitoare şi peste munţi.
În celelalte Principate Româneşti are loc, la începutul Secolului al XIX-lea, o mişcare de redeşteptare naţională, pe cale culturală – prin şcoli – şi pe cale politică – prin opera marilor boieri pămînteni Radu Dudescu, Dinicu Golescu şi Filipescu-Vulpe, dar mai ales prin jertfa lui Tudor Vladimirescu. Este esenţial să amintim importanţa introducerii în Şcolile nou-înfiinţate, de la Iaşi şi Bucureşti, de către Gheorghe Asachi şi, respectiv, Gheorghe Lazăr, a studiului Istoriei naţionale, deşi aşezămintele respective formau ingineri hotarnici. Caracterul naţional şi importanţa ridicării lui Tudor Vladimirescu sînt descrise de acelaşi mare istoric C.C. Giurescu astfel: „Pînă la el, merserăm, mai bine de o sută de ani, tot în jos; de la el înainte, păşim pe calea ridicării, ajungînd, după aproape altă sută de ani, la România Mare din 1918. Sîngele lui stă la temelia statului de astăzi. De altfel, piatra de hotar a anului 1821 marchează începutul României moderne.
În urma martirajului lui Tudor, au fost numiţi din nou domni pămînteni, iar după războiul puterilor europene cu Turcia, din anii 1828-1829, şi după pacea de la Adrianopole, cauza naţională înregistrează şi succesul major al apariţiei Armatei Naţionale şi a Corpului Grănicerilor. Înalta academie a sentimentului naţional pe care îl reprezintă Armata Naţională a stîrnit entuziasmul unora dintre cele mai luminoase figuri de români, în plină dinamică a tinereţii creatoare: Vasile Cîrlova, Nicolae Bălcescu, Alexandru loan Cuza, Grigore Alexandrescu. Acest moment şi-a dovedit ulterior importanţa deosebită în pregătirea Unirii Principatelor. Boierii luminaţi care se ridică pentru independenţă se plasează de partea Partidei Naţionale. Aşa cum a făcut-o Ion Câmpineanu, cînd, în fruntea membrilor Adunării Obşteşti, introduce în programul său două obiective naţionale esenţiale: înlăturarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii turceşti, precum şi unirea tuturor românilor. Nimic nu poate fi mai plin de semnificaţii pentru maturizarea conştiinţei naţionale decît cuvîntul de deschidere a cursurilor de istorie de la Academia Mihăileană, pe care l-a rostit Mihail Kogălniceanu: „Eu privesc ca Patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte şi ca istorie naţională istoria Moldaviei întregi înainte de sfîşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania”.
Una dintre bornele de hotar ale procesului de emancipare, în spiritul european al acelui „secol al naţionalităţilor”, o reprezintă faimosul document adresat de acelaşi Mihail Kogălniceanu conducerii abuzive a Protectoratului Rusesc, memoriu intrat în istorie sub numele „Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova”.
Procesul de sedimentare a Doctrinei Naţionale, rezultat din redeşteptarea conştiinţei de neam şi din efervescenţa vieţii spirituale, cuprindea în prima jumătate a Secolului al XIX-lea o idee principală: ideea naţională a propăşirii şi unităţii românilor, fapt ce rezidă şi în revenirea numelui „Dacia” în titlurile a numeroase publicaţii. Se pun acum pietrele de temelie ale culturii româneşti moderne, cum sînt primul ziar în limba română, „Curierul Românesc”, culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri, imnul „Deşteaptă-te, române!“, al lui Andrei Mureşanu, „Cîntarea României”, a lui Alecu Russo, şi „Românii sub Mihai Vodă Viteazul”, de Nicolae Bălcescu.

(va urma)
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 iunie 1991)

Un punct de vedere: Naţionalism şi creştinism ortodox la români (1)

in Polemici, controverse

Oare naţionalismul nu e un păcat? Creştineşte, trebuie să iubim pe toţi oamenii, toată umanitatea! Fără îndoială aşa este. Dar iubirea, iubirea profundă, cu spirit de sacrificiu, poate avea intensităţi diferite. Iubirea de oameni cred că poate fi concepută ca un ansamblu de sfere concentrice. Centrul ansamblului sînt eu, eşti tu, el, sau oricare dintre noi. O primă sferă, cea mai mică, cea mai apropiată de centru este cea a micii familii: soţia, soţul, părinţii, fraţii, surorile. Urmează sfera mai mare a rudelor mai îndepărtate, a prietenilor dragi, a fraţilor duhovniceşti ş.a.m.d. Există însă o sferă esenţială, exclusiv omenească, definitorie pentru condiţia umană, aceea a marii familii, a NEAMULUI.
O primă observaţie. Sfera cea mică, a micii familii, nu e exclusiv umană. O găsim în multe specii ale regnului animal. La mamifere şi la păsări. Care îşi îngrijesc, îşi hrănesc şi îşi apără puii chiar cu preţul vieţii. Puii cei neajutoraţi, care nu ar putea supravieţui fără această grijă a genitorilor. Ea este condiţia perpetuării multor specii din regnul animal.
O a doua observaţie. Cuvîntul românesc NEAM e mult mai profund decît ne dăm seama la o primă vedere. Neamuri: fraţi, surori, veri etc. Oameni cu strămoşi comuni, legaţi cu o legătură de sînge. Şi cu o ereditate comună privind caracterul, temperamentul şi chiar fizionomia. Dar aceste caracteristici le întîlnim şi la NEAMUL cel mare, al comunităţii naţionale; strămoşi comuni, o legătură de sînge, trăsături comune de temperament, fire, caracter şi chiar fizionomie. Acestea sînt lucruri fireşti, incontestabile, de care nu trebuie să ne ferim cu laşitate, de frica de a NU fi „corecţi politic”. „Corecţi politic”! Limba de lemn a acestei perioade istorice. „Limba de lemn” foarte asemănătoare celei a anilor ‘50, în plină teroare bolşevică. „Corecţi politico-ideologic” se spunea atunci. Simptomele mici, sau aparent mici indică de multe ori boli grave. Această (aproape) identitate de retorică, de „limbă de lemn” nu dovedeşte cumva o revenire a „marii boli”? În forme noi, mai subtile, mai viclene decît primitiva şi brutala teroare bolşevică.
Sferele acestea de iubire, de intensităţi diferite, sînt o realitate. Să nu îmi spună cineva că iubeşte la fel de mult copilul unui eschimos, al unui boşiman, ca pe propriul său copil. Că ar suferi la fel de mult la moartea unui patagonez ca la moartea propriei sale mame. Că ar suferi la fel de mult la moartea unui copil patagonez ca la moartea propriului său copil. Nu am încredere în cei care pornesc cu iubirea de la margini spre centru. Cred că aceştia nici nu ştiu ceea ce e o iubire autentică. Ei practică – şi nu trăiesc – o retorică falsă, la modă. În fapt se iubesc pe ei înşişi, şi atît.
Să ne întoarcem la Biblie. Mîntuitorul – nu ne îndoim de aceasta – iubeşte toată omenirea. Dar, din această omenire, poporul ales e cel al iudeilor. Cînd Îşi trimite ucenicii să propovăduiască Adevărul, El le spune ca în cetăţile samarinenilor să nu intre, ci mai degrabă în cele ale turmei lui Israel. Chiar şi din „turma lui Israel” El alege 12 Apostoli şi ucenici fideli. Şi chiar şi dintre aceşti 12, EXISTĂ CEL MAI IUBIT UCENIC al Său: Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan. Ceilalţi unsprezece ucenici îi cer Sf. Ap. şi Ev. Ioan să Îl întrebe pe Mîntuitorul unele lucruri. Nu ştiu dacă observaţia este corectă, dar Evanghelia după Ioan are unele din cele mai radicale şi mai severe pericope.
Dacă Mîntuitorul, Dumnezeu şi om desăvîrşit fiind, iubeşte diferenţiat umanitatea şi chiar pe cei mai apropiaţi şi fideli ucenici ai Săi, cred că nu e un păcat faptul că şi noi iubim cu intensităţi diferite diverse comunităţi omeneşti. Să recunoaştem cinstit acest lucru.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

O analiză pertinentă a profesorului Corvin Lupu asupra viitorului României odată cu „era Trump“ (3)

in Polemici, controverse

* M.A.M.: Dar, domnule profesor, dacă s-ar fiscaliza corect activităţile economico-financiare ale companiilor multinaţionale, nu ar fi pericol ca ele să plece din România şi să rămînă mulţi români fără locuri de muncă?
* C.L.: Dar, domnule director, dvs. chiar credeţi că dacă ar pleca aceste companii multinaţionale, activităţile economico-financiare pe care le desfăşoară ele ar dispărea în România? Nu, absolut sigur, aceste activităţi ar fi imediat preluate de alte societăţi, poate chiar de români, dispuşi să-şi achite corect taxele şi impozitele. Ceea ce face astăzi ANAF-ul, la ordin, este o crimă împotriva etnicilor români şi o favorizare evidentă a infractorilor evazionişti străini. Poate ar fi bine să reluăm în viitor această discuţie despre „monstrul” care a devenit ANAF şi (in)justiţia din România, în acţiunea lor directă împotriva etnicilor români şi pentru protejarea investitorilor străini.
* M.A.M.: Cred că şi eu sînt de aceeaşi părere, dar am pus întrebarea ca să ofer cititorilor noştri părerea dvs. Credeţi că urmările alegerii lui Donald Trump asupra societăţii româneşti vor fi imediate?
* C.L.: Nu cred că imediat. Depinde şi ce înţelegem prin „imediat”. Deocamdată, mai sînt nişte paşi de făcut. Electorii trebuie să se pronunţe şi ei prin vot. Au fost vreo două cazuri în istoria SUA cînd electorii nu au votat conform mandatelor primite de la alegători. Apoi, timp de două luni şi jumătate, SUA vor fi conduse tot de fostul preşedinte Obama, în prezenţa lui Donald Trump. În această perioadă, noul preşedinte va lua contact cu marile secrete ale SUA şi ale Lumii. După ce Donald Trump va lua act de marile adevăruri ascunse ale SUA, niciodată nu va mai vedea Lumea cu aceiaşi ochi, pentru că va afla lucruri care îi frapează pe toţi. De aceea este făcut acest sistem de intrare treptată a noilor preşedinţi în actul de conducere. Va fi foarte important de văzut cum va fi el influenţat de ceea ce va afla, pentru a-şi corela propriile proiecte cu linia generală politică a SUA, cu care pleacă la drum. De la John Kennedy nu a mai fost nici un preşedinte care să promită reforme atît de radicale ca Donald Trump. Apoi, după învestitura din ultima decadă a lunii ianuarie 2017, cînd Obama se va retrage de tot, echipa lui Trump îşi va aduce în „funcţiile-cheie” proprii oameni. La Casa Albă se vor schimba şi portarii, şi telefoniştii, care sînt toţi ofiţeri de Informaţii. Apoi, vor începe să curgă noile dispoziţii şi vom putea afla şi noi cîte ceva din ceea ce se concepe în laboratoarele noii puteri.
* M.A.M.: V-aţi referit la posibile efecte asupra economiei, făcînd aprecieri despre companiile multinaţionale. Ce alte posibile efecte ale alegerilor din SUA asupra vieţii din România mai vedeţi?
* C.L.: Aici răspunsul poate glisa între ceea ce este posibil şi ceea ce cred eu, un profesor universitar de istoria relaţiilor internaţionale contemporane şi recente, că ar fi bine să se întîmple. Fiind atît de „caldă” alegerea lui Donald Trump, eu am să mă refer la ceea ce cred eu că ar fi bine, şi mai puţin la ceea ce este posibil să se întîmple. Despre ceea ce este posibil să se întîmple, haideţi să vorbim după învestitura lui Trump, de la sfîrşitul lunii ianuarie 2017.

(va urma)

Istorie incomodă: ARTA MANIPULĂRII (7)

in Polemici, controverse

Motto: „Dacă Dumnezeu nu ar exista, totul ar fi posibil” (Dostoievski)
Manipularea este modalitatea prin care, uneia sau mai multor persoane, li se inoculează – prin acţiuni şi mesaje subliminale, diversiuni şi distorsionări ale realităţii, cu titlu de adevăruri absolute, exprimîndu-se prin război imagologic, război psihologic şi mistificare istorică, cu scopul de a stigmatiza, demoraliza, de a crea psihoze, sentimente de teamă şi neîncredere faţă de viitor, de inhibare a speranţelor şi de ştergere a identităţii naţionale fiindcă, astfel, cetăţeanul confuz, demoralizat, lipsit de viziune viitoare, fără identitate, inhibat şi preocupat doar de propria-i existenţă: „grija zilei de azi înlătură grija zilei de mîine”, nu trebuie să gîndească. Aşadar „demain, n’existe pas”, iar cetăţeanul trebuie „ajutat” să nu se mai gîndească decît la ziua de azi (trăieşte clipa! după cum ne îndeamnă o reclamă!), doar aşa devine mai docil şi uşor de ţinut sub ascultare. Din nefericire, românii nu sesisează toate aceste mesaje subliminale, tot răul care s-a abătut asupra ţării fiind privit prin prisma blestemului determinat ori de execuţia familiei Ceauşescu în ziua de Crăciun (deloc întîmplător, asta s-a şi dorit – demonizarea poporului), sau vina o poartă, conform filozofiei simple a românului, Dumnezeu, „vinovatul de serviciu”: „aşa a vrut Dumnezeu !”. În realitate, aşa au vrut scenariştii ocultei, în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu, cred că are altceva mai bun de făcut decît să stea „după colţ” pentru a-l sancţiona pe român!
Şi totuşi, în România totul e posibil, o demonstrează realitatea celor 27 de ani de „democraţie”, „stat de drept” şi „civilizaţie occidentală”, definiţii folosite pentru a-l impresiona pe „fraierul” român. Am mai spus-o şi o repet (şi nu sînt singurul): Cînd în spaţiul carpatic se puneau bazele primei civilizaţii din istoria umanităţii, strămoşii celor care azi – cu pretenţii de „popoare alese”, „primordiale”, „civilizaţi pînă-n măduva oaselor”, ne dau lecţii de democraţie – încă mai hălăduiau prin păduri, îmbrăcaţi în piei de animale, hrănindu-se cu fructe şi rădăcini, căutîndu-şi adăpost prin grote şi peşteri. Din nefericire, românul nu mai are nici timpul, nici informaţiile necesare pentru a medita la aceste aspecte. Cu industria distrusă – privat de posibilitatea de a avea un trai decent, unii preferînd să-şi încerce (din disperare) şansa peste hotare (fiindcă, nu-i aşa, „cine nu e mulţumit cu salariul din ţară, e liber să plece în străinătate”), alţii rămînînd la mila statului („sîntem ţară de asistaţi social”, ambele citate aparţinînd lui Traian Băsescu, din postura de preşedinte al statului, deşi Constituţia României prevede cu totul altceva), singura grijă a cetăţeanului este pentru ziua de mîine, iar informaţiile le primeşte prin intermediul televiziunilor aservite. Informaţii cît mai variate, şi pline de negativism, bine „rumegate” pentru a fi mai uşor de asimilat, toate conţinînd o supradoză de ameninţări, o adevărată „cutie a Pandorei” deşertată asupra României: a) epidemii – le avem încă în memorie, au fost o mulţime, parcă „ploua” cu epidemii şi pandemii; puţini au înţeles scopul mediatizării lor: pe de-o parte, nevoia de a experimenta noi vaccinuri pe cobaiul român, fiindcă planeta e supra-populată (!); pe de altă parte, trebuia distrus şi puţinul din bătătura gospodarului, pentru ca românul să fie dependent de produsele occidentale; b) crize economice majore, responsabile pentru toate relele; să fim serioşi, România se află în criză din 1990, şi nu doar economică: politică, socială, morală, de identitate… o mulţime de crize, guvernanţii le ignoră, contează doar criza economică, deşi nu înţeleg cum poţi avea criză economică, fără să ai economie? Adevărul este că România nu are economie şi tot ce ne îndrugă „inteligenţii” în domeniu e o mare aiureală; veniturile care se strîng la buget vin din taxe şi impozite; economia este rezultatul producţiei, asta o ştiau şi neanderthalienii. Omul preistoric, atunci cînd a constatat că a consumat toate fructele din pom, a coborît şi a început să culeagă ierburi şi rădăcini (dacă ar fi ştiut că le dă idei tehnocraţilor, sigur renunţa!), apoi a început să-şi cultive peticul de pămînt pe care îşi avea lăcaşul, devenind producător. Repet, nu există economie fără producţie, guvernanţii încă nu au aflat acest lucru, dar în fiecare campanie electorală promit creşterea numărului de locuri de muncă! Unde? Industrie nu este, resursele naturale au fost „donate” străinilor, aşadar, românul este în continuare condamnat la un salariu sau o pensie de mizerie, fiindcă, nu-i aşa, „există deficit bugetar”. Iar cei care suferă cel mai mult sînt pensionarii, adică tot un fel de „asistaţi social”, o „plagă socială”, cum îi numea un parlamentar sau „generaţia expirată”… (mă întreb dacă ăştia au părinţi sau au venit cu pluta, chestia cu barza a căzut, nu cred că vreo barză s-ar încumeta să aducă pe lume astfel de specimene!). Şi uite aşa, an de an, şi de la o campanie la alta auzim aceleaşi sloganuri, aceleaşi promisiuni, urmate apoi de ameninţări cu „tăieri de pensii şi salarii”; pensionarului român trebuie să i se inoculeze idee că statul face sacrifii (inclusiv împrumuturi externe, care au altă destinaţie) pentru a-i onora pensia, fiindcă „pensia este un drept”! Ce vorbeşti, prietene? De unde ideea asta tembelă? Pensia este o obligaţie contractuală – asta n-o ştie românul! La angajare, fiecare salariat încheia un contract de muncă cu statul, prin care, în schimbul prestaţiei, statul se obliga să-i ofere cetăţeanului un salariu şi, ulterior, o pensie. Este adevărat, vorbim despre o instituţie, nu despre o marionetă, aşa cum este statul acum.

(va urma)
Sinel Tudosie

Pe urmele lui Sadoveanu (3)

in Polemici, controverse

La începutul lunii aprilie a anului 1970, Vasile Sadoveanu se ţinuse de cuvînt, tipărind la „Editura pentru literatură” un nou volum, intitulat ,,Marea aventură şi alte povestiri”, pe care l-am semnalat, imediat, într-o notă compactă, în pagina cu titlul „Ochiul magic“, a „României literare“. Vasile Sadoveanu mi-a spus la telefon că i-am produs o mare bucurie (critica nu luase în serios volumul) şi că i-ar face plăcere să-l vizitez din nou. Am dat curs invitaţiei, şi iată-mă încă o dată în micul birou al lui Vasile Sadoveanu, birou care servea şi ca dormitor.
– Între timp, m-a informat el, stînd la o tacla îndelungată în faţa unui alt păhăruţ de vin bun, am mai scris 3 nuvele mari. Toate sînt inspirate din întîmplări reale. Prima, care o să dea şi titlul celui de-al treilea volum de proză al meu, se cheamă „Ultimul haiduc“. E vorba de unul, Ion Florea, despre care aminteam încă din volumul „Bădia“: fiindcă îl bătuse zdravăn pe beizadeaua Grigore chiar la moşia acestuia de la Oglinzi, lîngă Paşcani – întrucît boierul îi necinstise fata -, ca să nu fie prins, ajutat de călugări, a luat pe vremea aceea drumul haiduciei. A doua nuvelă, intitulată „Neculai Honcu”, este, de fapt, portretul unui proprietar înrăit, care îl mutilase pe un ostaş întors din armată, care-şi apărase iubita de intenţiile nemernice ale bogătaşului. În final, Honcu, pîndindu-l la un banchet pe boier, îl împuşcă. A treia nuvelă, în sfîrşit, se cheamă „Sandu Stranacher”, personajul fiind un neamţ dinspre părţile Bucovinei…
La ceva timp după această întîlnire, Vasile Sadoveanu a făcut schimb de locuinţă, şi l-am găsit într-un bloc din spatele vechiului Tribunal. Dar sănătatea de fier cu care îi plăcea să se laude suferise, într-o zi, o lovitură gravă. O paralizie parţială, care nu-i mai îngăduia să vorbească decît foarte puţin, îl imobilizase în pat. De cîteva ori, totuşi, cred că am fost singurul scriitor care l-a mai vizitat. Îngrijitoarea lui, o rudă, îl îmbrăca elegant, şi maestrul mă aştepta întotdeauna cu ochii plini de febră. Vorbeam mai mult eu, el abia de mai îngăima cîteva cuvinte. Într-o zi, pe neaşteptate, liniştit – aşa după cum am aflat –, a plecat dintre noi şi cel care-i semăna atît de mult „Bădiei”, faptul nefiind menţionat decît în rubrica de decese a „României libere”. Dispărea încă o figură care-l amintea pe marele lui frate, cu care, pe bună dreptate, se mîndrea atît de mult.

Sfîrşit
AL. RAICU (1979)

Du-te Sus