• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 15

In memoriam Maia Pliseţkaia

in Polemici, controverse

 

 

Cu cîteva luni în urmă, a plecat din această lume sublima balerină Maia Pliseţkaia, la vîrsta de 90 de ani, dar ea s-a înscris, pentru totdeauna, în trioul de aur al dansului clasic, din patria nefericitului Puşkin, alături de nemuritorii Ulanova şi Nijinski. Cei 3 tulburători artişti s-au identificat cu aforismul generat de mioriticul Lucian Blaga, conform căruia „dansul este un autograf al lui Dumnezeu“. În anul 1964, am cunoscut-o, la Moscova, pe Maia Pliseţkaia, în cadrul Uniunii Compozitorilor din Uniunea Sovietică, unde, într-un cenaclu mişcător, am prezentat înregistrările cu lucrările componistice ,,Concert pentru orchestră“, tălmăcit de tulburătoarea Filarmonică din Budapesta, şi ,,Sonata pentru două violoncele“, interpretată de celiştii de talie mondială Vladimir Orlov şi Radu Aldulescu. În acea zi, distinsul compozitor sovietic Şcedrin – soţul măiestrei dansatoare, care le-a înfăţişat melomanilor cele două lucrări ale mele – m-a recomandat distinsei balerine, spunîndu-i: „Draga mea Maia, Doru Popovici este un creator postexpresionist din România, cu succese apreciabile în Franţa şi în Germania Federală. Este un autentic compozitor, un profund muzicolog şi scriitor, care a scris, cu o forţă emoţională, despre cultura rusă, despre Sfîntul Rubliov şi despre Musorgski, Scriabin, Şostakovici, Prokofiev şi Stravinski. Totodată, Doru Popovici a conceput impresionante eseuri închinate lui Dostoievski şi Tolstoi, precum şi fascinanţilor interpreţi Oistrah, Richter, Mravinski şi Rostropovici. Dînsul mi-a spus, cu o puritate adolescentină, că «Rusia se mărgineşte sus, departe, la înălţimi greu de abordat, cu Bunul şi Omniprezentul Dumnezeu»“. Revenind la Maia Pliseţkaia, pot spune că am avut acea „brâncuşiană bucurie curată“, în virtutea căreia divina exponentă a dansului clasic m-a „narcotizat“, precum Orpheu pădurile milenare, în geniala compoziţie „Romeo şi Julieta“, de Serghei Prokofiev. În jurnalul meu, după acest spectacol, am consemnat următoarele: ,,Statuara Maia, parcă desprinsă dintr-un tablou de Repin, m-a convins că există mult adevăr în volumul «Axiome, maxime şi cugetări», conceput de sculptorul-poet Pavel Mercescu, cel care a subliniat: «Omul este ruina lui Dumnezeu pe Pămînt, dar noi ştim că omul este o lumină pentru locuitorii Pămîntului. Viaţa este un foc, pe care trebuie să-l ţii, în mînă, chiar dacă arzi. Cel ce arde, ca o flacără, îi călăuzeşte şi pe ceilalţi prin întuneric. Cine nu are Dumnezeu, nu are cine să-l ierte»“.O, Maia Pliseţkaia! În mine, adesea, se cîntă despre tine, încît îmi vine a „melodia“, pe notele atît de muzicale, pe care le-am adîncit cînd am fost adolescent şi am luat Sfînta cuminecătură. Iată christicele îngemănări de eufonii orphice: „Toate în Rusia devin minciuni, numai Dumnezeu şi trioul alcătuit din Ulanova, Nijinski şi Pliseţkaia rămîn adevăruri sacre“. Închei cu un gînd dedicat ţie, adorată Maia: „Eu atunci te voi uita, cînd nu se vor mai arăta fluviile, munţii şi stelele, lîngă leagăn mamele, la mormînt icoanele“.

DORU POPOVICI

O capodoperă: Volumul „Marius Ţeicu – compozitor de top“, de Daniela Caraman Fotea

in Polemici, controverse

 

 

Moto: „Nu există muzică uşoară şi muzică grea, ci doar muzică bună şi muzică rea“.

GEORGE ENESCU

 

Între exponenţii de frunte ai Banatului meu drag se numără şi Marius Ţeicu. El a devenit deja o personalitate a lumii Euterpei, înscriindu-se, prin originalitatea sa artistică şi prin activitatea multilaterală, dublată de o admirabilă moralitate, în suita alcătuită din Sabin Drăgoi, Remus Georgescu, Nicolae Boboc, Ion Românu, Diodor Nicoară, Nicolae Ursu, Aca de Barbu, Traian Grozăvescu, Mircea Popa şi Ioan Vidu. Tot bănăţean îl consider şi pe genialul Bela Bartok! Nu o dată le-am spus studenţilor mei: „Mîndră ţară e Banatul, acolo cîntă tot natul“…

Despre lucrarea semnată de Daniela Caraman Fotea, prietena mea de-o viaţă, cu „cerul moral mai frumos decît cerurile fizice“, au scris, într-o manieră emoţionantă, Grigore Constantinescu, Smaranda Oţeanu-Bunea şi Luminiţa Vartolomei, reprezentanţi de prim rang ai muzicologiei româneşti.

Iată ce a consemnat, în Postfaţa volumului, prof. univ. dr. Grigore Constantinescu: „Parcursul lucrării impresionează prin strategia monografică adoptată. Daniela Caraman Fotea subliniză că intrarea în viaţă a lui Marius Ţeicu «copilul care iubea muzica lui Brahms» a coincis cu sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial. Da, într-adevăr, Marius Ţeicu este un copil de Pace. Aşa s-a format, aşa a devenit, din muzician de talent, acum, iată, un Maestru. Etapele carierei parcurse sînt însoţite de cuvinte alese, aparţinînd unor martori, parteneri, colegi de meserie, iar autoarea explică prin aceasta de ce Marius Ţeicu, un talent de excepţie, nu a fost niciodată singur. Parcurgînd această lectură, revin în memoria cititorului mai matur atîtea nume încît, la finalul cărţii, avem impresia că a fost vorba de o istorie a muzicii de gen (impropriu denumit «uşor»), aşa cum a evoluat în spaţiul spiritual al culturii noastre. Marius Ţeicu, actualmente un nume de Maestru, trebuie preţuit nu numai prin renume, ci şi prin ceea ce a lăsat ca moştenire scrisă şi cîntată. Lucrarea relevă aura unei personalităţi de creator român, împlinind încă un capitol de istorie al muzicii noastre“.

Nu pot să nu reliefez şi cele scrise de Smaranda Oţeanu-Bunea: „Ţeicu face parte, cu adevărat, din elita compozitorilor români, dar şi dintre acei, foarte puţini, pe care timpul nu şi-a pus amprenta. Este MARIUS, cel dintotdeauna, elegant la vorbă, echilibrat în declaraţii, luminos, gata să-ţi fie util, dacă poate, să-ţi îndrepte paşii profesiei acolo unde trebuie să ajungi. Nu răbufneşte cu răutăţi nici măcar la adresa duşmanilor, are o veşnică tinereţe – aşa cum este şi muzica lui. Nu ştiu ce mai face musical-ul Mary Poppins, pe unde stau ascunse partiturile pentru filmele semnate de Gopo, Elisabeta Bostan, cele din celebra revistă Savoy, Savoy, sau peliculele excelentelor show-uri de televiziune, create de bagheta lui Titus Munteanu… Habar n-am, dar astfel de bijuterii vor străluci ori de cîte ori vor fi aduse în prim-plan, şi ferească Dumnezeu să fie alăturate unor katch-up-uri de astăzi, pentru că odată mai mult înţelegi: maşina last cry, de făcut fum, se defectează iute-iute.

Nu o invidiez pe DANIELA CARAMAN FOTEA că a trudit la cartea depre ŢEICU…“.

M-au impresionat şi afirmaţiile Luminiţei Vartolomei, remarcabila elevă a academicianului Ştefan Niculescu: „Mi-e greu să-mi aduc aminte cînd (şi cu ce piesă) l-am descoperit pe Marius Ţeicu în calitate de compozitor. Ştiu doar că, pînă la începutul toamnei lui 1983, cînd el a cucerit Marele Premiu al Festivalului de la Mamaia, îi mai pomenisem numele de cîteva ori, în revista «Contemporanul», unde lucram: prima dată a fost în 1975, tot cu ocazia Festivalului de la Mamaia (care, pe atunci, se desfăşura în plină vară!). Dar, oricum, abia azi îmi dau seama – cu mare regret – cît de rar şi de puţin am scris despre acest extraodinar coleg al meu…“.

* * *

Să continuăm cu un pasaj relevant din lucrarea Danielei Caraman Fotea: „Multora le place Brahms… Parafrazînd titlul celebrului film, pot spune că Marius Ţeicu (Ioan Marius Ţeicu) s-a numărat printre ei… Nu greşesc. Informaţia mi-a fost oferită de distinsa doamnă Annie Ţeicu (Langhardt), mama artistului, provenind dintr-o familie cu tatăl german, din partea nordică a Elveţiei, şi mama româncă – stabiliţi la Reşiţa“.

De precizat că Marius Ţeicu a venit pe lume la 9 Mai 1945, la Reşiţa. În ziua aceea, toată lumea se afla pe stradă, manifestîndu-şi bucuria că războiul luase sfîrşit. Un rapsod a „melodiat“ pe cuvintele: „Pace între împăraţi… Fericit cel curat la suflet, cu el este bună-învoirea între oameni“.

* * *

Citind şi recitind volumul Danielei Caraman Fotea sînt în măsură să susţin că nu avem de-a face doar cu o monografie. Este vorba de un opus răscolitor, ce poate fi socotit – fără exagerare! – o istorie, amplă şi emoţionantă, a muzicii uşoare româneşti!

Ca şi în alte eseuri, studii şi cărţi, autoarea ni se înfăţişează ca o multilaterală cunoscătoare a melodiei, a armoniei şi a polifoniei, precum şi a formelor componistice. Sau, altfel spus, muzica, pentru prietena mea din Societatea Română de Radiodifuziune, se identifică unei „lavande sonore“…

Cartea la care ne referim ne prezintă gîndurile orphice ale unor personalităţi despre Marius Ţeicu, cel care a fost, este şi rămîne un maestru al melodiei, într-o eră în care, mai ales în muzica uşoară, nu o dată triumfă lipsa de talent, prostul gust, lipsa de măiestrie, adică IMPOSTURA, această racilă, mereu criticată – „sine ira et studio“ – de Tribunul-scriitor Corneliu Vadim Tudor, precum şi de imnograful byzantin care semnează rîndurile de faţă.

Cartea ne dovedeşte că alegerea unui citat este un act estetic; tot aşa cum selectarea unor fragmente melodice, pe deplin convingătoare şi de o frumuseţe răscolitoare, poate să trezească, în fiecare dintre noi, sentimente înălţătoare, ceea ce ne duce cu gîndul la sensul unui celebru aforism: „Muzica este refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea“.

Multe s-ar mai putea spune despre darul preţios pe care Daniela Caraman Fotea l-a oferit melomanilor români. Voi încheia prezentarea acestei cărţi, dedicată îndrăgitului artist şi compozitor Marius Ţeicu, cu vorbele lui Grigore Constantinescu, pline de o nobilă muzicalitate, în consonanţă cu o artă ce ne apropie de Bunul şi Omniprezentul Dumnezeu: „Există în sufletul lui Marius Ţeicu un anume «preaplin», o bucurie a trăirii pulsaţiei şi jocului de sunete, fără de care el nu poate avea astîmpăr. Partiturile sale poartă pecetea finisării, a căutărilor armonice, a ocolirii rutinei în favoarea acelei permanente noutăţi, pe care nu oricine o poate descoperi. Mi se pare interesant de urmărit cum se pot uni tendinţele, stilurile şi ritmurile agreate şi de tineri, cu inflexiunile graiului românesc. Marius Ţeicu este, de fapt, un trubadur care cîntă… Mileniul III, vorbind la prezent despre un trecut la care mulţi dintre noi gîndesc, sperînd să mai primească… o… portocală!!“.

DORU POPOVICI,

Neotrubadur din paradisiacul Banat montan

Tabletă de scriitor Nesăţiosul Stat – balaur cu şapte capete

in Polemici, controverse

 

 

Cum să nu scriu despre Neamul meu sfînt, cînd îl văd cum se stinge în sărăcie şi în mizerie? Cum să nu-i deplîng pe români şi să nu-i compătimesc, cînd îi văd cum se usucă pe picioare şi sînt veştezi ca frunzele pipernicite, atunci cînd cade bruma timpurie peste ele? Şi nu că vor ei, ci alţii, care au nevoie de munca lor, plătită la preţ de nimic… Şi, totuşi, românii fac haz de necaz, fiindcă umorul nu le-a pierit. Aşa au fost şi moşii, şi strămoşii lor, opincari cu traista-n băţ, cu bucata de mămăligă rîncedă în desagă, pe moşia boierului. Şi nu aveau telefon mobil ca acum, nici plasmă, nici maşină cu mulţi cai-putere. Oare să fi fost ei sănătoşi, să fi fost bucuroşi de traiul pe care l-au dus? Noi spunem că nu. Şi sînt cărţi, biblioteci întregi, scrise cu lacrimile acestor obidiţi. Dar, uite că lucrurile nu diferă cu nimic faţă de cum au fost în cazul generaţiilor bunicilor noştri. Românii au aceleaşi frămîntări şi nemulţumiri, aceleaşi mîhniri, fără să fie auziţi de cineva, pentru că politicienii noştri n-au nici o treabă cu ţara. Din toate timpurile, aceştia s-au axat doar pe propriile afaceri, iar legile pe care le-au dat au fost împotriva şi spre umilirea alegătorilor lor. Mă întreb, însă: cum rabdă românul bătaia de joc la adresa sa de la nişte oameni de la care vrea dreptate, adevăr şi corectitudine? Dar, întîmplător, îmi arunc, şi eu, privirea într-o parte şi-n alta, că doar n-o să merg cu nasul în pămînt, şi văd în ochii oamenilor durerea, care, de fapt, este a Neamului din care-şi trag rădăcinile. De aici porneşte revolta mea, strigătul meu, care e al celor asupriţi şi mereu aflaţi pe listele datornicilor către Stat, cu fel şi fel de taxe. Dar ce folos, dacă indivizii care conduc ţara asta sînt indiferenţi la necazurile lor? Eu nu pot decît să scriu şi să fac auzit glasul lor prin intermediul acestor rînduri. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, că, orice aş spune, tot supuşi vor rămîne, aidoma strămoşilor care lucrau pe moşia boierului, de dimineaţa pînă seara, cu cămaşa udă pe ei de sudoare, iar stăpînul stătea mereu cu gîrbaciul în mînă, la praşilă, la coasă, la stîna de pe dealuri, cu şareta trasă de cai. Azi, se întîmplă la fel, numai că la alt nivel, iar viaţa omului de rînd, supravegheat non-stop de aparatura secretă şi de paznici, depinde tot de stăpîn, adică de ,,colecţionarul” de averi făcute din truda lui. Ce bine-a ajuns ţara noastră, condusă de nimeni altcineva decît de Dumnezeu! Dar un Dumnezeu care, probabil, are şi El grijile Lui. Ce-i de făcut? Întrebare la care pot răspunde doar cei în cauză, adică oamenii simpli, care au credinţă într-înşii, dar cărora puterile le sînt limitate, neputînd schimba ceva. Oricum, viaţa e frumoasă, dar, cînd grijile sînt prea multe, cerul se întunecă şi furtunile încep, ducîndu-şi mai departe existenţa tot printre hiene şi lupi, printre oameni prefăcuţi şi tîlhari, printre şarlatani şi demagogi, care le fură coaja de pîine, paharul cu apă şi gazul din lampă. În ceea ce priveşte curentul electric, tot ei îl plătesc, cu vîrf şi îndesat, după calculele de pe facturile oficiale, întocmite după matematica acelora cu lefuri mari, cu buzunarele mereu flămînde, mereu hrăpăreţe, niciodată întoarse pe dos de cei de la Antifraudă, cum se întîmplă cu micii comercianţi. Aceştia, de la o vreme, au început să-şi închidă prăvăliile, pentru că, în ţara asta, nu mai e de trăit şi, orice ai face, eşti bănuit că furi din munca ta. Pe cînd Statul, lacomul de Stat, acest balaur nesăţios, bea laptele nou-născuţilor, se-nfruptă din gologanii bolnavilor de cancer, strivind orice contribuabil cinstit, care s-a născut aici să fie condus de prea mulţi neisprăviţi. Aşadar, românul va rămîne sclav, dar îmbrăcat în haine noi de democraţie ciumată, ciudată, fără egal în Istorie. Că aşa e mersul lumii, unii cu escrocheriile, iar alţii cu munca. Rezultatele se văd: o ţară fără reguli şi principii, răpusă de demoni politici, care se află la loc de frunte în clasamentul minciunii şi urii, păstorind un popor beteag şi sărac, jefuit pe faţă de conducătorii lui şi lăsat intenţionat, prin lege, pe mîna hoţilor, că oricum nu există leac de vindecare.

Ion Machidon,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

O capodoperă: ,,Criza operei? Studiu de hermeneutică muzicală“, de Ion Piso (2)

in Polemici, controverse

 

 

Ca şi Ion Piso, am pledat şi eu, în calitate de imnograf byzantin, în favoarea legăturii de granit care trebuie să existe între libretul operei şi muzica respectivă. Din nefericire, în spectacolele de operă, această legătură puternică lipseşte adeseori. În această privinţă, îl citez pe Ion Piso, care, în recenta sa carte ,,Criza operei?“, a consemnat următoarele: ,,Trăim într-o lume care nu mai poate fi concepută fără muzică, mai bine zis, fără de ceea ce îi ţine locul şi o cam uzurpă. Urechile noastre sînt asaltate, cu furie şi fără răgaz, 25 de ore din 24! «Aclimatizaţi» în felul acesta, aproape n-o mai percepem fizic, nici vorbă să o adîncim, să o apropiem cu pătrunderea înţelegerii noastre, mai ales cînd ne întîlnim cu marea muzică. Mintea noastră ar părea să nu mai dispună de participarea ce depăşeşte maneaua. Iac-aşa, şi cîntăreţul e liber să nu ştie ce cîntă, de unde decurge, în mod logic, şi libertatea de a nu şti nici să cînte aşa cum trebuie, aşa cum cere partitura, pentru a putea transmuta abstractul ei în muzica vie, în adevărul artistic, un adevăr paralel cu acela al vieţii reale – însă mult deasupra ei. Spectacolul liric este mijlocul cel mai eficient pentru a apropia «destăinuirea» compozitorului, ceea ce vrea el să ne spună, de inima şi mintea publicului, pentru a-i prilejui acestuia deschiderea, ecloziunea spirituală, şi, în acelaşi timp, aducîndu-l pe fiecare spectator faţă-n faţă cu el însuşi, cu conştiinţa sa – întîlnire de care nu prea are parte mereu.

Din păcate, azi, interpretarea a devenit expresia unor sentimente contrafăcute, departe, mult prea departe de caracterul şi sensul simţămintelor şi gîndurilor adevărate, conţinute şi sugerate de muzică. În ceea ce-l priveşte pe regizorul modern şi avangardist, acesta se dezinteresează total de muzică, agendă ce-i reuşeşte deplin“.

În sensul ideilor exprimate de Ion Piso, la care mă raliez întrutotul, am reacţionat amîndoi, criticînd regia operei ,,Trubadurul“, care ni s-a părut total neconvingătoare. Iată cele scrise de mine, referitor la acest aspect, în cartea amintită (p. 303): ,,Ai demonstrat, mai mult decît convingător – şi n-am argumente să te contrazic – că noua înscenare nu are nimic comun cu muzica şi subiectul operei «Trubadurul». Iată de ce publicul, atunci cînd merge la teatru, ar trebui să se obişnuiască cu ideea că una vede, alta aude. Cam aşa, ca reclamele TV în care, de exemplu, pe aria Violetei – Adio del passato -, este prezentat cel mai performant deodorant cu efect prelungit – 48 de ore“. Elocvent este şi exemplul referitor la regia capodoperei enesciene ,,Oedip“ – citez fragmentul respectiv, din amintita lucrare a lui Ion Piso: ,,Nu! Aşa nu (mai) merge! Interpretarea nu trebuie să-l arunce pe om înapoi, acolo de unde s-a străduit – pe parcursul multimilenar al culturii – să urce. Acest lucru – publicul nu-l poate accepta, în propriul său interes. Pentru propria sa salvare. Să nu uităm că intenţia oricărei capodopere este aceea de a transforma, măcar pentru cîteva clipe, poporul în elită! Mijlocul? El ţine de sfatul înţelept al lui Noica, atît de potrivit cazului de faţă: «Deschiderea pe care o aşteptăm nu poate fi decît rezultatul unei constrîngeri», pe care, în acest eon al rătăcirii, al libertăţii lăsate să-şi facă de cap sub forma libertinajului, o văd numai în efortul spiritului de a rămîne consecvent cu sine. El trebuie să-şi revină – să se răzvrătească împotriva invaziei miasmelor produse de nămolul patogen al josnicului – prin întoarcerea la Muzică, pe care Beethoven o considera «o revelaţie mai mare decît orice înţelepciune sau filozofie», revelaţie pe care, în studiul de faţă, am încercat, bazat pe sensibilitatea, inteligenţa şi forţa de pătrundere a cititorului, să o evoc… şi să o invoc“.

* * *

Este îmbucurător faptul că un mare număr de melomani, în frunte cu maestrul David Ohanesian, a cerut conducerii Operei Române să scoată din repertoriul acestui teatru liric spectacolul cu ,,Oedip“, de George Enescu, în regia, penibilă, a lui Andrei Şerban, în care predomină spiritul dizolvant, impostura, antiromânismul şi lipsa totală a măiestriei artistice! Cel mai violent protestatar a fost baritonul dramatic David Ohanesian, cel ce a dat naştere la geniala interpretare a capodoperei ,,Oedip“ – am în vedere inegalabila sa artă vocală şi tulburătorul său joc de scenă. Totuşi, n-ar trebui să mă mai mire nimic… după ce, în Germania lui Frederic cel Mare, au fost umiliţi Mozart, Beethoven, Wagner, Furtwengler şi Karajan, nemaivorbind de jignirile aduse unor titani ai culturii, precum Heidegger, Kant şi Goethe. Nu pot să trec cu vederea faptul că, în România condusă de incultul şi carieristul Traian Băsescu, s-au petrecut acte de demolare a unor personalităţi, mult mai numeroase decît în epoca, de tristă amintire, a ,,trădătoarei de ţară Ana Pauker“.

În zilele noastre, cei ce se află la conducerea Operei şi a Filarmonicii ,,George Enescu“ – Răzvan Dincă şi, respectiv, Andrei Dumitriu – nu au, nici unul, nici celălalt, studii muzicale. Uimitor este şi faptul că, în Timişoara, nulitatea culturală Gheorghe Ciuhandu i-a desconsiderat pe doi dintre cei mai remarcabili reprezentanţi ai lumii Euterpei. E vorba de dirijorul Diodor Nicoară şi de muzicianul Sabin Păutza, fost director al celei mai vechi filamonici din SUA. Infatuatul edil al oraşului de pe Bega (la acea vreme) n-a ţinut cont, nici o clipă, de un fapt remarcabil: în America de Nord se editează toată opera componistică a lui Sabin Păutza, personalitate care, astfel, a intrat în Istoria artei sonore universale încă din timpul fecundei sale vieţi.

Citind şi aprofundînd conţinutul ultimului volum al lui Ion Piso, am ajuns la trista concluzie că există o forţă ocultă care, prin acţiunile sale, pare să urmărească distrugerea culturii şi civilizaţiei creştine. În susţinerea acestei afirmaţii amintesc că, mai ales în spectacolele de teatru şi de operă, nişte pseudo-regizori realizează puneri în scenă care sînt în totală disonanţă cu mesajul etic şi estetic al creatorului. Opinia comună, a mea şi a prietenului meu, Ion Piso, pe care amîndoi o susţinem cu tărie, este aceea că între conţinutul capodoperei lui Enescu şi regia – aşa-zis novatoare! – a spectacolului nu există acea mult dorită legătură dintre mesajul, înălţător de inimi pure, ca ninsorile într-un decembrie solemn, şi concepţia regizorală, prezentată ca un soi de pseudo-inovaţie, ce se dovedeşte a fi, însă, total străină de nemuritoarele precepte christice.

Nu trebuie să uităm că, nu o dată, directorii instituţiilor culturale angajează interpreţi fără talent, care acceptă necondiţionat indicaţiile regizorale identificate cu impostura. Orice regizor ratat este străin de semnificaţia celebrului aforism al lui Kant, potrivit căruia ,,omul este un biped, care are deasupra capului cerul înstelat şi, în inimă, legea morală“. Într-un astfel de climat senin, precum hrisalida luceolei din Calea Lactee, Ion Piso mi-a evocat un fragment relevant din volumul ,,Limite“, al autorului Dan Botta, pe care îl reproduc cu o emoţie adolescentină: ,,Opera de artă fiind un lucru al mîinilor Domnului, un produs direct al raţiunii divine, şi nu un reflex al ei, ideea unei arte ca idolatrie, ca simulacru uman al armoniei, cădea… Fericitul Augustin a deschis, într-adevăr, perspectivele acelei vaste şi înfloritoare culturi a catolicismului. E curios cum se răsfrînge în artă dialectica dintre Răsărit şi Apus, dintre catolicism şi ortodoxie. Apusul, consequent (sic!) lui Plotin şi Fericitului Augustin, pronunţa caracterul de materie divină, de corp suprafiresc al artei. Opera de artă a fost, pentru Apus, ceva ca întruparea Dumnezeului viu. De aceea îi vedem pe artiştii Renaşterii urmărind carnaţia vie, splendorile şi căderile ei. Isus, Maria, Dumnezeu Tatăl – sînt aievea aici, Ei ilumină arta. Răsăritul, mai înclinat spre formalism, spre creaţia lucidă, accentua concepţia cealaltă: arta e lucru omenesc, e ritual, pe care, dacă l-ai împlinit bine, L-ai evocat pe Dumnezeu. În liniile mari, ascetice, ale artei byzantine, se străvede ideea de canon, de formulă, de rit… Dar, şi artistul Renaşterii italiene, ca şi acela al Răsăritului ortodox, avea conştiinţa mistică a harului.

Un lucru menit să fie Dumnezeu, sau să folosească Domnului, nu poate fi făurit decît de un suflet curat. Numai un om în care nu se zbat deşertăciunile lumii acesteia e vrednic de opera de artă“.

Sfîrşit

DORU POPOVICI

Tînărului celist Ciprian Keiser

in Polemici, controverse

 

 

Copil minune, înzestrat de Cel de Sus,

Ca prin arta sa, ca „o lavandă sonoră“,

Să-i apropie pe toţi melomanii lumii

De Bunul şi Omniprezentul Dumnezeu.

 

Mi-aduc aminte de nobila expresivitate

Cu care Ciprian Keiser a tălmăcit marea muzică,

Identificînd-o cu o lume orphică.

Parcă „narcotizînd pădurile“, de la Sinaia…

Arta lui, care-i infinită, e o muzică de fond

Pentru versurile tulburătorului poet

Rainer Maria Rilke – poetul trandafirilor de Ispahan,

Determinîndu-te „să dai în mintea florilor“…

 

Iată atît de muzicalele versuri create de Rainer Maria Rilke – cel „cu cerul moral, mai frumos

decît cerurile fizice“:

„Muzica, respiraţia statuilor, poate

liniştea tablourilor. Tu, cuvînt, acolo unde cuvintele

sfîrşesc, timp

aşezat vertical, pe direcţia inimilor,

ce pier“…

O… Ciprian…

Pentru tine Lumea Euterpei

„E refugiul sufletelor rănite de christica

Fericire“…

 

O… celist tulburător…

Pur ca o icoană byzantină

Şi cu sufletul limpid,

Precum Dunărea la izvoare;

Sunetul instrumentului tău

Îmi apare ca o „risipă de luceferi“…

Şi relevă „acel ceva“ din „hrisalida

Luceolei din Calea Lactee“…

 

O… Ciprian…

Să te ajute Dumnezeu

Să adînceşti semnificaţia aforismului,

După care,

– „Dacă dragoste nu e,

Atunci,

Nimic nu e“.

DORU POPOVICI

Domnule preşedinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu

in Polemici, controverse

 

 

Mă numesc Ion Baurceanu, sînt un fost deţinut politic şi doresc să vă informez că în cartea mea „O viaţă ratată“ am scris despre dvs. că aţi fost unul dintre cei mai remarcabili prim-miniştri de după al II-lea război mondial, iar cei care au citit-o nu m-au contrazis. Dvs. aţi fost singurul politician care s-a purtat bine cu noi, cei care am prestat muncă silnică, timp de 5 ani, la minele de plumb de la Cavnic, şi 4 ani la Periprava. În 2006, aveam o pensie de 400 de lei, la o vechime în muncă de 48 de ani. Pentru 1 an de temniţă am primit 50 de lei, iar tov. ,,7 case“ le-a dat celor care au stat o singură noapte la Jilava, 21-22 decembrie, o pensie de 2.400 de lei. Cînd aţi plecat dvs. din fruntea Guvernului, în 2008, mi se dublase pensia. Mă bucur că acum sînteţi preşedintele Senatului şi aş vrea să vă întreb ce interes aveţi să protejaţi hoţii. Ştiţi mai bine ca mine cît au prăduit în anii de după lovitura de stat. Ion Ţiriac vehicula suma de 3.000 mld. de euro (sau lei). E o insultă adusă suferinţei Neamului dacă nu le confiscaţi ce au furat. Monica Macovei spunea că nu se poate aşa ceva, că nu permite Constituţia. În zilele noastre, puşcăria la domiciliu e trai pe vătrai. Mareşalul care a eliberat Basarabia şi Bucovina nu a avut la Jilava televizor, telefon mobil, sau biliard. De ce nu le spuneţi colegilor din Parlament că SUA, la 300 de milioane de locuitori şi un PIB de 10.000 mld. dolari, au 535 de parlamentari, în timp ce România, care are 21 de milioane de locuitori, are 588 de aleşi? Vasile Blaga spunea, şi el, la un post de radio, că ar dori 450 de parlamentari, cît au sovieticii în Dumă, la o populaţie de 150 de milioane de locuitori. Constituţia ţării noastre stipulează că, în faţa Legii, sîntem toţi egali. Sînteţi supărat pe DNA? De ce nu sînteţi supărat pe făptaşi? Eu nu cred că în vreun parlament din lume infractorii sînt miruiţi, sau mîngîiaţi, cum a fost Varujan Vosganian la noi, pentru simplul motiv că i-a dat gaze mai ieftine lui Ioan Niculae, salvînd, astfel, 9.000 de locuri de muncă, posturi care ne mai ţin în comunism un sfert de veac de acum încolo. Domnule preşedinte al Senatului, cine a votat cu USL a votat cu Iliescu. Dacă nu am dreptate, să-mi spuneţi „stuchi-te-ar mîţele“. Cînd ţărăniştii au făcut prostia să se combine cu partidul lui Petre Roman, au coborît sub 1% din voturi, ei nemaiputînd face nimic după aceea, mi-a spus chiar Ion Diaconescu, şi el întemniţat la Zarca Aiud. Domnule preşedinte al Senatului, ne-aţi scăpat de dictatura proletariatului, nu ne băgaţi acum sub dictatura Parlamentului. În încheiere, aş vrea să vă dezvălui o povaţă a părintelui Arsenie Papacioc, care a stat 14 ani şi jumătate în temniţă: „Dacă poţi să faci un bine şi nu-l faci, e păcat!“. Vă doresc multă sănătate.

ION BAURCEANU

P.S.: Preşedintele AFDPR a primit Ordinul Naţional „Steaua României“, iar noi, din motive economice, nu am primit. Isus, prin Apostolul Ioan, spunea: „Adevărul despre Mine numai Eu îl ştiu“. În 1966, un colonel de Securitate îmi spunea: „Ştim că eşti împotriva noastră, dar mai ştim şi că eşti cinstit, iar asta ne convine“. Pînă şi el a recunoscut demnitatea mea.

George Enescu şi Arthur Honegger

in Polemici, controverse

 

 

În cartea mea „Muzica corală românească” am consemnat următoarele: „Muzica corală enesciană, ca şi întreaga creaţie a compozitorului, constituie un moment important în dezvoltarea artei sonore universale, atît prin incontestabila valoare, cît şi prin noutatea limbajului utilizat. Ea este un simbol al geniului creator al acestor pămînturi şi al acestui brav Popor, realizată cu o mare seriozitate şi profunzime, sculptată ca în granit. Imperii se vor prăbuşi, generaţii secate se vor stinge şi tot mai multe popoare se vor bucura de respiraţia aerului proaspăt al libertăţii, iar moştenirea enesciană îşi va dobîndi adevărata ei semnificaţie umană, umbrind atîtea căutări sterile ale unor pseudo-creatori, ce şi-au uitat adevărata menire şi n-au dorit să contribuie cu nimic la mersul spre mai bine al societăţii. Enescu n-a fost numai un muzician multilateral, căci erudiţia sa avea un caracter umanist, de aceea arta sa a oferit o noţiune plastică popoarelor lumii asupra capacităţii lor de a-şi făuri visele cele mai îndrăzneţe. Vor trece veacuri pînă cînd pămîntul românesc îşi va aduna, din nou, seva şi va încorpora în pădurile de conifere, la înălţimi inabordabile, un brad atît de falnic, cu esenţe tari”. George Enescu rămîne marele inovator în ramura noului modalism, alăturîndu-se lui Bartók şi Messiaen în contextul varietăţii ritmice – legate de oniricul „parlando rubato” -, în cel al polifoniei, al eterofoniei şi al orchestraţiei, unde creează noi îmbinări timbrale. Toate acestea le-a apreciat, în mod deosebit, Arthur Honegger. De altfel, tot în cartea mea se pot citi următoarele: „În toate festivalurile dedicate lui George Enescu, opera Oedip s-a reliefat în mod excepţional. Expresie a unui uriaş talent cu dimensiuni multiple, Oedip îl consacră pe artistul român alături de creatorii reprezentativi ai veacului. În muzica acestei opere, compozitorul a reuşit să obţină o îmbinare între cele mai vii mijloace de expresie ale artei sonore contemporane şi cîntecul popular românesc, trecut prin filiera propriei şi puternicei sale personalităţi. Muzica sobră, cu o nobleţe reţinută, interiorizată şi eliberată de orice efecte exterioare, redă tulburătoarea epopee a eroului antic. «Ne găsim în prezenţa unei opere capitale, a unuia dintre cei mai mari maeştri – spunea Arthur Honegger, în <Le Figaro littéraire>, din 19 martie 1955, susţinînd comparaţia dintre ea şi culmile artei lirice. Această partitură este tot atît de depărtată de succedaneele wagneriene ca şi de pastişele debussyste sau pucciniene. Ea este de o absolută originalitate şi de o putere dramatică formidabilă»”. George Enescu l-a considerat pe Honegger un excelent compozitor de tip neobaroc, spunîndu-i lui Mihail Andricu următoarele: „Honegger este un maestru al polifoniei imitative, sau, altfel spus, neobaroce. Conţinutul muzicii sale e legat de spiritualitatea germană. În acest sens, reliefez Simfonia a II-a, cu emoţionantul final, în care se impune un coral protestant. Suprapunerea de teme poate fi observată în Simfonia a IV-a, un încîntător exemplu în ceea ce priveşte fuziunea unor teme, puternic contrastante. Simfonia a IV-a de Honegger este, totodată, o creaţie de o mişcătoare seninătate”. În încheiere, pot spune că „Oedipul enescian” şi „Ioana pe rug” a lui Honegger sînt imnuri dedicate unor simboluri grandioase ale culturilor europene, care-mi amintesc tulburătoarele cuvinte ale lui Dan Botta: „Drama s-a născut dintr-un cîntec al jertfei, din cîntecul corurilor tragice care, pe drumurile diafane ale muzicii, îşi întîlniră zeul”. Mihail Jora, după ce a ascultat oratoriul „Ioana pe rug”, mi s-a adresat astfel: „Imperiile se prăbuşesc, deoarece nu poţi fi uman dacă asupreşti neamurile pămîntului… Generaţii secate se vor stinge, iar eroii vor rămîne. Ei sînt creatorii din constelaţia ştiinţelor exacte şi a umanisticii”. Arthur Honegger este un asemenea erou. Ca şi George Enescu al nostru. Dragostea lor pentru Ţară i-a determinat să dea naştere unor opere nemuritoare, în care, trecînd peste întunecimile dramatice, „dorm esenţele luminii”.

DORU POPOVICI

Florin Bogardo

in Polemici, controverse

 

În generaţia sa, Florin Bogardo a fost un compozitor care şi-a însuşit o temeinică pregătire profesională şi care a izbutit să creeze o muzică de un lirism fremătător, o adevărată artă sonoră a nobleţei şi tonului de destăinuire. Regretatul maestru Anatol Vieru spunea: „Florin Bogardo este nu numai un autentic melodist, de o nobleţe mişcătoare, ci şi un mare armonist şi orchestrator, care atrage, indiscutabil, prin rafinamentul lui”. Ne-a oferit multe melodii, în care a tălmăcit, etern, umanul sentiment al dragostei, aşa cum l-au conceput trubadurii medievali, din această ambianţă de suflet făcînd parte şi piesele: „Un fluture şi o floare”, „Printr-un sărut”, „Plop înfrînt”, dar mai ales nemuritoarea „Ora cîntecului”. Florin Bogardo se numără printre puţinii compozitori din ramura muzicii uşoare care au izbutit să-i găsească poeticii un corespondent spiritual, de o fină muzicalitate, al genialului Mihai Eminescu. Sub acest aspect putem aminti cîntecele: „Dintre sute de catarge” şi „La Steaua”. Florin Bogardo a fost şi un foarte expresiv interpret al compoziţiilor sale, de cele mai multe ori interpretîndu-le alături de soţia sa, Stela Enache. Într-o epocă în care calitatea este strivită de cantitatea lucrărilor, iar între text şi muzică nu există o concordanţă, vulgaritatea este supărătoare. Florin Bogardo a fost un veritabil neotrubadur, cîntecul său pornind din inimă şi ajungînd la mii de inimi, potolind zbuciumările de tot felul, din dramatica noastră epocă. Florin Bogardo, prin „Ora cîntecului”, se poate măsura, de la egal la egal, cu marii compozitori ai genului din lumea întreagă, care cred în nestăvilita putere de iubire a omului onest. În acest fel, el a slujit adevărata muzică, o lume mirifică, prin care oamenii se înfrăţesc precum astrele în senina „Cale a Robilor”.

DORU POPOVICI

CE-I DE FĂCUT?

in Polemici, controverse

 

Ce-i de făcut? Mai avem vreo speranţă?

Mă-ntreabă românii pe unde mă duc.

Poporul meu drag a ajuns ca o zdreanţă

Ce timp de ocară, stupid şi năuc!

 

Am tras, zi de zi, un semnal de alarmă

Mi-am dat sănătatea la şerpi de dudău

Nu staţi la balcon, puneţi mîna pe armă

E rău, însă mîine va fi şi mai rău!

 

Vorbeam în pustiu. Un blestem mioritic

Ne ţine-n genunchi şi cu capul plecat.

Fireşte, eu n-am nici un drept să vă critic

Dar inima-mi plînge, ce mult ne-am schimbat!

 

Uitaţi-vă-n jur: Omenirea se-agită

Revendică drepturi, se luptă pe străzi

La noi e tăcere. O gloată tîmpită

Vînează cîrnaţii şi berea din lăzi.

 

Chiolhanuri se fac peste tot: între blocuri

În parc, mînăstire şi chiar ţintirim

Miroase-a mujdei, se-ncing aprige jocuri

Ce burţi de neam prost se revarsă… Murim!

 

Murim de-o mai ţinem aşa, în prostie!

Murim ca păduchii, de-o mie de ori!

Trăim fără noimă şi pe datorie

Iar alţii ne fură, pe şest, de comori.

 

Leşin general, catastrofă finală

Dezastru mai mare ca-n timp de război

Nu sîntem capabili de nici o răscoală

Avem ochii goi şi picioarele moi.

 

Daţi muzica tare, să ţopăie ţoapa

Ce super o joacă bărbaţii malaci!

Alături se cască, profetică, groapa

Pe care ne-o sapă vrăjmaşii, în draci.

 

Aceasta e Stema: grătarul şi micii

Maneaua vulgară e Imnul de Stat.

Jos Sfinţii din ceruri! Trăiască Miticii!

O viaţă avem! Hai s-o bem, nu-i păcat?

 

Din micul ecran intră-n case gunoiul

Copiii văd crime, şi sex, şi scandal

Se ceartă Matrozul şi cu Maimuţoiul

Apoi pun batista, din nou, pe ţambal.

 

Prea multe migraţii, amestec de rase

Byzanţ, şi Fanar, şi Ţigani, şi Evrei

Ne fierbe o drojdie-n sînge şi-n oase

Iar asta o ştiu şi stăpînii yankei.

 

Ne-au pus jugul lor poleit cu minciună

Puţin whisky prost, niscaiva Hollywood

Alegeri corecte? Ce vorbă nebună!

Nu sînteţi capabili, poporu-i prea crud.

 

Îţi dau ei mutarea în plic, Românie

Aduc la putere doar slugi de doi lei.

Ce vast Guantanamo! Şi ce colonie!

Nici Africa n-are aşa cimpanzei!

 

Aici e problema: alegeri furate

Ce-mpiedică ţara să iasă la mal.

America n-are atîtea păcate

Precum e acest angrenaj bestial.

 

Falsifică totul: sondaje şi softuri

Nu lasă să-i scape ciolanul din dinţi.

Spionii fac legea, n-au vreme de mofturi

Ei ştiu că românii sînt proşti de cuminţi.

 

O mie de „cozi de topor“ vor ajunge

Să dea aparenţa că totu-i legal.

Feriţi Ambasada! E coadă! Se unge!

S-au strîns şobolanii din guri de canal.

 

Aşteaptă să toarne şi-apoi să primească

Noi ordine clare, să fie utili.

Aşa se-mbulzeau şi la cizma rusească

Metodic s-o lingă, ce tipi versatili!

 

E vraişte ţara, un corp fără vlagă

Îi ţin lumînarea acei derbedei

Aduşi la putere, cu normă întreagă

De capii Mafiei: agenţii yankei.

 

America, ia-ţi teroriştii acasă

Acum îi cunoaştem, noi ştim ce vor ei:

Ei vor bogăţia, în fond, fabuloasă

De aur, uraniu, şi gaz, şi ţiţei.

 

Lăsaţi teatrul ăsta stupid, că nu ţine

În suflet aveţi numai ură şi jaf.

Isus să vă bată cum ştie mai bine

Diavoli flămînzi, ne-aţi făcut ţara praf.

 

Nimic nu mai e de făcut, decît poate

Un scurt harakiri, dar sîntem prea buni.

Mai este vreo şansă? Există, în toate:

E Domnul cel bun, care face minuni…

18 august 2013, Bran

Gherase Dendrino

in Polemici, controverse

 

 

În prima parte a activităţii sale muzicale, Gherase Dendrino s-a impus atît în calitate de compozitor, cît şi în calitate de dirijor. Fostul student al marelui maestru Alfonso Castaldi a atras atenţia publicului, ca dirijor al orchestrelor de la Teatrele de revistă „Alhambra“ şi „Cărăbuş“, apoi, de la Teatrul de Estradă din Bucureşti, pentru ca, în ultima parte a vieţii sale, să obţină reale izbînzi, conducînd orchestra Teatrului de Operetă „Ion Dacian“. Compozitorul Gherase Dendrino ne-a dăruit multe melodii, simple – dar nu simpliste -, unele, de o discretă melancolie. Dintre acestea, amintim cunoscutele piese: „Să nu ne despărţim“, Mai spune-mi că nu m-ai uitat“, „Un gondolier cînta o melodie“, „Se-aprind luminile în Bucureşti“, „De dorul tău“, „Doi ochi albaştri“, „Gînduri“… El s-a inspirat, adeseori – ca şi colegul său de generaţie, Ion Vasilescu -, din milenarele noastre cîntece şi dansuri de la ţară, preluîndu-le filonul valoros şi adăugîndu-le expresivitate şi o indiscutabilă notă personală. A încîntat multe generaţii de iubitori ai muzicii larg-accesibile, conştient fiind că „a scrie pentru cei mulţi înseamnă a scrie pentru multă vreme“ – ca să-l cităm pe George Călinescu.

Gherase Dendrino a dat naştere la două remarcabile operete: „Lăsaţi-mă să cînt!“ şi „Lysistrata“. În prima, artistul a tălmăcit, într-o manieră încîntătoare, figura tulburătorului muzician-patriot Ciprian Porumbescu, iar în cea de-a doua a pus în lumină tema păcii şi a prieteniei între toate neamurile planetei, fără să o vulgarizeze, compozitorul detaşîndu-se, în acest fel, de creatorii atîtor opusuri mediocre, lipsite de sensibilitate şi de ţinută artistică. Melodiile lui Gherase Dendrino – cuprinzînd mesajul întoarcerii către oameni, cu scopul de a-i înfrăţi pe cei buni, al înălţării femeii nobile la dimensiune de mit – ne introduc într-o lume în care, aşa cum ar spune George Enescu, „nu se poate cînta şi urî, în acelaşi timp!“. Iată de ce Gherase Dendrino nu poate fi uitat. Opera sa a intrat în eternitate, trecînd peste tot ceea ce nu se află în armonie cu dorinţa omului de a iubi, în sensul curat şi veşnic al noţiunii. El rămîne cavalerul iubirilor nostalgice, acele iubiri ce-şi urmează cursul cu firescul cu care păsările cerului cîntă…

DORU POPOVICI

Hitlerică de la Golden-Blitz

in Polemici, controverse

Antologia pamfletului românesc

 

 

Traian e tra-la-la

Şi trage la măsea!

Ura, drăguţa mea

Mai dă-l în puşca mea!

Un Führer manglitor

Urît şi Dictachior.

Udrea, ce fată rea,

Îl muşcă de cosor.

 

Dar de la accident

Băsescu-i impotent.

Nuţi, degeaba-i faci

Injecţii cu ciment.

Uitaţi-vă la el

Ce meclă de tembel!

Un bişniţar din Port

Care miroase-a mort!

 

Azi îl vedem şi nu e

La anul va lua muie.

E blestemat, se ştie,

Să moară-n puşcărie.

Ca mîine marţafoiul

Va giugiuli bîrzoiul.

Adio, drag matroz –

Mai dă-te în sloboz!

CORNELIU VADIM TUDOR

26 iunie 2009

Epistolă scrisă cu cerneala ochilor

in Polemici, controverse

 

Dragă Vadim,

Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce faci pentru mine. Colaborarea cu tine semnifică, la cei 83 de ani ai mei, obţinerea acelei mult dorite „brâncuşiene bucurii curate”. Sînt la vîrsta cînd nu mai am viitor, ci doar trecut, şi-n care viaţa mea, atît de dramatică, s-a identificat cu un scurt drum către moarte. În cantata mea „În marea trecere”, inspirată de poetica ,,profetului” de la Lancrăm – nemuritorul Lucian Blaga -, se reliefează cuvintele: „Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”. Ea a fost interpretată, la Londra, de formaţia „Ars Nova”, condusă de Cornel Ţăranu, şi s-a bucurat de un mare succes în presa britanică. Dar înşiruirea amintirilor nu înlătură numărul anilor… Nu de mult a fost interpretată, la Paris, compoziţia mea „Frescă byzantină” – omagiu Mînăstirii Voroneţ, într-un concert remarcabil, susţinut de pianista Ilinca Dumitrescu şi de soţul ei, fagotistul Vasile Macovei, concert în care a fost interpretată şi o piesă a genialului compozitor francez de orientare catolică, Olivier Messiaen. Concertul a avut loc şi la Moscova. De aici trag concluzia că Bunul Dumnezeu îi apără pe cei un miliard de catolici şi pe cele cîteva sute de milioane de ortodocşi împotriva mafiei oculte, ce urmăreşte distrugerea culturii şi a civilizaţiei creştine. Semnificativ este şi ceea ce a spus Aleksandr Soljeniţîn: „Vestul european şi America de Nord nu pot fi considerate modele pentru o Rusie a lui Dostoievski!”. Fără alte comentarii…

* * *

Nu pot să nu mulţumesc şi pentru tipărirea în revista „România Mare” a eseului meu închinat Papei Ioan Paul al II-lea. În el au fost scoase în evidenţă calităţile acestui sfînt şi au fost puse într-o lumină obscură crimele multor popi, din însîngerata Istorie a Inchiziţiei. Cred că opusul meu a ţinut seama de sensul aforismului „Sine ira et studio”.

* * *

Dragă prietene de-o viaţă, îţi dau o veste bună: am terminat volumul dedicat răscolitorului de inimi, pure ca ninsorile, Corneliu Vadim Tudor, Tribunul şi scriitorul de o vastă cultură de tip neorenascentist, intitulat „Destăinuiri pentru Tribunul Corneliu Vadim Tudor”, care cuprinde următoarele secţiuni:

  1. În loc de prefaţă – „Învingătorii rămîn întotdeauna singuri”.
  2. Eseuri legate de activitatea trădătorilor de ţară.
  3. Eseuri apollinice, publicate în revista „România Mare”.
  4. Eseuri orphice, pentru fratele meu de suflet Corneliu Vadim Tudor.
  5. Eseuri religioase, ce au ca „motto” cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: „Dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte”. Rămîne de văzut ce editură îmi va tipări acest volum, poate „Cîntecul meu de lebădă”…

DORU POPOVICI

Aroganţă şi ignoranţă

in Polemici, controverse

 

Îi place să pozeze. Priveşte în jur galeş, dintr-o parte, zîmbind duios, ca să vadă lumea cît este de frumos. Păcat că nu încearcă să şi cînte, căci ştie s-o facă bine, cu o voce profundă, pe englezeşte. E narcisist: şi-a prelungit, în repetate rînduri, emisiunea, ca să aibă lumea timp să-l admire în toată splendoarea lui. Deşi pe ecran scrie că pe post trebuie să înceapă, la 11 şi un sfert, ,,În gura presei”, Mihai Gâdea (căci despre el este vorba) o tot lungeşte cu emisiunea lui pînă pe la orele 12 noaptea, chiar dacă nu mai are nimic de spus, iar cîţiva dintre invitaţii din platou moţăie, sau dorm de-a binelea. Monarhist pătimaş, Gâdea îl laudă pe fostul rege, îl pupă peste tot şi trece nepăsător peste marile păcate ale acestuia. Spre exemplu, lovitura de stat de la 23 August 1944 este prezentată ca o mare faptă de arme a fostului monarh. Nu a scris preşedintele american Truman că Mihai I a făcut bine că a întors frontul? Este evident că a fost bine pentru americani. Reproducînd scrisorile lui Truman, Gâdea uită, însă, să menţioneze cadourile pe care fostul rege le-a primit de la Stalin: o decoraţie bătută în pietre scumpe şi un avion, ca să aibă cu ce să se joace ,,băiatul”. Aşa i-a zis Stalin. Cînd Petru Groza a fost la Moscova, Stalin i-a spus ,,să aibă grijă de băiat”. Trădarea de la 23 August a însemnat, pentru ruşi, un spaţiu de 800 de km, o spărtură a frontului cum nu s-a mai văzut vreodată. Dar, dacă pentru alţii se poate vorbi de un succes, pentru români, acest lucru a fost o mare dramă, mai mare decît Stalingradul: 160.000 de oameni au luat drumul gulagului sovietic, lăsînd tot atîtea familii de români mai sărace cu un membru de bază al lor. Numai 25.000 dintre cei deportaţi s-au mai întors. Atîţia au reuşit să scape. Lovitura de stat de la 23 August a fost cea mai mare trădare din Istoria militară a lumii. Nici un şef de Stat nu şi-a trădat Armata, aşa cum a făcut-o Mihăiţă. Zic unii: ,,Dar a salvat ţara!”. Cum aşa, dînd-o pe mîna ruşilor? Generalul Sănătescu, în ,,Amintirile” lui, se considera singurul militar care a înţeles tragedia Armatei Române, în Rusia. Tot el era de părere că guvernarea Mareşalului Ion Antonescu a fost una dezastruoasă. A fost artizanul numărul 1 al loviturii de la 23 August, generalul fiind convins că, sub guvernarea lui, România va renaşte. A doua zi, însă, cînd s-a văzut prim-ministru, Sănătescu şi-a dat seama că el nu are ce să conducă, ţara fiind, practic, sub stăpînirea ruşilor. Aşadar, a recunoscut că actul de la 23 August a fost, de fapt, o capitulare necondiţionată. Nici unul dintre cei 4 complotişti – Regele, Mocsony-Stârcea, generalii Constantin Sănătescu şi Alexandru Aldea – nu s-a gîndit să dea lovitura pentru interesul României. Mihai dorise de mai multă vreme să părăsească ţara. Martha Bibescu arată că, la 19 noiembrie 1939, cînd a venit Lordul Lloyd George în ţară, Mihai l-a rugat: ,,Vreau să plec de aici. Vă rog, ajutaţi-mă să plec de aici”. Aceeaşi rugăminte o repetă la 20 martie 1940: ,,N-aţi putea, îi spune el Lordului, să-mi daţi o mînă de ajutor? Aici viaţa mea este un chin. Vreau să plec – tata nu mă înţelege”. Faptul că toţi cei 4 menţionaţi nu s-au gîndit la binele ţării rezultă clar din următoarea întîmplare. Generalul Sănătescu s-a dus în Moldova, sub pretextul că vrea să vadă care este starea domeniilor regale. De fapt, el a vrut să-i contacteze pe marii ofiţeri şi să-i atragă de partea complotiştilor. Cînd s-a întors la Bucureşti, nu i-a mai găsit la Palat pe cei trei. Plecaseră la Sinaia, unde plănuiau cum să facă să treacă frontul la ruşi (?!). Sănătescu le-a spus că asta înseamnă sinucidere. Lovitura de Stat era singura lor salvare, în sensul că Mihai nu mai era controlat de nimeni: putea să domnească fără să întreprindă ceva concret, deoarece, aşa cum constatase Sănătescu atunci cînd a venit la Palat, Mihăiţă nu ştia să facă nimic. Se pricepea doar la automobilul său, cu care se deplasa, în vîjîială, de la Sinaia pînă la Timişul de Sus. Generalul Aldea îl ura pe Mareşalul Antonescu, fiindcă, atunci cînd a început războiul, i se luase orice comandă, el fiind împotriva trecerii Nistrului spre Est. Amiralul Măcelariu, cel care, mai tîrziu, a împărţit celula de închisoare cu Aldea, spunea că acesta, grav bolnav fiind, plîngea şi îşi cerea iertare de la ţară şi de la Mareşal. Pe Stârcea avea să-l răscumpere soţia lui, aflată în Occident, prin 1963, cînd acesta nu mai era bun de nimic. Sănătescu a avut norocul să moară la timp, în 1947, înainte de a începe arestarea fruntaşilor ţării.

De lovitura de stat de la 23 August n-a profitat decît fostul rege. Dar asta, atîta vreme cît l-au lăsat ruşii, sau, mai exact, cît l-a lăsat Stalin să rămînă pe cap cu o coroană pe care o purta în mod ilegal. Fiindcă domnia lui Mihai, ca şi domnia tatălui său, nu a fost legală: potrivit Constituţiei din 1923, regele domnea legal numai după confirmarea Senatului.

Pe lîngă trădarea de la 23 August, ,,Băiatul” a mai comis o faptă reprobabilă: a furat 42 de tablouri semnate de artişti celebri. Deşi i s-au dat destule averi, pe care nu le merita, nici pînă acum el nu a fost în stare să facă un gest regal, şi anume să restituie trablourile, spunînd că motivul pentru care le-a luat a fost că a vrut să le salveze.

O altă faptă gravă, care iarăşi nu i se poate ierta, a fost trădarea Mareşalului. Nu a găsit de cuviinţă să-i fie recunoscător că, în septembrie 1940, dacă generalul Antonescu nu prelua guvernarea, Carol şi Mihăiţă ar fi fost împuşcaţi de legionari. Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti! Pe lîngă aceasta, Mareşalul Antonescu merita respect pentru tot ceea ce a făcut pentru ţară. În 1919, cînd trupele române traversau Tisa, îndreptîndu-se spre Budapesta, regele Ferdinand şi-a desprins de la veston Ordinul Mihai Viteazul şi i l-a înmînat locotenent-colonelului Ion Antonescu, spunîndu-i: ,,Antonescu, numai regele tău ştie cît ai făcut pentru ţară”. Dar şi în timpul guvernării de după 1940, deşi ştia că îmbracă o cămaşă a morţii, Ion Antonescu şi-a înfruntat destinul, pentru a salva ceea ce se mai putea salva din România. A reuşit acest lucru, pentru că a fost dîrz şi nu s-a înclinat în faţa nimănui. Nicolae Steinhardt scria, în ,,Jurnalul fericirii”: ,,Despre Antonescu nu pot să nu arăt că, oricum, el a fost singurul, în toată Europa, care a cutezat să se opună lui Hitler, să-i ţină piept într-o chestiune de onoare personală, în care nici Pétain şi nici cardinalii nu i-au spus nu. În vreme ce floarea aristocraţiei germane, generalii, feldmareşalii acoperiţi de medalii şi decoraţii stăteau smirnă în faţa lui şi tremurau, iar Hitler făcea spume la gură şi alerga urlînd de la un capăt la altul al încăperii, Antonescu i-a ţinut piept în propriul lui bîrlog de la Berthesgaden; dîrz, cu modestia cuvenită, a scăpat de la moarte sute de mii de evrei”. Trebuie spus că, în cele 12 dăţi cînd a fost la Hitler, Mareşalului i s-a cerut să trimită evreii în lagărele de exterminare. Din toate ţările aflate în orbita Germaniei au plecat în lagărele morţii garnituri întregi de trenuri încărcate cu evrei. Din România nu a plecat nici un astfel de tren. În opinia lui Nicolae Steinhardt, regele trebuia să-l lase pe Mareşal, după arestare, să plece cu un avion în străinătate, ,,dar nu să-l predea unui particular, lui Bodnăraş, ca să fie dus în casa acestuia, mai rău ca debitorii insolvabili din vechiul Drept roman. Putea Mihai să facă orice, adaugă Steninhardt, dar, pentru nimic în lume, să nu se fi învoit (ca Antonescu) să fie dus la un particular acasă şi predat unei puteri străine”.

Într-o emisiune stupidă de la TVR 2, s-a vorbit despre guvernarea lui Antonescu, în care se arăta că duşmanii principali ai regimului său au fost comuniştii, evreii şi francmasonii. Dacă evreii au fost duşmanii regimului, atunci se justifică holocaustul românesc, în care au fost salvaţi 500.000 de evrei. Care, pînă la urmă, au umplut Palestina! Prin România de atunci s-au salvat evreii care reuşeau să evadeze din ţările controlate de nemţi.

Nu avem demnitate. Sîntem suflete de slugă, fiind dispuşi să sărutăm mîna oricui, dacă ni se pare că acela a fost, cîndva, ceva în ţara asta. Cum să te pleci în faţa unui hîrb uman, a unei cuconiţe şi a unui actoraş de mîna a 15-a, care-ţi atîrnă în piept o tinichea fără nici un fel de valoare?

MANOLE NEAGOE

Mihai Eminescu şi Mihail Jora

in Polemici, controverse

 

 

 

Se poate vorbi de o tulburătoare „Simfonie Mihai Eminescu” în muzica românească. Altfel spus, cele mai valoroase opere ale genialului poet – stea polară în cultura românească – au fost tălmăcite în compoziţiile concepute de cei mai inspiraţi creatori de pe străvechiul pămînt daco-roman. În acest sens, îi amintim pe înaintaşii noştri, care s-au înscris în romantismul muzical românesc, pe autorii din generaţiile enesciene şi post-enesciene, pe cei din generaţia lui Tiberiu Olah şi Nichita Stănescu, dar şi pe cei care au urmat acesteia. Un loc aparte în această constelaţie a eufoniilor eminesciene îl ocupă liedurile pentru voce şi pian, compuse de Mihail Jora. Cele „Cinci cîntece pe versuri de Mihai Eminescu” au fost scrise de creatorul liedului şi baletului românesc, în anul 1952, fiind vorba de Opusul 33, din care fac parte piesele: „Afară-i toamnă”, „Şi dacă”, „La steaua”, „Peste vîrfuri”, „Ce stă vîntul să tot bată”. Spre deosebire de George Enescu, care a fost atît un mare melodist, cît şi un mişcător polifonist, Mihail Jora ni se înfăţişează precum unul dintre cei mai reprezentativi armonişti români, totodată un generator foarte expresiv de recitative. Armonia lui Mihail Jora a pornit de la acea cromatică şi enarmonică a fostului său magister de la Leipzig, Max Reger, dar şi de la unele aspecte ale înlănţuirilor de acorduri ale lui Claude Debussy. Desigur, Mihail Jora s-a inspirat şi din modalismul cromatic al clasicismului nostru, cîntecul şi dansul de la sate. Profund şi original, greu de încadrat într-un curent propriu-zis, Mihail Jora reliefează o bogată armonie, subtil cromatizată şi în aceste cîntece, care au la origine poetica eminesciană, cu o ritmică asimetrică, la care se asociază o scriitură pianistică aerată, aş spune tipică unui compozitor mediteranean. După terminarea acestor cîntece, Mihail Jora a înclinat către viitoarele cicluri vocale, spre înlăturarea funcţiilor tradiţionale ce glorifică tonalitatea şi se îndreaptă spre un post-expresionism, ce-şi găseşte corespondentul spiritual în lirica unui Blaga sau Rilke. Tonul rămîne tot confesional, Mihail Jora renunţînd să-şi orchestreze cîntecele, el considerînd că tonul de destăinuire pe care l-a generat este mai apropiat de specificul liedului, interpretat vocal şi la pian. În toamna lui 1952, după ce a fost aspru criticat şi pus la „stîlpul infamiei” de către exponenţii „Rezoluţiei lui Jdanov” – ne referim la Matei Socor, Alfred Mendelsohn, Hilda Jerea, Sergiu Natra, Mauriciu Vescan, Leonte Răutu, ca să-i citez pe cei mai violenţi, din sinistra „Săptămînă a muzicii româneşti” din anul 1951 –, Mihail Jora s-a retras în lumea lui, potrivită cu sufletul său, de autentic artist moldav, cea a muzicii şi a poeziei. Tot atunci a compus cîntecele eminesciene. Mi-amintesc că la lecţiile lui – particulare, deoarece a fost exclus din Conservator – mi-a citit un fragment din splendidul eseu al lui Dan Botta, intitulat „Theogonia eminesciană”, din care vă expun următoarele: „Făuritor de armonii perfecte, liră ce luceşte printre stelele patriei, Eminescu este, pentru noi, mult mai mult decît un vates, un poet cu religioase funcţii, un profet al poporului său. Ca Solon, ca Empedocles şi ca Numa, el este un legislator al patriei, un om a cărui operă exprimă legea, relaţia mistică dintre noi şi lumea nebuloasă a părinţilor, poporul de Mani, de Lari, care sînt pallodiul, mărturisirea în ceruri a existenţei noastre pe Pămînt. Poet, profet, legislator, el a rostit, în cadenţele sale, faptele eponime ale poporului său, oracolul destinelor sale. El este acela a cărui carte chiverniseşte relaţiile dintre noi şi lume, dintre români şi energiile care zac în corpul diafan al patriei”. Apoi, mi-a prezentat cîntecele care au la origine versurile lui Mihai Eminescu, fredonîndu-le şi acompaniindu-se la pian. S-a creat o ambianţă orphică… În acele „vremuri de bejenie”, muzica lui Mihail Jora avea acel ceva din imnurile religioase ale ortodoxismului, mai ales în „La steaua”, unde s-a conturat o ambianţă sonoră, de o grandoare austeră şi hieratică. Şi mi-am adus aminte de finalul eseului aceluiaşi Dan Botta, citat mai sus: „Şi cum Apostolul Pavel sau părinţii Bisericii au extras din filozofia precreştină, din aceste doctrine ale aşteptării principiul dumnezeieştii lor învăţături, conferind universului lor nimbul creştinătăţii, tot aşa Eminescu a îngemănat, într-o divină confuzie, raza Luceafărului şi

chipul binecuvîntat al Mariei: «Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor!…»”.

DORU POPOVICI

„Sanctitatea Sa…“

in Polemici, controverse

La Editura Papyrus a apărut impresionantul volum intitulat ,,Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea şi istoria secretă a timpurilor noastre“, de Carl Bernstein şi Marco Politi. Traducerea este semnată de Ioana Albu, iar adaptarea îi aparţine Mariei Vesa Aursulesei; consultant: Ciprian Coroianu. Din Prefaţa volumului, admirabil concepută, reproducem următorul fragment, edificator pentru înţelegerea trăsăturilor definitorii ale acestei mari personalităţi a lumii creştine: ,,Rădăcinile simţămintelor sale şi ale acţiunilor pe care le-a întreprins ca Papă, atît în termenii dogmei catolice, dar şi în termenii doctrinei geostrategice, îşi aveau originea în glia Polonei sale natale. Ca tînăr, la fel ca mulţi compatrioţi de-ai săi, se cufundase în ştiinţa mesianismului polonez, potrivit căreia menirea Poloniei era aceea de Mîntuitor al Naţiunilor, care avea să se ridice, cîndva, pentru a arăta calea de urmat întregii omeniri. Timp de un deceniu, Polonia sa avea să fie creuzetul războiului rece, iar el, personalitatea ce va influenţa întreaga istorie. Aceasta este, deci, povestea lui“.

Papa Ioan Paul al II-lea (Carol Wojtyla pe numele său) a intrat, în istoria universală, pe de o parte, ca reprezentant al unei importante forţe – catolicismul – cuprinzînd peste 1 miliard de credincioşi, de pe toate continentele lumii, şi, pe de altă parte, ca om politic, foarte dotat în această privinţă, abil şi intransigent. Acţiunile pe care le-a desfăşurat în această calitate au vizat lupta împotriva dictaturii sovietice, toate demersurile sale beneficiind de ajutorul intern şi extern al slujitorilor Sfîntului Scaun. Însă marea lui abilitate politică s-a evidenţiat prin modul în care a reuşit să obţină sprijinul, substanţial, al SUA şi al Vestului european – principalele forţe care s-au aliat în lupta împotriva celor ce au generat odioasa Cortină de Fier. În acest sens, capitolul ,,Imperiul se clatină“, din lucrarea dedicată Papei Ioan Paul al II-lea, ar trebui să fie aprofundat de orice istoric, de orice politician şi, de ce nu, de orice intelectual autentic, conştient de pericolul pe care l-a reprezentat, în această parte a lumii, ,,tăvălugul creat de Lenin şi, mai ales, de Stalin“. Din capitolul ,,Un Păstor universal“, în care ne este prezentat, mai cu seamă, umanismul christic al lui Ioan Paul al II-lea, reţinem un fragment grăitor: ,,În perioada pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea (1978-2005), Biserica Catolică i-a sanctificat şi i-a beatificat pe eroii creştini, într-un ritm impresionant. În cei aproape 2.000 de ani ai Bisericii, numai 3.000 de oameni, bărbaţi şi femei, au fost calificaţi pentru sfinţenie. În cei 15 ani ai pontificatului său, Papa Paul al VI-lea declarase 72 de sfinţi. La mijlocul anilor ‘90, Ioan Paul al II-lea beatificase peste 700 de bărbaţi şi femei (mai mult ca oricare alt Papă), declarînd, totodată, peste 300 de sfinţi. Pînă la alegerea lui Carol Wojtyla ca Suveran Pontif, pentru fiecare dintre persoanele beatificate, Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor trebuia să certifice două mari miracole, cel puţin; Ioan Paul al II-lea, însă, a coborît grila la un singur miracol“. Un merit deosebit al său l-a constituit apropierea de toate confesiunile, dar mai cu seamă de religia mozaică şi de cea musulmană. Apoi, pentru prima oară în Istoria Bisericii Catolice, el a condamnat marile greşeli ale Papalităţii, săvîrşite de-a lungul veacurilor, şi anume: Inchiziţia, indulgenţele şi transformarea religiei catolice într-o ideologie terestră, imperialistă, în totală ,,disonanţă“ cu învăţăturile Mîntuitorului nostru, Isus Christos. Procedînd astfel, Suveranul Pontif a întărit sensul cuvintelor: ,,Religia noastră este o religie a păcii şi a iubirii“.

Un capitol răscolitor al cărţii citate este, fără îndoială, cel intitulat ,,Prăbuşirea comunismului“. Rezonanţele eufoniilor slave ale lui Ioan Paul al II-lea se conturează în fragmentul următor, în care sînt redate cîteva dintre mărturisirile sale: ,,Aş fi extrem de bucuros să vizitez Uniunea Sovietică, Rusia, să-i întîlnesc pe catolici şi nu numai pe aceştia, să vizitez lăcaşele voastre sfinte, care sînt pentru noi, creştinii, o sursă de inspiraţie… Vedeţi, eu nu cunosc bine Europa de Est, eu însumi sînt un slav din Vest. Nu am cunoscut niciodată acele oraşe care existau în Polonia înainte de război şi care, acum, sînt parte a Uniunii Sovietice. Mă refer la Lvov şi Vilnius. Însă mi-ar face mare plăcere să mă întîlnesc cu voi, în mod special, şi să simt ceea ce eu numesc «geniul Estului»“. Capitolul final al cărţii – ,,Un Papă furios!“ – ne atrage atenţia asupra luptei pe care Ioan Paul al II-lea a purtat-o împotriva celor care confundă politica lumii cu oportunismul, cu setea de parvenire şi chiar cu crima şi imoralitatea iezuită, din orice domeniu al societăţii. Iată cîteva citate memorabile din însemnările Papei: ,,Un capitol dureros, scria el, în care fiii Bisericii nu reuşesc să se întoarcă deloc cu mintea deschisă spre căinţă este modul în care catolicii, cu precădere în anumite secole, au consimţit la metodele de intoleranţă şi chiar de violenţă, în slujba adevărului. (…) A ne gîndi la atenuarea împrejurărilor istorice nu scuteşte Biserica de datoria de a suferi profund pentru slăbiciunea atîtor fii ai ei, care i-au desfigurat înfăţişarea. (…) A venit vremea să ne căim; fiecare creştin ar trebui să adere la cuvintele înţelepte ale Conciliului Vatican II: «Adevărul nu poate fi impus decît prin forţa adevărului însuşi»“. Meditînd la toate acestea, parcă-l revăd pe acest om providenţial al umanităţii şi al creştinătăţii, ,,în umbrele serii, plutind deasupra procesiunii mistice, la fel ca Osiris pe corabia sa, îndreptîndu-se spre Apus…“.

DORU POPOVICI

Sigismund Toduţă

in Polemici, controverse

 

 

În această lucrare de amploare, intitulată „Muzica corală românească“, autorul prezintă date importante despre formaţiile corale din trecut şi din zilele noastre, într-unul dintre capitole fiind menţionat: „Compozitorul clujean Sigismund Toduţă este un exponent de frunte al muzicii româneşti. Fost elev al Academiei «Santa Cecilia» din Roma, unde a studiat, sub îndrumarea reputaţilor maeştri Respighi şi Pizetta Casella, el şi-a însuşit cunoştinţe temeinice în domeniul compoziţiei, dobîndind o vastă cultură muzicală, şi a încercat să transplanteze principiile creaţiei Renaşterii italiene, cu spiritul ei luminos, impregnat de un puternic umanism, pe tulpina robustă a cîntului popular românesc. Viziunea componistică a lui Sigismund Toduţă este aceea a unui subtil polifonist“. Creaţia muzicală a acestuia este ca o poezie care vine de pretutindeni, impetuoasă, fecundă şi uneori obsedantă. Fiecare pagină reprezintă un poem cu multiple imagini evocatoare şi, în acelaşi timp, deschizător de drumuri, cu largi orizonturi. Fremătătoare de dor, plină de nuanţe orfice şi creatoare de atmosferă, muzica sa ne apare ca un tablou românesc în care suspină trecutul, prezentul scapără oglinzi fermecate, ca din basme, şi străluceşte puternic viitorul luminos al poporului, pe care continuă să-l cînte cu o totală dăruire. Figură senină, asemănătoare cerului mediteranean, Sigismund Toduţă se înscrie la loc de cinste într-un capitol de temelie al liricii corale româneşti contemporane. Dacă muzica lui Paul Constantinescu şi a lui Ion Dumitrescu reliefează optimismul şi vigoarea creatorilor, tălmăcite printr-un limbaj prin excelenţă armonic, partiturile lui Sigismund Toduţă pun în lumină lirismul cald şi interiorizat al compozitorului, total străin de efectele instrumentale, fără înflorituri, dar cu asimetrii structurale, generatoare de eufonii ale „dorului dor“. Altfel spus, spiritul doinei, de o seninătate „mioritică“, străbate opusurile sale mai ales în structurile lente, cele mai inspirate. Ne referim la prima secţiune a oratoriului „Mioriţa“, la nenumărate madrigaluri, la unele lieduri concepute pe versurile lui Lucian Blaga şi la multe alte pagini din oratoriul „Pe urmele lui Horia“. Între opera lui Sigismund Toduţă şi eseul „Spaţiul mioritic“ al poetului ,,Poemelor Luminii“, Lucian Blaga, există corespondenţe de suflet. În acest sens, redăm mai jos cele afirmate de criticul literar Emil Manu: „Al doilea studiu în care muzica, am putea spune, devine argument în explicarea unor speculaţii de ordin teoretic este spaţiul mioritic, cel mai «discutat» capitol al filozofiei lui Lucian Blaga. «Spaţiul mioritic» rămîne, totuşi, în picioare, mai ales prin elementele sale de estetică, de comentariu critic: «Răsună într-un cîntec nu atît peisajul, plin şi concret, al humei şi al stîncilor», al apei şi al ierburilor, ci, înainte de toate, un spaţiu sumar articulat din linii şi accente…“. Filozoful se întreabă de unde vine acest sentiment spaţial care depăşeşte peisajul, pentru că, în acelaşi peisaj, pot coexista culturi cu orizonturi spaţiale diferite. „Răspunsul nu poate fi decît unul singur, un anume spaţiu vibrează în cîntec, fiindcă acesta există undeva, într-o formă oarecare, în chiar substraturile sufleteşti ale cîntecului“. „Doinind“, Sigismund Toduţă a dat naştere unei opere de un lirism tulburător – lirismul „dorului dor“ -, profund ancorată în inima acestei ţări, şi ne vine „a melodia“ pe versurile blagiene: „Palpită în visul seminţelor/ un foşnet de cîmp şi amiezi de grădină,/ un veac pădureţ,/ popoare de frunze/ şi-un murmur de neam cîntăreţ“.

DORU POPOVICI

Răfuiala panaramelor cu scriitorii (2)

in Polemici, controverse

Printre lăudătorii care-l ridică în slăvi şi-l preamăresc pe Manolescu, pentru faptele lui eroice, se numără panegiristul Gabriel Dimisianu, critic literar, care le dă lecţii scriitorilor, însă el, în viaţa lui – ca şi mentorul său Niky -, n-a scris o poezie, o proză, o piesă de teatru, sau măcar o poveste pentru copii, care să merite a fi citite. Gabriel Dimisianu, în panegiricul despre Niky, pomeneşte de faptul că Manolescu, în 1971, era, vezi Doamne, „un lider neoficial” al scriitorimii de la acea vreme, un fel de luptător şi un „rezistent” împotriva sistemului comunist şi a lui Ceauşescu, împreună, bineînţeles, cu el în persoană. Ba încă şi cu tot Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Ca să vezi unde erau „rezistenţii” din acea vreme, iar noi n-am aflat pînă azi! Acum, Gabriel Dimisianu ne spune cum s-au opus cu toţii „Tezelor din iulie 1971”, date de Ceauşescu, prin luările lor de cuvînt. Citez: „Inechivoc împotrivă”. În realitate, nici pomeneală de aşa ceva. N-a crîcnit nici unul! Din contră, unii dintre ei publicau, cu drag şi spor, pe unde apucau, articole laudative la adresa „politicii partidului” şi a strălucitelor indicaţii ale „tovarăşului Nicolae Ceauşescu”. Un astfel de exemplu este cel despre aşa-zisul „lider neoficial, rezistent şi anticomunist” Niky Manolescu, care nu o făcea oricum, ci cu distincţie, avînd vechime în astfel de cîntări şi închinăciuni. În acest sens, concludente sînt următoarele citate: „Literatura realist-socialistă este o literatură a valorilor etice… Scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvîrşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este, în primul rînd, muncitorul comunist”. (Revista „Contemporanul”, din 24.08.1962) „Ideologia revoluţionară a proletariatului a realizat cele mai bune tradiţii înnoitoare, stimulînd dezvoltarea lor largă”. „Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de la tribuna celui de-al IX-lea Congres al Partidului Comunist Român”. („Literatura română de azi, 1944-1964”)

Mai sînt şi altele, ca să nu mai spun că, atunci cînd le vorbea studenţilor de la Universitate (ca asistent, iar mai tîrziu ca lector), făcea clăbuci la gură precum un trubadur proletcultist riguros, pe linia trasată de… şi de… Acum scuipă unde a lins cu sîrg ani la rînd, ca mai toate lichelele care, peste noapte, au devenit anticomunişti feroce şi încearcă să ne prostească la televizor, în presă şi pe unde apucă. Pentru ciolan. În privinţa asta, Manolescu a reuşit. S-a lipit ca ambasador UNESCO la Paris (după ce s-a făcut preş la toate uşile, în special la Traian Băsescu, care i-a dat şi o decoraţie, să fie, başca un salariu de multe mii de euro), profesor la Universitate (emerit, la propunerea unui acolit), director de revistă la „România literară”, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (printr-o fraudă de proporţii, pentru a treia oară), academician (prin milogeli, ameninţări, scandal în presă, şantaj, caz unic în Istoria Academiei Române), reporter special la ziarul ,,Adevărul”, acţionar în mai multe locuri – suge de peste tot şi de unde poate. Pentru bani şi onoruri e în stare de orice. Mai nou, povestea în ziarul ,,Adevărul de Weekend”, din data de 19 decembrie 2014, cît de erou a fost el la Revoluţia din 1989, la Universitate şi la Televiziune, sub ploaia de gloanţe. La Televiziune, l-a refuzat chiar pe Ion Iliescu, acesta rugîndu-l să scrie un „Apel către ţară”. Avea şi motive personale: dacă pe 22 decembrie 1989 revenea Ceauşescu?! Sau poate el era dinainte „de dreapta”, pe cînd Ion Iliescu era „de stînga”. Poţi să ştii?! Atunci cînd Ion Iliescu (după cum susţine chiar el) i-a propus să ia conducerea Televiziunii Române, a refuzat, recunoscînd că este un incompetent. Dar dacă-i spunea ce salariu îi dă… Probabil că Manolescu vrea acum şi indemnizaţie de „Erou al Revoluţiei”. Dincolo de amuzamentul copios al unor colegi de breaslă (la un şpriţ, fireşte) pe această temă, care şi-l închipuiau pe Niky revoluţionar încruntat, hotărît, cu părul vîlvoi şi cu pieptul dezgolit pe baricadele de la Universitate, strigînd lozinci, el e un fricos notoriu şi tare mi-e teamă că omu’ chiar a păţit ceva la scufiţă…

(va urma)

ALEXANDRU C. POPESCU

Volumul „Emilia Petrescu – Regina cîntului vocal concertant“ – o capodoperă

in Polemici, controverse

 

 

În cadrul Editurii Muzicale a apărut, în excelente condiţii grafice, volumul scris de muzicologul Grigore Constantinescu, avînd un titlu atît de semnificativ: „Emilia Petrescu – Regina cîntului vocal concertant“. Opusul lui Grigore Constantinescu – profund muzicolog şi scriitor stilist – este un vibrant omagiu adus sopranei Emilia Petrescu, o interpretă de talie mondială, pentru care lumea Euterpei reprezintă o constelaţie sonoră, tulburătoare, care mă poartă cu gîndul la versurile genialului poet Rainer Maria Rilke, şi în care cuvintele sună orpheic, făcîndu-te să te simţi „narcotizat“ de frumuseţea lor: „Muzica: respiraţia statuilor, poate/ liniştea tablourilor. Tu, cuvînt, acolo/ unde cuvintele sfîrşesc, timp aşezat vertical/ pe direcţia inimilor ce pier“.

* * *

Opusul amplu, care conţine 433 de pagini, reieşit, parcă, din adîncul sufletului lui Grigore Constantinescu, este, fără exagerare, o tulburătoare capodoperă, unică în Istoria muzicologiei străvechiului popor daco-roman! Se poate vorbi despre un original muzician, care cunoaşte – în mod multilateral – constelaţia armoniei, a polifoniei şi a arhitecturii discursului sonor, încît putem afirma, cu tărie, că Grigore Constantinescu este un creator şi un continuator al scrierilor mişcătoare, ce aparţin slujitorilor artei melodiei din Germania lui Bach, Mozart, Beethoven şi Wagner.

În acest volum, Grigore Constantinescu ne înfăţişează dramatica biografie a Emiliei Petrescu, pornind de la ideea că viaţa unui interpret dotat este, din nefericire, un scurt drum către moarte! Însă, Grigore Constantinescu, în ultimul său volum, aminteşte şi de un aforism emoţionant, în virtutea căruia ,,arta este o plecăciune în faţa adevărului etern, nu o linguşire pe lîngă urîtul aflat, vremelnic, la putere“.

Grigore Constantinescu pune într-un joc de lumini patriotismul Emiliei Petrescu, care, deşi a fost umilită de stalinişti, a refuzat să părăsească România, cu toate că i s-au oferit contracte extraordinare în patria lui Goethe. Nu de puţine ori, Emilia Petrescu a subliniat, pentru melomanii români, semnificaţia cuvintelor care amintesc de estetica lui George Enescu, semnificaţie ce merită menţionată: ,,Regret, doar, că am numai o singură viaţă, pe care să o pierd pentru Ţara mea“.

Din cartea lui Grigore Constantinescu reiese adoraţia sublimei cîntăreţe faţă de muzică, identificată cu bucuria de a trăi, în concordanţă cu legile moralei. În acest climat, al lumii frumosului liber, pot spune că Emilia Petrescu s-a condus după răscolitoarele cuvinte ale lui Emil Cioran: „Cît de mult aş vrea să pier prin muzică, în chip de pedeapsă, pentru că m-am îndoit, uneori, de puterea suverană a farmecelor ei malefice!“. O, Doamne, de cîte ori ,,regina cîntului vocal concertant“ mi-a repetat răscolitorul aforism, generat de filozoful ,,silogismelor amărăciunii“…

* * *

Grigore Constantinescu ne prezintă, pentru prima dată în Istoria muzicii noastre, activitatea polivalentă a Emiliei Petrescu, raportată la frumuseţea numerică a muzicologiei, ramură pe care o apropie de lumea matematicii. În această privinţă, evidenţiez următoarele secţiuni din carte: ,,Lumea liedului şi concertului“, ,,Idei şi contribuţii la pedagogia cîntului“ şi ,,Orizonturi repertoriale şi interpretative“. În aceste fragmente, punctul de vedere al artistei devine identic cu teoremele, o demonstraţie convingătoare a acestora. Astfel, parcurgînd întregul volum, de o grandoare austeră şi hieratică, observăm că soprana noastră lirică devine un „geometru muzical“. Un capitol al opusului, generat, cu măiestrie, de Grigore Constantinescu, este expunerea manifestărilor concertistice, din ţară şi de peste hotare, dar mai cu seamă din patria muzicii – Germania barocului şi a clasicismului sonor. Recunosc că, în opera mea muzicologică, nu am putut înfăţişa atîtea manifestări, închinate ramurii melodiei, exprimări urmate de sublime consideraţii ale unor personalităţi, intrate, încă din timpul vieţii lor fecunde, în eternitate. În acest sens îi menţionez pe nemuritorii comentatori ai Emiliei Petrescu, în frunte cu Sigismund Toduţă, Viorel Cosma, Ion Dumitrescu, Pascal Bentoiu, Valentin Gheorghiu, Vasile Tomescu şi George Georgescu. Dintre interpreţi, ies în evidenţă, în acest context, Georgeta Stoleriu, Florin Diaconescu, Pompeiu Hărăşteanu, Sanda Şandru, George Crăsnaru, Ionel Pantea şi Ion Piso. În orice caz, o mult aşteptată „Istorie a interpreţilor, din fascinanta lume a Euterpei, pe fond spiritual daco-roman“ nu poate fi concepută fără aportul Emiliei Petrescu, aşa încît pot adăuga că munca ei a fost infinită. Maestra cîntecului, cu enesciene virtuţi consolatoare, poate vibra din punct de vedere muzical la cuvintele latine ,,Exegi monumentum aere perennius“!

În încheierea acestei recenzii, doresc să evidenţiez fragmentul din finalul capodoperei lui Grigore Constantinescu: „Ultima parte a vieţii divinei soprane a fost una foarte tristă, ea suferind o cumplită destrămare psihică. În cele din urmă, a murit în mizerie, ca alte personalităţi din constelaţia vocilor de aur – Haricleea Darclée, Lucia Bercescu Ţurcanu, Nicu Apostolescu, Dinu Bădescu, Şerban Tassian, Nicolae Secăreanu, Valentina Creţoiu“. În acest sens, se cuvine să citez aforismul lui Nicolae Iorga: ,,Recunoaşterea posterităţii – un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat“.

DORU POPOVICI

Constantin Dărăşteanu (1914-2007) – un mare patriot şi naţionalist român, omul care a spulberat mitul despre masacrul de la Abator (2)

in Polemici, controverse

Declaraţia lui Constantin Dărăşteanu continuă astfel: ,,Fac menţiunea că, la data aceea, Abatorul era o societate administrată şi controlată de evrei. De asemenea, precizez că i-am spus şoferului, dacă vrea, să meargă şi el să-i vadă pe cei atîrnaţi în cîrlige, dar nea Vasile l-a oprit, spunînd că nu e bine, deoarece unii «de sus» au observat deja mişcarea pe care o făcusem şi acum sînt cu ochii pe noi. L-am întrebat pe nea Vasile dacă e dispus să declare cele petrecute la Abator şi în faţa altora, în cazul că va fi vreodată nevoie. Nea Vasile a declarat că este de acord, mi-a dat adresa – locuia lîngă Abator, pe Splai – iar ulterior l-am vizitat de mai multe ori şi ne-am împrietenit. Aşa am aflat că, după aceea, Armata a ridicat cadavrele de la Abator şi le-ar fi dus în Pădurea Plumbuita.

Vizita mea la Abator a durat circa 15-20 minute. La plecare, am luat, pentru trupă, o navetă de măruntaie, mai mult burţi. Cînd m-am întors la unitate, m-am prezentat la comandant şi i-am raportat cele aflate. Comandantul a considerat că e de datoria lui să raporteze mai sus. Eu m-am retras din biroul comandantului şi m-am dus în hala de montaj, în hangarul central. După un ceas, un ceas şi jumătate, a venit la mine comandantul şi mi-a spus că a telefonat la Consiliul de Miniştri, la cabinetul lui Horia Sima, şi a cerut să vorbească cu acesta. De la postul telefonic respectiv i s-a răspuns că «nu mai există camaradul Horia Sima şi nu se ştie unde este». Menţionez că în zilele care au urmat, zvonul despre uciderea şi atîrnarea în cîrlige a evreilor, la Abator, a circulat, dar nu era luat în serios de nimeni. Pînă şi femeile cele mai simple din mahalaua bucureşteană se întrebau: «De ce evreii nu reclamă la Antonescu ceea ce au păţit?».

Precizez că nu am fost membru al Mişcării Legionare, dar, la fel ca şi cei mai mulţi colegi din aviaţie, am simpatizat, ca român şi creştin, cu ideile lui Corneliu Zelea Codreanu”.

Despre activitatea pe care a desfăşurat-o Constantin I. Dărăşteanu în Canada au scris, în publicaţia ,,Rost” – revistă de cultură creştină şi politică –, domnii Claudiu Tîrziu şi Marcel Petrişor, în anii 2009 şi 2010. În ultimii ani de viaţă, acest mare patriot român a contribuit la construirea unei biserici ortodoxe din Sectorul 3 al Capitalei. Constantin Dărăşteanu a fost un om cu o educaţie profund creştină, un naţionalist autentic, care a luptat toată viaţa pentru adevăr şi dreptate, fiind un susţinător înflăcărat al Uniunii Vatra Românească.

Despre înscenarea de la Abator, din 22 ianuarie 1941, pe care Ion Antonescu a făcut-o pentru a discredita Mişcarea Legionară şi pentru a-i omorî pe oamenii care l-au ajutat să ajungă Conducătorul Statului – a scris şi dr. Şerban Milcoveanu, în cartea „Corneliu Z. Codreanu – altceva decît Horia Sima“, Vol. II, Editura „Liga pentru apărarea adevărului istoric“, Bucureşti, 1996, pag. 77-81. În carte este redat un fragment din lucrarea de specialitate a marelui penalist Petre Pandrea, care, făcînd, personal, o anchetă la abator, a tras concluzia că acele aşa-zise crime au fost o înscenare.

Recent, a apărut o carte interesantă – „Veşnica mea pomenire“, de dr. Radu Eftimovici, Editura Curtea Veche, 2004, Bucureşti – în care, la paginile 185-201, se arată că masacrul de la Abator, urmat de atîrnarea cadavrelor în cîrlige, este o gogoriţă, o minciună sfruntată. Pe vremea aceea, dînsul era nu numai şeful Laboratorului de analize ale cărnii, dar şi directorul adjunct al Abatorului din Bucureşti. Autorul menţionează că, imediat după război, scriitorul şi reporterul de război Ilia Ehrenburg, de origine evreiască, a publicat o carte, intitulată „Prin Europa“, în care se afirmă că la Bucureşti au fost asasinaţi zeci de evrei, ale căror cadavre au fost atîrnate în cîrligele de vite, de la abator. Numai că, ulterior, s-a aflat că această crimă s-a petrecut, de fapt, la Riga, unde letonii s-au răzbunat, în acest fel, pe evreii comunişti implicaţi în moartea rudelor lor.

Cartea se citeşte pe nerăsuflate şi se găseşte de vînzare la Librăria ,,Mihail Sadoveanu”, din Bucureşti. Ar fi bine să se editeze noi tiraje. Se vede că lucrarea este scrisă de un mare intelectual, profesor universitar – şeful catedrei de Istoria medicinii, la Institutul de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“.

Felicitări, domnule profesor, Poporul Român vă este profund recunoscător pentru întreaga dvs. activitate dăruită ştiinţei, familiei şi lui Dumnezeu. Asta înseamnă că mai sînt români de mare valoare – adevăraţi patrioţi şi naţionalişti.

În cartea-epopee „Holocaustul: Gogoriţa Diabolică“, recent apărută sub semnătura cunoscutului istoric şi ziarist col. (r) Vasile Zărnescu, este prezentată aproape întreaga escrocherie a holocaustului, practicată, în formă continuată, de 145 de ani. Volumul se găseşte de vînzare la Librăria ,,Mihai Eminescu”.

Constantin Dărăşteanu a murit în anul 2007 şi a fost înhumat în cimitirul ortodox al Parohiei Dudeşti-Cioplea (Str. Postăvarului nr. 2, Sector 3, Bucureşti, fig. F, loc. 1680).

Locul său de odihnă se află la cîţiva metri depărtare de mormîntul poetului şi ziaristului Ilarie Dobridor (1908-1968), pe numele său adevărat Constantin T. Iliescu, fiu de ţărani, născut în comuna Dobridor, judeţul Dolj. Cele mai importante cărţi ale sale sînt: ,,Decăderea dogmelor – cum au dizolvat evreii cultura europeană” (Bucureşti, 1940) şi ,,Oameni ridicaţi din ţărănime” (Bucureşti, 1944). Pentru aceste scrieri, a făcut 10 ani de temniţă grea, care l-au măcinat fizic şi sufleteşte. Eliberat din detenţie în 1964 (cînd au fost desfiinţate închisorile politice), el s-a confruntat cu o serie de decepţii care, laolaltă cu marginalizarea socială, l-au împins spre singurătate. Ajutat de Mihai Ralea (paradoxală prietenie!), a reuşit să obţină o slujbă. A mai şi scris cîte ceva, dar fără vigoarea şi entuziasmul de odinioară. Urmărit îndeaproape de Securitate, slugile acesteia i-au închis gura mult prea slobodă, pe la începutul anului 1968, maltratîndu-l cu cruzime în mansarda sa din Str. Romei şi încuindu-l, apoi, înăuntrul locuinţei, cu lacătul. Sora lui l-a găsit mort, desfigurat în urma bătăilor primite, după o săptămînă. Evreii nu vroiau să accepte, sub nici o formă, ideea că fiii de ţărani pot deveni intelectuali. Dorinţa lor era ca ţăranii să rămînă nişte slugi şi făceau tot posibilul ca românii să fie alungaţi de pe pămîntul strămoşesc, astfel încît ei să poată întemeia, aici, ISRAELUL EUROPEAN. La această acţiune barbară nu au renunţat şi, după complotul internaţional anti-românesc pe care l-au pus la cale, a început o nouă invazie de evrei, mai periculoasă ca oricînd, care pune în primejdie existenţa Statului Român şi a Naţiunii Române (vezi cartea ,,Oameni ridicaţi din ţărănime”, Editura Fundaţia Culturală Regală, Bucureşti, 1940). Cîţi evrei au venit în România după decembrie 1989? De ce se ţine ascunsă această cifră? Ce acţiune desfăşoară aceşti evrei? Dacă românii nu se vor trezi, în maximum 40 de ani vor fi pulverizaţi în istorie. Vorba prof. Petre Ţuţea: ,,Neam de tîmpiţi ce sîntem”, ori, cum spunea Alexander E. Ronett: ,,Neam fără noroc, sau blestemul lui Zamolxe”. Volumul ,,Decăderea dogmelor – cum au dizolvat evreii cultura europeană” a fost tipărit într-o nouă ediţie de Editura Fronde, Alba Iulia-Paris, în 1999. Ar fi salutară publicarea, de către o editură de prestigiu, şi a cărţii ,,Oameni ridicaţi din ţărănime”.

La cca. 20 de metri de mormintele lui Constantin Dărăşteanu şi Ilarie Dobridor se află monumentul funerar al familiei lui Antonie Plămădeală, Arhiepiscop al Sibiului, ultimul mare Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului (fig. F, loc 2.135). Aici sînt înmormîntaţi părinţii înaltului prelat – Vasile (1903-1983) şi Elisabeta (1905-1988) – şi 3 din cei 6 fii ai lor. Mormîntul Mitropolitului se află la Mînăstirea din Sîmbăta de Sus – Făgăraş, ctitorie brâncovenească, a cărei incintă a fost rezidită de el din temelie.

Antonie Plămădeală s-a născut la 17 noiembrie 1926, în comuna Stolniceni, judeţul Lăpuşna (interbelic), într-o familie de cîntăreţi bisericeşti. A fost membru de onoare al Academiei Române şi al Academiei de Ştiinţe din Chişinău. De asemenea, a fost distins cu numeroase ordine ecleziastice. Mitropolitul Antonie Plămădeală va rămîne, în conştiinţa celor care l-au cunoscut, în primul rînd, un mare cărturar-patriot al neamului său.

Unul din fraţii săi mai mici, Mihai Plămădeală (născut la 5 noiembrie 1935), de profesie inginer mecanic, a scris două cărţi: ,,Dosarele nu ştiu tot” (Editura Andreiana – Sibiu, 2011), în care este evocată o anumită perioadă din viaţa Mitropolitului, şi ,,Refugiul – deznădejde şi speranţă” (Editura Istros – Brăila, 2012), o lucrare în care autorul se referă la dramatica despărţire de locurile natale şi la peripeţiile familiei sale, povestind cu talent despre tinereţea sa, anii de studii şi intrarea în viaţa social-productivă.

Cinstindu-i pe înaintaşi, dovedim că-i merităm!

Sfîrşit

Tudor Voicu

Un eveniment editorial: volumul „Muzica între prezent şi viitor”, de Monica Gurău-Mihalache

in Polemici, controverse

 

În cadrul Editurii Muzicale a apărut, în excelente condiţii grafice, primul volum al colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune, despre fascinanta lume a Euterpei, pe fond spiritual daco-roman, asociată multiplelor probleme legate de arta sonoră, din zilele noastre şi din viitor. În opusul doamnei Monica Gurău-Mihalache găsim comentarii, la un înalt nivel muzicologic, despre muzicienii noştri din tînăra generaţie – cu referiri admirabile la compozitori, muzicologi şi interpreţi. Autoarea ar putea avea ca „motto” cuvintele genialului neorenascentist Mircea Eliade, acel „om unic, original, universal afirmat”, putînd fi considerat şi un răscolitor „român-filoromân”! Iată cuvintele lui Mircea Eliade, pe care le citez cu o christică smerenie: „Cei mai glorioşi «naţionalişti» nu sînt eroii, nici şefii politici, care nu fac decît să conducă destinele istorice ale Neamului lor. Cei mai glorioşi «naţionalişti» sînt creatorii, care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru Neamul şi Ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de Istorie, prin care o Ţară şi un Neam intră şi rămîn în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania şi Rusia”.

* * *

Monica Gurău-Mihalache este fiica distinsului scriitor şi cineast Radu Gurău, un bucovinean ager la minte, cum sînt şi Roman Vlad, Liviu Rusu, Mircea Hoinic, Mircea Streinul, Constantin Tarnavschi, Joseph Schmidt, dar şi mult înzestratul scriitor-martir Dumitru Oniga. În cartea colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune sînt înfăţişaţi mulţi tineri – prin interviuri muzicologice, nu gazetăreşti, culminînd cu afirmaţii, într-un con de lumină torenţială -, ca Dan Dediu, Sabin Păutza şi Violeta Dinescu – apreciată, în mod deosebit, în lumea germană. Tinerii, cu care se poartă fecunde dialoguri, au fost formaţi de creatorii din „generaţia de aur”, dominată de Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Andrei Vieru, Cornel Ţăranu, Dan Voiculescu şi Valentin Timaru. Tot tinerii, sînt, în acelaşi timp, şi profunzi muzicologi. Nu există nici un tînăr creator care să nu cunoască, foarte bine, legile armoniei, polifoniei, orchestraţiei şi arhitecturii sonore. (…) Nu pot fi de acord cu faptul că „Marele Premiu al breslei noastre” se acordă numai creatorilor trecuţi de 70 de ani, şi nu după valoarea opusurilor respective, sfidîndu-se sensul, înţelept, al aforismului, potrivit căruia „Măiestria nu aşteaptă numărul anilor”! În această constelaţie, a celor care nu au obţinut mult rîvnita distincţie, îi amintesc pe: Myriam Marbé, Doina Rotaru, Petrea Carmen-Basacopol, Dan Voiculescu, Octavian Nemescu, Nicolae Brânduş, Cornel Ţăranu, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan, compozitori care au pus muzica românească în dialog cu eternitatea!

* * *

Un capitol aparte, foarte inspirat, al amintitei cărţi, poate fi considerat cel închinat sublimilor interpreţi, cum ar fi dirijorii Tiberiu Soare şi Camil Marinescu, artişti de talie mondială.

* * *

„Laus tibi!”, Monica Gurău-Mihalache, pentru că ne-ai dăruit un opus care se înscrie în cadrul bibliografiei obligatorii pentru viitorii muzicologi, care se vor ocupa de noul val de pasionaţi ai fascinantei lumi a Euterpei. Cartea, pe care o admir, este concepută „ex abundentia cordis” („din prisosul inimii”) şi relevă un romantism apollonic, aflat în sufletul autoarei, pentru care „muzica este refugiul sufletelor, pe care le-a rănit fericirea”.

Cum să nu mă bucur, cînd pot spune, la finalul existenţei mele, că în România sînt multe, foarte multe talente creatoare, că această ţară, a lui Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi şi George Enescu, e un teritoriu binecuvîntat de Cel de Sus, unde, repet, „arta sonoră s-a născut odată cu poezia şi s-au despărţit ca să se reîntîlnească în veşnicie”. Dar mă şi întristez cînd constat, fără exagerare, că 90% dintre melomani nu cunosc realizările, tulburătoare, ale tinerilor compozitori, încît îmi vine să întreb: „Pentru cine i-am format pe aceşti neotrubaduri?”, care, prin lucrările lor, ne duc cu gîndul la sensul aforismului: „Muzica, sistem al formulelor de adio, evocă o fizică, al cărei punct de pornire nu ar fi atomii, ci lacrimile”.

* * *

Eu, imnograf byzantin, simt o disperare, de tip expresionist, cînd susţin că luni bune se interpretează mai mult muzică românească în străinătate decît în mioritica Românie. Acest fapt se explică prin aceea că, în „era Traian Băsescu”, bugetul ţării, pentru Cultură, a fost sub 1%! Ruşine!! Nedorită ruşine! În timp ce interpreţii, tălmăcind lucrările din răscolitorul „Rinascimento”, din epoca barocului, clasicismului şi a romantismului, se bucură, datorită măiestriei lor, de apreciere, compozitori de frunte, din generaţia enesciană, din cea postenesciană, din generaţia mea, din „generaţia de aur” – după Mihail Jora şi Mihail Andricu – sînt umiliţi, trecîndu-se pe lîngă lucrările lor cu o condamnabilă indiferenţă, dar avînd „acel ceva” din amărăciunea trandafirilor de Ispahan, într-o toamnă bacoviană, cînd… „Şi toamna, şi iarna coboară amîndouă, şi plouă, şi ninge, şi ninge şi plouă”. În acest climat lugubru – ce-mi aminteşte de tristeţea autumnală a nefericitului Paul Verlaine – ce să mai aştept? O… Doamne… Ca ai noştri tineri creatori să fie valorificaţi, cu o puternică forţă emoţională…

Generaţia mea – a lui Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Anatol Vieru şi Aurel Stroe – a beneficiat de toate condiţiile pentru o senină afirmare. Noul val, de autentici artişti, trăieşte precum genialul Ovidiu în exilul de la Tomis… O dureroasă resemnare…

* * *

Revenind la profunda carte a colegei mele din Radiodifuziune, pot sublinia că această tulburătoare realizare poate fi ceea ce Horaţiu a numit „Lux in Tenebris” („Lumină în întunecimi”…).

DORU POPOVICI

Mesaje de felicitare

in Polemici, controverse

 

 

* General dr. Lucian Silvan Pahonţu, directorul Serviciului de Protecţie şi Pază – Naşterea Domnului, sărbătoarea bucuriei şi a izbăvirii noastre, îmi oferă plăcutul prilej de a vă fi alături prin urările mele sincere de sănătate, fericire şi alese împliniri. Noul An 2015 să vă aducă deosebite realizări şi satisfacţii în tot ceea ce vă doriţi. La Mulţi Ani!

* Farid Abdinabayov, ambasadorul Republicii Azerbaidjan – Vă doresc Sărbători Fericite şi cele mai bune urări cu ocazia Noului An!

* Pavel Alekseenko, secretar II, Ambasada Federaţiei Ruse – Stimate domnule Corneliu Vadim Tudor, vă urez Crăciun fericit şi un An Nou plin de bucurii!

* Anton Lixăndroiu şi familia, SUA – Stimate domnule Vadim, vă doresc un Crăciun fericit şi Anul Nou cu sănătate pentru toată familia dvs. Să dea Dumnezeu ca anul care vine să fie mai bun pentru poporul nostru. Vă rog să transmiteţi tuturor colaboratorilor dvs. multă sănătate şi numai bine – sînt nişte oameni deosebiţi care, ca şi dvs., îşi iubesc ţara şi poporul din care se trag. LA MULŢI ANI!

* Prof. dr. Viorel Roman, Phuket (Thailanda) – Dragă Vadim, ţie şi prietenilor comuni, Sărbători Fericite şi La Mulţi Ani!

* Ing. ec. Margareta Premciu-Lascu – Domnule dr. Corneliu Vadim Tudor, vă doresc din inimă Crăciun Fericit, cu linişte şi pace în suflet, cu multă, multă lumină în cuget, precum şi un An Nou – 2015 cu sănătate, prosperitate şi multe bucurii. Dumnezeu cu noi toţi, iar noi să-I fim aproape. La Mulţi Ani!

* Paul Suditu şi familia – Iubite domnule preşedinte, cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou, vă dorim sănătate şi pace în suflet, iar României noastre, atît de oropsite, îi dorim prosperitate şi libertate.

* Călina Popa, Dobroteşti (Teleorman) – Cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă îi urez preşedintelui Corneliu Vadim Tudor tot binele din lume şi îl sărut pe obraji pentru binele pe care mi l-a făcut acum 10 ani. Şi în anul 2014, duşmanii ţării şi ai dvs. şi-au unit forţele să vă înlăture din viaţa politică. Dar şi-au frînt dinţii, încă o dată, căci iubirea de Dumnezeu şi de ţară este mai puternică. Adevăraţii români nu pot fi înfrînţi niciodată! La Mulţi Ani!

* Achim I. Matei, com. Silvaş – Multă sănătate şi multe bucurii. Sărbători Fericite şi La Mulţi Ani!

* Mihai Enache – Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anul Nou să vă aducă bucurii, împliniri frumoase, noroc cu carul şi realizarea tuturor aşteptărilor. La Mulţi Ani!

* Conf. univ. dr. Mihaela Ionescu, fostă deputată PRM – Cele mai bune urări de reuşite în tot ceea ce întreprindeţi, cu sănătate, bucurii şi recunoaşterea pe care o binemeritaţi. Un Crăciun Fericit vă doresc şi un An Nou 2015 mai bun decît toţi cei de pînă acum!

* Conf. dr. ing Florin Iordache – Domnule dr. Corneliu Vadim Tudor, preşedinte al PRM, cu prilejul Naşterii Mîntuitorului nostru Isus Christos şi al Sărbătorilor de Iarnă, odată cu trecerea în noul an 2015 vă urez dvs. şi familiei dvs. împlinirea tuturor dorinţelor şi un călduros LA MULŢI ANI!

* Plt. adj. (r) Ilie Marin Cristea şi dr. Cristian Stoica, Arad – Stimate domnule preşedinte Corneliu Vadim Tudor, cu ocazia Naşterii Mîntuitorului nostru Isus Christos, vă dorim sănătate şi putere de muncă. Aceleaşi urări le adresăm familiei dvs., redactorilor celor două publicaţii ,,România Mare“ şi ,,Tricolorul“, membrilor şi simpatizanţilor Partidului România Mare.

* Ec. Ion Dicu, Piteşti – Stimate domnule Corneliu Vadim Tudor, doctor în Istorie, strălucit om de cultură, politician înţelept, sincer şi cinstit, zilele sfinte ale Crăciunului şi cele de la începutul Anului Nou îmi oferă minunatul prilej să simt înalte trăiri spirituale, îndemîndu-mă să vă adresez sincere felicitări pentru neobosita dvs. activitate, adînc ancorată în universul culturii, politicii, economiei şi socialului. În Anul Nou care îşi anunţă sosirea şi pe care îl dorim mai bun, aducător de pace în sufletul românilor, vă urez multă sănătate şi putere de muncă, noi şi importante succese în toate domeniile pe care le stăpîniţi cu profesionalism şi înţelepciune, domenii unde v-aţi afirmat, incontestabil, ca OM de vastă cultură, istoric, politician înţelept şi cinstit, scriitor, poet, gazetar. Vă îmbrăţişez ideile şi vă apreciez activitatea de MARE PATRIOT, de Tribun care şi-a dedicat viaţa apărării marilor valori naţionale, materiale şi spirituale, identitatea naţională şi integritatea teritoriului României. Urări de sănătate, bucurii şi linişte în suflet adresez distinsei dvs. familii, care vă înconjoară cu afecţiune şi respect. La Mulţi Ani!

O româncă a cucerit Italia lui Verdi!

in Polemici, controverse

 

Distinsa scriitoare Vavila Popovici, românca plecată din ţară şi exilată în SUA, a fost distinsă cu un prestigios premiu în patria lui Verdi. În paginile minunatei reviste „Săgetătorul“ – supliment cultural al cotidianului „Argeşul“ – a apărut, sub semnătura fratelui meu de suflet, scriitorul Gheorghe Mohor, un amplu eseu dedicat Vavilei Popovici şi operei sale, cuprinzînd eseuri, scrisori şi poeme. Mă simt dator ca, în acest elevat climat spiritual, să citez un fragment din opusul amintit: „Învolburate de vitregia vremurilor şi a evenimentelor istorice, valurile vieţii au purtat-o pe copila de atunci, împreună cu părinţii, din natala Basarabie, pe alte tărîmuri româneşti, ferite de furtună. Este vorba despre distinsa doamnă Vavila Popovici, cunoscută în lumea literară românească datorită numeroaselor volume de poezie şi proză, miilor de articole şi de eseuri, acestea adunate, pînă acum, în 4 volume. Colaborează la publicaţiile din ţările unde nu se prea aude glasul Mioriţei – Germania, Belgia, Spania, Danemarca, Israel etc. -, fără a le neglija pe cele româneşti. Ca dovadă, articolele şi eseurile pe care le semnează în paginile prestigioasei publicaţii «Săgetătorul», toate pătrunse de o puternică încărcătură morală, filozofică, religioasă, socială, educativă, istorică, autoarea argumentîndu-şi adesea ideile cu citate din gîndirea reprezentanţilor clasicismului autohton şi universal. Cu mai mult timp în urmă, ea a susţinut o prelegere de zile mari despre viaţa şi opera poetului naţional Mihai Eminescu, la Biserica Ortodoxă din Durham. Primită cu căldură de către comunitatea românească, ea a recitat din versurile eminesciene. Internetul mi-a oferit prilejul să o văd pe distinsa noastră compatrioată, s-o ascult şi să-i înţeleg sentimentele, strîns legate de spiritualitatea românească. Acum, stimaţi iubitori de literatură, bucuraţi-vă că scriitoarea Vavila Popovici şi-a onorat ţara de unde a plecat şi oamenii în mijlocul cărora a trăit, cu un binemeritat Premiu de poezie, comparabil cu triumful lui V. Alecsandri, cîştigătorul Concursului de la Montpellier (1878), pentru cea mai bună poezie a latinităţii, organizat de către poeţii felibri, la iniţiativa lui Albert de Quintana“.

Omagiul pe care Gheorghe Mohor îl aduce scriitoarei Vavila Popovici se încheie astfel: „Dar noi, românii, cu ce ne răsplătim compatrioata pentru «Primo Premio Assoluto» al Academiei Il Convivo, din Italia? Juriul a apreciat, cum nici autoarea nu s-a aşteptat, volumul de poezii «Love story», prefaţat de muzicologul-compozitor Doru Popovici şi de criticul-scriitor Eugen Evu. Cu recunoştinţa noastră o răsplătim pe distinsa noastră contemporană, fiindcă faima cîştigării Marelui Premiu la un Concurs internaţional de Poezie, Proză şi Arte, din Italia, de către o poetă româncă (aflat-am că premiile al II-lea şi al III-lea au fost acordate tot unor românce), înseamnă nu doar o izbîndă personală, ci şi o confirmare, peste hotare, a geniului creator românesc“.

* * *

În ceea ce mă priveşte, încă de la apariţia volumului premiat – ,,Love story” – am scris, în prefaţa acestuia, următoarele consideraţii: „Am citit şi am aprofundat multe creaţii ale maestrei Vavila Popovici, al cărei nume s-a înscris în pleiada sublimelor românce Haricleea Hartulary Darclée, Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Ana Ipătescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Marina Krîlovici ş.a.; prin opera ei, Vavila Popovici ar putea «melodia» pe cuvintele divinului Horaţiu: «Exegi monumentum aere perennius» (Am înălţat un monument mai durabil decît bronzul).

Din creaţia autoarei menţionez mult inspiratul eseu «Alegeţi plaja, nisipul, vîntul şi stînca», în care remarc, în mod deosebit, finalul: «Filozoful grec Epictet (55-135 d.Chr.) spune că nu trebuie să ne temem de sărăcie, de exil, de închisoare, sau de moarte, ci să ne temem de propria noastră teamă. Şi pentru a nu ajunge să ne temem de propria noastră teamă, ne este necesară voinţa şi stabilirea unui ideal, în aşa fel ca viaţa să nu fie lăsată la voia întîmplării». (…) Privind chipul Vavilei Popovici, mi-am adus aminte de una din cărţile mele, «Cîntec iberic», închinată răscolitorului Rinascimento, cu acel «siglo d’oro», din Epoca lui Carol Quintul şi Filip al II-lea, şi cu femei mîntuite de amurguri roşiatice, soţii de hidalgo, cu sînge «limpio», identificate cu o «ceremonie de splendori»”.

Merită remarcat faptul că, din întreaga presă românească, prima semnalare a apariţiei volumului ,,Love story” a apărut în paginile revistei ,,România Mare”, în care Tribunul şi omul de cultură Corneliu Vadim Tudor a recomandat cititorilor această răscolitoare carte. Şi de data aceasta, Corneliu Vadim Tudor, acest „nou neorenascentist“, s-a condus, la fel cum o face în opusurile sale, după sensul cuvintelor lui Lucian Blaga: „Cu greutatea trecutului ne-am obişnuit ca şi cu greutatea atmosferei: nici n-am putea exista fără ea“.

DORU POPOVICI

P.S.: Să nu uităm că Vavila Popovici a avut mult de suferit în „Era tovarăşei Ana Pauker“: atunci, fiul său a fost arestat şi torturat în sinistra închisoare stalinistă de la Piteşti, condusă de torţionarul Ţurcanu. Să nu dea Dumnezeu omului cît poate el să îndure…

In memoriam Roman Vlad

in Polemici, controverse

Roman Vlad – muzicologul, profesorul şi scriitorul multilateral – a fost şi rămîne un distins fiu al paradisiacului Cernăuţi. S-a format la şcoala severă a compozitorului şi profesorului Liviu Rusu, apoi a devenit un strălucit elev al lui Alfredo Casella – prieten apropiat al lui George Enescu, maestrul aniversat de veşnicie, care i-a oferit „Premiul de compoziţie George Enescu“. Roman Vlad ne-a lăsat moştenire creaţii din care fac parte mult inspiratele ,,Colinde“, interpretate de Corul Madrigal, dirijor Marin Constantin, atît în ţară, cît şi peste hotare, în state cu o străveche tradiţie artistică. În toate manifestările lor au obţinut binemeritate succese. Să ne amintim de opera „La storia d’una mamma“, dar şi de piesele pentru pian şi flaut, alături de un dramatic Cvartet de coarde. Nu putem să nu adăugăm inspiratele lui lieduri şi cantate, în acest sens evocînd volumul ,,Muzică corală românească“, în care este expus şi punctul meu de vedere: „Roman Vlad reuşeşte să nu facă uitată originea sa românească, în sensul că vîna romantico-dramatică este, la el, predominantă, chiar şi atunci cînd jocul inteligenţei sale extraordinare se exercită cu mai multă subtilitate. Într-adevăr, temperamentul său îl îndeamnă, uneori, să depăşească limitele cadrului fixat, rezultînd un anumit dezechilibru. Cu toate acestea, se întîmplă ca unele defecte să constituie elemente pozitive, la fel ca în cantata pentru cor şi orchestră «Le ciel est vide» (1953), pe versuri de Jean-Paul Bourre şi Gérard de Nerval. Alt aspect al fanteziei muzicale a lui Roman Vlad, care se traduce prin invenţiunea plăcută şi uşoară, îl vom recunoaşte în «Divertimento» pentru 11 instrumente (1954), dar şi în numeroasele muzici de scenă şi film pe care le-a compus“. În evidenţă iese şi madrigalul dramatic „Lettura di Michelangelo“, care este de un tragism răscolitor, însă punctul culminant al creaţiei sale îl reprezintă opera „Pescăruşul“. Atît în acest profund opus, cît şi-n piesele sale simfonice, Roman Vlad se prezintă ca primul compozitor italian expresionist, care a utilizat, cu o tulburătoare măiestrie, tehnica dodecafonismului componistic, procedeu utilizat şi de colegii săi Luigi Dallapiccola, Luigi Nono şi Goffredo Petrassi. Se poate vorbi, în acest climat sonor, novator, de un ,,dodecafonism italian“, în sensul că, spre deosebire de cel cultivat de Arnold Schönberg, Alban Berg şi Anton von Webern, Roman Vlad nu a renunţat la cantabilitate!

Ca muzicolog, Roman Vlad a conceput amplul volum „Istoria dodecafoniei“ – apreciat mult în toată constelaţia componistică modernă. Remarcabilul compozitor este şi autorul unor originale şi măiestrite studii despre Franz Liszt, Luigi Dallapiccola, Alfredo Casella, Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah şi, nu în ultimul rînd, despre lucrările lui George Enescu. Cea mai importantă realizare a sa, în lumea muzicologiei, rămîne, însă, cartea închinată genialului Igor Strawinsky, despre care acesta din urmă a consemnat: „Volumul lui Roman Vlad, dedicat operei mele, este cea mai profundă realizare, raportată la arta mea sonoră!“.

Să nu uităm că Roman Vlad a fost directorul Filarmonicii din Roma şi al Operei Scala din Milano, într-o perioadă de glorie a acestora.

Pentru toată activitatea sa fecundă şi cu multiple rezonanţe în Istoria muzicii româneşti şi universale, lui Roman Vlad i s-a acordat Marele Premiu al revistei „România Mare“, de către scriitorul Corneliu Vadim Tudor. Este, din nefericire, singura distincţie importantă obţinută, în România, de sublimul fiu al Bucovinei.

Cît adevăr se întrevede în aforismul generat de nemuritorul Nicolae Iorga, conform căruia: „Recunoaşterea posterităţii este un giulgiu de aur, aruncat peste trupul celui asasinat“.

DORU POPOVICI

Un remarcabil volum semnat de Liviu Grăsoiu: „Românul a rămas poet?“

in Polemici, controverse

La Editura Bibliotheca, din Tîrgovişte, a apărut acest substanţial opus, dedicat de maestrul Liviu Grăsoiu scriitorilor care s-au afirmat după „generaţia de aur“, reprezentată de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu ş.a. În paginile valorosului volum, intitulat „Românul a rămas poet?“, autorul face următoarea analiză: „O întrebare (retorică) ridică şi E. Lovinescu, profesor de limbi clasice, traducător al anticilor, dar promotor constant al inovaţiilor şi al modernismului în poezie, ca şi în proză. Încă o dată, lucrurile nu se pot separa tranşant, la fel prezentîndu-se situaţia şi după războiul al II-lea. Atunci, un poet de talia lui Şt. Aug. Doinaş apărea sclipitor, aureolat romantic prin celebrele balade, după care intelectualul cu vaste lecturi se apropia şi îşi apropia un modernism de substanţă, graniţa spre postmodernism depăşind-o nedeclarat, dar impunînd, în folosul mai tinerilor confraţi, un nivel nesesizat decît rareori de aceştia. Cel mai apropiat, spiritual, de el, din generaţia ‘60 s-a arătat a fi Cezar Baltag, acesta contopind îndrăzneli avangardiste cu exigenţe de esenţă barbiană, meditaţii religioase cu idei din programul existenţialiştilor. Aproape simultan, descopereau profunzimile credinţei creştine Adrian Popescu, Ileana Mălăncioiu şi Victoria Ana Tăuşan, recurgînd la formule poetice unde se contopeau, în aliaje specifice, sonorităţi proprii. O altă personalitate aparte, un romantic structural, de o inegalabilă originalitate, s-a dovedit a fi Mihai Ursachi. În poezia sa pot fi detectate o sumedenie de caracteristici ale vechilor maeştri, alături de cele prin care se încerca impunerea postmodernismului în spaţiul literar românesc. Ludicul, textualismul, sinceritatea perversă, prinse în forme de versificaţie rafinat cizelate (ca urmare a însuşirii lecţiilor necesare meşteşugului) sînt de găsit la Şerban Foarţă, la Mircea Cărtărescu, la Lucian Vasiliu. Nu însă şi la un Cezar Ivănescu, adept al sincretismului artelor, căutător al formulelor nealterate prin timp, cînd versul şi muzica se completau, potenţîndu-şi forţa emoţională. Scriind sub semnul atemporal al tragicului, Cezar Ivănescu se ridică deasupra modelor şi curentelor. Şi în cazul său vasele comunicante funcţionează din plin, infinite în diversitate, dar vizibile, la o analiză atentă, în detectarea sevelor tradiţiei, ale modernităţii şi, forţînd puţin, chiar pe cele ale postmodernismului. Ceea ce, de fapt, am încercat să şi demonstrez, prin referinţele de mai sus“.

Ca şi în impresionantele volume dedicate unor figuri marcante ale poeziei româneşti, precum Vasile Voiculescu, Şt. O. Iosif şi George Topârceanu, maestrul Liviu Grăsoiu ni se prezintă, şi de această dată, ca un profund analist al creaţiei literare contemporane. O menţiune specială pentru obiectivitatea autorului, care a refuzat şi refuză să fie ,,porta-vocea“ unei generaţii – era să spun a unei „găşti literare“… Pentru Liviu Grăsoiu, continuă să fie importantă „autonomia esteticului“, ceea ce îl înscrie în ramura criticilor literari care studiază atent şi analizează opera respectivă, respectînd principiul „sine ira et studio“. El nu utilizează stilul baroc al „divinului critic“ George Călinescu, ci preferă stilul limpede al clasicului Eugen Lovinescu, amintindu-ne de coloritul „hrisalidei luceolei din Calea Lactee“… În toate eseurile sale se poate constata o solidă cultură literară, prin care Liviu Grăsoiu s-a impus, alături de Titus Vijeu, în emisiunile de profil, realizate în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune.

Nu pot trece peste capitolul intitulat„Eminescu din inima mea“, din cuprinsul căruia reproduc un fragment pe care îl consider semnificativ: „Nu aveam cum să bănuiesc ce se va întîmpla în decembrie 1989. Venind, inevitabil, ziua de 15 ianuarie 1990, am programat ferm «Imn Eminescului», aşa cum îl gîndisem şi cum fusese realizat. Vigilentul cenzor de altădată stătea acum ascuns, îşi temea (la propriu) pielea, iar calea în eter a semnat-o subsemnatul, însoţind cu o lacrimă sau mai multe o izbîndă tîrzie, profund mîngîietoare pentru toţi cei implicaţi în întîmplările amintite mai sus. Iar Eminescu a rămas mereu în inima şi în sufletul meu, l-am omagiat discret prin emisiunile pe care le giram, printr-o conferinţă la Tel-Aviv în 2000, în faţa unei săli speciale, cuprinzînd cam 100 de intelectuali evrei născuţi în România şi stabiliţi în Istrael, fără a uita controversatul antisemitism eminescian. Nu ştiu dacă am dislocat ceva din preconcepţiile lor devenite folclor, dar am pledat în favoarea sublimului naţionalism lăsat viitorimii de autorul «Doinei». În plus, am respins, după cum am putut, inepţiile emise vocal, sau în scris, de oameni care, negînd una dintre valorile ce definesc un popor greu încercat, cum este al nostru, se auto-exclud din cultura naţională. Aşa se face că, nu doar la 15 ianuarie, ci indiferent de zi, ori de an, mă îndrept sigur spre Poeziile sale, convins că mă purific şi că nu sînt singurul“.

DORU POPOVICI

Ştefan Andrei, olteanul isteţ care şi-a slujit cu multă ardoare ţara

in Polemici, controverse

La scurt timp după plecarea lui la cele veşnice, spuneam despre Ştefan Andrei, în revista ,,România Mare”, că a fost un politician care, vreme de aproape 3 decenii, a contribuit, prin activitatea sa, la ridicarea prestigiului României pe plan internaţional. Nu este o noutate faptul că acţiunile de politică externă ale ţării noastre, din perioada 1975-1989, au plasat România ca pion principal, pe tabla de şah a lumii, în lupta pentru pace şi colaborare paşnică între popoare. Pentru a înţelege mai exact în ce a constat contribuţia valoroasă a lui Ştefan Andrei, amintesc cititorilor cîteva dintre gîndurile, preocupările şi opiniile sale asupra unor evenimente controversate, cuprinse în cartea de memorii ,,Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc”, apărută la Editura Adevărul. Chiar din titlul ales de autor se poate observa ironia amară la adresa politicienilor de după 1989, care s-au dovedit incapabili să cîntărească just tot ceea ce a făcut acest om remarcabil pentru România. Aflăm, din cuprinsul volumului de memorii, o serie de evenimente şi de întîmplări, din care se degajă trăsăturile definitorii ale personalităţii sale: cinstea, setea de adevăr şi curajul de a fi el însuşi, în orice împrejurare. Chiar şi atunci cînd destinul său a fost puternic marcat de factorul politic, omul Ştefan Andrei nu şi-a pierdut omenia.   

În prima parte a cărţii, autorul ne povesteşte despre familia sa din Podari, judeţul Dolj, despre perioada adolescenţei, şcolile absolvite, despre formarea sa intelectuală, despre soţia care i-a stat alături timp de 52 de ani, evocînd perioadele bune, dar şi pe cele mai puţin plăcute, trăite în convulsiile politice ale evenimentelor din anii ‘80. Ne relatează sentimentele sale, prin redări fireşti, oneste, cu istorioare fără umbre şi fără acuze la adresa meandrelor şi a culiselor politice ale vremurilor de atunci. Cît despre perioada de detenţie postdecembristă, la care a fost supus la vîrsta senectuţii, el o califică drept ,,o mare greşeală”.

Parcurgerea acestor memorii, lăsînd la o parte orice prejudecăţi şi opţiuni politice, oferă cititorilor prilejul unei lecturi de calitate şi posibilitatea cunoaşterii unor evenimente importante din istoria modernă a ţării, prin mărturiile unui om aflat în poziţii importante în Stat şi care, îndeosebi ca ministru de Externe (8 ani), a contribuit substanţial la creşterea prestigiului României în lume. El subliniază, în cartea sa, că a asistat la înălţarea şi decăderea lui Nicolae Ceauşescu, a cărui evoluţie politică, după ,,vîrful” din august 1968, s-a frînt tragic, la Tîrgovişte, în ziua de Crăciun a anului 1989. În finalul lucrării, ne sînt prezentate aprecierile de care s-a bucurat Ştefan Andrei din partea unor personalităţi politice străine, care au remarcat meritele sale indiscutabile de om politic şi de Stat, şi, aşa cum sublinia, printre altele, Mario Soares, preşedintele Portugaliei, ,,de slujitor credincios al Interesului Naţional al României, mai mult decît al regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu”.

ANTON VOICU

D’ale istoriografiei

in Polemici, controverse

 

Mihail Roller a împărţit Istoria noastră medievală în două părţi. Prima, de la începutul Evului Mediu pînă la 1504, cuprinzînd şi domnia lui Ştefan cel Mare, şi a doua parte, de la Ştefan cel Mare pînă după domnia lui Mihai Viteazul. Cea dintîi parte i-a fost încredinţată lui Barbu T. Câmpina, iar cea de-a doua lui Eugen Stănescu. Din punctul de vedere al aspectului fizic, era o diferenţă foarte mare între cei doi. Barbu Câmpina era înalt, subţire, cu ochii albaştri, pe cînd Eugen Stănescu era mic de statură. Cînd eram studenţi, îi spuneam Ardei Umplut, pentru că era scund, rotunjor şi cu faţa mereu congestionată. Aşa credeam noi, dar nu avea nimic şi nu i s-a întîmplat nimic, deşi îi plăceau chiolhanurile. Sarcina încredinţată lui B.T. Câmpina era mult mai dificilă, dar, inteligent din fire, a reuşit să facă faţă acesteia. Întrucît specialiştii Gheorghe Brătianu, Petre P. Panaitescu şi Constantin C. Giurescu au ajuns la închisoare, B. Câmpina putea să zburde, nestingherit, pe cîmpia Istoriei Româneşti.

În 1950, M. Roller, cînd s-a hotărît publicarea documentelor medievale româneşti, avea să exclame: ,,Acum o să vedem noi cît de mare a fost Ştefan cel Mare şi cît de viteaz a fost Mihai Viteazul“. Deşi nu făcuse Facultatea de Istorie, B. Câmpina s-a străduit să aplice învăţătura marxistă la studierea trecutului, P.P. Panaitescu fiind cel care l-a inspirat. A fost cel mai bun medievist din Bucureşti. Legenda spune că, odată, fiind un congres de slavistică, au fost invitaţi să participe şi românii. M. Roller i-a întrebat pe ciracii săi care ar fi slavistul nostru. I s-a răspuns că P.P. Panaitescu este, dar se află în închisoare. A fost scos de acolo şi trimis la congres, după care a rămas la dispoziţia lui Mihail Roller şi a lui Barbu Câmpina. El a avut ideea identificării societăţii medievale româneşti cu cea occidentală. Astfel, au apărut instituţiile de la noi în haina celor din Occident. Documentele noastre nu conţineau date despre lupta de clasă, aşa că Barbu Câmpina a descoperit că a fost, la fel ca în Occident, o luptă între domn şi boieri, domnul dorind o putere pe care să nu i-o conteste nimeni, adică un stat centralizat, iar boierii tindeau să se sustragă autorităţii domneşti, ceea ce ducea la fărîmiţarea feudală. Ajuns la Institutul de Istorie al Academiei, am studiat temeinic lucrările lui B. Câmpina. Comparîndu-le cu ceea ce reieşea din documente, am descoperit că societatea feudală românească prezintă particularităţi care o deosebeau de cea occidentală. Nu era bine. Barbu Câmpina murise de tînăr. Ciracii săi, însă, au popularizat tezele barbiste în volumul al II-lea din Tratatul academic de Istoria României, apărut în anul 1962. Aşadar, tezele lui Barbu deveniseră o dogmă, lucru pe care eu l-am acceptat cu greu. Aşa că am scris o carte, care avea să se intituleze ,,Centralizarea şi fărîmiţarea ţărilor române în Secolele XV-XVI“. Barbiştii au înţeles încotro bat şi s-au străduit să blocheze publicarea lucrărilor mele. Cartea despre centralizare şi fărîmiţare am prezentat-o, în 1975, ca teză de doctorat. Am dat-o la Craiova, la editura „Scrisul Românesc“, pentru a fi tipărită. Directorul Ilarie Hinoveanu, deşi avea, şi el, oamenii lui, n-a putut să treacă peste barbişti, aşa că, timp de 3 ani, el a pus lucrarea în plan, şi barbiştii au scos-o, şeful lor, Ştefan Ştefănescu, fiind foarte influent. Am stat de vorbă cu Eugen Barbu, despre cum aş putea să sparg zidul ridicat în jurul meu. După ce s-a gîndit cîteva zile, E. Barbu mi-a spus: ,,Domnule, te trimit la Cornel Burtică, şeful Secţiei de Propagandă a C.C.-ului“.

Am ajuns la C. Burtică, i-am explicat despre ce este vorba şi i-am spus că profesorii C.C. Giurescu şi Ion Ionaşcu au susţinut că lucrarea mea este bună. Cornel Burtică mi-a spus că nu-l interesează ce afirmă profesorii, pentru că are, şi el, oamenii lui, care să-şi spună părerea. Şi, în faţa mea, a pus mîna pe telefon, apelînd pe cineva: ,,Tovarăşu’ Pană, este o lucrare a lui M.N. la noi. Interesează-te şi vezi despre ce este vorba“. După cîteva zile, m-am pomenit cu un telefon. La capătul firului era tov. Bucur Micu, şeful Direcţiei Presei, adică directorul cenzurei. M. Bucur m-a întrebat ce am cu el. I-am explicat că nu aveam nimic cu el, şi i-am relatat despre ce este vorba. Mi-a dat întîlnire într-o miercuri, la Casa Scînteii, la orele 10. Am fost să-l văd, venea spre mine, era un tip zdravăn, nu prea înalt, dar bine clădit, ţăran din Mărginimea Sibiului. Era însoţit de o doamnă, o fostă colegă de facultate, puţin mai tînără decît el. I-am explicat despre ce este vorba, iar doamna scria. Două ore am vorbit. Am spus, printre altele, că barbiştii sînt supăraţi foc pe mine, deoarece am prezentat, critic, în „Ramuri“, volumul I din scrierile istorice ale lui Barbu Câmpina. Publicarea unui asemenea volum nu mă deranja deloc, era firesc să se întîmple aşa, dar prefaţatorul, prof. Mihai Berza, l-a considerat un prag în cercetarea istorică românească. Bucur Micu a adăugat: ,,Se publică lucrarea dumitale, însă volumul al II-lea din scrierile istorice al lui B. Câmpina nu mai apare!“. Am protestat. Voiam să apară, mai ales că, de data aceasta, îmi propusesem să fiu şi mai bine pregătit pentru a-l critica. Hotărîrea lui Bucur era de neclintit. Florin Constantiniu s-a întrebat, de mai multe ori, de ce n-a mai apărut volumul al II-lea din scrierile lui B. Câmpina. N-am avut ocazia, însă, să-i dau lămuririle necesare. Faptul că a apărut cartea mea despre centralizarea şi fărîmiţarea feudală, iar cartea lui B. Câmpina n-a mai apărut, i-a scandalizat pe barbişti. Nu înţelegeau cum de a trecut cartea mea. La o întîlnire cu istoricii, la care a participat şi Bucur Micu, acesta mi-a povestit că, la un moment dat, Eugen Stănescu, care se îngrijise de volumul I din scrierile lui B. Câmpina, s-a apropiat de academicianul Ştefan Pascu, de la Cluj, şi l-a întrebat, pe un ton puţin iritat: ,,De ce i-aţi dat, domnule profesor, referat favorabil lui Manole Neagoe, ca să-şi tipărească lucrarea?“. Surprins, Ştefan Pascu i-a spus că nu ştie nimic, habar nu are despre ce volum era vorba. Bucur Micu, aflîndu-se, şi el, acolo, i-a spus lui Eugen Stănescu: ,,Tovarăşu’ profesor, mai sus – şi i-a arătat cu degetul de unde venea aprobarea -, după care Eugen Stănescu a făcut stînga-mprejur şi s-a îndepărtat. Publicarea lucrării mele de doctorat nu m-a ajutat cu nimic. De mai mulţi ani, Ştefan Ştefănescu, directorul Institutului, membru în C.C., deputat în Marea Adunare Naţională, era cel care îl asigura pe „tovarăşu’“ că, sub oblăduirea lui, cîmpia istoriografică românească a repurtat noi succese. Şeful meu de sector, Damaschin Mioc, nu avea scrisă nici o carte, el spunîndu-mi, la un moment dat: ,,Te-ai pus pe scris şi scoţi carte după carte, ca să ne iei locul“. Orice i-aş fi zis, nu m-ar fi crezut. Aşa că, deşi aveam 5 cărţi publicate, mai aveam şi teza de doctorat, însă publicasem şi 5 prefeţe, şi 5 studii de specialitate. Directorul, care nu avea decît două cărţi, m-a dat afară din Institut, în 1975, cînd Ceauşescu a cerut ca persoanele care au făcut politică reacţionară, sau care au făcut închisoare să fie date afară din Institutele Academiei. Astfel, am plecat odată cu liberalul Dan Amedeo Lăzărescu şi cu Rădulescu Zoner, care făcuse 2 ani de închisoare. R. Zoner a încercat, zadarnic, să se dea pe brazdă, citîndu-l pe Lenin cînd nu-l mai cita nimeni. Ca post-revoluţionar, a ajuns comandantul trupeţilor de la Alianţa Civică, i-a urmărit pe securiştii de la Institut şi, după laborioase cercetări, a reuşit să demaşte doar un turnător.

MANOLE NEAGOE

Eveniment discografic: recital Mihail Jora

in Polemici, controverse

 

 

„Muzica lui Mihail Jora – un subtil armonist, care a sintetizat diferite elemente, precum modalismul cîntecului popular, coloritul bogat şi luminos al impresioniştilor francezi, cromatismul neoromanticilor germani şi asperitatea politonalismului unor neoclasici, într-un stil original şi atrăgător – slăveşte frumuseţile pămîntului şi chipul femeii iubite. Înaripatul său cînt înfrînge timpul şi spaţiul şi îmbracă haina universalismului. El poartă amprenta veacului în care a fost creat, în ciuda faptului că motivele şi simbolurile sînt preluate direct din milenara tradiţie folclorică. Aidoma lui Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Lucian Blaga, sau Tudor Arghezi, Mihail Jora a reuşit să redea sentimentele etern umane – natura şi dragostea – într-un mod profund, cu o mare autenticitate şi semnificaţii noi. Niciodată edulcorată, sau lipsită de vigoare, lira lui Mihail Jora reprezintă un cîntec al puterii, al bărbăţiei, o lumină aprinsă într-un veac în care «generaţii secate se sting, tinerii rîd către stelele reci»“.

* * *

Compact-discul cuprinde compoziţii reprezentative din creaţia lui Mihail Jora, iar în acest climat orphic se delimitează opusurile ,,Variaţiuni pe o temă de Schumann“, ,,Sonata în Re bemol major“, ,,Sonatina pentru pian“ şi suitele ,,Poze şi pozne“. Toate aceste compoziţii sînt concepute pentru pian şi interpretate de tulburătoarea artistă Ilinca Dumitrescu, la un înalt nivel instrumental. CD-ul mai cuprinde piesele: ,,Suita mică“ pentru vioară şi pian, precum şi ,,Cîntec“ pentru voce şi pian, interpretate de Ştefan Rodescu, Valentin Teodorian şi Georgeta Stoleriu. Şi aceste creaţii sînt tălmăcite cu forţă emoţională, reliefînd o eufonie neoromantică, evocatoare, caracteristică profesorului Mihail Jora.

Pianista şi, totodată, scriitoarea Ilinca Dumitrescu este o excelentă instrumentistă, ea specializîndu-se în arta sonoră pentru pian a creatorului noii şcoli de compoziţie, Mihail Jora. Artista relevă un tuşeu inconfundabil, avînd „acel ceva“ din polifonia appollinicului, generată de nemuritorul Dinu Lipatti. Ca şi în recitalurile de la Atheneul Român, Ilinca Dumitrescu a dat naştere unui lirism nemaiîntîlnit, care îşi găseşte corespondentul spiritual în muzica lui Frédéric Chopin şi Robert Schumann. Pianista, artist de talie internaţională, şi soţul ei, poetul-fagotist Vasile Macovei, urmează sensul aforismelor, de o nobilă muzicalitate, ale minunatului sculptor-poet Pavel Mercescu: „Înţeleptul este o lampă, poetul o candelă“, ,,Poezia este ecoul dumnezeirii din noi,/ Ce ademeneşte veşnicia să poposească pe pragul casei noastre“, ,,Cel ce arde ca o flacără/ Călăuzeşte şi pe ceilalţi prin întuneric“. Ilinca Dumitrescu şi Vasile Macovei au făcut eforturi uriaşe pentru valorificarea muzicii româneşti în toate centrele cu o cultură străveche, din toată lumea, încît se poate spune că, pentru cei doi multilaterali muzicieni, Patria începe acolo unde cîntecul, foarte expresiv, prinde viaţă, şi sfîrşeşte atunci cînd acesta moare. Multe dintre recitalurile lor de muzică şi poezie au avut drept ,,motto“ următorul aforism: „Eminescu este numele cu care se iscăleşte România, într-o limbă pe înţelesul tuturor“.

DORU POPOVICI

Un eveniment editorial: ,,Istoria muzicii româneşti”, de Carmen şi Petru Stoianov

in Polemici, controverse

Carmen Stoianov s-a afirmat în calitate de excelentă exponentă a muzicologiei româneşti contemporane, remarcîndu-se ca autoare a unor profunde studii dedicate lui George Stephănescu, muzicii corale şi, nu în ultimul rînd, artei sonore vocal-simfonice din România Secolului XX. Petru Stoianov este un compozitor valoros, ale cărui opusuri se înscriu în ,,post-modernism” – altfel spus, creaţiile sale îmbină, în chip admirabil, structuri avangardiste cu altele, de tip tradiţional. Ambii muzicieni îi pregătesc, cu o ardentă dăruire, pe studenţii Universităţii ,,Spiru Haret”, condusă de Aurelian Bondrea, cel care a izbutit să înfiinţeze acest lăcaş de cultură, una dintre cele mai importante universităţi particulare, unde se pune un accent deosebit pe disciplinele cu profil umanistic. Volumul scris de soţii Stoianov poate fi socotit primul, din Istoria muzicologiei noastre, în care este analizată, cu un admirabil profesionalism, corelaţia dintre compozitorii români şi clasicismul autohton – folclorul de la sate. Din ,,Introducerea” ce prefaţează această lucrare am reţinut următorul fragment, pe care îl consider relevant: ,,Arta muzicală a spaţiului carpato-dunăreano-pontic s-a afirmat încă din vechime prin originalitatea ei, expresie a filozofiei locuitorilor acestor ţinuturi, însoţindu-le existenţa în perioadele liniştite sau învolburate ale vieţii, oglindindu-le aspiraţiile, traducînd în fapt artistic gîndurile şi mesajele, în acord cu etosul folcloric. Cunoaşterea datelor esenţiale ale Istoriei muzicii noastre este de nepreţuit, deoarece ea sintetizează, din perspectivă proprie, existenţa multimilenară într-un climat artistic, iar studierea valorilor decantate în timp întregeşte orizontul cunoaşterii, constituind un mijloc eficient de formare şi cultivare a conştiinţei de neam. Este dificil de cuprins într-un volum de mici dimensiuni amplul proces de cristalizare, afirmare şi definire impetuoasă a muzicii noastre, cu atît mai mult cu cît ne aflăm în faţa unui fenomen în permanentă schimbare, cu orizont din ce în ce mai larg. Frapează bogăţia datelor privind originalitatea ei, unitatea structurală, seducătoare în diversitate, a muzicii româneşti, dăltuită la confluenţa marilor izvoare din care i s-a alimentat şi i se alimentează continuu cursul maiestuos prin veacuri: stratul folcloric, cel al muzicii de cult, pe diversele coordonate şi paliere, în funcţie de tipurile ritualice, apoi, curentul oriental şi matca muzicii europene, sau – începînd cu Secolul XX – extra-europene. Această originală osmoză, clădită în timp, în funcţie de datul istoric, dar şi de conexiunile, inerente, inter-artistice, a dat, mereu, valori perene, ce au imprimat fizionomia specifică unui generos orizont general cu dominantă muzicală, în care se detaşează galerii de creatori, de interpreţi, de comentatori, de organizatori, dar şi de dăruiţi promotori ai învăţămîntului muzical românesc”.

Iată cele mai importante capitole ale cărţii: ,,I. Note pentru o privire istorică: Muzica în perioada străveche şi veche. Arta traco-dacilor; Muzica în Dacia romană; Etnogeneza muzicii româneşti; Repere ale muzicii creştine; Muzica în Epoca Medievală; Muzica la intersecţia Secolelor XVIII-XIX. II. Note din perspectiva abordării folclorului: Mediul muzical al primelor încercări de abordare folclorică; Elementul folcloric la compozitorii precursori; Creaţia enesciană: confluenţa deplină cu matca folclorică; Mihail Jora şi bogăţia sugestiilor folclorice; Reevaluări «în maniera» Mihail Andricu; Paul Constantinescu, sau sfera modalului ca ambianţă generală; Filip Lazăr – creaţie cu referiri folclorice; Theodor Rogalski – lumea vie a ritmului popular; Preferinţa lui Sabin Drăgoi pentru universul modal diatonic; Zeno Vancea: pledoarie pentru polifonie; Sigismund Toduţă şi calea sensibilului aperceptiv; Tudor Ciortea, sau «firul băsmuit» al melodiei; Ion Dumitrescu – consecventa valorificare a folclorului românesc; Liviu Comes: pe culmi de «Măguri»; Vinicius Grefiens: în prag de urări şi datini; Tiberiu Olah: recucerirea citatului; Myriam Marbé – nostalgia ritului; Doru Popovici ţinteşte clasicismul pur; «Texturi», sau lumea mioritică imaginată de Mihai Moldovan; Liviu Glodeanu, sau «disciplina realizării tehnice»”.

Ca muzicolog, doresc să evidenţiez măiestria cu care autorii analizează armonia şi polifonia modală şi neomodală, ritmurile respective şi arhitectura sonoră, aspecte caracteristice în arta celor mai importanţi compozitori, care au pornit de la cîntecul şi dansul popoarelor, din străvechiul pămînt daco-roman. Prin acest volum, care trebuie să fie bibliografie obligatorie în Istoria lumii Euterpei, pe fond spiritual românesc, autorii s-au înscris în suita, limpidă, de creatori, legată granitic de sensul cuvintelor latine ,,Primus inter pares” – ,,Primul între egali”, expresie ce desemnează ,,persoana cea mai înzestrată dintr-un grup omogen”, omul superior, ca pregătire, dintr-o categorie.

DORU POPOVICI

Volumul „Muzica byzantină – doxologie şi înălţare spirituală”, de Constantin Secară

in Polemici, controverse

În epoca noastră – pe care eu, în multe opusuri, am numit-o „Era Coca-Cola” -, unde „economicul striveşte spiritul” (economic îndrumat şi condus de o forţă ocultă, ce şi-a propus, de la Marea Revoluţie Franceză, să ulcereze credinţa în Dumnezeu), apar puţini tineri muzicologi care analizează, cu seriozitate, arta sonoră de cult, bazată, în România, pe străvechiul cîntec de strană. Cu atît mai mult am apreciat volumul tînărului muzician Constantin Secară – „Muzica byzantină – doxologie şi înălţare spirituală”. Autorul se deosebeşte de oastea lugubră a superficialilor gazetari muzicali, care nu ţin seama de sensul cuvintelor sublimului meu profesor Mihail Jora, sens după care „un critic muzical trebuie să se afirme, plenar, în una din ramurile lumii Euterpei: în compoziţie, muzicologie, interpretare, sau pedagogie. Altfel, el apare ca o ficţiune într-o operetă proastă!”. Constantin Secară – aşa cum am subliniat în unele eseuri – cunoaşte bine modurile bisericeşti, armonia modală şi specificul muzicii byzantine, artă care constituie un punct de plecare pentru muzica noastră de cult. În ampla sa prefaţă, Constantin Secară susţine că „volumul este articulat în două părţi inegale, cu titluri inspirate din Theoretikoanele muzicii byzantine: partea I – ,,Trupuri” şi partea a II-a – ,,Duhuri”, ştiut fiind că primele desemnează semnele diastematice, care exprimă intervale muzicale, iar celelalte reprezintă semnele auxiliare, care se combină cu cele dintîi. Nădăjduiesc că, la fel ca în muzica byzantină, cele două tipuri de semne se evidenţiază şi potenţează reciproc dimensiunile şi problematica diferită (dar unitară) ale celor două secţiuni, completîndu-se, spre o deplină măsură a întregului. Nu în ultimul rînd, această carte, care concretizează, într-o manieră selectivă, truda cercetărilor şi bucuria reflecţiilor personale din ultimii ani, reprezintă şi un modest omagiu adus tuturor celor care (direct, sau prin scrierile lor) mi-au îndrumat paşii pe drumul anevoios al studierii şi înţelegerii manuscriselor byzantine”.

După părerea mea, tezele noi sînt conturate în următoarele capitole: ,,Valorificarea manuscriselor muzicale de la Putna, între premize subiective şi realităţi obiective”; ,,Catavasierul lui Filothei Ieromonahul – parte integrantă a Psaltichiei rumăneşti”; ,,O tipologie a Irmologionului în Secolele XVII-XIX, cu reprezentare în manuscrisele din fondurile româneşti – autori şi caracteristici”; ,,Lumina lină a Naşterii Domnului oglindită în Oratoriul de Crăciun de Paul Constantinescu”; ,,Muzica byzantină – tradiţie şi actualitate”; „Formaţia «Psalmodia» şi interpretarea muzicii byzantine în România”. Din studiul dedicat formaţiei „Psalmodia” reţin fragmentul: „Cercetător, compozitor, interpret, formator de şcoală, acesta este portretul sumar, dar incomplet, al celui omagiat la Cluj: Părintele Arhidiacon Prof. Univ. Dr. Sebastian Barbu-Bucur. Activitatea atît de bogată şi complexă a acestuia se regăseşte, astăzi, în miile de pagini scrise cu şi despre muzica byzantină, în miile de minute de înregistrări audio, dar şi în lucrarea discipolilor săi. Modelul pe care l-a dus spre desăvîrşire (pentru că, după cum sublinia şi muzicologul Constantin Catrina, «Psalmodia este un adevărat model pentru interpretarea cîntărilor de tradiţie byzantină din România») va lăsa posterităţii o discografie importantă atît ca volum, cît şi ca reprezentare, un stil personal şi aparte de interpretare a muzicii byzantine în rostire românească”.

Din studiul dedicat lui Paul Constantinescu se remarcă „dimensiunea mistică a Oratoriului de Crăciun, care constă, în primul rînd, în forţa duhovnicească a textelor citate, în contextul în care «cărţile de slujbă reprezintă învăţătura de fiecare zi a Bisericii», cumulînd «expresia autorizată şi mereu vie a întregii predanii patristice, contemporană cu toate veacurile». De aici rezultă şi dimensiunea doxologică a opusului, ca o împlinire a «ritmului dintre contemplaţie şi slujire» şi ca o evocare a «prezenţei mereu vii a imnelor în viaţa de rugăciune a Bisericii»”. „Lumina lină a Naşterii Domnului şi revelarea tainei acesteia se regăsesc în multiplele expresii ale spiritualităţii creştine, în «Cîntarea nouă» (Psalmul 149), însă, totodată, contemporană cu generaţiile ortodoxe existente. Conştientizînd acest fapt, ne putem însuşi cuvintele Sfîntului Cosma Melodul, din Canonul Naşterii Domnului, şi putem cînta, cu bucurie, «Christos Se naşte, măriţi-L, Christos din Ceruri, întîmpinaţi-L, Christos pre pămînt, înălţaţi-vă, cîntaţi Domnului tot pămîntul şi cu veselie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit!»”. În concluzie, se poate spune despre Constantin Secară că este un adversar al acelor artişti care generează întunecatul spirit dizolvant, de aceea el a adîncit sensul aforismului creat de sculptorul-poet Pavel Mercescu, sens în virtutea căruia „Creatorul trebuie să fie o mărturie a vremii lui şi nu un bufon politic”!

DORU POPOVICI  

Volumul „Lecturi cu… muzică”, de Grigore Constantinescu

in Polemici, controverse

Prietenul meu de o viaţă, Grigore Constantinescu, s-a impus ca un muzicolog strălucit, apoi, ca un scriitor autentic, născut şi nu făcut, care ne-a dăruit numeroase articole de critică muzicală, urmate de mult inspirate eseuri şi studii, opera sa culminînd cu o serie de cărţi, deosebit de valoroase. Ca profesor universitar, a format mai multe generaţii de studenţi, care, datorită lui, au beneficiat de o serioasă pregătire profesională în ramura lumii Euterpei, pe fond spiritual daco-roman, mulţi dintre ei devenind maeştri ai artei sonore româneşti şi universale.

Volumul său, intitulat ,,Lecturi cu… muzică”, poate fi considerat o creaţie remarcabilă, care a atras atenţia, în egală măsură, atît literaţilor, cît şi artiştilor. În „Postfaţa” cărţii, regăsim opiniile lui Theodor Grigoriu, neoenescianul compozitor, muzicolog şi scriitor – unul dintre exponenţii de frunte ai generaţiei lui Tiberiu Olah şi Nicolae Labiş -, intrat în eternitate încă din timpul vieţii sale zbuciumate. Iată un fragment semnificativ din inspiratul său comentariu: ,,Numim, cu un cuvînt, această problematică, «de frontieră». Şi – aşa cum studiile de literatură comparată ne duc înainte de înţelegerea atîtor detalii (adevărul se află în detalii, cum se spune) – o dezbatere, care merge cam tot în acest sens, dintre muzică şi literatură e totdeauna binevenită. Ea va îmbogăţi, fără îndoială, cunoştinţele noastre. Vechea teză că marile literaturi s-au caracterizat, prin relaţia lor, afectivă, dar şi de destin, cu muzica – marile exemple Nietzsche, Thomas Mann, Romain Rolland sînt prea cunoscute pentru a ne mai îndoi de ele – ne dă putinţa, prin cartea prof. dr. Grigore Constantinescu, să observăm, chiar dacă nu prin desfăşurări mai ample, că ea e reprezentată şi de alte foarte multe exemple, fiind prezentă, cu prisosinţă, şi în literatura română, cu mărturiile de rigoare: Caragiale, Eminescu, Iorga, Vulcănescu, Arghezi, Anton Holban, Călinescu, Ralea, Dan Botta, Cioran, Alice Voinescu, N. Steinhardt ş.a.

Aşa cum e alcătuită, cu talentul şi farmecul autorului de a atrage interesul intelectualilor sensibili şi curioşi, cu marea sa experienţă de promotor al cunoaşterii universului mirific al muzicii, în sute de «prezenţe» mult apreciate de publicul larg (inclusiv cel radiofonic), nu mă îndoiesc că această carte, «Lecturi cu… muzică», de prof. dr. Grigore Constantinescu, va avea un mare impact la publicul nostru, care parcă iese din «obsesia specializării» şi se extinde către domenii complementare, sau adiacente, care alcătuiesc, toate, ideea de CULTURĂ, hrană spirituală, dar şi dovadă că omul contemporan, spre onoarea lui, respinge gîndirea unilaterală şi reducţionistă, în care ideologiile Secolului XX au încercat să-l… încarcereze”.

Volumul lui Grigore Constantinescu cuprinde, printre altele, următoarele capitole, dedicate unor creatori de primă mărime, fără de care Istoria culturii româneşti şi universale nu poate fi concepută: ,,Ronsard – Muzica, virtute a omului”, ,,Hegel – Subiectivism în muzică”, J.P. Eckermann – Convorbiri muzicale cu Goethe”, ,,Fr. Nietzsche – «Cazul Wagner»”, ,,Despre Mozart…”, ,,Charles Baudelaire – Despre muzică”, ,,Marcel Proust – Impresii despre muzică”, ,,Romain Rolland – Scriitorul „muzician“, „Thomas Mann – Patimile şi măreţia maeştrilor“, „Thomas Mann – Citind din «Muntele vrăjit»”, ,,Jean Paul Sartre… descoperirea jazzului”, ,,Caragiale… meloman”, ,,Eminescu… despre muzică”, ,,Dan Botta – Viziunile muzicale ale unui poet”, ,,N. Iorga – Impresii şi sonuri”, ,,Tudor Arghezi – pagini despre muzică”, ,,George Călinescu… Crochiuri”, ,,Mircea Vulcănescu… lumea muzicii”, ,,George Călinescu, în memoria contemporanilor: Alexandru Cosmovici, Ionel Hristea, Ilie Kogălniceanu, Veturia Ghibu, Alice Voinescu”, ,,Maruca Cantacuzino – Amintirile unei Prinţese Moldave”, ,,Traian Şelmaru – Marea Frescă, văzută de aproape”, ,,N. Steinhardt – Scrisori”, ,,N. Tertulian – Sociologia muzicii”, ,,Mihai Moroianu – Marii damnaţi” şi ,,Emil Cioran – Motivaţii muzicale”.

Citind şi recitind acest volum, am remarcat că avem de-a face cu un scriitor stilist, care continuă – în mod creator – operele unor meşteri mari, afirmaţi în era României interbelice, precum George Breazul, Dimitrie Cuclin şi Mihail Jora – ca să-i citez pe cei mai dotaţi stilişti. Mi-a atras atenţia profundul său profesionalism, dublat de o viziune multilaterală asupra lumii frumosului liber. Grigore Constantinescu are şi revelaţia analizelor, pe deplin convingătoare, la care se adaugă şi ancorarea adîncă în spiritualitatea „neamului nostru de poeţi şi de cîntăreţi”, care a dat omenirii „cvartetul de aur”, alcătuit din Mihai Eminescu, cel nemurit de popor, şi din genialii artişti inovatori – George Enescu, Constantin Brâncuşi şi Eugen Ionescu.

Voi cita două fragmente din acest impresionant volum, care-l plasează pe Grigore Constantinescu într-o lume fascinantă, învăluită în eufonia unei lumini torenţiale.

* ,,Este adevărat, trecerea lui Richard Wagner prin spaţiul temporal al Secolului XX nu a fost de natură să aducă linişte în lumea ideilor şi artelor, nici în muzică, nici în teatrul de operă, nici în relaţiile inter-umane. Spirit bîntuit de nelinişti şi orgolii, marele compozitor a creat capodopere, dar, în egală măsură, reacţii adverse, sau admirative, pe măsura geniului său. A trecut mai bine de un veac de la plecarea sa în marea călătorie, dar mulţi au continuat să se împartă în pro şi anti-wagnerieni. Unul dintre cazurile-limită de adversitate, ale cărui idei sînt cunoscute chiar sub numele de «Cazul Wagner», este cel al marelui filosof romantic existenţialist Friedrich Nietzsche, acest filosof pătimaş, care a murit urîndu-l pe Wagner! Nu s-a întîmplat aşa de la început, iar traseul acestei istorii are în el, desigur, schimbînd anumite aspecte, conţinutul unei veritabile poveşti de iubire şi duşmănie” (Friedrich Nietzsche – ,,Cazul Wagner”, pag. 122).

* ,,Trebuie să ne oprim o clipă, pentru a cerceta cîteva rînduri aparţinînd altor scriitori. Anton Holban notează, în studiul său despre Marcel Proust, deja amintit, că «după capriciul liniei melodice şi după fraza care revine, caldă ca o fiinţă, şi care s-ar putea găsi în mai multe opere ale aceluiaşi compozitor l-am recunoaşte mai degrabă pe Cesar Franck». Iată, deci, un răspuns posibil. Îi adăugăm, însă, şi certitudinea, aşa cum o semnalează Camil Petrescu, într-un articol al său, publicat în 1924, cînd aproape se încheiase editarea postumă a ciclului de romane. Referindu-se la misterioasa sonată şi la unul din romanele ciclului, intitulat «Du côté de chez Swann», scriitorul român citează o scrisoare a lui Marcel Proust către Jacques de Lacretelle, în care vorbeşte despre cheile operei sale: «În aceeaşi seară, ceva mai departe, m-aş fi surprins, vorbind de acea frază muzicală, să fi gîndit la Vraja din Vinerea Sfîntă – scrie Proust, care adaugă – … tot în seara aceea, cînd pianul şi vioara se tînguiau ca două păsări care-şi răspund, am cugetat la Sonata lui Franck, mai cu seamă cîntată de Enescu…». Iată răspunsul şi dezlegarea enigmei, care ne aduce şi nouă o anume bucurie, căci vraja interpretului Enescu se confundă, în paginile proustiene, cu arta compozitorului Franck. Ştim acum – în măsura posibilă a deducţiilor – la ce se gîndea Marcel Proust şi, să recunoaştem, valorile modelului muzical sînt, incontestabil, inspiratoare” („Marcel Proust – Impresii despre muzică” – pag. 187).

În finalul volumului, plămădit dintr-o inimă „ca o risipă de luceferi”, Grigore Constantinescu a scris, în maniera sa, de tulburător ,,stilist”, aceste rînduri memorabile: ,,Să nu ne despărţim de lecturile din cîteva scrieri ale lui Emil Cioran, pe care le-am parcurs, fără a rememora una dintre cele mai frumoase imagini-idee gîndite de el, de filosoful care a iubit arta sunetelor, cu o adevărată pasiune. Deci, spune Emil Cioran, pentru noi şi pentru toţi cei ce îi urmează în timpuri: «O inimă fără muzică este ca o frumuseţe fără melancolie»”.

DORU POPOVICI

Despre românii de la 1200

in Polemici, controverse

În 1965, Şerban Papacostea a publicat un studiu despre conştiinţa românilor, că sînt români, cel puţin aşa cum o arată documentele medievale (Les Roumains et la conscience de leur romanité au Moyen Age). Andrei Oţetea, directorul Institutului de Istorie al Academiei, sesizînd importanţa subiectului, i-a cerut lui Adolf Armbruster să scrie o teză de doctorat pe această temă. Armbruster a realizat lucrarea Romanitatea românilor, istoria unei idei, pe care a prezentat-o ca teză de doctorat. Academicianul Constantin Daicoviciu, de la Cluj, a criticat dur studiul lui Papacostea şi s-a opus acordării titlului de doctor lui Armbruster. Oţetea, însă, s-a zbătut. Dar, cu toată autoritatea lui, era cît pe ce să nu reuşească, fiind necesară intervenţia lui Paul Niculescu-Mizil ca teza să fie publicată. De ce s-a opus Daicoviciu? Pentru că atitudinea lui era pe placul ruşilor. Ei ţineau să ne considere slavi. Cei doi cercetători, însă, prezentau documente care arătau că românii ştiau din cele mai vechi timpuri că sînt urmaşii Romei. Deşi lucrarea lui Armbruster este foarte valoroasă şi necesară cercetării ştiinţifice, a apărut Boia cu demitizarea, afirmînd că o asemenea carte n-are nici o valoare, fiind convins că ceea ce nu-l interesează pe el, nu mai interesează pe nimeni. Punct de vedere cu care a fost de acord şi Neagu Djuvara. Turcul şi pistolul.

În discuţiile dintre Daicoviciu şi Papacostea, a intervenit şi Florin Constantiniu, prietenul nedespărţit al lui Papacostea. Constantiniu considera că unele observaţii făcute de Daicoviciu sînt întemeiate. De exemplu, atunci cînd este vorba de vlahii (românii) din sudul Dunării, conduşi de fraţii Asăneşti, Petru şi Asan, care, în confruntarea cu byzantinii, au ajuns în nordul Dunării ca să ceară ajutor. Unii istorici au susţinut că este vorba de un ajutor dat de fraţii lor, românii de la nord de fluviu. Daicoviciu a afirmat că nu există nici un izvor care să ateste că românii de la nord de fluviu le-ar fi dat ajutor celor de la sud. Constantiniu este de acord cu observaţia lui Daicoviciu şi a ţinut să demonstreze valabilitatea acesteia. Ca să credem că ar fi existat o unitate între românii de pe cele două maluri ale fluviului. Izvorul pe care se bazează Constantiniu este cronica byzantinului Nicetas Choniates, contemporan cu faptele descrise. Textul cronicii lui Choniates se află în Fontes Historiae Daco-Ramaniae, vol III, p. 259. (Constantiniu, atît de scrupulos şi sever cu greşelile altora, indică în mod greşit p. 257). În paragraful din partea superioară a paginii se spune că Petru şi Asan „s-au unit cu sciţii“, adică cu cumanii, care controlau atunci teritoriul de la nord de Dunăre.

În paragraful din partea inferioară a paginii, Choniates scria că cei doi fraţi „au trecut Istrul (Dunărea) şi s-au unit cu sciţii, după ce (care) au înrolat de acolo, în voie, o mare mulţime de aliaţi“… Constantiniu a reprodus citatele în cele două cărţi ale sale: O istorie sinceră a poporului român şi De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu. Din cel de-al doilea paragraf din cronica lui Nicetas se poate vedea că nu este vorba doar de cumani, ci şi de „o mulţime de aliaţi“, care nu puteau fi decît românii.

În ciuda acestor afirmaţii, Constantiniu crede însă „Că sub autoritatea cumanilor se afla o populaţie românească, dar asta e o altă problemă sau, mai exact, rămîne de dovedit“.

Îndoiala lui în legătură cu existenţa românilor la nord de Dunăre şi alianţa acestora cu cumanii este gratuită, căci, peste 3 ani, în 1189, acelaşi cronicar afirmă că cumanii (în original apar cu numele dat de byzantini, „sciţii“), cu o ceată de valahi, trecînd Istrul, prădau în primul lor atac, chiar în ziua pomenirii anuale a mucenicului lui Christos, Gheorghe, oraşele din Tracia… (p. 91) De data aceasta, textul lui Choniates este limpede, românii aliaţi cu cumanii sînt români din nordul Dunării.

O primă informaţie despre romanitatea românilor se întîlneşte la cronicarul byzantin Ioan Kinamos. Acesta, referindu-se la campania lui Leon Vatatzes, din anul 1166, contra ungurilor, afirmă că generalul byzantin avea cu sine „altă oaste numeroasă din altă parte, ba chiar şi o mulţime de vlahi, despre care se spune că sînt colonii de demult ai celor din Italia“. În legătură cu românii din oastea lui Vatatzes, se punea întrebarea: era vorba de românii din sudul sau din nordul Dunării? Avînd în vedere faptul că atacul pornea dinspre Pontul Euxin (Marea Neagră) este evident că această oaste trecea prin Moldova, de unde, în mod sigur, au fost recrutaţi oameni din partea locului, dornici, şi ei, să participe la o campanie de unde nu se întorceau cu mîna goală. Dar, indiferent că erau români din nordul sau din sudul Dunării, importantă rămîne informaţia despre originea romană a românilor, deci despre conştiiţa romanităţii lor. Conştiinţă afirmată de Ioniţă Caloianul, personalitatea cea mai puternică dintre fraţii Asăneşti, care-i scria Papei că i se cuvine o coroană imperială, el find urmaş al romanilor de altădată.

Manole Neagoe

Un amplu studiu: ,,Ludicul pianistic oferit copiilor în creaţia lui Dan Voiculescu”, de Ştefan Angi

in Polemici, controverse

În cadrul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, sub conducerea maestrului Octavian Lazăr Cosma, a apărut amplul studiu ,,Ludicul pianistic oferit copiilor în creaţia lui Dan Voiculescu”, semnat de Ştefan Angi. În prefaţa acestui remarcabil opus, autorul a consemnat următoarele: ,,Reafirmarea, astăzi, a valenţelor estetice creative şi interpretative ale volumului de miniaturi pianistice «Carte fără sfîrşit», semnat de maestrul Dan Voiculescu, are motivaţii multiple. Reamintim, în primul rînd, preocuparea analitică manifestată de Sigismund Toduţă faţă de capodoperele literaturii muzicale compuse pentru tineret, spre exemplu în spaţiul acordat investigării muzicologice a pieselor din «Klavierbüchlein für Anna Magdalena Bach 1725», în cadrul celebrului său tratat «Formele muzicale ale barocului în operele lui Johann Sebastian Bach». În al doilea rînd, remarcăm faptul că, dintre discipolii de prim rang ai şcolii întemeiate de Sigismund Toduţă, Dan Voiculescu este cel care a creat poate cele mai multe compoziţii adresate copiilor, îmbogăţind, cu noi paradigme, repertoriul autohton şi universal al celei mai tinere categorii de muzicieni şi spectatori, deopotrivă. În al treilea rînd, amintim funcţia complementar-interdisciplinară a «Cărţii fără sfîrşit», manifestată, de-a lungul anilor, în ansamblul creaţiilor, pe plan poetic, românesc, teatral şi de arte plastice”.

Studiul ,,Ludicul pianistic oferit copiilor în creaţia lui Dan Voiculescu” are următoarele secţiuni: ,,În adîncul mesajului fiinţează valoarea”, ,,O subtilă estetică a valorilor”, ,,Ludicul”, ,,Valori estetice”, ,,Frumosul”, ,,Sublimul”, ,,Tragicul”, ,,Comicul”, ,,Grotescul”, ,,Absurdul”, ,,Tehnici de compoziţie”, ,,Pragmatism”, ,,Creativitate”, ,,Miniaturalul”, ,,Raţiune”, ,,Emoţie”, ,,Tenacitate”, ,,Sfîrşitul cărţilor fără sfîrşit…”.

Din epilog, am selectat următorul fragment: ,,Bunăoară, autorul subliniază, în «Cuvînt înainte», absenţa sfîrşitului. Nu doar absenţa sfîrşitului învăţăturii ca atare, ci şi a finalizării cărţilor de faţă. Între timp, am aflat că există miniaturi suficiente, compuse pe parcurs, pentru noi şi noi volume, jalonînd filonul ascensiunii pe treptele vîrstelor tinereţii, de la copilul mic la adolescent, şi dincolo de ele, spre înţelepciunea maturităţii. Autorul mi-a mărturisit că «acum există un nou volum, de 24 de canoane” (24, bineînţeles, de la Bach, dar, aici, cu sensul de două duzini). Ar putea fi inclus în continuarea «Cărţii fără sfîrşit», dar poate vieţui şi ca volum separat. Poate că adevărata continuare a «Cărţii…» se poate face cu Fabule, Dialoguri, Sonate… Importanţa apariţiei lor credem că este evidentă, pentru fiecare iubitor al muzicii. Aşadar, variante ale continuităţii fără sfîrşit există. Publicarea, în trei volume, a «Cărţii fără sfîrşit» dă senzaţia unei încheieri provizorii, căci aceste deschideri ajută ca finalul să fie amînat. Ele aşteaptă, deocamdată. În orice caz, întreruperea editării lor nu depinde de maestrul Dan Voiculescu. Mingea, precum s-ar spune, se află, acum, pe terenul editorilor, care, şi ei, au copii, adolescenţi, şi, poate, maturitate suficientă pentru o sponsorizare cuvenită”.

* * *

Într-un e-mail, compozitorul Dan Voiculescu îmi scria: ,,Îţi mărturisesc faptul că mă încearcă regretul de a nu fi dedicat acest volum memoriei doamnei prof. Kardos”. Citind şi recitind acest amplu studiu, conceput cu o adevărată măiestrie şi cu rezonanţe multiple în istoria muzicii româneşti, pot spune că este ,,o realizare nepereche”. Din nefericire, se trece pe lîngă el cu indiferenţa cu care ploile udă statuile…

Doru Popovici

Du-te Sus