• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 15

Elegie pentru un suflet nobil

in Polemici, controverse

„Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!“

TUDOR VLADIMIRESCU

 

La mijlocul acestui blînd septembrie, în ziua înălţării Sfintei Cruci, un linţoliu mohorît s-a aşternut peste chipul brăzdat de lupte al Tribunului. Dumnezeu nu a mai avut răbdare şi l-a ridicat în împărăţia Sa, lăsîndu-ne amintirea personalităţii sale de excepţie şi conturul idealurilor pentru care a ars o viaţă de om.

Noi, cei care l-am iubit, am crezut în el şi i-am fost alături pînă la săvîrşirea sa fizică, am fost cutremuraţi, devastaţi, am încercat sentimentul neputinţei în faţa Proniei, am simţit cum o parte din fiinţa noastră s-a scurs, pentru a-i face alai Tribunului în călătoria sa către Ceruri.

Totuşi, oricît de mare ar fi durerea pierderii, noi ştim că, în perspectivă creştină, scopul nu este viaţa, ci Învierea. Nicolae Iorga spunea că omul nu moare niciodată întreg. Prin urmare, destinat pămîntului şi descompunerii este doar învelişul, trupul, sufletului fiindu-i hărăzit un alt loc. Ne rămîne deci să diluăm sarea lacrimilor noastre şi să ne înseninăm inimile cu gîndul că sufletul Tribunului a rămas viu şi s-a înălţat la Tatăl. El nu ne-a părăsit, doar că a încetat să se mai deplaseze orizontal ca noi toţi, paşii săi fiind de acum înainte zbor.

Cu siguranţă, Vadim nu ar fi dorit să ne tînguim, ci să îi continuăm lupta, să aducem un permanent omagiu principiilor pentru care el a sacrificat totul: dragostea nemărginită faţă de Neamul Românesc, cultivarea valorilor spirituale şi artistice; dezinteresul pentru lumea amăgitoare a materialului, demnitatea (atît la nivel de individ, cît şi de naţiune), dragostea faţă de oameni şi animale. Mai presus de toate acestea, Vadim a propovăduit credinţa în Dumnezeu, credinţa creştină.

Cînd spui Vadim, prima asociere care îţi vine în minte este cu conceptul de naţionalism şi cu idealul atît de drag acestui neam – România Mare. În ciuda presiunilor, calificărilor de tot soiul, chiar a demonizării, Vadim şi-a asumat integral Doctrina Naţională, ştiind că în ea sălăşluieşte viitorul Naţiunii Române, predestinarea noastră în universalitate. Pentru proiectarea acestui ideal în inimile noastre nu a precupeţit nici un efort, s-a lăsat stors de o muncă sisifică şi a refuzat orice compromis, oricît de îmbelşugat în daruri materiale ar fi fost acesta.

Vadim a fost o personalitate uriaşă, activitatea sa desfăşurîndu-se, în paralel, pe mai multe planuri: jurnalism, literatură (în special poezie), istorie, teologie, cinematografie, politică. Pregătirea sa enciclopedică l-a aşezat în acea specie de titani ai istoriei noastre, despre care se poate spune că au scotocit fiecare ungher, fiecare colţişor al fiinţei noastre naţionale. Pentru Vadim, limba română a reprezentat ceva sacru, a stăpînit-o, cum puţini au putut să o facă, atît în scris, cît mai ales oral, fiind unul dintre marii oratori ai vremurilor noastre, iar cei care au avut şansa să îl asculte pe viu pe Tribun ştiu exact la ce mă refer, fiind memorabile discursurile sale în Parlamentul României şi în diverse locuri încărcate de istorie şi pline de magnetism (Ţebea, Cluj-Napoca, Auschwitz şi multe, multe altele).

Tribunul a dus foarte multe bătălii, pe unele le-a cîştigat, pe altele le-a pierdut. Însă dincolo de rezultatul lor, ne rămîne imaginea sa dîrză, neînfricată şi armonia deplină între idealul susţinut şi faptele sale. A preferat să piardă, decît să se lepede de crezurile sale, cu gîndul că adevărata victorie nu o reprezintă gloria efemeră, certificată de potentaţii zilei, şi decoraţiile cu luciu, ci sinceritatea şi capacitatea de jertfă pe altarul credinţei sale. Asistăm în aceste zile la uriaşa solidaritate a Poporului Român cu Tribunul, fiecare dintre noi, indiferent de concepţiile noastre ideologice, artistice, religioase, moraie, simţim că Vadim a vorbit măcar o dată şi în numele nostru, că a rostit cu tărie ceea ce noi, uneori, nu am avut curajul să spunem.

Vadim a refuzat să accepte că acest neam trebuie să stea în genunchi în alt scop decît pentru rugăciune. De aceea, a fost anatemizat, blestemat, lovit, rănit. El însă s-a ridicat de fiecare dată şi a continuat lupta, chiar dacă aceasta se purta cu arme inegale şi chiar dacă împotriva sa s-a coalizat o armată a răului, provenită parcă din infernul lui Dante, bestiarul lui Goya, din insectarele copilăriei sau din Cloaca Maxima, indivizi fără coloană vertebrală şi fără etaloane morale. La început, Tribunul i-a avut alături pe Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Gheorghe Buzatu, Romuius Vulpescu, Mihai Ungheanu, George Pruteanu. Pe nesimţite, aceştia s-au stins, iar Tribunul a rămas tot mai singur, chipul lui luda se reflecta tot mai des în oglinda apei în care se spăla pe faţă, trădarea îşi arăta rînjetul hidos.

Acum ştim că, în veac, Tribunul a cîştigat bătălia cea mai importantă, lăsîndu-ne ca moştenire un mănunchi de idealuri eterne şi un model de conduită. La fel ca Nae lonescu la înmormîntarea lui Vasile Pîrvan, îmi permit şi eu să spun: „Să-i fie ţărîna uşoară, atît de uşoară, pe cît de mare este durerea noastră!“. Dumnezeu să te mîntuiască Tribunule şi să îţi poarte sufletul în grădina Raiului! Îţi sîntem recunoscători fiindcă, la fel ca mulţi alţi martiri ai Neamului Românesc, ne-ai oferit speranţa într-o Românie Mare, prosperă şi binecuvîntată!

Mircea Nicolae Mincea,

prim-vicepreşedinte al organizaţiei judeţene a PRM Hunedoara

Oglinda libertăţii (6)

in Polemici, controverse

Recunosc cinstit ca sînt o nostalgică a „Epocii de Aur“, chiar dacă a fost doar poleită. Sînt  recunoscătoare că, în perioada aceea, am avut  posibilitatea să am o casă, să muncesc 38 de ani în aceeaşi instituţie, să merg, în fiecare an, în concediu la munte şi la mare, să am o maşină, să mă îmbrac elegant şi mai ales, să nu am grija zilei de mîine pentru un loc de muncă şi să nu fiu la cheremul unui patron. Pe vremea aceea, am stat chiar şi 3 luni la Paris, mi s-au acordat îngrijiri gratuite, cînd m-am îmbolnăvit de TBC fibro-nodular pulmonar, la Sanatoriul din Buşteni, în condiţii de excepţie, şi mi-am refăcut sănătatea după 7 luni de tratament. Astăzi, din toate cele de mai sus nu-mi mai pot permite nimic, nici măcar un bilet la un concert. Este mare păcat că perioada stalinistă este asimilată cu perioada ceauşistă. Nu-mi vine să cred că  Nicolae Ceauşescu a fost condamnat pentru „subminarea economiei naţionale“, cînd tovarăşul (era să zic domnia sa) a lăsat o ţară industrializată şi fără un leu datorie externă. Ştiu că poporul român a fost supus unor mari restricţii – pe o perioadă limitată – dar s-a ales cu ceva. Din păcate, acest „ceva“ s-a evaporat în regimul democrat. Se minte cu neruşinare că religia era interzisă, cînd chiar Ceauşescu şi-a îngropat părinţii cu preoţi. La biserică nu s-a dus doar cine n-a vrut. Copiii toţi au fost botezaţi în legea creştină, iar nunţile – cununia religioasă era făcută în biserică. Excepţie au făcut activiştii de partid, dar şi aceştia se cununau „pe şest“. Ceauşescu şi-a păstrat demnitatea chiar şi în clipa morţii. N-a permis să fie batjocorit şi n-a batjocorit pe nimeni spunînd cuvinte injurioase de genul „ţigancă împuţită“, „găoază“, şi n-a pălmuit nici un copil. N-a tăiat salarii şi pensii şi n-a spus niciodată că „bătrînii sînt o povară şi trebuie să iasă din sistem“. În conducerea superioară respectul era reciproc, fiind excluse mahalagismele. Nu l-am auzit să jignească pe cineva, să-i spună primului-ministru „pisic“, „Surda-n horă“, „Belicosul“ etc. etc. A făcut, însă, o mare greşeală în dorinţa de a achita datoriile F.M.I,. şi asta l-a costat viaţa.

Acum, după aproape un sfert de veac de libertate, sîntem „fericiţi“. Avem două Românii. A LOR şi a NOASTRĂ, cei umiliţi după o viaţă de muncă, stresaţi şi cu „frica-n sîn“ să nu mai crească preţurile şi mai ales facturile, iar „odraslele“ au acumulat averi cît noi toţi la un loc, în timp record. Şi la ce bun, cînd toţi devenim un pumn de pămînt, neluînd cu noi nici măcar un ac din tot ce am adunat. Bogat sau sărac, trecînd înfriguraţi prin TIMP, ne rătăcim în CLEPSIDRA DE NISIP, punînd punct şederii noastre pe Pămînt. În perioada ceauşistă, au fost create condiţii de excepţie pentru sportivi, actori, interpreţi etc. Unii, după ce s-au văzut campioni, drept recompensă pentru ţara care i-a format „au luat-o la fugă“ spre Occident. Un tenor de la Operetă a preferat că coasă cojoace în Germania. Doar un exemplu. Dacă ai talent şi nu ai condiţii, rămîi un anonim. Şi soţul meu a fost la specializare în Franţa (în domeniul energiei electrice). La terminare, i s-a propus, fiind considerat un bun specialist, să rămînă la Paris. Nici pentru toată Franţa soţul meu n-ar fi acceptat. Rădăcinile sale erau în România şi trebuia să restituie ţării efortul de a-i fi  suportat cheltuelile anilor de studii. La început, francezii de la firma unde soţul meu a făcut specializarea l-au privit cu suspiciuni,  pentru că venea dintr-o ţară comunistă. La sfîrşit, i-au spus: „Domnule, dumneata n-ai avut ce învăţa de la noi, dar noi de la dumneata, da“. În prezent, şeful Statului  ne îndeamnă la plecări în alte ţări, cum ar fi Italia sau Spania pentru a culege căpşuni sau a spăla la fund persoanele în vîrstă, în timp ce pămîntul nostru este lăsat în paragină sau vîndut bucată cu bucată. Să fii patriot este o ruşine, aproape nimeni  nu arborează Tricolorul românesc. Trădătorii şi hoţii sînt iertaţi sau chiar promovaţi în funcţii. O, şi ce  de mai plecăciuni pînă la pămînt în faţa străinilor. Oamenii sînt umiliţi pentru că n-au unde să muncească şi au  venituri mninuscule. Acum s-a deschis sezonul de vînătoare şi au dat iama în pădurile noastre toţi „păgînii“ din alte ţări, care au venit să se „relaxeze“ împuşcînd vînatul care ar trebui să fie al ţării. Poporul este suveran, patria este una singură pentru toţi românii iar restul sînt ţări, nu patrii pentru români. Patriotismul înseamnă iubire de patrie, de vreme ce patria trăieşte în  fiecare individ. Iubirea de patrie implică iubirea de sine,  dar fiecare cetăţean se supune intereselor colective. Succesul sau insuccesul unui popor se datorează unor calităţi şi unor defecte, aportului fiecăruia la viaţa socială, iar lipsa de coerenţă a opiniilor politice în lupta pentru putere are ca rezultat eşecul. Doar interesul general are succes. În prezent, egoismul e la „rang de cinste“. „Să se descurce fiecare cum poate“, a spus chiar şeful Statului.

(va urma)

LILIANA TETELEA

13 decembrie 1983 – ziua în care a murit ,,Îngerul blond“

in Polemici, controverse

Amintiri despre poetul Nichita Stănescu

 

Cînd vorbesc despre Nichita, gîndesc ca atunci cînd aş călători pe crengile unei sălcii de demult. Într-o asemenea salcie ne-am căţărat acum 30 de ani şi am încercat să fim copii, dar acest lucru nu l-a izbutit decît Cezar Baltag.

Într-un aprilie de neuitat, văzîndu-ne că ne sărutăm cu vişinul şi cu doi meri şi chinuindu-se să înţeleagă ceva, fostul director al Palatului Mogoşoaia, un anume Vieru, om de 2,02 m, minunat şi plin de bunăcuviinţă, ne-a întrebat: dar ce faceţi dvs. aici?

– Învăţăm lecţia de sinucidere, a spus Nichita. Peste un minut terminăm.

– Vă aştept. Acolo, în fundul livezii, au apărut doi iezi şi doi miei. Veniţi să-i vedeţi.

– Numai dacă sînt albi, am zis eu, pradă tuturor superstiţiilor.

– Eu aş vrea, a zis Nichita, să se întîmple şi unul negru.

Şi s-a întîmplat, într-adevăr, să fie şi unul negru. Nichita l-a sărutat pe bot şi pe cercei. Şi iedul cel negru nu l-a uitat. Într-un decembrie, cînd se îndeasă iarna în suflet, l-a chemat în pajiştea unui destin sumbru. Sînt convins că acum, cînd încă se arată primăvara, stau amîndoi sub o salcie de demult – vărsătorul de aur şi iedul cel negru – şi aruncă în lume umblet de aprilie.

FĂNUŞ NEAGU

* * *

E frig. Sînt singur şi scriu despre Nichita. Sînt singur de el. Sîntem singuri şi, obsedant, cu o fioroasă voluptate, numele lui Nichita ni se scrie pe creier aşa cum l-au crestat maramureşenii pe troiţa pusă la căpătîiul lui. Îl visăm, ne umplem conversaţiile cu el. Sîntem locuiţi de el. El, ce nu e – încă – amintire şi nu va să fie curînd. El. Prietenul, poetul fără amurg, autor de zeiască vorbire poetică şi făuritor de orgi prin care trece, pură, muzica unui sînge ce nu se poate coagula.

Există Opera lui Nichita Stănescu. Iubind această Operă şi dînd tiparului evocări ale vieţii poetului, alcătuite cu infinite precauţii, îl vom putea păstra între şi în noi pe Nichita cel viu.

GHEORGHE TOMOZEI

* * *

În ultimii ani, Nichita Stănescu era un astru în plină implozie: ca să nu te prăbuşeşti în cîmpul lui de cădere gravitaţională, trebuia să ai viteza luminii. Pentru unii, însă, perioada sa de radiaţie se terminase. În ultima contemplare a Elegiei a treia, Nichita Stănescu ne vorbeşte de anamneza dureroasă, pe care atingerea unei clipe înalt privilegiate, de neuitat dar şi de nereamintit, care i-ar fi putut fi fatală în ordinea vital-pămîntească, a putut-o cîndva declanşa: ,,… Se arăta fulgerător o lume/ mai repede decît timpul literei A./ Eu ştiam atît: că ea există,/ deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea./ Recădeam în starea de om/ atît de iute că mă loveam/ de propriul meu trup, cu durere,/ mirîndu-mă foarte că-l am…// Astfel mă încordam să-mi aduc aminte/ lumea pe care am înţeles-o fulgerător/ şi care m-a pedepsit zvîrlindu-mă-n trupul/ acesta, lent vorbitor// Dar nu-mi puteam aminti nimic./ Doar atît – că am atins/ pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,/ care, ştiindu-mă, m-a respins”.

Te-a respins şi te-a silit să mai arzi necruţător, pînă la capăt, pentru că ne trebuiai, Nichita Stănescu, pentru că încă nu ne puteai părăsi, pentru că poezia noastră avea nevoie de tine.

CEZAR BALTAG

* * *

Fiecare cuvînt al său, chiar aruncat cu nepăsare în obrazul alb al hîrtiei, fiecare sfărîmătură de vers şi orişice aşchie de gînd poartă semnul unei colosale tensiuni existenţiale, sînt aidoma ciobului colorat de amforă – restul acela de perfecţiune din care poţi reconstitui cruzimea asediului. El a sărutat călcîiul vulnerabil al cuvîntului, şi acesta a început să şchioapete, strivindu-i sărutul şi iscînd o învolburare de sensuri nemaiîntîlnite pînă atunci.

TRAIAN T. COŞOVEI

* * *

În dimineaţa zilei de 13 decembrie, invizibilul ornic al lui Nichita Stănescu a început să înregistreze un alt timp, pe care doar el îl poate vedea. Bătăile i le auzim şi noi. Numai aşa cum era, Nichita Stănescu putea rezista în faţa cerinţelor noastre. Putea fiinţa în mai multe locuri deodată, ca în nişte lumi paralele. Era pretutindeni unde-i pătrundea cuvîntul, de neoprit ca lumina. Elegiile sale sînt scrise pentru omenire şi veşnicie; aşa se şi citesc în Anglia şi Ungaria, în Iowa City, la Stockholm şi la Belgrad. Locurile „mai puţin clare“ ale Elegiilor se iubesc cu o dragoste aparte, pentru a se deschide. De parcă a împăcat damnarea lui Baudelaire şi invectiva lui Rimbaud şi Hlebnikov, strigătul lui Brâncuşi „Vă ofer bucuria însăşi“! cu instinctul sinucigaş al lui Paul Celan care se aruncă în Sena, Nichita Stănescu îşi impune cel mai riguros program: să nu iei nimic şi să dai totul. În viaţă, acesta e versul. În vers, acesta e viaţa. Întreaga viaţă se desfăşoară în faţa fiinţei poetului, se înfăşoară pe fundalul învăţării de a muri. Pentru Stănescu, ca şi pentru Eminescu, moartea reprezintă suprema, ultima lecţie. Acestui fapt nu i se dă crezare, dar deodată, cînd vine clipa, totul e definitiv de clar.

Acea clipă a sosit, iată! Acum Stănescu e doar poet. Marele poet Nichita Stănescu. Iar moartea unde-i? În poemul „Enghidu“, citim versurile-cheie: „Orice lucru îl privesc/ noaptea de parcă aş privi-o…“. Acest însemn al morţii, poetul vrea să-l imprime (pentru sine şi pentru cititor) oricărui lucru, pentru ca şi lucrul, şi moartea să se grăbească să avertizeze. Viaţa e materia mult prea preţioasă, pentru a îndrăzni să scăpăm din vedere sau să uităm ceva.

Noi, scriitorii Serbiei, îţi mulţumim pentru că eşti şi-al nostru. Noi, scriitorii din Iugoslavia, îţi mulţumim pentru „Cununa (ta) de aur“ de la Struga. Binecuvîntat fie pămîntul românesc care te născu din sămînţa sa. Şi, iarăşi, binecuvîntat fie că te reprimeşte, vai, în veşnica sa îmbrăţişare.

Iartă-mă, iartă-ne, dragă Nichita, că încă mai sîntem în viaţă.

ADAM PUSLOJIC

* * *

pag 6 nichita stanescu 2

Privesc această fotografie-document. E o pagină de istorie a culturii. Doi poeţi, un compozitor şi un pictor. Eu sînt cel mai tînăr dintre ei. L-am iubit enorm pe Nichita Stănescu. Îl cunoscusem în 1974, la Casa Scriitorilor, de pe Calea Victoriei. Citisem o piesă de teatru, la Cenaclul de Dramaturgie, şi beneficiasem de elogiile unor oameni ca Dina Cocea, Ion Băieşu, Ion Zamfirescu ş.a. Numai Radu F. Alexandru m-a criticat. Asta nu ne-a împiedicat să devenim amici. Atunci, Nichita Stănescu – aflat în restaurantul de la parter – mi-a trimis un bilet, prin dramaturgul Dorel Dorian, în care mă încuraja şi îl făcea praf pe contestatar: „Vadim, am auzit că un jidan s-a luat de piesa ta“ (sau cam aşa ceva). Efectiv, a scris acel cuvînt infamant. Dar, în gura sa, sub condeiul unui om minunat, care avea mulţi prieteni evrei (inclusiv Dorel Dorian), aşa ceva nu era peiorativ. Am pierdut acel bilet, aşa cum am pierdut şi poeziile pe care mi le-a dedicat autorul celor „11 elegii“. Le-am pierdut, mai mult ca sigur, cu prilejul atîtor schimbări de domiciliu. Ulterior, în 1976, m-am împrietenit, la toartă, cu Nichita Stănescu. Întîmplarea a făcut să bem bere, amîndoi, pe terasa Restaurantului Berlin, la două mese alăturate. Eu eram cu fotoreporterul Cioboată, iar el cu nişte prieteni. În toamna anului următor m-am pomenit că mi-a făcut o cronică elogioasă la volumul meu de debut, pe care a citit-o la Radio şi apoi a publicat-o în „Scînteia“. Nu voi uita, niciodată, generozitatea lui biblică. A fost un om extraordinar. El a marcat acea epocă literară prin creaţia lui, dar şi prin personalitatea copleşitoare. Pur şi simplu, el nu numai că sfinţea locul, ci îl şi lumina cu o aureolă de raze şi spini. La începutul anilor ’90, nişte nelegiuiţi l-au acuzat că ar fi colaborat cu Securitatea (?!). Atunci, mama şi sora poetului mi-au trimis, mie, o scrisoare de protest – am citit-o de la tribuna Senatului şi am publicat-o, pe pagina 1 a „României Mari“. Pe urmă, încet-încet, s-au prăpădit şi ele, ducîndu-se după Zeul lor. Ce e viaţa!

Mai priviţi, o dată, această fotografie. A fost realizată acum 35 de ani. Pe vremea aceea, în ciuda cenzurii şi a atîtor necazuri, se făcea cultură mare în ţara asta. Lumea nu se barbarizase. Exista o solidaritate în suferinţă, dar şi în speranţă. Făcuse carieră un catren, model de toleranţă, pe care mi-l dedicase bunul meu amic, Nichita Stănescu: „Vadime, Vadime/ Eu am loc de tine/ Tu ai loc de mine/ Vadime, Vadime“…

CORNELIU VADIM TUDOR

(11 februarie 2015)

Vadim – pilonul nemuritor al românismului (2)

in Polemici, controverse

Vorbind despre Vadim, nu mă pot mărgini doar la prietenia noastră de decenii, după cum nici duşmanii săi, care n-au vărsat o lacrimă pentru el, păstrîndu-şi plînsul pentru patronii lor mafioţi, care aşteaptă cătuşele, nu se vor adăpa la infinit din ură viscerală. Va veni odată, şi pentru ei, un ceas al adevărului despre Vadim, despre omul pe care l-au urît din invidie, l-au duşmănit fiindcă era prea drept şi prea mare pentru statura lor. A vorbi despre Vadim este ca şi cum i-ai striga numele într-o imensă peşteră, de unde, după doar cîteva clipe, reflectat de suprafaţa neregulată a stîncilor, numele lui ţi-ar reveni, înzecit, în urechi. Un asemenea fenomen nu se petrece doar în imperiul inert al pietrelor, ci şi la lumina zilei, unde mii, sute de mii de oameni rostesc şi repetă acest nume, ca un ecou fără sfîrşit, în cele mai variate posturi ale sale: Vadim poetul, publicistul, istoricul, politicianul, omul nestrămutatei credinţe în Dumnezeu. L-am întrebat, la un moment dat, care e pasiunea lui cea mai mare. Fără să se gîndească măcar o clipă, mi-a arătat stiloul… Citea enorm, dar la fel de mult şi scria. Într-una din cugetările sale, avea să spună mult mai mult despre suprema lui pasiune: ,,Scrisul nu e altceva decît amînarea morţii. Scriem nu ca să comunicăm cu contemporanii – cu care, de altfel, putem să şi vorbim, eventual la telefon, e mult mai lesne. Scriem pentru a lăsa ceva după noi…”. Şi, într-adevăr, Corneliu Vadim Tudor a scris toată viaţa, lăsînd în urma sa o operă vastă şi strălucitoare, cuprinsă în 38 de volume – nepreţuit hrisov al uneia dintre cele mai cumplite perioade a Istoriei noastre bimilenare.

Vadim a erupt spre marea creaţie literară, spre publicistică, spre marea cultură şi spre viaţa politică, prin poezie. Poet cu nemăsurat har, Corneliu Vadim Tudor coboară din stirpea lui Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Bacovia şi a altor corifei ai liricii noastre. ,,Într-o lume de poeţi în care bate vîntul lepădării de lirism, unde anticalofilia declarată devine program, iar Apolon este suspectat de acte false, apariţia unui liric pur, de o perfectă ingenuitate (Corneliu Vadim Tudor – n.n.) surprinde şi, mai ales, jenează”, scria Eugen Barbu, în prefaţa volumului ,,Poeme de dragoste, ură şi speranţă”. ,,El strică jocurile iresponsablităţii ce au dus la ruinarea versului, impune rigorile uitate, cheamă la o rece judecată (…) Graiul poemelor şi al articolelor sale pare picurat de filocalii, şi un lirism proaspăt răscumpără cuvintele bolovonoase pe care le aruncă asupra vrăjmaşilor, pentru că, înainte de toate, este un polemist de marcă, cu un verb otrăvit, plin de venin şi urzici”. În pofida încercărilor josnice ale unor critici fără legitimitate, de a-l minimaliza şi de a-l elimina din viaţa literară, Corneliu Vadim Tudor s-a impus drept unul dintre redutabilii literaţi ai ultimelor 3-4 decenii, nu numai prin întinderea operei sale, ci şi prin valoarea ei estetică. Vadim este un liric de excepţie, o asemenea calitate izvorînd din sufletul său, pe cît de vulcanic, pe atît de gingaş, dar şi din dragostea şi preţuirea pe care le manifestă faţă de statura artistică şi menirea poetului, aşa cum o exprimă într-una dintre creaţiile sale: ,,Fii binecuvîntat pe veci, poete/ îngenunchez la steaua ta şi tac/ de-abia cutez, în nopţi nemărginite/ în templul tău să urc, să-mi aflu leac”. Şi tot el, Vadim, ne spune că poet adevărat este acela pentru care visul este mai important decît realitatea. În acest sens, Corneliu Vadim Tudor transpune deseori, în poezia sa, realitatea în reverii încîntătoare, ridicîndu-se, prin meditaţie şi idealizare, la condiţia poetului vizionar. Originalitatea şi farmecul poeziei sale izvorăsc din pasiunea cu care Vadim a răscolit, de-a lungul vieţii, vechi cronici, hrisoave şi legende, istoria, religia şi viaţa, sub multiplele ei aspecte, dar şi din dragoste faţă de natură. În acelaşi timp, frumuseţea şi viabilitatea liricii sale sînt un rezultat al asocierii poeziei culte cu cea populară, urmînd îndeaproape exemplul înaintaşului şi rudei sale, Şt.O. Iosif, acel ,,poet domol şi sfios în meserie”, cum îl caracteriza Mihail Sadoveanu.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Un titan denigrat, post mortem, de nişte pigmei (1)

in Polemici, controverse

 

Motto: „Ptiuuu, că proşti mai sînteţi neică/ Şi-aveţi creierul de fleică/ Pe urechi vă curge frişcă/ Aţi strîns pietre şi grenade / Să daţi în Alcibiade”.

Corneliu Vadim Tudor, „Presa ticăloşită”

 

Chiar de a doua zi, 15 septembrie 2015, după decesul cunoscutului scriitor şi ziarist Corneliu Vadim Tudor, ziarul „Adevărul” publica un număr de 4 articole denigratoare la adresa marelui dispărut, toate apărute în zilele ce au urmat. Primul articol, cel din 15 septembrie, se intitulează „S-a încheiat epoca Vadim” (?!), semnat de ziariştii Cristian Delcea şi Mihai Voinea şi aflat la pagina 6. Pe prima pagină, însă, „Adevărul” redă titlul articolului deasupra unei reuşite fotografii prezentîndu-l pe Corneliu Vadim Tudor, într-o imagine a unui bărbat cu caracter ales, un lucid şi profund gînditor asupra cursului vieţii. Numai că, de la un capăt la altul, acest articol înseamnă şi o gravă şi total nejustificată insultă la adresa unui mare patriot român,  apărător destoinic al Interesului Naţional, al demnităţii naţionale şi al Poporului Român. Părţi din această scriitură poartă subtitluri jignitoare, revoltător de mincinoase. Iată unele dintre ele: „O viaţă închinată insultei”, „Bătăi în Parlament şi cuvinte grele”, „Voia să conducă ţara cu mitraliera”. Românii patrioţi s-au convins, şi vor fi tot mai mulţi cei care vor avea această convingere, că Titanul dispărut, în întristata lună septembrie 2015, a fost şi va rămîne un mare scriitor: poet, pamfletar incomod pentru parveniţii actualei societăţi, ziarist redutabil şi remarcabil orator, dar şi un politician de înaltă ţinută, fiind unul dintre fondatorii marcanţi ai Partidului România Mare (PRM). Politica sa a însemnat un adevărat scut în apărarea Interesului Naţional. Cu aceeaşi însufleţire şi devoţiune s-a pus stavilă în încercarea unora de a denatura Istoria Poporului Român, fiind unul dintre factorii importanţi care s-a pus chezaş la rezolvarea tuturor problemelor care ar fi putut afecta şi mai mult starea actuală şi demnitatea încercatului Popor Român. Toate aceste merite au făcut ca Vadim Tudor să devină Tribunul neamului său. Tocmai înşiruirea acestor merite, care sînt doar o parte din intensa activitate a Tribunului, mă face să cred că „Epoca Vadim” nu numai că nu s-a încheiat, dar ea continuă şi va continua, cu mai multă vigoare, şi după ce ţelul către care aspiră PRM va fi împlinit. Crezul şi idealul lui Corneliu Vadim Tudor nu pot muri odată cu el. Tribunul, fără îndoială, are urmaşi competenţi.

Creaţia lui Corneliu Vadim Tudor în domeniul literaturii reprezintă opera unui scriitor cu o vastă cultură, naţională şi universală, cu profunde reflecţii filozofice („Aforisme”), ceea ce face din scrierile sale o operă de o valoare incontestabilă. Un cunoscut istoric literar, estetician, profesor de literatură universală, autor a unor studii apreciate de literatură comparată, Edgar Papu, într-un amplu studiu ce prefaţează volumul de versuri „Carte românească de învăţătură”, creaţie a lui Corneliu Vadim Tudor, îl numeşte pe autor „Poetul prin excelenţă”. Dar, în articolul menţionat, nişte pigmei găsesc în lupta lui Vadim, dusă împotriva tuturor relelor puse în spinarea Poporului Român, dovezi de scandal. Atitudinea Tribunului de condamnare fermă a celor care, după aşa-zisa revoluţie din 1989, afirmau că Mihai Eminescu, poetul naţional, este depăşit, că Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Călinescu au colaborat cu forţele diriguitoare ale regimului socialist, aceşti pigmei ignorînd o realitate evidentă, şi anume  că, prin opera lor, marii scriitori numiţi mai sus au demonstrat, cu mult înainte de venirea la Putere a comuniştilor, aveau înclinaţii certe spre stînga. Dar pentru denigratorii post-decembrişti, de la ziarul „Adevărul”, Tribunul nu este decît un ins oarecare. Este o părere ofensatoare, conform unei declaraţii a altui pigmeu, „alintat” de Tribun Crocodilul chelios, care se întreabă, nedumerit, legat de alegerile prezidenţiale din 2000, „ce i-a determinat pe tineri să-l voteze pe acest individ”? – adică pe Corneliu Vadim Tudor. Această atitudine faţă de o  mare personalitate, aşa cum a fost Corneliu Vadim Tudor, reprezintă un motiv ce i-ar putea face pe cititorii revistei noastre să se întrebe revoltaţi: de ce n-au îndrăznit să scrie aceste pagini, tendenţios insultătoare, în timpul vieţii Tribunului? Unul din răspunsuri ar putea fi: desigur, se temeau de ripostă.

În articolul la care ne referim, intitulat „S-a încheiat epoca Vadim”, întîlnim, în continuare, tot felul de afirmaţii mincinoase şi formulări injurioase. Redăm o parte din aceste „perle”, pentru ca cititorii să cunoască şi să aprecieze ei înşişi morala şi gradul de civilizaţie ale autorilor. Aflăm, astfel, că ilustrul scriitor Corneliu Vadim Tudor, ar avea în opera sa şi pagini plagiate, că a dedicat nenumărate ode cuplului ceauşist. Apoi, zic ei, în zilele desfăşurării evenimentelor din decembrie 1989, Vadim ar fi „stat ascuns în casă”. O altă gogoaşă umflată, slobozită de pigmei este afirmaţia defăimătoare privind conţinutul revistei „România Mare”. După apariţie, susţin ei, revista „a devenit un furtun de abjecţii cu care Vadim a stropit (,) fără ezitare (,) toată clasa politică românească”. Păi, putem spune, tot fără ezitare, că politicianul Vadim a avut dreptate şi încă a fost destul de blînd cu „stropitul” clasei politice post-decembriste, întrucît, iată, această clasă politică a fost înlăturată de la Putere. Din cauza modului în care  guvernează Ţara politicienii noştri, aproape că nu există săptămînă să nu-i vedem pe cîte unii dintre ei încătuşaţi, pentru tot ceea ce fac sau nu fac, după ce au ajuns înalţi demnitari. În  timpul marilor demonstraţii de stradă, care au cuprins întreaga Ţară, zeci de mii de români, participanţi la impresionanta revoltă declanşată de înfiorătoarea tragedie de la Clubul Colectiv, au cerut, în sloganuri vehemente, plecarea politicienilor de la guvernare şi înlocuirea lor cu persoane apolitice, cu tehnocraţi, lucru/lucrare care s-a şi înfăptuit. Şi, astfel, vedem cum, în România se mai petrece un act „revoluţionar” – eveniment care nu se mai întîmplă nicăieri: trecerea de la un surogat de democraţie, la o imitaţie de tehnocraţie.

Marele Vadim a prevăzut toate aceste rele. Inclusiv scînteia care a declanşat ieşirea în stradă a românilor revoltaţi, cuprinşi de mînie. Pentru că această tehnocraţie  nu micşorează îngrijorarea. Mai ales cînd tehnocraţii iau drept modele de urmat un sas ca (sic) Klaus lohannis şi un român (?) ca Dacian Cioloş. După această digresiune, considerăm că e drept ca cititorii să afle şi o  altă enormitate scrisă de Cristian Delcea şi Mihai Voinea în numitul articol. Ei scriu negru pe alb că, la înfiinţarea PRM, s-au înregimentat în rîndurile sale „divizii întregi de foşti securişti“. (Bine ar fi fost  ca lucrurile să fi stat aşa! – n.a.). Ne oprim, însă, aici cu răutăţile presărate, din belşug, cu otravă, în primul articol, întrucît vom da peste celelalte materiale îmbîcsite cu acelaşi venin, semnate de către cei doi autori menţionaţi mai sus. Aceiaşi Mihai Voinea şi Cristian Delcea, de la ziarul „Adevărul”, publică, în ziua de 16-IX-2015, cel de-al doilea articol, despre marele ziarist şi pamfletar Corneliu Vadim Tudor, intitulat: „Enciclopedia Vadim. Odioasele pamflete şi victimile lor“. Titlul e anunţat cititorilor de la pagina I, în manşeta de sub frontispiciul ziarului, iar conţinutul materialului este dezvoltat în pagina a doua,  şi, parţial, în a treia. Articolul este însoţit de o altă fotografie. Este o imagine foarte bine prinsă, din timpul unui discurs, la unul din Congresele PRM. Pe peretele din spatele ilustrului orator, este vizibilă o parte din cunoscuta lozincă, îndrăgită şi clamată de Tribun, liderul autoritar al PRM, de-a lungul întregii perioade post-decembriste: „Sus Patria, jos Mafia!”, lozincă însuşită de  toţi membrii acestui foarte important partid. Dar dacă, privitor la fotografiile maestrului,  acestea redau imaginea reală a Tribunului, în schimb, conţinutul articolelor publicate este plin de neadevăruri exprimate pătimaş şi îmbibate cu multă otravă. Autorii îşi prefaţează articolul, din 16-IX-2015, cu un preambul în care se arată surprinşi de faptul că, în cea mai mare parte a mass-mediei, dispariţia, pe neaşteptate, a marelui scriitor, fără îndoială, de o cultură enciclopedică, a produs un şoc puternic. Sînt nevoiţi, totuşi, să recunoască şi să menţioneze acest adevăr, dar cu jumătate de gură. Cităm din preambul: „Vestea morţii lui Corneliu Vadim Tudor a fost anunţată cu voci tremurînde de moderatorii televiziunilor de ştiri. S-a vorbit de «memoria elefantină» a liderului PRM şi despre pierderea insurmontabilă a unui mare om de cultură. Sub umbrela platitudinii «despre morţi numai de bine», nimeni n-a mai avut chef să se întoarcă în timp şi să arate ce a însemnat Corneliu Vadim Tudor pentru România ultimilor 25 de ani”, ca imediat cei 2 măsluitori ai adevărului să adauge: „…«Tribunul» a fost întemeietorul unei şcoli (…) de gîndire în care n-a existat nici o regulă şi în care, sub alibiul pamfletului, el a incitat la violenţă şi a insultat fără nici o remuşcare, după cum a avut chef şi după cum i-au dictat interesele”.

(va urma)

Radu Pădurariu

„Faust“

in Polemici, controverse

Faust, de Charles Gounod, este poate cea mai populară operă din Istoria muzicii franceze. Ea apare ca o reacţie violentă împotriva stilului de „grand-opera“, al cărui exponent de frunte a fost Mayerbeer. Compozitorul Gounod a considerat că spiritualitatea franceză este mai apropiată de lirism şi de tonul confesional decît de maniera grandilocventă. În acest sens, el ia ca punct de plecare melodicitatea caldă, generoasă, pregnantă, ce nu este o anexă a limbajului armonic, ci, dimpotrivă, poate fi fredonată de orice iubitor de muzică.

A dorit şi a izbutit să realizeze o artă larg accesibilă şi nu una pentru „elite“. Dacă ascultăm cu atenţie Faust, vom remarca, încă de la primele măsuri, talentul melodic excepţional al lui Charles Gounod. Melodia sa este adesea încadrată în dualismul major-minor, de cele mai multe ori simetrică, diatonică, şi cu un ambitus nu prea extins. Nou, în conceptul melodic al compozitorului, este elementul modal, care trăieşte, fară a crea un stil discordant cu concepţia funcţională „major-minor“. Balada Regelui din Thule, încredinţată Margaretei, este, în acest sens, de o rară frumuseţe, de un lirism cald, evocator, avînd ceva din tonul de baladă medievală al vechilor truveri şi trubaduri francezi. Armonia valorifică minunat înlănţuiri de trepte secundare, cu un colorit diatonic liniştitor. Dar nu renunţă nici la înlănţuirile majore cu supremaţia dominantei, sau a unor cromatisme modulante sau nemodulante. O mare varietate armonică se remarcă în scena de balet Noaptea Valpurgiei, unde tocmai armonia este aceea care unifică tipuri de melodie foarte depărtate ca stil: vals vienez, melos străbătut de un specific exotic oriental, melos modal ce transfigurează folclorul din sudul Franţei şi altele. Gounod a mînuit cu multă fineţe polifonia, iar în această privinţă se deosebeşte de stilul omofon al multor înaintaşi. Celebra arie a lui Faust, prin care acesta îşi expune sentimentele nobile faţă de Margareta, are, de fapt, două planuri distincte: cel al vocii soliste, pe de o parte, cel al violinei soliste, pe de altă parte, cînd prezentată ca un tip clasic de contra melodie, cînd o delicată eterofonie. N-ar avea rost să evidenţiem „noul“, raportat la domeniul ritmului. Gounod nu a avut intuiţia variaţiei, aşa cum poate fi ea remarcată la Debussy, de pildă. El a preferat varietatea timbrală şi, sub acest aspect, rămîne un maestru al instrumentaţiei. Preludiul introductiv este un admirabil exemplu de subtilitate a tratării compartimentului de corzi şi pe cel al suflătorilor de lemn. Aria bijuteriilor, expusă de Margareta, arată o atrăgătoare fuziune între discursul muzical ce reclamă o soprană de coloratură, sub aspect vocal, şi paleta orchestrală, viu colorată, uneori, cu elemente ce prefigurează curentul impresionist. Noaptea Valpurgiei este poate punctul culminant al ştiinţei orchestrale a lui Charles Gounod. Aici putem vorbi de emancipări ale compartimentelor mai puţin utilizate în muzica clasică: suflători de alamă, percuţie, „pînze sonore“ încredinţate coardelor, împerecheri ciudate de timbre pure şi multe alte efecte ingenioase. Măiestria cu care îmbină corul, cantilenele soliştilor şi discursul sonor al orchestrei – este de-a dreptul impresionantă! Să ne gîndim la celebrul „cor al soldaţilor“, un emoţionant cîntec de massă, inspirat de un profund sentiment patriotic. Aş mai cita momentul tragic după uciderea lui Valentin, sau scenele de ansamblu, în general, dramatice, minuţios gradate. Pe lîngă aria lui Valentin, nobilă şi foarte melodioasă, evidenţiem mai ales Serenada şi Balada aurului, încredinţate lui Mefisto, puncte culminante pentru orice bas de operă! Şi, într-adevăr, alături de compozitorii ruşi, Gounod a izbutit să valorifice cu multă muzicalitate vocea de bas, atît registrul grav, de un patetism profund, cît şi cel mediu, în general eroic, sau cel acut, pătrunzător, la confluenţa cu baritonul dramatic. Şi nu întîmplător, marii başi ai lumii, precum Şaliapin, Boris Hristov, Gheaurov, Folescu, Niculescu-Basu şi, mai apoi, Nicolae Florei au considerat şi au făcut din Mefisto un ,,rol-cheie“, aprofundînd cu seriozitate multiplele probleme scenice şi vocale pe care le-a creat popularul compozitor francez.

Despre semnificaţiile muzicale şi estetice ale operei „Faust“ s-au scris multe tomuri în muzicologie! Cu toţii sîntem, azi, de acord că ea este expresia unui lirism fin, francez prin excelenţă, că armonia, orchestraţia şi arhitectura muzicală mai liberă vor netezi calea unui Gabriel Fauré, Claude Debussy, Maurice Ravel sau Paul Dukas. De asemenea, Gounod utilizează elemente ale muzicii vieneze, pe care le metamorfozează şi le adaptează spiritului francez; evidenţiază şi nuanţe exotice orientale, care vor constitui deliciul multor impresionişti şi post-impresionişti, culminînd cu Messiaen. El ne indică adevăratul drum al muzicii franceze şi, de aceea, este mai popular decît Franck sau d’Indy, care vor plăti tribut, fară a-şi pierde personalitatea, armoniei şi orchestraţiei wagneriene. Gounod îl redescoperă pe Rameau şi, împreună cu Berlioz, duce mai departe firul autenticităţii, indestructibil legat de muzicalitatea franceză. De aceea, el nu a fost prea mult agreat de partizanii Scholei Cantorum şi nici de „Grupul celor 6“, în frunte cu Honegger. Personal, fară a fi exclusivist, admir şi frumuseţea compozitorilor francezi cu esenţe germane, şi a francezilor mai solitari, mai identificaţi cu soarele arzător al Mediteranei.

În ceea ce priveşte libretul, mai cu seamă muzicologia germană a contestat tălmăcirea fidelă a capodoperei lui Goethe. Desigur că profundul conţinut filozofic din volumul II, al lui Faust, nu este prezent. În schimb, s-a creat o dramă lirică, realizată printr-o muzică visătoare, cu orchestraţie transparentă, avînd ceva din limpezimea apelor repezi de munte. Şi totuşi, ar fi o greşeală dacă nu am desprinde măreţul mesaj: tendinţa lui Faust de a cerceta adevărul, cu orice risc, iubirea caldă şi sinceră a Margaretei, care, pînă în cele din urmă, va învinge spiritul malefic al lui Mefisto, simbol al răului pe pămînt. Prin limbajul mai accesibil, mai apropiat de omenescul obişnuit şi mai depărtat de orice ar constitui abstract şi metafizic, Gounod a izbutit să creeze o operă lirică, un corespondent al poeziei elegiaco-visătoare a lui Lamartine, al poeziei de un lirism delicat a lui Alfred de Musset, dar şi al elementului viguros caracteristic picturii lui Delacroix. Gounod a fost perfect conştient că, prin cîntec, prin forţa lui miraculoasă, sînt alinate pînă şi durerile cele mai profunde, iar, în final, a ţinut în mod deosebit să contureze o viziune paradisiacă, în care triumfă luminozitatea înălţată la dimensiune de simbol, la dimensiunea unui mit cu semnificaţii perene.

DORU POPOVICI

Oglinda libertăţii (5)

in Polemici, controverse

Trist, dar adevărat!

Pentru Referendum – ţara întreagă a ieşit la vot, minus preşedintele suspendat şi partidul său, care au boicotat totul. Prin votul lor, românii au hotărît ca preşedintele Ţării să plece de la Cotroceni, acolo unde toţi preşedinţii ne-au transformat din „porumb” în „coceni”. Se spune că, în „democraţie“, poporul e suveran, dar, cu toate acestea, de 3 zile Curtea Constituţională amînă rezultatul sub pretextul că nu ar fi ieşit suficienţi oameni să voteze şi din această cauză nu s-a atins pragul electoral. Nu se ştie cu precizie cîţi locuitori mai are România, care, de la 22 de milioane (1989), a ajuns la 19.515.138 de milioane, dar în calculul deciziei Referendumului s-a luat în considerare cifra cea mai mare, pentru ca preşedintele suspendat să se poată întoarce la Palat. Interesele unora strivesc Poporul Român. Soarta unei ţări a depins de un singur om de la Curtea Constituţională, care a anulat votul a 8.5000.000 de români. Şi asta pentru că, în România, omul de rînd arată ca puiul de vultur care a ieşit din oul pus, pentru a fi clocit, într-un cuibar de găină. Pui mic fiind, învăţa de la cloşcă să scormonească în pămînt după rîme şi seminţe. Pe măsură ce creştea, îşi dădea seama că el este altfel decît puii de găină. Privind spre Cer, a văzut un vultur care zbura sus de tot şi şi-a dat seama că seamănă cu el. Dar găina i-a zis: «Nu privi în sus, tu eşti doar un pui de găină şi trebuie să scormoneşti în pămînt». Puiul s-a resemnat şi a scormonit mai departe în pămînt, cu capul plecat, nemaiîndrăznind să viseze  că ar putea să zboare. Într-o zi, un băiat l-a luat, s-a urcat  cu el pe un acoperiş şi i-a zis: «Zboară!». Vulturul n-a îndrăznit, spunînd că el este doar un pui de găină şi trebuie să stea pe pămînt pentru ca să  scormonească după rîme. Atunci, băiatul l-a dus pe un munte, l-a obligat să privească Soarele,  după care i-a făcut vînt ca să zboare. Şi a zburat …aşa cum încercăm şi noi, dar aripile mereu ni se frîng, pentru că, în România, corupţia e la rang de cinste. Nimeni nu e tras la răspundere, decît de faţadă. Şi nimeni nu se întreabă de unde au avut bani „Stan” şi „Bran” ca să cumpere avuţia naţională. Iar contractele „babane” se fac fără licitaţie, după interesele politice ale unuia sau ale altuia. Românul îşi ascunde durerea într-o pasivitate deplină, în ignorarea faptelor, cu acelaşi fatalism orb cu care ploaia se supune legii gravităţii, tigrul – legii celui mai puternic, iar trandafirul – legii frumuseţii. Nici vorbă de o lege a conştiinţei, care implică, în măsură egală, capacitatea şi talentul. Este o flacără ce arde fără să se stingă. Doar arde şi… atît. Absurditatea provine din zicala „lasa-mă să te las“, care este o trăsătură caracteristică a poporului român, cu unele excepţii. Ierarhia socială ar trebui să aibă la bază inteligenţa, condiţia fundamentală pentru bunăstare. Un rol considerabil îl joacă, însă, banul, o piramidă în echilibru care acţionează cu consimţămîntul  unor inşi  care depind de „vîrful piramidei“ , de „toanele“ lui.  Urarea SĂ TRĂIŢI BINE este doar amintirea unui braţ drept ridicat, puţin înclinat, semănînd cu un „salut” de mult apus. Ştiţi dvs. al cui! Ehei. Fereşte-ne, Doamne, de ei ! Se fac alegeri parlamentare din 4 în 4 ani, cu cheltuieli enorme şi cu promisiuni niciodată onorate, .„MAI MARII“ uitînd că o ţară nu poate exista fără oameni şi oamenii nu pot exista fără o ţară. Şi unde-s oamenii, cei 2-3 milioane, înstrăinaţi pe alte meleaguri, şi unde este avuţia naţională care a fost vîndută, bucată cu bucată ? Este drama unei ţări ajunsă la cheremul capitalismului sălbatic. Discrepanţa dintre nivelul de trai al celor privilegiaţi şi cel al omul de rînd poate fi ilustrată prin diferenţa dintre salariul mediu lunar, de cca. 10 milioane (vechi), şi salariul de 350 de  milioane (vechi) pe care îi primeşte un domn consilier, tatăl celebrei doamne R.A.. Deci, domnia sa „înghite“, lunar, cam 35 de salarii medii sau 90 – l00 de pensii de 3 milioane (vechi). Asta, da, echitate socială! Unii în „Rai“, majoritatea în Iad, pentru că şi Raiul şi Iadul sînt aici, pe Pămînt. După ce aleşii poporului „îşi văd sacii în căruţă”, dau bice cailor pînă în „ogor”, uitînd că acela este al tuturor. Dar ce să mai spunem despre drama oamenilor care trăiesc lîngă groapa de gunoi, în Secolul XXI, la marginea unei capitale europene, unde copiii nu cunosc gustul unei ciocolate? Peste două mii de oameni îşi duc traiul în cocioabe, căutînd fier vechi şi resturi de mîncare în gunoiul aruncat de maşinile care aduc resturile menajere din Capitală. Sosirea maşinilor de Salubritate este, pentru ei, o „clipă fericită”. Oameni, cîini vagabonzi, şobolani şi păsări, împart, împreună, „avuţia. Dacă mi-ar fi povestit cineva despre toate astea, aş fi spus că este o mare minciună. Dar am văzut reportajul  doamnei Carmen Avram care, prin competenţa profesionalismului său, „lustruieşte” oglinda libertăţii cu imagini necunoscute de mulţi dintre noi. Şi, Doamne Fereşte să ai de rezolvat o problemă oficială. De pildă, vecina mea şi-a instalat în mod abuziv antena TV, direcţionînd-o spre geamul meu de la bucătărie, acoperindu-1 parţial. Am sesizat organele (ne)competente, inclusiv pe dl. primar al  Sectorului 6 care mi-a comunicat că a trimis sesizarea mea la Poliţie. Aceasta din urmă mi-a trimis o scrisoare în care mi se precizează că „nu este necesară o aprobare pentru instalarea T.V.“. Ce-am cerut şi ce mi s-a răspuns! Dacă o problemă atît de minoră nu s-a putut rezolva, atunci ce se întîmplă cu problemele importante?! Nu e de mirare că toate merg anapoda.

(va urma)

LILIANA TETELEA

Fapte, fapte

in Polemici, controverse

Acum 11 ani, în revista ,,România Mare”, nr. din 6 februarie 2004, a fost publicat un articol pe care l-am scris din toată inima: ,,Dezvelirea bustului statuar al lui Yitzhak Rabin, prilej de purificare a sufletelor”. Era vorba statuia fostului premier al Israelului, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, realizată din iniţiativa şi pe cheltuiala Tribunului, cel pe care niştei pigmei, duşmanii săi de neîmpăcat, îl acuzau, pe nedrept, de antisemitism. Ei bine, cu toate opreliştile Puterii de atunci, Corneliu Vadim Tudor a reuşit amplasarea, la Braşov, a acestei statui, ridicată în amintirea unui mare luptător pentru pacea lumii. Mărturisesc că am fost fericit în preajma Tribunului, iar inima mea radia de bucurie pentru faptul că îmi oferise un spaţiu în paginile nepreţuitei sale reviste. Mi-aş dori din suflet ca tinerii noştri să citească ,,România Mare”, căci sînt sigur că vor găsi aici multe informaţii de natură să le îmbogăţească nivelul de cultură.

Cine s-ar fi gîndit că, la 11 ani de la momentul pe care l-am evocat mai sus, acel falnic brad, care ne răcorea cu umbra sa, va fi fulgerat din senin, dispariţia lui răvăşindu-ne tuturor sufletele? Sînt nespus de trist că Tribunul nu se mai află printre noi, deşi cred că, acolo unde se află el acum, este apreciat la adevărata lui valoare, adică după faptele bune pe care le-a săvîrşit pe pămînt. Dumnezeu să-l ţină şi să-l ocrotească de-a dreapta Sa!

EMILIAN ŞANDRU,

ofiţer sup. paraşutist, din Cluj-Napoca

Vadim – pilonul nemuritor al românismului (1)

in Polemici, controverse

Cînd s-a stins din viaţă ultimul dintre fraţii mei, eram zdrobit, disperat, invocam Divinitatea să mi-l aducă înapoi, măcar pentru cîţiva ani, dar, mai ales, blestemam moartea care se tot obişnuise să dea tîrcoale casei noastre. Aşi fi cosit-o cu propria ei unealtă. Cu greu mi-am recăpătat liniştea. Îmi sună şi astăzi în minte cuvintele de mîngîiere şi de îmbărbătare pe care mi le adresa, în fiecare dimineaţă, Corneliu Vadim Tudor, de cum intra în redacţie. Le simţeam venind ca de la un frate, căci fraţi eram atunci, nu numai de condei, ci şi de suflet, legaţi prin aceleaşi simţăminte şi năzuinţe, prin aceleaşi bucurii, dureri şi revolte. Şi aşa am rămas vreme de mai bine de 4 decenii. Pînă mai ieri, cînd moartea perfidă nu numai că nu şi-a plătit cafeaua, dar l-a luat din casă şi pe amfitrion, avidă de suflete mari. Ne-am întîlnit, în tinereţe, pe fostul stadion ANEF, prin diverse redacţii, la teatru, dar cel mai mult am stat alături la AGERPRES şi, apoi, la publicaţiile sale ,,România Mare”, ,,Politica” şi ,,Tricolorul”. Dacă ar fi să măsurăm drumurile pe care le-am străbătut împreună, ca reporteri – pe ploi, pe arşiţă, pe viscol -, poate că o asemenea evaluare ar bate spre suta de mii de kilometri. Era întotdeauna jovial şi avea un dar aparte de a povesti întîmplări personale, cînd nostalgic sau exaltat, cînd umoristic sau furios, dar, întotdeauna, plin de farmec. Atunci îl înţelegeam cel mai bine şi-l recunoşteam integral în portretul sufletesc pe care şi-l creionase singur: ,,În mine trăiesc, în permanenţă, doi oameni – unul care se controlează şi încearcă să facă faţă convenienţelor sociale, şi altul sălbatic, care se revoltă împotriva nedreptăţii, a ticăloşiei şi a prostiei”. Uneori, după discuţii cu activişti ai fostului Partid Comunist, mulţi dintre ei nişte semidocţi, demagogi şi aroganţi, ori cu funcţionari nătîngi, care amestecau birocraţia cu politica, prietenul meu exploda ca scurtcircuitat. Nu se împăca deloc cu comportamentul slugarnic al politicienilor vremii. Într-o astfel de  drumeţie reportericească, pe plaiuri hunedorene, îmi mărturisea că vrea să renunţe la carnetul de partid, ca şi Eugen Barbu. Ştiam despre multe necazuri pe care Vadim le avea cu mulţi activişti de partid sus-puşi, dar mai ales cu Securitatea. Mai mult, ştiam cît de grave pot fi consecinţele lepădării de partid. M-am chinuit mult, în acea seară, să-l determin să renunţe la un asemenea gest sinucigaş. N-am reuşit, aşa cum, mai tîrziu, nu puteam să-l înduplec nici pe mentorul său, Eugen Barbu, care, după ce m-a ascultat răbdător vreo 5 minute, mi-a suprimat, brusc, pledoaria: ,,Basta! M-am săturat pînă-n gît!”.

După trecerea în nefiinţă a mitropolitului Antonie Plămădeală, a unor scriitori ca Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Romulus Vulpescu, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, a istoricilor Gheorghe Buzatu, Mircea Muşat, Vlad Hogea şi a altor patrioţi, ca Emil Hossu, Sergiu Nicolaescu – astăzi nu se mai află printre noi nici Corneliu Vadim Tudor, unul dintre cei mai puternici stîlpi ai românismului. Sîntem mai săraci, sîntem mîhniţi pînă-n străfundul sufletului de o asemenea grea şi neaşteptată pierdere, dar nu ne temem că ne vom surpa, fiindcă Vadim, asemenea atîtor mari patrioţi, rămîne puternic impregnat în conştiinţa noastră, precum pilonul Podului lui Apolodor, de la Drobeta Turnu Severin, în albia Dunării. Poporul nostru obidit, jefuit şi veşnic pizmuit pentru istoria lui, pentru bogăţiile şi frumuseţile pămîntului său – din mijlocul căruia s-au ridicat, de-a lungul veacurilor, neînfricaţi domnitori precum Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, tribuni ai neamului ca Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu, martirii Horea, Cloşca şi Crişan, Constantin Brâncoveanu şi Tudor Vladimirescu, personalităţi culturale de prestigiu universal, ca Mihai Eminescu, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Nicolae Titulescu şi atîţia alţi cărturari, în rîndul cărora se înscrie, astăzi, şi Corneliu Vadim Tudor – acest popor, acest pămînt nu-şi vor seca niciodată izvoarele de lumină, de curaj şi de forţă, nu vor înceta niciodată să împrospăteze românismul. A plecat dintre noi Corneliu Vadim Tudor, un om cît o lume, cum spunea, printre lacrimi, un apropiat al său. Ne-a părăsit un intelectual care, prin erudiţia lui, se situa în sferele înalte ale culturii, s-a stins un suflet nobil, forjat la flacăra nestrămutatei credinţe în Dumnezeu. A plecat spre eternitate un mare patriot, dar în locul lui va veni un alt Vadim, poate 2, sau încă 10.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

In memoriam Corneliu Vadim Tudor

in Polemici, controverse

S-au scurs mai bine de 10 săptămîni de la trecerea în veşnicie a lui Corneliu Vadim Tudor, personalitate deosebit de complexă care a trăit mai mult pentru România şi pentru Poporul Român decît pentru sine, dăruindu-se cauzei naţionale. Consider că el va intra în Istoria Neamului Românesc precum bravii noştri eroi. În ceea ce ne priveşte pe noi, PRM-iştii şi simpatizanţii acestui partid, întotdeauna am fost şi vom fi mîndri că am avut în dregătoria Ţării un mare patriot contemporan, un excepţional orator, un om de formaţie umanistă şi de o vastă cultură naţională şi universală, care ne-a reprezentat cu cinste pe toate meridianele globului. Un om ca domnia sa se  naşte doar odata la 100 de ani! Întreaga lume l-a cunoscut ca jurnalist, poet, dramaturg, istoric, sociolog, doctorand în teologie şi ilustru politician. Implicat în lupta acerbă împotriva corupţiei, Tribunul nostru s-a dovedit a fi un om drept, de o onestitate şi un curaj fără echivoc. Preocuparea sa principală a reprezentat-o refacerea României Mari în frontierele sale fireşti – vast proiect politico-teritorial şi naţional în slujba căruia a lucrat neobosit. A susţinut, cu toată însufleţirea, Biserica Naţională atît în Parlamentul României, în anii ‘90, cît şi în viaţa spirituală personală, el fiind, ca şi noi toţi, copii al lui Dumnezeu. Au rămas memorabile discursurile rostite la congrese sau la plenarele Consiliului Naţional al P.R.M., în care erau implementate versete biblice potrivite realităţii. Şi-a iubit semenii şi animalele în aceeaşi măsură, dînd ultimul bănuţ pentru cei aflaţi la greu. Cine mă cunoaşte, mă va crede cînd afirm cu toată convingerea că l-am respectat şi, în acelaşi timp, l-am iubit, cu atît mai mult cu cît am avut multe de învăţat, impulsionîndu-mă în mod tacit, să-mi continui studiile. Ar trebui ca tînăra generaţie să urmeze exemplele demne de urmat ale acestei personalităţi contemporane de marcă. Pentru noi, patrioţii, Vadim Tudor încă trăieşte prin ceea ce am moştenit de la el: sinceritatea, dreptatea, cinstea, dragostea pentru Ţară şi pentru Neamul Românesc. Ne vom aminti veşnic de acest om de o valoare inestimabilă recunoscută atît pe plan intern cît şi la nivel internaţional.

Marcelina Pătraşcu

Lector universitar dr. în Istorie

Clipa numită Vadim – sau despre trăirea vieţii ca sens

in Polemici, controverse

Motto:

„Vreau o clipă

Cînd toate visele mele

Sînt la o bătaie de inimă depărtare,

Şi răspunsurile depind de mine.

Dă-mi o clipă

Cînd mă-ntrec cu destinul,

Atunci, în acea clipă

Voi simţi eternitatea.

Am ajuns să fiu cel mai bun,

Vreau totul, nu am timp pentru mai puţin.”

,,One Moment in Time” – Whitney Houston,

John Bettis, Albert Hammond

 

Încep cu un truism – de la Corneliu Vadim Tudor aveai ce afla. Încerc, însă, o dialectică a trecerii lui Vadim prin timpul nostru, în general, şi prin viaţa mea, în special, şi pun întrebarea – ce nu puteai afla de la Vadim? O întrebare grea, fiindcă omul acesta ştia totul. Cel puţin asta îndrăznesc să afirm, după ce am eliminat din analiză elementele neesenţiale, trecătoare către promiscuu – adică tot ceea ce e legat de bani.

Addenda: Vadim a crezut în Dumnezeu, alegerea lui fiind cea impusă de Christos – ,,Nu poţi sluji la doi stăpîni, lui Dumnezeu şi lui Mamona”; de aceea, ca şi Christos, nu a acceptat ca Templul, casa lui Dumnezeu, să fie pîngărit – şi a folosit biciul; România a fost Templul lui Vadim – şi a folosit biciul cuvîntului.

Alegerea sinceră, deplină, a Căii l-a dus în paradisul celor consideraţi nebuni sau blasfemiatori, adică al acelora pentru care Adevărul nu se constituie în capete de acuzare, ci în viziune asupra Vieţii.

Vadim a iubit oamenii de spirit – pentru el, a ,,băga în cerneală” era sinonim cu a-l provoca pe respectivul, a-i da o şansă la demostrarea măiestriei, în duelul minţilor ascuţite. De fapt, cei care i-au fost duşmani sinceri nu ştiu ce prieten adevărat au pierdut.

Vadim a citit, a văzut, a ascultat şi, în final, a dat sens – sensul său, evident – societăţii, politicii, culturii. Vadim a trăit pentru a da sens.

Am mai scris-o – politica nu a fost pasiunea lui Vadim. Creaţia culturală a fost avatarul sufletului său. Politica a abordat-o ca obligaţie morală a unui patriot autentic, o datorie pe care a considerat că o are faţă de ţară, faţă de români. Vadim a reuşit să creeze un partid, în oarecare măsură după spiritul său, un partid în care oamenii de cultură au avut o importanţă majoră şi s-au bucurat de un respect fără egal în ,,democraţia” banului.

S-a folosit adesea sintagma că este o fantomă/epavă comunistă. Cauţionînd metaforic ponegritorii, e normal ca, pentru un emul al prozaicului capitalist, al epocii care şi-a distrus întrega flotă, orice corabie care încă pluteşte să fie catalogată drept epavă comunistă. Extrapolînd, pentru aceeaşi generaţie, care trăieşte prin şi în promiscuitatea mediatizată, orice personalitate care promovează cultura autentică şi valorile naţionale să fie un Olandez Zburător… Stînd, însă, în faţa unei oglinzi a propriei onestităţi, poate ar fi bine să ne gîndim dacă nu cumva fiecare insultă adusă unui om al destinului este o recunoaştere a propriei neputinţe de a înfrunta examenele propriei vieţi. Iată cum, vrînd-nevrînd, am intrat şi în zona promiscuă. Da, alunecarea în România mică de azi încearcă să facă uitată România mare, de ieri…

Nu am scris aici despre dragostea lui Vadim pentru Eugen Barbu sau Zaharia Stancu, pentru Richard Wagner sau Ceaikovski, de emoţia unică a recitării poeziilor lui Esenin, de subtilitatea pe care îi plăcea să o găsească în Balzac… Eminescu a fost zeul unui Vadim păgîn, dacă ar exista aşa ceva, iar Pantheonul i-ar cuprinde pe Dostoievski şi Goethe, Beethoven şi Napoleon… Viaţa efemer-eternă a lui Labiş, cumpăna lui Bacovia, voltele poetice ale lui Minulescu sau ale lui Păstorel, minunatele melodrame ale copilăriei lui Teodoreanu, ori sensibilitatea senectuţii patriarhale a lui Arghezi, frămîntarea orgolios-altruistă a lui Păunescu, Nichita sau Fănuş… de fapt, ce nu a trăit Vadim?

Lumea misterioasă şi incitantă a studiilor oculte – ca şi Eminescu, Vadim a dezvoltat o pasiune pentru sanskrită, pe care o considera limba fundamentală de unde se trag toate celelate limbi. A intrat  în dialog cu spiritualişti, cu ocultişti, doar pentru a afla şi a cuprinde, fără a fi zdruncinat în convingerile sale creştine. În mod straniu, 28 noiembrie, ziua naşterii lui Vadim este şi a lui William Blake, cel care a ,,văzut” cel mai bine şi a desenat lumea Paradisului pierdut, iar data morţii, 14 septembrie, destăinuie întîlnirea cu Dante, părinte al poeziei şi călător printre tărîmurile fără timp.  Fără timp…

Da, toată viaţa, Vadim a reclamat un singur duşman – timpul. Am înscris pe fruntea acestui umil, dar drag portret o strofă dintr-un manifest al muzicii universale. Un cîntec a cărui trăire mă face să cred în nemurire; cred că acele cuvinte ar putea fi epitaful vieţii lui Vadim – „Vreau totul, nu am timp pentru mai puţin”.

Poate că, dacă aş fi complet sincer, ar trebui să ridic mîinile şi să mărturisesc: e imposibil să înţelegi un om al destinului, dacă nu eşti, la rîndu-ţi, un om al destinului. Îmi vine în minte o motivaţie pe care unul dintre modelatorii spirituali ai lui Vadim i-o găseşte altui model al său – Eugen Barbu – „Măştile lui Goethe”: ,,Durerea capătă, pentru el, un sens. Înţelege gustul vieţii interioare şi al concentrării. Ceva din vechea superficialitate moare acum. Numeşte criza «cel mai fericit eveniment al vieţii mele»”. Cît de bine înţelegerea maeştrilor i s-a potrivit lui Vadim, ucenicul, pentru a deveni un maestru!

Trebuie să răspund, însă, la întrebarea de început – ce nu puteai afla de la Vadim? Iată răspunsul: nu ai aflat despre fiinţe pe care să le ignori, nu ai aflat despre oameni, gesturi, detalii pe care să nu le observi, cărora să nu le dai atenţie, despre viaţă care nu merită iubită sau urîtă, despre semeni care să nu treacă prin clipe de laudă sau dispreţ şi ceartă. De la Vadim nu puteai afla despre ceva căruia sau căreia nu merită să-i dai şansa unui sens.

Viaţa lui Vadim a avut şi a dat sens. Vadim este un sens.

DRAGOŞ DUMITRIU

Tristă aniversare…

in Polemici, controverse

Scriu aceste rînduri într-o frumoasă zi de toamnă aurie, la începutul lunii lui Brumar, lună în care s-a născut Corneliu Vadim Tudor. E păcat că Tribunul nu a mai apucat ziua de 28 noiembrie, data la care, în urmă cu 66 de ani, s-a ivit pe acest pămînt, cu misiunea de a încerca să facă bine oamenilor şi să schimbe ceva din ,,orînduiala cea crudă şi nedreaptă”, cum o numea genialul Mihai Eminescu. El şi-a făcut datoria atît timp cît i-a permis Dumnezeu, care, se pare că l-a vrut la dreapta lui, mult prea devreme, spunem noi. Acum se odihneşte, în sfîrşit, după atîtea zile şi nopţi de trudă şi chin pentru slujirea României, a poporului din mijlocul căruia a apărut: izvor de apă vie, rîu neliniştit, apoi, fluviu dezlănţuit şi devastator pentru lichele şi canalii, şi pentru toţi trădătorii ţării. El s-a dus în pămînt, dar spiritul lui este viu, trăieşte. ,,E aici, cu noi, alăturea de noi, şi cu cei ce-or veni după noi”.

GEORGE MILITARU

Oglinda libertăţii (4)

in Polemici, controverse

Cînd l-am văzut pe reprezentantul F.M.I dansînd cu pantofii cu talpa găurită, într-un restaurant de fiţe din Sinaia, nu ştiu de ce mi-am amintit un episod din copilăria mea. Mama gătea cele mai gustoase bucate. Dar nu mă tentau. Mă gîndeam la vecinul nostru – un  fierar – care avea o singură cameră plină de copii şi atelierul de fierărie. Uneori, la ora prînzului, luam din prăvălia noastră bomboane şi ciocolată şi mergeam la vecini. De obicei, „nimeream” cînd mămăliga aburea, pe masă, avînd o aromă dumnezeiască. Nevasta fierarului turna lapte fierbinte într-un castron mare, punea o bucată bună de mămăliga, dădea fiecărui copil o lingură de lemn şi toţi dădeau năvală la castron. Vecina ştia că mă duceam la ei pentru a „plescăi” împreună cu copiii şi îmi dădea şi mie o lingură. În cîteva minute, nu mai era nici urmă din mămăligă! Atelierul fierarului mă fascina. Avea tot felul de unelte, cuie, şaibe, dar şi potcoave pentru cai, lanţuri, un fel de cuptor cu jar în care înroşea fierul pentru a~l putea modela, suflînd în foale ca să aţîte focul. Îmi plăceau ciocanele. Avea multe, mai mari, mai mici, dar unul dintre ele era imens. I-am spus fierarului că acesta din urmă mă speria, că-mi era teamă să nu-mi cadă pe picioare şi să-mi strivească degetele. Mi-a răspuns că acela nu era un ciocan, era un BAROS…Nu-mi dau seama ce asociere am făcut între reprezentantul FMI şi imaginea BAROSULUI din fierărie. Creierul uman este ciudat, împleteşte timpul cu faptele şi apoi le scoate la lumină… Uitasem cu desăvîrşire de vecinii mei din copilărie. BAROSUL m-a emoţionat atunci, dar acum mă irită. Pentru că am ţinut, mereu, „capul plecat să nu-1 taie sabia”… Încercînd să pătrunzi dincolo de marginile destinului tău, alergînd de la o speranţă la alta, vîrtejul pămîntului te ameţeşte şi te aruncă în panorama timpului limitat la rumba vieţii şi a morţii. Totul e o amăgire, o nebunie… Întorcîndu-mă în timp, îmi amintesc cu nostalgie de anii copilăriei, cînd erau 4 anotimpuri care aveau tot „respectul“ unul faţă de altul. Vara era vară, iar toamna – toamnă. În ţara noastră nu erau drogaţi, nici împuşcături pe stradă, nici hoţi (de rang înalt), nici mafioţi, nici păduri defrişate, nici terorişti şi, mai ales, laptele era lapte, carnea – carne, iar grîul avea bobul auriu. Apa nu era poluată, medicamentele nu erau contrafăcute. Existau stima de sine şi respectul reciproc, care au dispărut cu desăvîrşire. Astăzi, pe muntele defrişat şi stîna s-a „modernizat”, devenind doar un surogat, stăpîn fiind U.E., brînză bună nu mai E. Fluierul nu mai doineşte peste a munţilor creste, oile ascultă muzică populară pe lungimi de undă. Trecutul, prezentul şi viitorul sînt ale tuturor. Trecutul însă nu mai revine, viitorul este incert, clipa prezentă este portocalie, dar fără aroma portocalei, ci doar a cojii amare. Iar CRIZA MONDIALĂ este ca „un pendul ce anunţă 30 de războaie într-o lună“, în care facturile pun stăpînire pe existenţa noastră, de ajungem să ne  punem  întrebarea: de ce, oare, ne amintim de Moromeţi? Marin Preda, unde eşti? Preţurile cresc, dobînzile scad, vai şi amar de noi. Dar  toate astea nu-s pentru toţi, că-n ţară mai sînt şi hoţi „cocoţaţi” pe scaunul domnesc, îngropaţi în euro şi dolari, tronînd în vile cu piscine şi cu „mormane“ de bani în bănci străine… Judecăm trecutul, judecăm prezentul, dar nu facem nimic pentru viitor, care, în mod cert, ne va judeca aspru. Nu e greu să scrii o istorie a omenirii, pentru că actorii care şi-au jucat rolurile în timpurile respective au dispărut, iar cei care i-au aplaudat fac parte din trecutul îndepărtat şi părerile actuale nu îi mai supără. E greu, însă, să fim sinceri cu faptele contemporanilor, pe care fie le respingem, fie le aprobăm, pentru că nu sîntem în stare să le expunem fără părtinire. Rămîn foarte multe de făcut pentru a nu mai exista prăpastia dintre bogaţi şi săraci, primii trăind în „lumea lor, cu capu-n nori“. Acum, la noi, este la modă condamnarea comunismului, un sistem care nu a depins de voinţa poporului, ci a fost impus de MAI MARII LUMII. Prezentul nu vede „bîrna din ochii săi, ci paiul din ochii trecutului“. Unii, destul de puţini, au acumulat averi uriaşe, alţii – majoritatea – îşi duc traiul de la o zi la alta. Nu pentru că sînt leneşi,  ci pentru că nu au un loc de muncă. Blocajul financiar premeditat a condus la închiderea întreprinderilor şi  la aruncarea pe drumuri a salariaţilor. Salariile au fost reduse, pensiile – ciuntite, pensionarii  au devenit, din nou, generaţia de sacrificiu, deşi au sperat că nu vor mai trece prin vremuri atît de grele. Ba, mai mult, după opinia unora, ei  „ar cam trebui să  iasă din sistem“. Sînt aruncate vorbe grele  împotriva unor persoane care în regimul comunist au avut funcţii importante. Dar ei n-au slujit comunismul, au slujit ţara, o ţară care îi avea în coastă pe „craii de la Răsărit“, şi care ne-au împins spre Apus. Cum vor fi judecaţi cei din prezent pentru dezastrul de azi, care a dus la sărăcirea poporului şi la emigrarea atîtor persoane în ţări străine, pentru o bucată de pîine? Din privirea plină de duioşie a oamenilor, doar două sentimente răzbat: durerea şi frica de necunoscut, simbolul groazei care ne modelează fără s-o înţelegem în toată deplinătatea ei. Poate de aceea sîntem un popor atît de supus. Dacă Ceauşescu ne-a închis graniţele, ne-am plimbat doar prin „curte“; dacă Băsescu ne-a tăiat salariile şi pensiile, ne-am resemnat. Concluzia? E una singură! NU ŞTIM SĂ TRĂIM, îi lăsăm pe alţii SĂ TRĂIASCĂ BINE, pe spinarea noastră cocoşată de tot felul de privaţiuni alimentate doar de promisiunea că „vom mai primi o sută de lei“.

(va urma)

LILIANA TETELEA

George Enescu – Portret

in Polemici, controverse

Motto: ,,Am început prin a învăţa” – George Enescu

 

La vîrsta de 5 ani, copilul-minune din Liveni a fost însoţit de tatăl său la Iaşi, unde a avut loc prima întîlnire cu profesorul-compozitor Eduard Caudella (1841-1924). Încurajat de aprecierile acestuia, Costache Enescu s-a întors acasă, decis să-i acorde fiului său cele mai bune condiţii de studii preşcolare, în vederea următoarei întîlniri cu E. Caudella, stabilită să aibă loc 2 ani mai tîrziu. Astfel, micuţul George a avut-o ca educatoare, pînă la vîrsta de 8 ani, pe Lydie Cèdre, o femeie cultă, cu studii superioare de muzică, pictură şi lingvistică, de la care acesta a învăţat să scrie, să citească, să cînte la pian, să colecţioneze timbre poştale şi să vorbească limba franceză. De subliniat că primele compoziţii pentru pian la 4 mîini, copilul George le-a scris de timpuriu, spre a le cînta împreună cu L. Cèdre. Educatoarea venită din Franţa a fost ca o mamă pentru el, iar pentru părinţii lui, ea a devenit o adevărată membră a familiei. Lydie este aceea care îi inventează numele de alint ,,Jorjoe”, crezînd că micuţul poartă 2 nume îmbinate, ca la francezi: Georges (Jorj) şi Jacques (Joe). Plecînd la Viena cu copilul de 7 ani, ea a preluat rolul de ,,mamă”. Rămasă singură cu George într-un oraş mare, cu o tradiţie artistică şi educaţională de secole, aşa cum era capitala Imperiului Austro-Ungar în Secolul al XIX-lea, domnişoara Lydie s-a ataşat cu multă dragoste de sufletul băieţelului, venit dintr-un sat uitat de lume, din străfundurile Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfînt. La 8-9 ani, micul George merge la diverse spectacole de operă şi vizitează muzee, avînd-o ca îndrumătoare pe îndrăgita lui educatoare-mamă. Lydie Cèdre nu numai că l-a instruit pe copilul Enescu în tehnica pianului de începător, dar l-a acompaniat, acasă, şi în piesele mici pentru vioară. La vîrsta de 10 ani, după despărţirea de L. Cèdre, copilul Enescu îi scria acesteia, din Viena, o epistolă în limba franceză (10 mai 1891), în care îşi exprima sentimentele de recunoştinţă: ,,Nu fiţi îngrijorată că am să vă uit. Toată viaţa mea am să mă gîndesc la dvs. şi la bunătatea pe care mi-aţi arătat-o… La revedere, scumpa mea domnişoară. Elevul dvs., care vă iubeşte din tot sufletul. G. Enescu”. După 3 ani, în 1894, L. Cèdre i-a recomandat lui George prima gazdă pe care acesta a avut-o în Capitala Franţei, unde el urma să-şi continue studiile.

Un moment de mare rezonanţă în viaţa lui Enescu a fost acela în care, la 17 ani, a susţinut primul său concert de vioară, la Atheneul Român, sub privirile Reginei Elisabeta. De asemenea, la 1 martie 1899, sub înaltul patronaj al Regelui Carol I, avea loc prima audiţie a ,,Poemei Române”, interpretată de autor, tot la Atheneu. Pentru tînărul Enescu, aceasta avea să rămînă cea mai importantă seară din viaţa sa. Nu doar pentru că, atunci, a fost ovaţionat de cei mai de seamă oameni ai momentului, sau pentru că, în onoarea sa, însuşi ministrul Spiru Haret a dat o recepţie în luxoasele saloane ale Hotelului ,,Continental”, ci şi pentru că avea s-o cunoască pe femeia vieţii lui, Maruca. De altfel, întrebat fiind, la un moment dat, cum priveşte el sentimentul dragostei, G. Enescu a mărturisit: ,,Pentru mine, a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv”.

La vremea întîlnirii celor doi, visurile romantice ale Marucăi, pe atunci, doamnă de companie favorită a Reginei Elisabeta, se ruinaseră. La 19 ani, Maruca Rosetti Tescanu căpătase titlul de prinţesă, prin căsătoria cu prinţul Mihail Cantacuzino (cu 12 ani mai în vîrstă decît ea). Pentru că nu aveau nimic în comun, cei doi erau parteneri într-o căsnicie liberă, fiecare avînd propria viaţă intimă – un mod de convieţuire pe care prinţul i l-a impus soţiei sale. Maruca era o femeie frumoasă, impecabil îmbrăcată, şi se învîrtea în cele mai înalte cercuri ale societăţii. Era inteligentă şi una dintre cele mai culte tinere de la Curtea regală. Educat în spirit conservator, George Enescu este uimit de farmecul tinerei prinţese şi se îndrăgosteşte de ea fără speranţe. Cînd muzicianul îi este prezentat, Maruca îl laudă ca pe un ,,copil drag” şi, cu aceasta, conversaţia lor se încheie.

După mult timp, prinţesa Maruca povesteşte, în memoriile ei, felul în care a început marea lor dragoste, ce avea să reziste o jumătate de secol: ,,Întîlnindu-mă, G. Enescu găsise un port pentru inima lui, înnebunită de singurătatea din mijlocul mulţimilor şi al lumii mondene pe care le frecventa datorită carierei sale. (…) Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu el mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică, odată cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strîngere de mînă”. Aceste mărturisiri parcă nu ar spune totul despre omul, compozitorul şi interpretul genial G. Enescu, dacă nu am relata şi unele gînduri dedicate acestuia, într-una din sutele de cărţi scrise despre autorul ,,Poemei Române” (puţini oameni ştiu că această compoziţie a fost Imnul României pînă în 1947, la abdicarea Regelui Mihai).

În cartea ,,Gînduri închinate lui Enescu”, Doru Popovici, renumitul muzicolog şi autor de portrete ale unor mari artişti, ne spune: ,,Muzica enesciană constituie un moment important în dezvoltarea artei sonore universale. Enescu este un simbol al geniului creator al acestor pămînturi şi al acestui popor… Erudiţia sa avea un caracter umanist, şi de aceea arta sa a oferit o noţiune plastică popoarelor lumii asupra capacităţii lor de a-şi făuri visurile cele mai îndrăzneţe… Fenomenul Enescu s-a cristalizat, azi, pentru a vorbi, în adevăratul sens al cuvîntului, de tradiţia Enescu, tradiţie care a fost şi care continuă să fie preluată în mod creator, sub cele mai felurite aspecte, ţinînd fie de domeniul muzicologiei, fie de cel al creaţiei sau al artei interpretative”.

Iată şi o altă apreciere, de prin anii ’60, aparţinînd domnului Ştefan Nicolaescu: ,,… Sinteza dintre Orient şi Occident: aceasta a fost calea lui G. Enescu. Opera sa afirmă sinteza realizată în «spiritul timpului» – adică în spiritul tendinţelor universale, din arta epocii în care a trăit – dintre cultura muzicală românească (în primul rînd, populară, dar şi cea cultă) şi marea cultură simfonică europeană. Enescu a trebuit să inventeze procedee noi în exprimare, un limbaj muzical nou, care să permită confluenţa unor culturi, pînă atunci, independente, şi care a însemnat atît universalizarea culturii muzicale româneşti, cît şi conturarea unui chip nou al artei universale, a unei noi posibilităţi umane de comunicare, de regăsire şi de cunoaştere”.

Al. Vlahuţă – Însemnări: ,,Aseară am fost la Atheneu: concert. Enescu, făcînd ce vrea cu vioara, şoptind, suspinînd, plîngînd, rîzînd”.

Grigore Ventura: Notă datînd din 1895: ,,…Enescu e menit a fi nu numai un interpret de frunte, dar şi un creator. El este, după mine, un ales al muzicii şi care, în calitate de compozitor, va face onoare neamului”.

Iar inegalabilul Tudor Arghezi, în articolul ,,Un jubileu de laudă”, ne incită cu dulcile sale ironii stilistice: ,,Maestrul Enescu, aşa cum i se zice, verbal şi în scris, lui George Enescu, împlineşte vîrsta de 50 de ani, şi presa îl sărbătoreşte. Iar melancolia, aparentă pe fruntea cu lauri de hîrtie de ziar a marelui maestru lăutar, se va simţi mîngîiată de închinăciunea greierilor negri ai rotativei mîzgîlite… Firul de aţă de mătasă, G. Enescu şi l-a purtat deosebit de urzeala generaţiei, din care şi l-a scos afară. Precocităţile speciale ale muzicii fac dintr-un copil de 4 ani un magistru şi-l ridică, de crud, în furia vieţii. Harul auzului melodic nu-i dăruit oricui, ca să fie scurtată vioara, şi lăuta să se însoţească din hor (corn) sau clavecin. Natura toată şi zeii toţi abia au putut să dea naştere unui singur Pan, care a colindat mii de ani, căutîndu-şi perechea… Casa noastră de lut poros nu s-ar putea ridica mai sus decît a lăsat fragilitatea urechii, printre steaguri şi vîrfuri de lănci, ca să închine un strop de aur rece, în gloria celui mai consacrat”. Şi aceasta o zicea nemuritorul maestru al slovei despre Enescu, în 1931. Mă întreb, însă: ce ar fi zis acum, Arghezi, după recentul Festival Internaţional ,,George Enescu”, de la Bucureşti, eveniment care s-a bucurat de prezenţa a 3.000 de artişti din întreaga lume?

ANTON VOICU

„Compunînd Prometeu“

in Polemici, controverse

Mitologia Antichităţii eline reprezintă, pentru omul modern, însumarea în simboluri de mare universalitate a unei gîndiri de proporţii uriaşe. Ea sintetizează şi transpune în aria culturii europene milenii întregi de frămîntare spirituală. Şi este interesant de constatat cum „redescoperirea” acestui univers spiritual urmează grade diferite de înţelegere şi de interpretare.

Renaşterea şi barocul au interpretat mitologia greacă sub semnul unei revelaţii protestatare, văzînd-o ca pe o descătuşare din dogmele rigide ale secolelor anterioare. Însă înţelegerea simbolului, a abstractizării cu vigoare generalizatoare, a trebuit să mai parcurgă cîteva etape decisive pînă în zilele noastre.

Figura demiurgului Prometeu, la fel de legat de slăbiciunile oamenilor ca şi de forţa magică a celor nemuritori, a fost, fără îndoială, un subiect ideal pentru artă. Poziţia sa mediatoare (asemenea unui Hercule, sau a fiinţelor-simboluri situate la hotarul dintre real şi ireal) a folosit, deopotrivă, scenelor pastorale şi idilice ale Secolelor XVII şi XVIII, ca şi patosului romantic, sau extazului impresionist de la finele secolului XIX. La Beethoven găsim o adevărată obsesie pentru ceea ce era numit, în accepţiunea timpului său, „mitul” prometeic. În buletinul lui Salvatore Vigano, imortalizat prin muzica Titanului, facem cunoştinţă cu un Prometeu „graţios” care – asemenea lui Amphitrion – însufleţeşte statuile prin muzică. Este, poate, un început de simbolizare, prin viziunea „focului sacru” muzical. O simbolizare care va cunoaşte, un secol mai tîrziu, frămîntarea înnoitoare a armoniei lui Skriabin, de data aceasta, o „obsesie” de altă natură, mai elevată, statornicind în istoria muzicii contemporane acordul numit – pe drept cuvînt – „prometeic”.

În felul acesta, înţelegerea contemporană a „mitului” a făcut un pas hotărîtor înainte. Transpunerea scenică a lui Fauré, deşi încă puternic îngrădită de gustul şi manierele postromantismului, cuprinde, însă, germenele unei noi viziuni: Prometeu – omul, renegat al crepusculului olimpic, eroul uman al marilor prefaceri. Or, toate acestea necesitau o serioasă reconsiderare a elementelor de limbaj muzical, a formelor de exprimare şi interpretare a ceea ce trebuia să fie teatrul muzical contemporan. Dacă putem vorbi de „formule”, atunci încercările Secolului XX s-au oprit cu precădere asupra operei-oratoriu, un gen care – prin concizia sa – permite reliefări viguroase, construcţii precise de formă, conturări structurale reprezentative.

Opera ,,Prometeu”, pe care am compus-o, conţine un scurt preludiu orchestral, care expune nucleul tematic al întregii muzici – un material care va cunoaşte, pe parcurs, cele mai variate transformări structurale şi de nuanţare, caracteristice dramei.

Primul tablou ne dezvăluie frămîntările aceluia care, ca semizeu, este sortit să aparţină universului olimpic, cu toate plăcerile sale – dar care, prin natura-i umană, vrea să sufere alături de semenii săi de la poalele Eladei. Atmosfera este olimpiană, realizată prin adevărate „adieri” sonore (harpă, celestă, coarde ţinute), învăluind un decor voit simbolic, în care se va naşte ideea marelui „rapt” – acel foc divin care, după versurile poetului, „va chema toţi oamenii la viaţă”.

Temătoare, nimfa Eromeni urmăreşte frămîntările bărbatului iubit, intuind nenorocirile ce se vor abate asupra aceluia care îndrăzneşte să se împotrivească zeilor: ,,La sînul meu, şi totuşi mi-eşti aşa departe,/ Oare vreo gîndire străină ne desparte?”. Neliniştea culminează într-un moment de intensitate lirică, degajînd dramatismul atmosferei. Este tocmai fundalul de deplină eficienţă pentru apoteoza simbolului prometeic: trezirea Pămîntului din somnu-i fără vise, transformarea întregii omeniri într-o generaţie de demiurgi.

Odată cu tabloul 2, pătrundem în atmosfera grotescă a „consiliului divin”. Se relevă jelania lui Hephaistos, căruia i s-a furat focul sacru.

Apariţia lui Zeus este marcată la fel de grotesc, printr-un cor mixt – zei şi zeiţe – în care vocile dublate reprezintă sonoritatea voită a unei măreţii lipsite de substanţă. Judecata este severă şi confruntarea, dramatică. Ea exprimă simbolul confruntării a două concepţii mari, concentrate, aici, în fiinţa a două personaje ale acţiunii. Cu şi mai multă strălucire revine tumultul viziunii prometeice din tabloul anterior; dar, de data aceasta, descătuşarea afirmării o înalţă pe culmile conflictului.

Ultimul tablou ne înfăţişează – în ambianţa aceleiaşi simplităţi simbolice a tabloului prim – ispăşirea semizeului care îndrăzneşte să trezească omenirea. Durerea celui înlănţuit este, însă, plină de seninătate – în glasul său cîntă natura, idealul, libertatea.

Reîntîlnim, ca structură, în această temă elementele începutului – însă într-o ipostază nouă: după frămîntarea expunerii iniţiale şi după dramatismul conflictului din tabloul al doilea, motivele înveşmîntează, aici, seninătatea unei împliniri pătrunse de un amestec de bucurie şi de durere. Ultimele cuvinte ale lui Prometeu reflectă seninătatea în faţa sfîrşitului, acea lumină care coboară şi în sufletul Oedip-ului enescian.

Tipologia acestei lucrări conduce la momentul vechiului madrigal dramatic italian, care nu a fost încă îndeajuns exploatat în muzica contemporană… Dacă Monteverdi nu ne-ar fi lăsat decît cele 3 madrigale dramatice (,,Tancred şi Clorinda”, precum şi supradimensionatele ,,Orfeu şi Euridice” şi ,,Încoronarea Popeii”) ar fi fost suficient ca el să intre, la loc de frunte, în Istoria muzicii universale. Şi nu este întîmplător faptul că şcoala contemporană italiană (Petrassi, Dallapiccola, Nono) a reluat, cu noi sensuri, acest madrigal dramatic.

Ca admirator al culturii italiene, am căutat să actualizez acest sens în operele mele – desigur, însă, de pe poziţia unui compozitor român.

Am adaptat piesa academicianului Victor Eftimiu la opera-oratoriu Prometeu, menţinînd scheletul original al tragediei; am socotit că, din punct de vedere muzical, este bine să continui în mod creator moştenirea enesciană, urmărind să realizez o sinteză între mijloacele noi de expresie ale artei contemporane şi străvechiul filon folcloric românesc. Am evitat „romantismul disperat” şi „expresionismul”, preferînd o atitudine clasică asupra tragicului, aproape optimistă, cu un permanent echilibru. Principiul componistic, de a încadra opera în ample forme simfonice – în cazul de faţă, sonată, scherzo, passacaglia -, l-am preluat de la Alban Berg care, în geniala sa operă Wozzeck, a avut, desigur, o influenţă covîrşitoare asupra discursului muzical din opera zilelor noastre. Am dorit ca lucrarea mea să reprezinte un imn dedicat luptei omului spre mai bine şi, sub acest aspect, flacăra aprinsă a legendarului Prometeu constituie un simbol etern, simbolul celui care va rămîne – după cum spune Marx – „cel mai mare sfînt şi martir din calendarul filozofic al omenirii!”.

DORU POPOVICI

PROSTIA LUI STALIN – EŞECUL LUI PUTIN

in Polemici, controverse

S-a spus şi se mai spune despre I.V. Stalin că a fost un mare strateg şi viclean politician, care la Conferinţa de la Yalta, din 4-11 februarie 1945, a reuşit să-i păcălească pe Roosevelt şi Churchill şi să instaureze o nouă ordine mondială… În realitate, nu a păcălit pe nimeni. Aliaţii atlantici, săturaţi de războiul cu Germania hitleristă, s-au folosit de Armata Roşie drept carne de tun pentru ocuparea Berlinului şi la provocările lui Stalin au răspuns prin Planul Marshall şi politica economică şi militară a Cortinei de Fier, declanşînd războiul rece, cursa înarmărilor şi teroarea atomo-nucleară, prin bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki. Cum au răspuns Stalin şi URSS la aceste acţiuni bine dirijate de SUA şi Europa Occidentală?… Prin aceleaşi metode utilizate înainte de atacul fascist împotriva URSS, din 22 iunie1941, adică: propagandă mincinoasă, teroare la nivel maxim, crime politice, lagăre de muncă forţată, simulacru de justiţie, dirijism economic în favoarea aparatului de stat represiv şi birocratic, exploatarea la sînge a muncii salariate, construcţii megalitice, dar mai ales prin învrăjbirea naţiunilor aşa-zise socialiste cu cele rămase în Lagărul imperialismului anglo-franco-american, care, după opinia bolşevică, era muribund şi în putrefacţie… După zeci de ani de confruntări, Imperialismul în cauză, folosindu-se şi de Calul troian Gorbaciov, în anul 1989, a dat lovitura de graţie sistemului mondial socialist. Astfel, teoria stalinistă a omului de tip nou, pritocită de propagandistul lui Stalin, Andrei Jdanov (1896-1948), s-a dovedit a fi un fiasco, la fel ca multe alte bazaconii puse la cale de dictatorul de la Kremlin şi de acoliţii săi. În primul rînd, el, Stalin, a fost orice, dar numai om de tip nou nu! Răspopit, spărgător de bănci, conducător bolşevic sîngeros în Războiul civil, la Ţariţîn, conducătorul URSS şi al PCUS (1922-1953), dictator cumplit, care şi-a înlăturat adversarii prin crime oribile, cu o viaţă de familie dezordonată, care a dus la eliminarea fizică a soţiei sale, Nadejda Aleluieva,  şi un îmbătrînit în rele prin siluirea celor mai frumoase şi celebre artiste sovietice, vezi cazul Liubov Orlova, interpreta cîntecului „Şiraka strana maia rodnaia…“, în traducere liberă însemnînd „Marea mea patrie în care m-am născut“… Dar de ce îi plăcea lui Stalin aşa de mult acest cîntec naţionalist, tocmai lui, care voia să apară în ochii lumii ca un internaţionalist proletar? Răspunsul îl aflăm în politica externă a URSS din anii 1939, 1940 şi 1941. Folosindu-se de gogoriţa Revoluţiei mondiale comuniste, care era gata să izbucnească în condiţiile agravării relaţiilor dintre marile puteri capitaliste, Stalin a apreciat că sosise momentul ca, prin mijloace diplomatice şi militare, să-şi pună în aplicare planul de refacere a graniţelor fostului imperiu ţarist în cadrul URSS. Totul a început prin semnarea înţelegerii de neagresiune între Germania nazistă şi URSS, la Kremlin, în prezenţa lui Stalin, la 23 august 1939, aşa-numitul Pact Ribbentrop-Molotov. Conform acestei înţelegeri, Hitler a atacat Polonia la 1 septembrie 1939, declanşînd al II-lea război mondial, iar Stalin a atacat statul polonez la 17 septembrie 1939, desfiinţîndu-l, prin încorporarea teritoriilor estice poloneze la RSS Belarus şi RSS Ucraina. Prin această acţiune, Stalin s-a dovedit, pe termen lung, un prost politician, deoarece a amestecat populaţii diferite catolice şi ortodoxe, care, sute de ani, s-au urît reciproc şi consecinţele istorice se văd astăzi în războiul civil din Ucraina, declanşat de fasciştii catolici ucrainieni în februarie 2014, cu sprijinul CIA. Dar Stalin nu s-a oprit din paranoia lui şi, la 30 noiembrie 1939, a atacat Finlanda, cu intenţia de a o anexa la URSS. Războiul de iarnă ruso-finlandez (1939-1940) a fost un dezastru pentru Armata Roşie, comandată prosteşte de K.E. Voroşilov. Sute de mii de morţi şi nici o victorie notabilă. Mareşalul finlandez Mannerheim i-a servit o lecţie usturătoare lui Stalin, pe care, în paranoia lui, dictatorul de la Kremlin nu a înţeles-o. În cele din urmă, schimbîndu-l la comandă pe Voroşilov cu Mareşalul Timoşenko, URSS, stat agresor, a obţinut un tratat de pace cu Finlanda, prin care i-a smuls acestei ţări nordice, regiunea Karelia, din apropierea Leningradului… asigurînd, în acest fel siguranţa strategică a oraşului lui Petru cel Mare, cu preţul pierderii prieteniei paşnicului popor finlandez. Pe termen lung, criza finlandeză din 1940 a fost iarăşi o mare prostie din partea lui Stalin. Astăzi, în condiţii total schimbate, Finlanda, stat membru al UE şi al zonei euro, ţine seama de conflictul diplomatic dintre Federaţia Rusă şi NATO, cauzat de criza ucrainiană, face pregătiri de război?! În acest fel, frontiera finlandeză, dintr-una a convieţuirii paşnice cu Federaţia Rusă, a devenit una a nesiguranţei şi o ameninţare potenţială la adresa bazelor militare ruseşti de la Murmansk şi Arhanghelsk. Dar în anul de foc 1940, Stalin nu gîndea la viitor, ci cum să mai facă noi rapturi teritoriale, în timp ce la Kunţevo, Liubov Orlova îi şoptea la ureche cîntecul „Şiraka strana maia rodnaia“. Prilejul de a lărgi graniţele URSS a venit imediat în primăvara şi vara anului 1940. La 10 mai 1940, trupele germane au atacat Belgia neutră şi au surprins armata engleză şi pe cea franceză, care au scăpat de distrugere prin retragerea rapidă la portul Dunkerque. Nemaiavînd soluţii de continuare a războiului, Franţa capitulează la 10 iulie 1940. După acest succes imens, Hitler nu mai are decît un singur duşman serios, Anglia! Pentru a pregăti debarcarea în insulele britanice, aviaţia germană declanşează războiul aerian împotriva RAF. La concurenţă cu Hitler, Stalin încalcă grosolan dreptul internaţional şi, în 18 iunie 1940, anexează Ţările Baltice: Estonia, Letonia şi Lituania, pe care le transformă în republici sovietice. Şi pentru ca tacîmul să fie complet, printr-un rapt teritorial, anexează la URSS, la 28 iunie 1940, regiunea Basarabia, parte a României, Ţinutul Herţa şi Bucovina de Nord, de asemenea teritoriu istoric românesc. A fost ultima mare prostie politică a lui Stalin. Pentru a-şi justifica aceste crime, gruzinul inventează minciuni, susţinînd că moldovenii nu sînt români, că vorbesc limba moldovenească, la care se potriveşte mai bine alfabetul chirilic şi, culmea vicleniei, în 1812, ei s-ar fi refugiat de bună-voie, în massă, în Imperiul Ţarist. La trecerea a 26 de ani de la evenimentele din 1989, din URSS, care prin glasnosti şi perestroika gorbaciovistă au destrămat colosul aservit Moscovei, minciunile staliniste mai au încă susţinători în Republica Moldova. Aceştia sînt încurajaţi în blasfemia lor de declaraţia lui Vladimir Putin, care consideră Pactul Ribbentrop-Molotov ca un factor pozitiv, care a amînat timp de 2 ani atacarea URSS de către Hitler. Dar aceasta este iarăşi o mare minciună, fiindcă, pe bază de documente, s-a demonstrat că Hitler nu ar fi declanşat al II-lea război mondial împotriva Vestului, dacă nu ar fi fost asigurat de Stalin în Estul Europei. Nu vrem să-i dăm sfaturi lui Vladimir Putin ce să facă şi ce să nu facă! Un fapt este însă sigur: refacerea URSS în Secolul XXI după idei staliniste nu mai este posibilă. Rămîne doar nostalgia cîntecului „Şiraka strana maia rodnaia“…

Florin Iordache

Oglinda libertăţii (3) Turnul de Fildeş

in Polemici, controverse

Ianuarie 2012. După 1989, cele două capete împuşcate s-au reîncarnat, s-au multiplicat şi stăpînesc în Palat.

Puterea, avînd la bază originea satanică a urmaşilor lui Lucifer, nu încape nici o îndoială că nu a ales credinţa creştină a Mîntuitorului Isus Christos, ci a strîns comori pe pămînt, bogăţii cîştigate necinstit, pe care le-a mistuit sufletul. Cine a citit „Istoria Diavolilor“, după Talmud, ştie că omenirea provine din îngeri şi demoni, din care s-au născut cei buni şi cei răi. Ultimii s-au instalat în Palat, promiţînd că toată lumea „VA TRĂI BINE!“. De bine ce a trăit, mulţimea, de cîteva zile, e adunată în Piaţa Revoluţiei, cere demisia Guvernului şi, mai ales, a preşedintelui, „înarmată“ cu steaguri, cu sicriu, colivă, popă, spînzurători, de care atîrnă păpuşi cu chipul preşedintelui. Bătăi cu Poliţia, debandadă, dar Puterii nu-i pasă (e vorba de ianuarie 2012 – nota red.). Ascunsă în Turnul de Fildeş, priveşte cu nepăsare vacarmul aşternut la picioarele ei, cu sfidare, neintervenind pentru calmarea spiritelor.

Piaţa Revoluţiei a devenit o imensă scenă unde, fără întrerupere, se scandează JOS! Şi se strigă lozinci emblematice, creative, emoţionante, amuzante, izvorîte din suflete chinuite.

În Piaţa Revoluţiei, printre manifestanţi s-au remarcat naistul Gh. Zamfir, actorul Mircea Diaconu. jurnalistul Sorin Roşca Stănescu, iar, din păcate, de la actorul Emil Hossu, care a spus că „indiferenţa este esenţa lipsei de umanitate“, a rămas Testamentul său pentru popor. La 2 –3 zile după manifestaţie, de pe scenă a trecut pe un alt tărîm.

Baba Iarna şi-a pus şi ea amprenta pe ţară, intrînd în drepturile ei legitime şi aşternînd un strat gros de zăpadă – bună pentru agricultură, pacoste pentru şosele.

Domnul prim-ministru a luat o lopată, a dat „exemplu“ de hărnicie, a împărţit ceai cald şoferilor şi s-a plimbat cu elicopterul pentru a vedea starea drumurilor. Păcat că n-a văzut pînă acum starea Naţiunii, în urma ciuntirii veniturilor, şi aşa destul de precare.

Pentru stăpînii vremelnici, România s-a trezit într-un vîrtej ameţitor, ecoul gîndurilor milioanelor de oameni urcînd spre Cer, pentru a opri jaful şi corupţia.

În prezent, se critică vehement perioada comunistă, inculpînd o întreagă generaţie, care a lăsat ca „zestre“ capitalismului o ţară fără datorii externe, o ţară care asigura o „bucată de pîine“ acasă, nu printre străini, o ţară care nu avea analfabeţi, ridicînd în „slavă“ prezentul care, vreme de peste 20 de ani, sub pretextul tranziţiei, a impus cele mai abjecte măsuri, menite să distrugă Industria, Comerţul Exterior, Administraţia, Justiţia, Sănătatea, Învăţămîntul, Sportul etc.

Dacă acum, în „capitalism“, ar „curge lapte şi miere“, oricine ar avea dreptul să judece perioada comunistă. Dar aşa… daţi dvs. răspunsul. Cel drept.

Democraţia din prezent seamănă cu o pisică amărîtă, care, privindu-se în oglindă, se vede tigru.

Dacă n-ar fi aşa, după 22 de ani de „democraţie“ n-ar ieşi lumea pe un ger de crapă pietrele, în Piaţa Revoluţiei, zile în şir, pentru a da jos Guvernul, care nu se mai bucură de susţinerea populaţiei.

Comentariile, făcute cu rea-credinţă de diverşi „actuali“, pe seama „epocii de aur“, nu sînt fair-play, un termen sportiv, care determină raporturile jucătorului cu coechipierii lui, dar şi cu adversarii, avînd un apetit iraţional de denigrare a adevărului, făcînd o paralelă-contrast între cele două sisteme, care par a fi două surori, vitrege, ce-i drept.

30 ianuarie 20l2. Iată ilustrată, pe micul ecran, imaginea României de azi. În dreapta ecranului, manifestanţii din Piaţa Revoluţiei, pe un ger de – 14°C, îngheţaţi de frig, dar pe care îi încălzeşte flacăra speranţei că vor reuşi să-i dea jos pe asupritori, iar în stînga ecranului – imagini alăturate – într-un restaurant de fiţe din Sinaia, „îmbuibaţii“, în fruntea cărora se afla reprezentantul Fondului Monetar în România, joacă hora, bătînd din picioare, prilej care „scoate în evidenţă“ drept martor al „sărăciei“ domniei-sale pantoful găurit în talpă. După ce Nicolae Ceauşescu a achitat toate datoriile către F.M.I. şi Banca Mondială, refuzînd să mai plătească dobînzi finanţei francmasonice, acesteia nu i-a convenit, deci masonii „nu l-au iertat“. Pentru achitarea acestor datorii, Poporul Român a fost supus la mari restricţii, dar, cel puţin, banii n-au fost risipiţi în vînt, Casa Poporului fiind una dintre martorele sacrificiilor făcute de respectiva generaţie. Acum, în „democraţie“, datoriile externe se ridică la cîteva miliarde, şi nu se ştie pe ce s-au dus banii. În buzunarele cui au intrat?

În sfîrşit, prima victorie a manifestanţilor din Piaţa Revoluţiei: primul-ministru şi guvernul său au demisionat. Dar „vraja“ care continuă să „ameţească“ România tot există…

(va urma)

LILIANA TETELEA

Spuneţi şi generaţiilor viitoare!

in Polemici, controverse

Spuneţi-le ceea ce trebuie şi voi să ştiţi: noi nu sîntem un popor de criminali! Este vorba, aici, de cei ce mint cu înverşunare în legătură cu faptul că România ar fi, după unii, a doua, după alţii, a zecea ţară din lume responsabilă de săvîrşirea Holocaustului. Adică a acelei manifestări instituţionalizate, care a dus la moartea cîtorva milioane de evrei (şi nu numai a acestora). Celor ce încă mai cred în asemenea baliverne, le atragem atenţia că sînt evenimente pe care noi le-am trăit în perioada interbelică, şi noi nu putem fi minţiţi. De aceea, este de datoria noastră să spunem adevărul despre Poporul Român, care a manifestat dintotdeauna o rară amiciţie şi deplină toleranţă faţă de minorităţile naţionale.

Ideea atacării acestui subiect ne-a venit după ce am citit, din nou, nişte articole de presă, cu privire la această minciună cutremurătoare. Ele au fost publicate la 25 august (,,Despre holocaustul în România”), la 14 şi 18 septembrie (Mesaj din New York) şi la 5 octombrie (pe Internet). Din conţinutul lor am văzut repetată şi acea minciună gogonată, cum că la noi s-ar fi comis un holocaust.

Începem cu concluziile, ca să fie clar despre ceea ce vorbim:

  1. Nu a existat nici un holocaust în România. Cititorii care întîlnesc asemenea scrieri, să ştie că nu sînt adevărate.
  2. Organele de Stat de orice categorie, pînă la implicarea Preşedenţiei sau a Guvernului, să scoată din componenţa instituţiilor Statului Român orice asociaţie sau organizaţie care susţine o asemenea idee şi s-o îndrume către ONG-uri sau alte structuri similare, care nu beneficiază de subvenţii de la stat.
  3. Ministerul Învăţămîntului să interzică folosirea manualelor de Istorie care vorbesc despre un holocaust în România.
  4. Istoricii şi oamenii de cultură care susţin o astfel de aberaţie să cerceteze cu atenţie şi responsabilitate cele declarate de noi. De unde şi pînă unde şi din ce calcule alambicate reiese că România ar avea o asemenea vină abracadabrantă? Asta, tocmai în condiţiile în care se poate dovedi că, la noi, nu a avut loc nici un holocaust şi că, la fel cum am procedat cu cei de alte etnii, şi evreii din România au fost trataţi cu prietenie.
  5. Sediile în care se comemorează victimele unor asemenea crime abominabile să fie privite cu respectul cuvenit. Dar, încă de la intrare, să fie precizate corect atît cauzele, cît şi vinovaţii.

Iată şi justificarea celor arătate mai sus. Ştiam că matusalemicul (azi) şef al organizaţiei care se ocupă cu urmărirea celor ce au comis crime grave antievreieşti, este transilvănean. Nu ştiam, însă, locul exact de unde provine. Acum am aflat că este din Sighet, deci, din zona ocupată, în acea vreme, de horthyşti, ei fiind aceia care l-au trimis, printre mulţi alţii, la Auschwitz. Din fericire, acest lucru s-a întîmplat în anul 1944, atunci cînd trupele sovietice se apropiaseră de oraş, şi care, ca atare, l-au salvat. Dar dumnealui îi acuză, fără menajamente, pe români, minţind că noi, ca popor, am fi vinovaţi de acea tragedie.

Nu avem suficient spaţiu pentru a arăta eforturile lui Ion Antonescu pentru a opri trimiterea evreilor din România în lagărele de exterminare naziste. Dar o vom face. Ne referim, pentru moment, la amintirile unuia dintre colegii noştri, începînd încă din perioada dictaturii legionare.

Mai întîi, însă, o precizare, referitoare la punctul 1. În numeroase scrieri se vorbeşte de faptul că aceia care încercau să scape de trimiterea lor la moarte (de ordinul sutelor de mii), din nordul Transilvaniei sau din Ungaria, treceau în mod ilegal graniţa care separa nordul Transilvaniei de restul României. După care erau cazaţi, după caz, la rude, prieteni, sau la cunoştiinţe. Iar cei ce nu aveau alte posibilităţi erau trimişi în lagărul de la Tîrgu Jiu, destinat antifasciştilor, care fusese creat cu scopul de a-i linişti pe fasciştii germani cu funcţii în ţară (în frunte cu ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, şi cu însărcinatul Reichului cu trimiterea evreilor la Auschwitz). De aici, aceşti oameni erau dirijaţi apoi, după posibilităţi, spre Constanţa, pentru a fi transportaţi cu nave în Palestina. De unde, o legitimă întrebare: Crede cineva că, pentru a scăpa de Auschwitz, oamenii aceştia fugeau dintr-o ţară în care se practica holocaustul într-o alta cu o politică similară?

Unul dintre membrii grupului nostru îşi aminteşte că, încă din perioada legionară, părinţii lui au ajutat-o pe o prietenă evreică, pentru a o feri de anumite procedee ale legionarilor, cum ar fi confiscarea unor mobile de valoare. Aceasta i-a adus acasă o mini-orgă (colegul nostru a fost de faţă la transport), obiectul, deosebit de valoros, fiindu-i returnat proprietarei, după mătrăşirea legionarilor de către Ion Antonescu. După cîţiva ani, în vara anului 1944, fiind în vacanţă la ţară, autorul acestei relatări povesteşte că, într-o zi, i-a făcut o vizită la Tîrgu Jiu unchiului său, care era comandantul lagărului din localitate. (I-a dat numele într-o scriere privind acest lagăr). Acesta tocmai se afla într-o discuţie cu subalternii săi, pentru trimiterea la Constanţa a ultimilor evrei pe care-i mai avea în lagăr (200-300 de persoane, ce urmau să fie expediate pentru îmbarcare, pe o navă cu destinaţia Palestina). Pînă atunci, colegul nostru nu aflase de acest lagăr şi nici că acolo erau evrei.

Pentru noi, o astfel de mărturie este îndeajuns pentru a arăta că în România nu a fost holocaust. Dacă va fi nevoie, vom reveni cu date suplimentare, inclusiv cu dovezi privind atitudinea lui Ion Antonescu faţă de acele evenimente. Sperăm că tot ceea ce am arătat în aceste rînduri este suficient, astfel încît autorităţile să ia măsurile cuvenite pentru a soluţiona cerinţele noastre. Iar dacă nu, vom reveni cu alte date, greu de contestat.

PRIETENII LUI NOSTRADAMUS

SCRISOAREA SĂPTĂMÎNII

in Polemici, controverse

Stimată Redacţie,

Stimată domnişoară Lidia Vadim Tudor,

 

Să ştiţi că, în Ţara de Sus a Moldovei, mai precis în satul Măriţeia Mică, judeţul Suceava, aveţi, în persoana mea, un vechi şi fidel cititor.

Înainte de apariţia îndrăgitei reviste ,,România Mare”, am citit, timp de mulţi ani, o altă publicaţie valoroasă – ,,Săptămîna culturală a Capitalei” (păcat că, la un moment dat, a dispărut…) – unde unul dintre condeierii cei mai talentaţi şi incisivi era regretatul Corneliu Vadim Tudor.

M-a durut enorm plecarea dintre noi a celui supranumit Tribunul. La dispariţia prematură a domniei-sale au contribuit mulţi dintre cei pe care i-a ajutat. Aici se poate cita dictonul: ,,Nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită”. Trist, dar adevărat!

Mă bucură faptul că aţi preluat conducerea revistei şi vă urez mult succes! Sînt încîntat că nu aţi renunţat la rubrica ,,Săptămîna pe scurt”, la caricaturi (în opinia mea, ar trebui ceva mai multe) şi la rebus.

Adresez un apel cititorilor fideli: fiecare dintre ei să determine alţi 2-3 cunoscuţi să cumpere revista noastră de suflet.

Sînt alături de ,,România Mare”!

Cu deosebită stimă şi respect,

KOLEA KURELIUK

„Căci athanasic au sunat mii surle…“

in Polemici, controverse

„În ierarhia fabulosului intelectual românesc, populat, eroic, cu semizei şi zei, ierarhie dominată de saturnianul Eminescu, în Olimpul nostru literar prezidează – Jupiter tonans al liricii moderne – Ion Barbu, principiu poetic, Dan Barbilian, simbol al ştiinţei, elevat exemplu de sinteză superioară a Numelui cu Numărul”… Aşa îl caracteriza pe acest mare poet Romulus Vulpescu, în prefaţa Poeziilor apărute la Editura „Albatros”. Dar, cea mai plastică imagine ne-a dat-o George Călinescu, în frazele sale baroce: „Fizionomie personală de om al soarelui de calcaruri, înaintare de kurd descălecat. Un nu ştiu ce nomad în pupilele boabe de strugur veşted. Liniile feţei anguloase, ochii vegetali, sporiţi într-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundaţi în vis, ai omului ce doarme cu pleoapele întredeschise”.

În muzica românească, din ce în ce mai mulţi creatori îi tălmăcesc poeziile, cînd abstracte, precum „geometria săbiilor trase în Alexandria”, de o frumuseţe numerică, orfică, la fel ca „dreptele simple”, cînd luminos colorate, cu o esenţă vivifiantă, preluînd creator lumea lui Anton Pann şi pe aceea a unei arte folclorice româneşti, care apare ca o transgresie geografică între Est şi Vest. Paul Constantinescu a tălmăcit cu multă expresivitate Riga Crypto şi Lapona Enigel, iar Nicolae Brînduş – Domnişoara Hus. Octav Nemescu îi închină o cantată, intitulată Secol, în timp ce aspectele orientale, uşor exotice, ale liricii lui Ion Barbu îşi găsesc un corespondent sonor în baletele lui Jora, sau în acea suită, deosebit de inspirată, a lui Theodor Grigoriu, Variaţiuni pe o temă de Anton Pann. Într-o oarecare măsură, ele pot fi întîlnite şi în modurile cromatice enesciene, sublim materializate în Sonata a III-a pentru vioară şi pian, precum şi în alte lucrări ale „Orfeului moldav”, ce narcotizează pădurile.

Aurel Stroe a fost atras, în ultimul timp, de muzica electronică. Altfel spus, cîteva dintre opusurile sale se înscriu în aşa-zisul Tape-music – lucrări pe care le putem asculta numai la nivelul discului şi al benzii de magnetofon, deoarece sunetele sînt produse prin dispozitive electronice. După un prim studiu electronic realizat în Danemarca, Aurel Stroe a dat naştere unei prime opere româneşti de acest gen – De Ptolomei, pe versuri de Nichita Stănescu – iar, mai nou, a compus poemul electronic Căci athanasic au sunat mii surle, avînd la bază versurile lui Ion Barbu, din admirabila poezie Bălcescu trăind.

Afinitatea dintre Aurel Stroe şi Ion Barbu este evidentă, fiindcă primul relevă, în ultimii ani, o deosebită atracţie pentru corelaţia dintre muzică şi matematică. Pe de o parte, în acest omagiu, de o grandoare austeră, la fel ca figurile alungite din pictura byzantină, sau cele spaniole, semnate de El Greco, se resimte o expresie nudă, interiorizată, antiromantică, relevînd o artă sonoră redusă la esenţă şi, adesea, străbătută de o nuanţă mai stranie. Nu e cazul să analizez procedeele tehnice, ţin doar să subliniez că Aurel Stroe, împreună cu maestra de sunet Florica Dimitriu şi cu preţiosul concurs al sopranei Virginia Mînu, a alcătuit o bandă de o nobilă expresivitate, la un înalt nivel de măiestrie, prin care Radiodifuziunea noastră poate privi de la egal la egal – fară exagerare! – realizările altor Radiodifuziuni, din ţări cu o bogată tradiţie. Lucrarea cucereşte, în primul rînd, prin puternica forţă emoţională. Nu lipsesc îmbinările neomodale, asimetria ritmică totală, efectele timbrale neaşteptate, cu care Aurel Stroe ne-a obişnuit în creaţii precum: Arcade, Canto şi Laude. Important este că această operă muzicală nu e un simplu şi gratuit experiment, ci o artă care încorporează seve adînci ale fondului nostru tracic. Oricine o ascultă va desluşi intonaţii populare româneşti, sunete de bucium, timbre de nai, cu multe ecouri şi cu semnificaţii multiple. Toată această compoziţie este, de fapt, o muzică de fond pentru poema ,,Bălcescu trăind”:

 

Leagăn amar, săracii mei Bălceşti!

Lut simplu smălţuit ca şi o cană,

Pe Topolog culcat nu mai boceşti

Azi inima dintîi republicană.

 

A Lui! Căci athanasic au sunat

Mii surle. Lespezi cască. Sar sigilii.

Şi peste un făcut, absurd regat,

Un palid oaspe calcă, din Sicilii.

DORU POPOVICI

Tabletă de scriitor Banii şi ura au secat vlaga Poporului Român

in Polemici, controverse

 

 

Trăim într-o epocă în care fiecare se pricepe să facă de toate, de la zugrăvit la instalaţii electrice, de la agricultură la reparat ceasuri, de la montat chiuvete la reparat autoturisme, la pus tablă pe casă etc., fără să aibă pregătirea necesară. Şi asta doar că a tras cu ochiul la unul şi la altul. Ce mai încoace şi-ncolo, perioada aceasta postdecembristă a făcut ca tot omul să fie prezent acolo unde trebuie, însă, atunci cînd îl cauţi, nu-l găseşti niciodată. Pentru că oamenii nu-şi văd decît propriile interese, uitînd că o meserie învăţată temeinic este o carte de vizită extrem de importantă în găsirea unui loc de muncă. Mai mult, unii oameni, cum se văd pe val, se rup de realitate şi fac tot ce le trece prin cap. Este vorba despre politicieni, care, cum ajung la Putere, încep să dea dovadă de snobism, afişînd opulenţă şi arătînd lumii cît de şmecheri sînt ei, ba, mai mult, scriu şi cărţi, cum este cazul lui Klaus Iohannis. Acesta, de îndată ce a ajuns la Cotroceni, a dat iama în coala albă cu peniţa sa, scriind, pînă în momentul de faţă, mai multe cărţi. Pornind de la verva sa scriitoricească de pînă acum, să sperăm că domnul Iohannis, aflat la primul său mandat în cea mai înaltă funcţie din stat, ne va lua prin surprindere la Tîrgul de carte Gaudeamus, din această toamnă, cu noi romane ale sale, că nu degeaba l-a ales poporul. Şi noi ne întrebăm, ca toţi alegătorii: de unde atîta inspiraţie, încît, la scurt timp de la înscăunarea sa, ne-a oferit multe surprize tipografice? Dar, spre surprinderea noastră, de îndată ce a devenit preşedintele ţării, i-a fugit talentul de sub pălărie, întru vrerea condeiului său. Sibianul cu sînge de neamţ a ajuns să fie unul dintre importanţii noştri scriitori contemporani. De ce? Pentru că şi el a învăţat carte, la rîndul său învăţîndu-i şi pe alţii. Nu ştim, însă, cînd se va ocupa şi de ţară, să o scoată din sărăcie. Iar noi, ca români, care dorim să facem de toate, dar nu reuşim nimic, nu-i cerem să-şi dea demisia sau să nu mai scrie cărţi, ci aşteptăm de la el să ne explice care e mersul ţării şi cum se poate trăi dintr-un salariu de 770 de lei. Dar, să nu-l deranjăm prea mult cu vorbele noastre, îi amintim că am fost, cîndva, o forţă, dar nu mai sîntem, pentru că banii şi ura au secat vlaga Poporului Român, iar pe unii dintre semenii noştri vremurile actuale i-au adus la stadiul de sclavie. Îi dorim scriitorului nostru din fruntea ţării să aibă succes în cariera sa literară şi să-i devanseze pe Mircea Cărtărescu şi Varujan Vosganian pe lista candidaţilor la Premiul Nobel.

ION MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“                                      

Noi, cei din redacţia ziarului „Tricolorul“, am fost slujitori ai condeiului şi, în acelaşi timp, protejaţii lui Corneliu Vadim Tudor

in Polemici, controverse

 

 

– Acesta este un Pamflet, luaţi-l ca atare –

 

Motto: „Dacă ataci replica unui prost, rişti să te trezeşti cu prostul în discuţie“. (NICOLAE IORGA)

 

S-a deschis un subiect fierbinte, la care am fost obligată să particip, cu toate că m-am opus din toate puterile. Este vorba despre scandalul iscat de fosta „slujitoare“ a lui Corneliu Vadim Tudor, Rodica Cârstea. Această fiinţă, al cărei nume nici nu ar merita să-l mai rostesc, a deschis o Cutie a Pandorei, din care ies monştrii născuţi în capul ei plin de idei creţe. La cît de deşteaptă se crede, ar fi trebuit să ştie că îşi dă singură foc la valiză. Pentru 3 firfirei, pe care i-a primit de la postul de televiziune respectiv, a ajuns să jignească o fătucă lipsită de apărare, Lidia Vadim, care vrea doar să apere memoria tatălui ei, chiar dacă, poate, acesta a greşit în vreun fel sau altul faţă de protejata lui. Dar greşelile Tribunului nu erau voite. El era aşa un idealist, cu capul în nori şi cu nasul în lecturile sale dragi, încît nu-l interesa partea materială a lucrurilor. Habar n-avea să numere banii, nu-i plăceau chestiunile legate de contabilitate, decît să-i povesteşti despre cifre, mai bine te lăsai păgubaş. De aceea, prefera să lase asemenea lucruri în seama altora. Era atehnic, nu-i plăceau calculatoarele, şi nici măcar telefoanele, pe care le folosea doar pentru că avea nevoie să comunice cu oamenii, şi în era noastră supercomputerizată era cea mai uşoară cale. Era ca un Sihastru, pe care dacă l-ai fi lăsat într-o chilie, cu o tonă de cărţi alături, nu i-ar mai fi trebuit nimic altceva, cîteodată nici chiar mîncare. El se hrănea din cărţile lui, din poeziile pe care le scria, din pamfletele acide pe care le compunea pe zeci de pagini la adresa tuturor celor certaţi cu legea şi cu el. Vadim Tudor nu ataca decît atunci cînd cineva îl călca „pe coadă“. Sau se „repera“ atunci cînd muşteriii de la Putere şi-o luau în cap şi săreau calul. Şi s-a dovedit, de-a lungul timpului, că a avut dreptate, fiindcă acum mulţi dintre cei „atacaţi“ de el săvîrşesc ani de temniţă, dar nu sînt încă toţi demascaţi, sau judecaţi după carte.

Dar acum, chiar în momentele cele mai grele, cînd ne-a plecat tuturor „tatăl“, cel care ne dădea de mîncare, vine să ne judece o persoană care a avut neşansa să fie dată la o parte. Şi vă spun şi de ce: pentru că nu are competenţele celor care au fost păstraţi. Tot ce ştie ea să facă este corectură text, redactare text şi culegere text (pardon, am uitat, copy-paste horoscop de pe eastrolog.ro, la care punea doar diacritice). Dintre cei rămaşi, şi care au fost vizaţi de ea că le-ar fi putut lua locul, sînt persoane care au următoarele abilităţi: culegere text, scanare text şi foto, tehnoredactare, prelucrare poze în PhotoShop, covertire text din PDF în Word, corectură text, trimitere ziar pentru a fi postat pe Internet. Şi mă întreb, şi vă întreb: de ce ar fi rămas ea şi ar fi plecat o persoană competentă?!

Această Rodica, fosta noastră colegă, care a fost îndepărtată împreună cu alte 3 doamne şi o domnişoară, are tupeul fantastic să arunce cu noroi în imagnea celui care a scos-o din foame şi care i-a fost alături atîţia ani. Eu am cunoscut-o nu acum, ci cu mulţi ani în urmă, cînd într-un „alt moment greu al vieţii ei“ a venit smerită la Vadim ca s-o angajeze. Cînd ziarul de partid „Politica“ s-a închis, a fost nevoită să plece. Acum 3 ani, am revăzut-o, mai trecută prin viaţă, îmbrăcată în negru, după moartea prematură a fratelui ei şi a mamei sale. Era, din nou, fără serviciu, şi venise, încă o dată, la „sprijinitorul“ tuturor persoanelor amărîte, pentru că asta făcea Vadim Tudor: ajuta pe oricine, chiar cu preţul sacrificării propriei familii. De multe ori, sora lui, Lidia Samson, stătea şi păzea uşa Cabinetului în care primea audienţe, pentru că toată lumea venea să ceară bani, şi el scotea, şi iar scotea, ca dintr-un sac fără fund, sau ca Isus, care a dat de mîncare şi de băut la o întreagă adunare, doar avînd în mîini 3 peşti şi 3 pîini. Bineînţeles că Vadim nu era Isus, dar mulţi ar putea învăţa din pildele lui, din mărinimia lui. Şi vine acum o ne-a-venită să ceară ce? Să i se plătească retroactiv şomajul, asigurările de sănătate, impozitul pe venit. Păi, a semnat vreun contract? Îmi aduc aminte că atunci cînd ne-a fost prezentată ca noua colegă, adică le-a fost prezentată celorlalţi, pentru că eu deja o cunoşteam, s-a lăudat că ea îl cunoaşte pe Vadim de cînd era puştoaică şi lucra la Rompres, şi că Vadim i-ar fi propus să-i facă un Contract de Muncă, dar că nu mai poate să o ajute cu aceiaşi bani. Şi atunci, ea a zis că vrea mai mulţi bani, fără Contract de Muncă. Şi acum schimbă foaia şi se ridică cu pretenţii.

Dar noi, cei care i-am fost alături lui Corneliu Vadim Tudor (mai ales eu, care, de 20 de ani, l-am servit cu pasiune, pentru că am avut ce să învăţ de la el şi am fost mîndră că am fost contemporană cu un asemenea „monstru sacru“), am făcut-o ca slujitori ai condeiului său, dar şi ca protejaţi ai lui.

Haideţi să ne închipuim că Vadim Tudor s-ar fi numit Vadim Vodă Tudor, şi ar fi avut la „curtea sa“ o suită de încredere, formată din paharnic, cel care îi aducea vinul (în cazul nostru cafeaua şi apa minerală), vistiernic (cel care îi număra banii), scrib (cel, sau cei care îi scriau opera), menestreli, măscărici (pentru că la o Curte Domnească trebuie să existe şi din aceştia, care să întreţină atmosfera), vătafi, şi cîţi alţii… Toţi aceştia i-au fost protejaţi şi au avut un statut special pe lîngă Vadim Vodă Tudor. Şi pentru că şi-au făcut bine treburile, şi pentru că Vodă a fost mulţumit, acesta le-a dat daruri, galbeni, cu care să-şi cumpere ţoale, bijuterii, să-şi crească odraslele, să-şi adune averi, sau să le risipească. Rodica Cârstea a fost dintre slujbaşii care şi-au risipit averea, făcînd numai „afaceri“ proaste, iar, acum, alţii sînt de vină pentru nereuşitele sale. La o Curte Domnească, în mod normal, cel care călca strîmb avea de suferit. I se tăia o mînă, o ureche, în funcţie de greşelile pe care le-a făcut.

Revenind la cruda realitate, ar fi de preferat ca această „protejată“ a lui Vadim Tudor – care a beneficiat de bunătatea lui mulţi ani, şi chiar de ajutor atunci cînd a venit plîngînd că iubitul ei căţel a paralizat de picioarele din spate, primind ajutorul imediat de la doctorul personal al Tribunului, care se ocupa de toată ceata de căţei a lui – să îşi vadă de sănătatea ei (mentală), să-mi fie cu iertare, pentru că un om care procedează ca ea, sigur nu e cu toţi boii pe arătură. Ca să ataci postum un om care ţi-a făcut numai bine, mi se pare cea mai mare ingratitudine de care poate da dovadă un om. Această fiinţă face parte din tabăra celor pe care „Tu nu-i laşi să moară şi ei nu te lasă să trăieşti“.

Încă o dată o spun: „Vezi-ţi de treaba ta, caută-ţi

de muncă, pentru că eşti încă în putere, şi lasă-l pe Vadim să-şi doarmă liniştit somnul de veci! Nu-l mai chinui, atacîndu-i odoarele cele mai de preţ, soţia şi cele două fiice. Îmi pare rău să o spun, dar este regretabil, dacă nu chiar ruşinos tot scandalul pe care l-ai iscat! Păcat că aripa protectoare sub care ai stat nu te-a făcut mai înţeleaptă!“.

CARMEN IONICĂ

TABLETĂ DE SCRIITOR – Vreau să rămîn aici

in Polemici, controverse

Am auzit, zilele acestea, cum se vorbea despre o evadare a mai multor familii spre alte planete. Interesant lucru, dar mă tem ca acest plan să nu ia alte turnúri. Adică, să se năruie natura asupra întregii omeniri, că şi ştiinţa, chiar dacă nu are limite, are, şi ea, eşecurile ei. Un exemplu de acest fel este invazia pămîntului cu fel şi fel de boli, de care nu am auzit pînă acum, şi pentru care se găsesc foarte greu tratamente de vindecare. Mă întreb, totuşi, ce să caute omul pe Marte, sau alte depărtări de planeta noastră, în alte galaxii, cînd are atîtea lucruri nerezolvate aici, cum ar fi situaţia cutremurelor de pămînt, care nici pînă azi, cel puţin la noi, din 1977, cînd au murit 1.500 de oameni şi s-au dislocat, din temelii, numeroase clădiri, nici un cutremurolog din lume nu a găsit o soluţie, să poată spune cînd vor avea loc alte seisme şi de ce intensitate? Însă nu doar acest lucru nu se cunoaşte. Mă îndoiesc de aşa ceva, pentru că oameni sîntem, pe undeva tot ar fi răsuflat vreo vorbă. Milioane de persoane sînt ameninţate de foamete, iar alte milioane de-abia reuşesc să trăiască de azi pe mîine. Atunci, despre ce vorbim? Nu am căzut de acord ca ştiinţa să nu acapareze Universul?! Dar ce facem cu dezastrele arătate la care a ajuns omenirea?! Vom trăi şi vom vedea, sau vom primi bipuri pe lumea cealaltă şi fotografii pe telefonul mobil. Aşa vom afla, şi noi, cum se trăieşte pe alte planete, pentru că, şi ei, sînt tot oameni şi au metehne pămînteşti. Eu rămîn aici, să-l citesc pe Eminescu şi să culeg amintiri din strugurii nopţii, doine şi sîrbe, pe care să le las moştenire nepoţilor şi strănepoţilor, ce vor purta numele ţării pe care am îndrăgit-o. Iar dacă lumea nu mai e cea de altădată – în care oamenii trăiau în bordeie de pămînt, fără droguri procurate la colţ de stradă, ci aşa cum viaţa le-a dat-o Dumnezeu -, acum luxul a întrecut imaginaţia. Se trăieşte în blocuri zgîrie-nori, se călătoreşte cu supersonice. (La ce folos, cînd totul în jur miroase a praf de puşcă, a pulbere de tun şi rachete nimicitoare, aşa încît, dacă aprinzi un băţ de chibrit, întreg pămîntul ia foc?) Poate acesta să fie motivul unor pămînteni să plece în tot Universul, cu gîndul de a se mai întoarce, vreodată, sau că o vor duce ca în sînul lui Avraam? Tot ce se poate, dar să nu uite că foamea de bani şi averi nu poate fi vindecată şi este mai periculoasă chiar decît toate bolile din lume. Aşa că, eu vreau să rămîn aici, în spatele cortinei şi al uşilor închise cu clei de mătasea broaştei, să meditez la cum va fi lumea peste 1.000.000 de ani.

ION MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

,,Maeştrii cîntăreţi“

in Polemici, controverse

 

 

Pătrunzînd adînc sensurile polivalente ale operei ,,Maeştrii cîntăreţi“, de Richard Wagner, îmi dau seama că la baza acesteia stă o esenţă morală, în perfectă corelaţie cu umanismul tuturor timpurilor. Şi, poate nu întîmplător, această capodoperă a marelui exponent al teatrului liric german este străbătută de o nobilă luminozitate. Ea ne introduce în viaţa unei corporaţii de poeţi şi muzicieni din Evul Mediu german. Autorul ne oferă o comedie muzicală de un pregnant colorit popular, unde se remarcă o indestructibilă unitate între libret şi expresivul discurs muzical. Dintre personaje, reliefez figura istorică a lui Hans Sachs şi pe aceea, de un romantism viguros, a lui Walther von Stolzing, ambii întruchipînd sensurile unei arte în permanentă vibraţie şi cu o mare putere educativă în rîndurile celor ce o ascultă. Este o artă care, după cum spunea Enescu, porneşte de la inimă ca să ajungă tot la inimă. În opoziţie cu aceste două personaje atît de luminoase, cărora li se adaugă şi gingaşa Eva, ne este înfăţişat personajul negativ, Beckmesser, prototipul artistului retrograd, ce se opune mersului ascendent al societăţii şi, în acest sens, el reprezintă, indiscutabil, o involuţie!

Conflictului puternic al operei – o adevărată luptă, pe plan estetic, între ,,vechi“ şi ,,nou“, între ,,veridic“ şi izolarea în ,,turnul de fildeş“ – îi corespunde un limbaj muzical cantabil prin excelenţă şi mai diatonic decît în operele ,,Tristan“ şi ,,Parsifal“. Modicitatea relevă faptul că autorul recurge, nu o dată, la acea ,,apă vie“ a folclorului, care i-a inspirat şi pe Beethoven, Goethe, Schiller, Dürer şi pe mulţi artişti care au contribuit substanţial la cristalizarea unei sensibilităţi germanice. Richard Wagner evită să-şi contruiască melosul în sens de derivată a limbajului armonic. Sub acest raport se explică şi pregnanţa ideilor muzicale, chiar şi atunci cînd acestea nu sînt analizate sau audiate în ambianţia celorlalţi parametri sonori. Foarte adesea auzim, în această operă, tema iniţială, simbolizînd climatul olimpian în care îşi desfăşoară activitatea artistică ,,maeştrii cîntăreţi“. Mi se pare relevant să citez aici şi o rezultantă a acesteia: tema corporaţiei, în care intonaţia arpegiată se impune în prim-plan, pe fundalul, deosebit de luminos, al gamei Do major. Sentimentul dragostei înflăcărate, cu semnificaţii majore, este redat printr-o temă mult mai lirică, pe care o auzim, alături de celelalte idei melodice mai importante, şi în uvertura operei; raportul tonal este de la Do major la Mi major, de mediană, un raport mult îndrăgit, mai ales de compozitorii neoromantici. Încă din secţiunea de dezvoltare a uverturii, vom întîlni şi motive mai săltăreţe, cum ar fi cel al primăverii, sau cel al lui Beckmesser, de o evidentă nuanţă grotescă. De altfel, cele mai emoţionante structuri ale acestei comedii muzicale, de ample proporţii, sînt uvertura, prezentată adesea şi în concerte simfonice, monologul lui Hans Sachs, aria lui Walther şi scenele de massă, în care se evidenţială o fericită îmbinare între dinamismul muzicii şi ritmul viu al desfăşurării scenice. În armonia acestei opere se remarcă multe înlănţuiri de provenienţă diatonică, fără a se neglija relaţiile de armonie cromatică, trăsătură prezentă, adesea, sub formă de secvenţe, foarte sugestive atît ca ritm, cît şi ca intonaţie. Treptele secundare sînt valorificate cu mult farmec şi, uneori, avem impresia că ascultăm cîntece medievale, cu un substrat diatonic modal, evocator, ducîndu-ne cu gîndul la producţiile de truveri, sau trubaduri. În acest climat de ,,arhaism“ şi de ,,spirit contemporan“ de esenţă romantică, tipic Secolului XIX, compozitorul relevă o măiestrie uluitoare, factor determinant în dobîndirea unui caracter sintetic, în totală asonanţă cu ceea ce numim stil eclectic, impersonal.

Opera ,,Maeştrii cîntăreţi“ este, poate, cea mai polifonică lucrare a autorului, iar, din acest punct de vedere, ne referim nu atît la principiile stereofoniei străvechi – prezentă mai ales în ,,Tristan“ – şi la spiritul contrapunctului liber, înflorit, al meşterilor Renaşterii, cît, mai degrabă, la polifonia de tip baroc, foarte asimetrică, avînd o suprapunere viguroasă de linii melodice bine conturate, sub toate aspectele: melos, ritm, colorit armonic şi colorit timbral. Poate că a fost predestinată această apelare la concepţia creatoare care l-a călăuzit pe Johann Sebastian Bach. În acest fel, cei doi măreţi fii ai oraşului Leipzig reuşesc să apară contopiţi într-o trainică osmoză, simbolizînd continuitatea unei culturi care a valorificat admirabil spiritul naţional, în contextul spiritului universal. Nu cred că există vreun muzician din zilele noastre care să nu fie impresionat, în egală măsură, şi de tehnica magistrală a suprapunerii diferitelor idei principale ale acestui senin opus, mai ales în secţiunea centrală a viguroasei uverturi. Procedeele din ,,Arta fugii“, de Johann Sebastian Bach, sînt, uneori, prezente, dar nu în sens epigonic, ci sînt adaptate lucid, într-un perfect echilibru, de Richard Wagner, la noile sale cerinţe de ordin creator. Ritmica este ceva mai simetrică decît în ,,Tristan“ şi ,,Parsifal“. Timpii măsurilor sînt marcaţi cu mai multă regularitate, şi poate de aceea există o monocromie, în ceea ce priveşte înlănţuirea valorilor. Dar, trebuie să adaug că această monocromie voită imprimă un dinamism interior, de care atmosfera tonică a operei avea nevoie în mod deosebit. Orchestraţia nu are ,,efecte de culoare“, ca în ,,Tristan“ şi ,,Lohengrin“. Faptul este explicabil, dacă ne gîndim la încărcătura polifonică de tip preclasic. Iar în această privinţă, semnalăm afinităţile cu instrumentaţia enesciană din cele 3 simfonii. Arhitectura muzicală are un aspect dual: pe de o parte, se impune fluenţa simfonică, apropiată de specificul melodiei continue, iar, pe de altă parte, necesitatea de a recurge la numere închise. Acest procedeu nu creează, însă, o lipsă de unitate, iar în punctul culminant al operei, care coincide cu o deosebit de expresivă fugă, rezolvarea apare convingătoare, avînd ceva din limpezimea simfonismului clasic vienez.

Cu alte cuvinte, Wagner poate fi definit, pornind de la aceste considerente, ca un compozitor care, fără să renunţe la unele elanuri romantice, are nostalgia culturilor clasice şi caută, în permanenţă, o puritate sonoră, dublată de o ardentă şi nestăvilită sete de echilibru. Iată de ce această spumoasă comedie nu ne apare nouă, contemporanilor, din punct de vedere al desfăşurării scenice, cu lungimi obositoare şi momente statice. ,,Meştrii cîntăreţi“ se îndepărtează de specificul operei oratoriale şi, din această cauză, ea reclamă, din partea regizorilor respectivi, soluţii ingenioase, pentru a se obţine o continuitate a vigurosului flux al libretului. Estetica sa este foarte apropiată de majoritatea concepţiilor care îi călăuzesc pe creatorii din ţara noastră. Sînt puse în antiteză două aspecte, pregnant deosebite. Ne este redat tipul clasic al artistului, pentru care omul constituie centrul preocupărilor sale complexe, iar, în virtutea acestui principiu, opera devine ,,solară“, tratînd acele teme majore care nu-şi pierd niciodată resursele de actualitate. Însăşi măiestria devine o parte integrantă în conţinutul propriu-zis al operei, separîndu-se, însă, de ceea ce numim, în termeni generali, ,,meşteşug“. Iată de ce marii esteticieni au făcut, întotdeauna, o deosebire între talent şi geniu. ,,Operele de talent ne pot atrage – spunea, cîndva, Tudor Vianu -, dar nu ne cuceresc. Ne oprim în faţa lor cu partea superficială a conştiinţei noastre, dar nu ne dăruim lor şi nu ne lăsăm stăpîniţi de ele pînă în ultima adîncime. Altfel se întîmplă cu geniul şi cu operele lui. Deşi structura lui artistică este intermitentă, ea are tendinţa de a-şi anexa întregul domeniu al conştiinţei“.

În contrast cu această armonie plină de nobile semnificaţii, prototipul negativ ne impresionează neplăcut. N-aş spune că este numai tipul retrograd care, apărînd în mod greşit o tradiţie, decapitează tot ceea ce se leagă de inovaţia înţeleaptă şi imperios necesară într-o evoluţie a procesului artistic. Acest ,,pensionar al propriei reputaţii“ îl simbolizează şi pe artistul estetizant care, nu o dată, crede că numai ceea ce reprezintă modă şi artificiu speculativ, ,,nou cu scop în sine“ şi mimetism muzical, el pledînd pentru o ruptură – de fapt, utopică – cu tradiţia, este simbolul artei ,,pure“. Eu consider că e imposibil ca un mare artist să nu fie pătruns de înaltele comandamente ale timpului său. Iar limbajul acestuia va fi ori unul de sinteză, în sensul lui Palestrina, Bach şi Mozart, ori un limbaj de revoluţie, aşa cum au demonstrat Beethoven, Wagner şi Debussy. În consecinţă, contează nu atît ceea ce spui, ci cum o spui. Adică, expresia generală a operei create, viabil legată de semnificaţiile perene ale eternului uman, a fost, este şi va fi un criteriu al valorii. Legat de aceste considerente, opera ,,Maeştrii cîntăreţi“, de Richard Wagner, dominată de generozitatea plină de duioşie umană a lui Hans Sachs, rămîne o culme nu numai a teatrului liric, ci şi una a unei convingătoare demonstraţii, pe plan estetic şi muzical, a temei abordate, cu atît entuziasm, de creator. Şi, în acest sens, toţi melomanii din lume vor înţelege mai bine cuvintele nemuritoare ale tulburătorului ,,Pan de la Bayreuth“: ,,Nu pot cuprinde spiritul muzicii altfel, decît în iubire… Muzica nu poate înceta niciodată să fie cea mai înaltă, cea mai eliberatoare dintre arte“. Şi, astfel, mesajul vibrant al lui Richard Wagner a fost încredinţat unei omeniri dornice de frumos şi de echilibru, pentru a fi primit înapoi, limpezit şi înnobilat.

DORU POPOVICI

„Zi ca la Breaza!“

in Polemici, controverse

 

 

Titlul articolului sugerează o strigare, sau refrenul unui cîntec popular de acum vreo 50 de ani (zi, de la verbul „a zice“, nu de la substantivul ziuă), de pe vremea în care drumul de la Bucureşti la Braşov trecea prin comuna Breaza (azi este un mic orăşel). N-am fi abordat acest subiect dacă unul dintre noi n-ar fi avut, în activitatea sa, îndeletniciri care s-au încheiat în acest an, în localitatea Breaza, din judeţul Prahova. Acum mai bine de 30 de ani, colegul nostru începuse să se ocupe de procedeele naturiste în domeniul alimentaţiei, dar mai ales în segmentul tratamentelor medicale. După ce a început să studieze şi sinergetica, a pus la punct un sistem de analize pentru orice domeniu, inclusiv pentru cel al sănătăţii. A ajuns chiar să efectueze cercetări într-un colectiv specializat, pentru persoane pe care nu le cunoştea şi care se aflau la distanţă. Foarte des – în special la tratamentul cancerului, al fisurilor, sau al fracturilor osoase -, în studii apărea indicat un tratament cu argilă. A comunicat la diferiţi medici acest rezultat, dar n-a fost luat în seamă. Atunci, a început să le recomande unor suferinzi astfel de procedee, iar rezultatele au fost uimitoare. Şi, du-te vreme, vino vreme, a reapărut Constanţa, o fostă studentă a sa, cu 40 de ani în urmă (şi frumoasă, şi premiantă), care l-a invitat la Clinica EDEN din Breaza, într-un sejur de două săptămîni. Un adevărat rai medical, cum nu avusese ocazia să vadă, cu zeci de ani în urmă, cînd colindase foarte multe ţări, de la Canada, Statele Unite, ţări europene şi sovietice, inclusiv din Asia, şi pînă în Japonia. Diferenţa era totală. De la programul săptămînal pe care ţi-l oferea în scris, a doua zi, după primul consult medical, şi în care erau cuprinse, în ore şi zile, şedinţele de tratament (după caz, masaje, împachetări cu argilă şi nămol curativ, orele la care primeai în cameră ceaiuri, sucuri şi alimente benefice bolii pe care o acuzai), şi pînă la sala de mese, unde te aştepta o tavă cu prenumele şi numărul camerei unde erai cazat, astfel încît la masă să stai alături de persoane care au altceva pe tavă. Deci, totul era personalizat. Numele şi camera erau scrise pînă şi pe căni, sau pe pahare, în aşa fel încît să nu se încurce conţinutul din cana ta cu cel al altei persoane. La toate acestea se adăuga atitudinea respectuoasă a oricărui component al echipei, de la simpli muncitori şi pînă la medicii de înaltă valoare, care te vizitau în fiecare zi, cel puţin pentru a-ţi controla tensiunea şi pulsul. Aceşti medici se prezentau, în ultima zi, în camera ta, şi îţi înmînau biletul de externare, în care erau scrise toate investigaţiile efectuate, de la diagnostic la tratamente şi proceduri efectuate, dietă, activitate fizică şi fizioterapeutică, dar şi medicaţie strict vegetariană. Comportamentul ireproşabil al tuturor angajaţilor Clinicii EDEN, sau al voluntarilor, care vin să ajute, dezinteresat, la activităţile gospodăreşti, făcea imposibilă evidenţierea unei persoane şi nu a unei liste. S-a remarcat, totuşi, asistentul Daniel, care, în afară de tratamentele pe care le făcea zilnic şi de conversaţiile inerente ce aveau loc cu acele ocazii, l-a ajutat pe colegul nostru să pregătească un material. Expunere pe care, alături de mulţumirile adresate personalului clinicii pentru îngrijire, a prezentat-o la ultima şedinţă medicală, alături de exemple asemănătoare necazurilor noastre actuale, făcînd referire la Plîngerile lui Ieremia, înscrise în Vechiul Testament. Cu această ocazie, a explicat şi unele aspecte în ceea ce priveşte siguranţa naţională, pe care le vom povesti cu altă ocazie.

PRIETENII LUI NOSTRADAMUS

„Tannhäuser“

in Polemici, controverse

 

 

La Opera din Dresda, în 19 octombrie 1845, a avut loc premiera operei „Tannhäuser“, de Richard Wagner, creaţie inspirată dintr-o veche legendă populară germană, culeasă de poetul medieval Walther von Eschenbach. Ea a însemnat nu numai un moment înnoitor în creaţia marelui romantic german, ci şi un pas înainte în ansamblul teatrului liric mondial, reliefînd o îndrăzneaţă şi expresivă fuziune între limbajul promovat şi rezonanţele profunde ale libretului.

Chiar la un prim contact se remarcă un dualism original al melosului valorificat. Richard Wagner preia în chip creator cantabilitatea romanticilor Schumann, Schubert, Weber şi creează o tematică avînd o valoare de sine stătătoare. Dar, în acelaşi timp, putem observa şi o tematică mai cromatică, aceasta plătind tribut, într-o oarecare măsură, gîndirii armonice a compozitorului. Iată drumul înnoitor pentru care critica vremii îl considera pe acest mare artist un simbol al îndepărtării de specificul pur, înălţător, al melodiei autentice, de o natură clasică. Timpul îi va da dreptate autorului şi va dovedi că şi acest tip de melos, aparent, mai puţin pregnant, are dreptul la viaţă. Mai mult decît atît, dar nu puţine sînt situaţiile cînd melosul acesta răscoleşte puternic, îndeosebi atunci cînd fuziunea dintre linia melodică şi cea armonică este convingătoare, bineînţeles, primatul deţinîndu-l armonia.

Wagner simte nevoia de a introduce şi noţiunea de „laitmotiv“ – adică un motiv conducător pentru fiecare personaj. Procedeul nu este aşa de accentuat, în această lucrare, ca în tetralogie, sau în tulburătorul „Tristan“. Cu toate acestea, putem vorbi de existenţa lui, în contextul stilului, deja cristalizat, al marelui muzician de la Bayreuth. În ceea ce mă priveşte, subliniez ideea introducerii principiului „ciclic” şi în teatrul muzical, cu alte cuvinte, o variaţie tematică în jurul unor idei centrale. „Simfonia a V-a“, de Beethoven – pe care Wagner o considera „pîinea cea de toate zilele“ – evidenţiază acest principiu ciclic cu mult înaintea lui César Franck. Lui Wagner îi revine sarcina nobilă de a-i da o tensiune dramatică, nemaiîntîlnită pînă la el şi – de ce nu am spune-o? – nici la urmaşii săi! În ciuda criticilor acerbe aduse de Debussy, mult mai tîrziu, nu putem concepe drama wagneriană în afara procedeului sus-amintit, ceea ce nu înseamnă că alte metode, prin care compozitorii şi-au exprimat principiile estetice şi componistice, raportate la domeniul magic al operei, nu ar fi tot atît de valoroase. Sub acest aspect, Mozart, Beethoven şi, în trecutul mai îndepărtat, Monteverdi şi Purcell ne-au oferit exemple demne de admiraţie.

Cele mai interesante teme, provenite dintr-o originală gîndire armonică, pot fi considerate aceea a coralului din uvertură, rugăciunea Elisabetei şi, mai ales, expresivul discurs muzical al lui Tannhäuser, la final. Asemenea melodii, de o nuanţă cînd mai cantabilă, cînd mai apropiată de tipul recitativului dramatic, sînt deosebit de atrăgătoare.

Armonia marchează momente noi, revoluţionare, la Wagner, dacă le raportăm la concepţia înaintaşilor săi. Ea emancipează expresiv treptele secundare – mai ales treptele 3 şi 6. Înlănţuirile 1-6 imprimă un colorit aparte limbajului sonor, iar, în această privinţă, coralul din uvertură impresionează prin grandoarea, prin pateticul reţinut şi prin nobleţea sugestivă, pe care le conţine din plin. Relaţiile 1-3 şi, mai ales, cadenţele înşelătoare 5-6 sînt într-o perfectă corelaţie cu natura dialectică a textului literar. La toate acestea trebuie să adăugăm nenumărate cromatisme cu caracter nemodulant, care pigmentează conceptul tonal, în timp ce cromatismele modulante încep să ne ducă cu gîndul spre stilul muzicii neoromantice, dominat de straniul Tristan. Opera „Tannhäuser“ înseamnă, indiscutabil, un prim pas important spre zdruncinarea echilibrului tonal, spre netezirea melodiei infinite, spre conceptul funcţional din ce în ce mai lărgit. Un element plin de farmec îl reprezintă modulaţia enarmonică. Cvartetele de Beethoven au constituit adevărate surse de inspiraţie şi sub acest aspect. Oare Cvartetul ,,La malinconia“, cu acel cromatism vizionar al său, nu a fost un prim popas spre conturarea modulaţiilor cromatice şi enarmonice? După părerea mea, da! Ţin să precizez doar că, împreună, modulaţiile cromatice şi cele enarmonice, tipic wagneriene, din „Tannhäuser“, depăşesc îndrăzneala beethoveniană, dar ele încă nu ating complexitatea tristanescă. Aş exagera dacă aş susţine că Richard Wagner s-a manifestat ca un mare polifonist în opera „Tannhäuser“. Deosebit de atrăgătoare sînt, într-adevăr, figuraţiile armonice şi nenumăratele note străine de acord. De aceea, nu voi insista prea mult asupra dimensiunii orizontale a tehnicii sale componistice.

Mult mai demnă de luat în considerare este latura orchestrală. Emanciparea alămurilor se află în strînsă corelaţie cu emanciparea armoniei. Orice auz muzical cultivat reclamă orchestrarea înlănţuirilor cromatice de tip wagnerian prin acordarea unui rol foarte important suflătorilor de alamă. Nici suflătorii de lemn nu sînt neglijaţi. Atît timbrele pure, cît şi timbrele mixte sînt eficient folosite şi generează o altă constelaţie timbrală faţă de predecesori. Revenirea coralului nu doar în momentul reexpoziţiei din uvertură, ci şi pe parcursul operei, a însemnat un moment orchestral cu planuri foarte bine conturate, de o sonoritate amplă, olimpiană, foarte nouă pentru timpul său.

Richard Wagner cultivă, în general, forma muzicală a numerelor „deschise“; în „Tannhäuser“ există, însă, un element tradiţional în această privinţă: persistenţa numerelor „închise“. Tradiţia clasică, a formei de sonată, este genial valorificată în uvertura tragediei. Raporturile tonale sînt, însă, altele; vom întîlni nu numai raporturi de tonică-dominantă, ci şi raporturi de tonică-mediană, precum şi alte derivate din această proporţie funcţională.

Tabloul Venusberg scoate în relief ceea ce, în Istoria muzicii, specialiştii vor denumi, în mod curent, „paletă timbrală“. Şi, nu o dată, elemente precum varietatea, fineţea, complexitatea îmbinării instrumentale vor anunţa impresionismul muzical francez.

Iată, aşadar, expuse în mod succint, cîteva aspecte de limbaj. Numai că toate acestea trebuie legate de libretul operei. Richard Wagner pune faţă în faţă noţiunea de „iubire platonică“, identificată cu personajul Elisabeta, şi iubirea din împărăţia plăcerilor şi a voluptăţii. Multă vreme, esteticienii au reliefat aspectul mistic al ultimului tablou, unde ni se prezintă un Tannhäuser umil, ros de remuşcări. El obţine iertarea „atunci cînd cîrja pontificală va înflori“. Personal, interpretez această înflorire a cîrjei ca pe o metaforă sublimă, sugerînd forţa miraculoasă a iubirii. Elisabeta va obţine înflorirea, cu preţul propriei sale vieţi, în timp ce Tannhäuser tinde, hieratic, spre suprema revelaţie a spiritului, însoţită de „dulcea sa trecere spre cele de veci“.

Desigur că nu aceasta este soluţia fericirilor terestre, a fericirilor fireşti. Dar nu ştiu de ce oamenii de artă nu au dezvăluit şi un alt substrat al operei: anume că prin plăcere spirituală se înţelege frumosul identificat cu noţiunea de adevăr, legea morală ce încorporează seve adînci ale dragostei pentru umanitate şi ideea sacrificiului pentru tot ceea ce ar constitui progres şi lumină în evoluţia societăţii. Datorită artei, putem vedea nu doar o singură dimensiune a lumii, ci şi eternitatea binelui, cu alte cuvinte, multiple dimensiuni, care au drept numitor comun unitatea şi varietatea măreţelor acţiuni ale oamenilor.

DORU POPOVICI

Ştie fostul monarh Mihai de ce nu a rămas rege al României?

in Polemici, controverse

 

 

Noi, „Prietenii lui Nostradamus“, sîntem un mic grup de profesori universitari, toţi cu vîrste în jur de 90 de ani, deci, trăitori pe aceste meleaguri încă de la moartea regelui Ferdinand (1927) şi „descălecarea“ regelui Carol al II-lea dintr-un avion (la 6 iunie 1930), pe un cîmp de lîngă Bucureşti. Toţi aceşti venerabili intelectuali au avut, la vremea lor, activităţi de conducere în universităţi, fiind laureaţi ai Premiilor Academiei Române şi deţinători ai înaltei distincţii ,,Ordinul Meritul Ştiinţific”. Aşadar, sînt cunoscători direcţi (şi nu din documente scrise de alţii) ai tuturor evenimentelor care s-au derulat de atunci şi pînă în zilele noastre. Am urmărit cu interes convorbirea ce a avut loc, cu un timp în urmă, între realizatoarea TV Cristina Ţopescu şi membrii familiei regale. Ne-a impresionat să aflăm de la fostul rege adevărul – desigur, nu complet – despre disputele pe care acesta le-a avut cu Carol al II-lea, tatăl său, şi cu mai mult decît prietena acestuia, Elena Lupescu (Wolf). Fostul rege Mihai nu ne-a spus, însă, dacă ştia cum de am ajuns la un război cu URSS şi despre cauzele care au dus la declanşarea acestuia. Totul a început cu scoaterea din guvernul ţării, la 29 august 1936, a ministrului de Externe Nicolae Titulescu, la presiunile asupra regelui Carol al II-lea, exercitate de Hitler şi de Mussolini (supăraţi pe pacifistul Titulescu, încă de pe vremea cînd acesta era preşedinte – şi încă de două ori – al Ligii Naţiunilor, cu sediul la Geneva, fapt pentru care Germania şi Italia s-au şi retras din Liga Naţiunilor). Acest lucru se întîmpla la numai o lună după ce Titulescu se întorsese de la o conferinţă internaţională desfăşurată la Montreux, şi tocmai cînd acesta urma ca, două luni mai tîrziu, să încheie, la Geneva, cu Maxim Litvinov (la acea dată, ministru de Externe al URSS) un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică. (Încheiase, de fapt, încă din anul 1934, un gentlemen agreement asupra acestei probleme). După plecarea lui Titulescu în Franţa, Litvinov l-a vizitat acolo şi l-a informat despre faptul că Guvernul României face greşeli, din cauza cărora ar putea pierde Basarabia. Ceea ce s-a şi întîmplat, România fiind, apoi, tîrîtă într-un război care, în final, ne-a dus unde se ştie şi în urma căruia regele Mihai a fost silit să abdice.

Fostul rege ne-a povestit despre arestarea lui Ion Antonescu, la 23 august 1944, şi despre ceea ce a spus şi a făcut acesta la plecarea de la Palat. Reţinem aici numai referirea la acea ameninţare că, ,,a doua zi, vor fi ucişi” (n-am reuşit să înţelegem care ar fi fost persoanele vizate de Antonescu). Într-adevăr, în ziua următoare, nemţii au bombardat palatul, dar regele Mihai nu mai era acolo. Părăsise reşedinţa la orele 12,30 din acea noapte, după declararea, la Radio, a ieşirii ţării din războiul împotriva URSS, plecînd către o destinaţie necunoscută. De fapt, el a ajuns în comuna Dobriţa, din judeţul Gorj, şi a fost găzduit în splendida locuinţă de vacanţă a unui general originar din acea localitate.

Povestea ne-a fost descrisă de unul dintre colegii noştri, care, la acea dată, avea 17 ani şi se afla în vacanţă în satul Suseni, aparţinînd de comuna Dobriţa, în casa unui văr primar, viitor profesor de excepţie în învăţămîntul liceal din zonă. După aflarea veştii, el a fugit împreună cu vărul său la biserică, unde, amîndoi au tras clopotele şi i-au informat pe ţăranii sosiţi în grabă despre evenimente. Ceea ce s-a mai întîmplat acolo a fost relatat pe larg de prietenul nostru, într-un articol cu titlul ,,La 27 august 1944, Regele Mihai mi-a prezentat onorul”, apărut în ziarul „Tricolorul“, în urmă cu cîţiva ani, sub semnătură proprie.

După publicarea articolului, am aflat şi cum a fost realizată plecarea regelui: la orele 12,30 din acea noapte, într-un convoi de militari, condus de colonelul Anton Dumitrescu. Militarii pregătiseră această deplasare, bănuind ceea ce s-ar fi putut întîmpla. Bravo lor!

Ipotetic vorbind, dacă acest război ar fi fost evitat, România şi-ar fi păstrat teritoriile deţinute în perioada interbelică, iar Mihai ar fi rămas, probabil, rege. Carol al II-lea şi-ar fi păstrat tronul şi ar fi murit rege, iar Mihai I ar fi fost, şi azi, rege al României. Situaţie la care nu se mai poate reveni, oricît mai speră alţii. Şi dacă nu ştiu de ce, să ne întrebe şi le vom spune noi.

PRIETENII LUI NOSTRADAMUS

TABLETĂ DE SCRIITOR: Cartea ţării poate fi scrisă cu inima de ploaie dulce şi ghindă din luceafăr

in Polemici, controverse

 

 

Observăm, de ceva timp, că Tribunul este „mitraliat“ cu fel şi fel de vorbe, fie de către gazetari şi politicieni, fie chiar de oameni simpli. Şi, ca un om de talia sa, cu notorietate politică şi de scriitor, unde s-ar apăra mai bine decît în revista „România Mare“, pe care a fondat-o împreună cu mentorul său, marele scriitor Eugen Barbu? Menţionăm faptul că această publicaţie a ajuns, de curînd, la numărul 1.300, o performanţă de neegalat. Aici îşi scoate el „pistoalele“, chiar dacă „tunurile“ care sînt îndreptate înspre el sînt cu mult mai numeroase şi vin cam de peste tot, de la unii invidioşi, care nu au citit mai nimic din creaţia sa literară. Ne întrebăm ce ar trebui să facă. Să stea cu mîinile încrucişate şi condeiul în sertar? Oricine ar fi în situaţia sa ar proceda la fel, mai ales că injuriile la adresa lui nu sînt simple accidente, ci orchestrate premeditat. În asemenea situaţie, n-ar trebui să fie supărare, deoarece disputele sînt reciproce, chiar dacă diferă forţa cuvîntului. Şi-apoi, cine ar crede, vreodată, că un om de calibrul lui Corneliu Vadim Tudor se va lăsa doborît, la cît de vulcanic este? Duelul e duel, şi el pleacă fie dintr-o parte, fie din alta, dar cu unităţi de măsură fără egal între ele. Una e să scrii într-o revistă cu un anumit tiraj, şi alta e să te împăunezi la televizor. Am asistat, de foarte multe ori, la asemenea scene în emisiuni de televiziune, în care Tribunul, nefiind de faţă, era ,,tăvălit“ fără argumente. Vedeţi care e problema? Atunci de ce se supără unii, cînd îi ia, şi el, la învîrtit, precum puiul la rotisor, rostogolindu-i prin cerneala vorbelor sale de pamfletar, greu de combătut? Corneliu Vadim Tudor este omul de care mulţi români sînt mîndri, o conştiinţă vie, care veghează la adevărul Neamului din care descind el şi ai săi. Iată de ce îi ţinem partea, pentru că acest Om de cultură este pregătit să înfrunte jignirile şi prigoana şi nu se lamentează atunci cînd se aprinde la vorbă.

Corneliu Vadim Tudor trebuie însoţit pe drumul curajului său, fiind demn ca intelectual, el nebuzunărind în nici un fel vistieria Statului Român, aşa cum a procedat RODIPET-ul cu dumnealui. Motive serioase pentru toţi denigratorii săi, care nu vor doar belşugul ţării, ci ţara, aşa cum este ea pe harta geografică, altminteri nu vedem pentru ce gîlceava dintre mass-media şi Tribun. El este un mare poet, care îşi îndrăgeşte stihul la fel de mult precum partidul ce poartă acelaşi nume şi care i-a adus atîta faimă. Trebuie să recunoaştem că acest înflăcărat patriot român are harul lui de la Dumnezeu şi este cîntec de durere pentru ţara sa. Şi mai credem că a venit timpul să ne întoarcem la patriotism şi la ţară, la români şi la tradiţiile noastre. În ceea ce priveşte gîlceava dintre scriitori, ea este firească, justificîndu-se prin prezenţa în spaţiul public, pentru că aşa trebuie să se petreacă lucrurile într-o democraţie firavă, ca a noastră. Corneliu Vadim Tudor ne-a demonstrat, încă o dată, că orice carte a ţării poate fi scrisă cu inimă de ploaie dulce şi ghindă din luceafăr, cu condiţia să fie respectate drepturile şi obiceiurile românilor, de care trebuie să luăm aminte. La Mulţi Ani „României Mari“ şi Tribunului!

ION MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

In memoriam Maia Pliseţkaia

in Polemici, controverse

 

 

Cu cîteva luni în urmă, a plecat din această lume sublima balerină Maia Pliseţkaia, la vîrsta de 90 de ani, dar ea s-a înscris, pentru totdeauna, în trioul de aur al dansului clasic, din patria nefericitului Puşkin, alături de nemuritorii Ulanova şi Nijinski. Cei 3 tulburători artişti s-au identificat cu aforismul generat de mioriticul Lucian Blaga, conform căruia „dansul este un autograf al lui Dumnezeu“. În anul 1964, am cunoscut-o, la Moscova, pe Maia Pliseţkaia, în cadrul Uniunii Compozitorilor din Uniunea Sovietică, unde, într-un cenaclu mişcător, am prezentat înregistrările cu lucrările componistice ,,Concert pentru orchestră“, tălmăcit de tulburătoarea Filarmonică din Budapesta, şi ,,Sonata pentru două violoncele“, interpretată de celiştii de talie mondială Vladimir Orlov şi Radu Aldulescu. În acea zi, distinsul compozitor sovietic Şcedrin – soţul măiestrei dansatoare, care le-a înfăţişat melomanilor cele două lucrări ale mele – m-a recomandat distinsei balerine, spunîndu-i: „Draga mea Maia, Doru Popovici este un creator postexpresionist din România, cu succese apreciabile în Franţa şi în Germania Federală. Este un autentic compozitor, un profund muzicolog şi scriitor, care a scris, cu o forţă emoţională, despre cultura rusă, despre Sfîntul Rubliov şi despre Musorgski, Scriabin, Şostakovici, Prokofiev şi Stravinski. Totodată, Doru Popovici a conceput impresionante eseuri închinate lui Dostoievski şi Tolstoi, precum şi fascinanţilor interpreţi Oistrah, Richter, Mravinski şi Rostropovici. Dînsul mi-a spus, cu o puritate adolescentină, că «Rusia se mărgineşte sus, departe, la înălţimi greu de abordat, cu Bunul şi Omniprezentul Dumnezeu»“. Revenind la Maia Pliseţkaia, pot spune că am avut acea „brâncuşiană bucurie curată“, în virtutea căreia divina exponentă a dansului clasic m-a „narcotizat“, precum Orpheu pădurile milenare, în geniala compoziţie „Romeo şi Julieta“, de Serghei Prokofiev. În jurnalul meu, după acest spectacol, am consemnat următoarele: ,,Statuara Maia, parcă desprinsă dintr-un tablou de Repin, m-a convins că există mult adevăr în volumul «Axiome, maxime şi cugetări», conceput de sculptorul-poet Pavel Mercescu, cel care a subliniat: «Omul este ruina lui Dumnezeu pe Pămînt, dar noi ştim că omul este o lumină pentru locuitorii Pămîntului. Viaţa este un foc, pe care trebuie să-l ţii, în mînă, chiar dacă arzi. Cel ce arde, ca o flacără, îi călăuzeşte şi pe ceilalţi prin întuneric. Cine nu are Dumnezeu, nu are cine să-l ierte»“.O, Maia Pliseţkaia! În mine, adesea, se cîntă despre tine, încît îmi vine a „melodia“, pe notele atît de muzicale, pe care le-am adîncit cînd am fost adolescent şi am luat Sfînta cuminecătură. Iată christicele îngemănări de eufonii orphice: „Toate în Rusia devin minciuni, numai Dumnezeu şi trioul alcătuit din Ulanova, Nijinski şi Pliseţkaia rămîn adevăruri sacre“. Închei cu un gînd dedicat ţie, adorată Maia: „Eu atunci te voi uita, cînd nu se vor mai arăta fluviile, munţii şi stelele, lîngă leagăn mamele, la mormînt icoanele“.

DORU POPOVICI

O capodoperă: Volumul „Marius Ţeicu – compozitor de top“, de Daniela Caraman Fotea

in Polemici, controverse

 

 

Moto: „Nu există muzică uşoară şi muzică grea, ci doar muzică bună şi muzică rea“.

GEORGE ENESCU

 

Între exponenţii de frunte ai Banatului meu drag se numără şi Marius Ţeicu. El a devenit deja o personalitate a lumii Euterpei, înscriindu-se, prin originalitatea sa artistică şi prin activitatea multilaterală, dublată de o admirabilă moralitate, în suita alcătuită din Sabin Drăgoi, Remus Georgescu, Nicolae Boboc, Ion Românu, Diodor Nicoară, Nicolae Ursu, Aca de Barbu, Traian Grozăvescu, Mircea Popa şi Ioan Vidu. Tot bănăţean îl consider şi pe genialul Bela Bartok! Nu o dată le-am spus studenţilor mei: „Mîndră ţară e Banatul, acolo cîntă tot natul“…

Despre lucrarea semnată de Daniela Caraman Fotea, prietena mea de-o viaţă, cu „cerul moral mai frumos decît cerurile fizice“, au scris, într-o manieră emoţionantă, Grigore Constantinescu, Smaranda Oţeanu-Bunea şi Luminiţa Vartolomei, reprezentanţi de prim rang ai muzicologiei româneşti.

Iată ce a consemnat, în Postfaţa volumului, prof. univ. dr. Grigore Constantinescu: „Parcursul lucrării impresionează prin strategia monografică adoptată. Daniela Caraman Fotea subliniză că intrarea în viaţă a lui Marius Ţeicu «copilul care iubea muzica lui Brahms» a coincis cu sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial. Da, într-adevăr, Marius Ţeicu este un copil de Pace. Aşa s-a format, aşa a devenit, din muzician de talent, acum, iată, un Maestru. Etapele carierei parcurse sînt însoţite de cuvinte alese, aparţinînd unor martori, parteneri, colegi de meserie, iar autoarea explică prin aceasta de ce Marius Ţeicu, un talent de excepţie, nu a fost niciodată singur. Parcurgînd această lectură, revin în memoria cititorului mai matur atîtea nume încît, la finalul cărţii, avem impresia că a fost vorba de o istorie a muzicii de gen (impropriu denumit «uşor»), aşa cum a evoluat în spaţiul spiritual al culturii noastre. Marius Ţeicu, actualmente un nume de Maestru, trebuie preţuit nu numai prin renume, ci şi prin ceea ce a lăsat ca moştenire scrisă şi cîntată. Lucrarea relevă aura unei personalităţi de creator român, împlinind încă un capitol de istorie al muzicii noastre“.

Nu pot să nu reliefez şi cele scrise de Smaranda Oţeanu-Bunea: „Ţeicu face parte, cu adevărat, din elita compozitorilor români, dar şi dintre acei, foarte puţini, pe care timpul nu şi-a pus amprenta. Este MARIUS, cel dintotdeauna, elegant la vorbă, echilibrat în declaraţii, luminos, gata să-ţi fie util, dacă poate, să-ţi îndrepte paşii profesiei acolo unde trebuie să ajungi. Nu răbufneşte cu răutăţi nici măcar la adresa duşmanilor, are o veşnică tinereţe – aşa cum este şi muzica lui. Nu ştiu ce mai face musical-ul Mary Poppins, pe unde stau ascunse partiturile pentru filmele semnate de Gopo, Elisabeta Bostan, cele din celebra revistă Savoy, Savoy, sau peliculele excelentelor show-uri de televiziune, create de bagheta lui Titus Munteanu… Habar n-am, dar astfel de bijuterii vor străluci ori de cîte ori vor fi aduse în prim-plan, şi ferească Dumnezeu să fie alăturate unor katch-up-uri de astăzi, pentru că odată mai mult înţelegi: maşina last cry, de făcut fum, se defectează iute-iute.

Nu o invidiez pe DANIELA CARAMAN FOTEA că a trudit la cartea depre ŢEICU…“.

M-au impresionat şi afirmaţiile Luminiţei Vartolomei, remarcabila elevă a academicianului Ştefan Niculescu: „Mi-e greu să-mi aduc aminte cînd (şi cu ce piesă) l-am descoperit pe Marius Ţeicu în calitate de compozitor. Ştiu doar că, pînă la începutul toamnei lui 1983, cînd el a cucerit Marele Premiu al Festivalului de la Mamaia, îi mai pomenisem numele de cîteva ori, în revista «Contemporanul», unde lucram: prima dată a fost în 1975, tot cu ocazia Festivalului de la Mamaia (care, pe atunci, se desfăşura în plină vară!). Dar, oricum, abia azi îmi dau seama – cu mare regret – cît de rar şi de puţin am scris despre acest extraodinar coleg al meu…“.

* * *

Să continuăm cu un pasaj relevant din lucrarea Danielei Caraman Fotea: „Multora le place Brahms… Parafrazînd titlul celebrului film, pot spune că Marius Ţeicu (Ioan Marius Ţeicu) s-a numărat printre ei… Nu greşesc. Informaţia mi-a fost oferită de distinsa doamnă Annie Ţeicu (Langhardt), mama artistului, provenind dintr-o familie cu tatăl german, din partea nordică a Elveţiei, şi mama româncă – stabiliţi la Reşiţa“.

De precizat că Marius Ţeicu a venit pe lume la 9 Mai 1945, la Reşiţa. În ziua aceea, toată lumea se afla pe stradă, manifestîndu-şi bucuria că războiul luase sfîrşit. Un rapsod a „melodiat“ pe cuvintele: „Pace între împăraţi… Fericit cel curat la suflet, cu el este bună-învoirea între oameni“.

* * *

Citind şi recitind volumul Danielei Caraman Fotea sînt în măsură să susţin că nu avem de-a face doar cu o monografie. Este vorba de un opus răscolitor, ce poate fi socotit – fără exagerare! – o istorie, amplă şi emoţionantă, a muzicii uşoare româneşti!

Ca şi în alte eseuri, studii şi cărţi, autoarea ni se înfăţişează ca o multilaterală cunoscătoare a melodiei, a armoniei şi a polifoniei, precum şi a formelor componistice. Sau, altfel spus, muzica, pentru prietena mea din Societatea Română de Radiodifuziune, se identifică unei „lavande sonore“…

Cartea la care ne referim ne prezintă gîndurile orphice ale unor personalităţi despre Marius Ţeicu, cel care a fost, este şi rămîne un maestru al melodiei, într-o eră în care, mai ales în muzica uşoară, nu o dată triumfă lipsa de talent, prostul gust, lipsa de măiestrie, adică IMPOSTURA, această racilă, mereu criticată – „sine ira et studio“ – de Tribunul-scriitor Corneliu Vadim Tudor, precum şi de imnograful byzantin care semnează rîndurile de faţă.

Cartea ne dovedeşte că alegerea unui citat este un act estetic; tot aşa cum selectarea unor fragmente melodice, pe deplin convingătoare şi de o frumuseţe răscolitoare, poate să trezească, în fiecare dintre noi, sentimente înălţătoare, ceea ce ne duce cu gîndul la sensul unui celebru aforism: „Muzica este refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea“.

Multe s-ar mai putea spune despre darul preţios pe care Daniela Caraman Fotea l-a oferit melomanilor români. Voi încheia prezentarea acestei cărţi, dedicată îndrăgitului artist şi compozitor Marius Ţeicu, cu vorbele lui Grigore Constantinescu, pline de o nobilă muzicalitate, în consonanţă cu o artă ce ne apropie de Bunul şi Omniprezentul Dumnezeu: „Există în sufletul lui Marius Ţeicu un anume «preaplin», o bucurie a trăirii pulsaţiei şi jocului de sunete, fără de care el nu poate avea astîmpăr. Partiturile sale poartă pecetea finisării, a căutărilor armonice, a ocolirii rutinei în favoarea acelei permanente noutăţi, pe care nu oricine o poate descoperi. Mi se pare interesant de urmărit cum se pot uni tendinţele, stilurile şi ritmurile agreate şi de tineri, cu inflexiunile graiului românesc. Marius Ţeicu este, de fapt, un trubadur care cîntă… Mileniul III, vorbind la prezent despre un trecut la care mulţi dintre noi gîndesc, sperînd să mai primească… o… portocală!!“.

DORU POPOVICI,

Neotrubadur din paradisiacul Banat montan

Tabletă de scriitor Nesăţiosul Stat – balaur cu şapte capete

in Polemici, controverse

 

 

Cum să nu scriu despre Neamul meu sfînt, cînd îl văd cum se stinge în sărăcie şi în mizerie? Cum să nu-i deplîng pe români şi să nu-i compătimesc, cînd îi văd cum se usucă pe picioare şi sînt veştezi ca frunzele pipernicite, atunci cînd cade bruma timpurie peste ele? Şi nu că vor ei, ci alţii, care au nevoie de munca lor, plătită la preţ de nimic… Şi, totuşi, românii fac haz de necaz, fiindcă umorul nu le-a pierit. Aşa au fost şi moşii, şi strămoşii lor, opincari cu traista-n băţ, cu bucata de mămăligă rîncedă în desagă, pe moşia boierului. Şi nu aveau telefon mobil ca acum, nici plasmă, nici maşină cu mulţi cai-putere. Oare să fi fost ei sănătoşi, să fi fost bucuroşi de traiul pe care l-au dus? Noi spunem că nu. Şi sînt cărţi, biblioteci întregi, scrise cu lacrimile acestor obidiţi. Dar, uite că lucrurile nu diferă cu nimic faţă de cum au fost în cazul generaţiilor bunicilor noştri. Românii au aceleaşi frămîntări şi nemulţumiri, aceleaşi mîhniri, fără să fie auziţi de cineva, pentru că politicienii noştri n-au nici o treabă cu ţara. Din toate timpurile, aceştia s-au axat doar pe propriile afaceri, iar legile pe care le-au dat au fost împotriva şi spre umilirea alegătorilor lor. Mă întreb, însă: cum rabdă românul bătaia de joc la adresa sa de la nişte oameni de la care vrea dreptate, adevăr şi corectitudine? Dar, întîmplător, îmi arunc, şi eu, privirea într-o parte şi-n alta, că doar n-o să merg cu nasul în pămînt, şi văd în ochii oamenilor durerea, care, de fapt, este a Neamului din care-şi trag rădăcinile. De aici porneşte revolta mea, strigătul meu, care e al celor asupriţi şi mereu aflaţi pe listele datornicilor către Stat, cu fel şi fel de taxe. Dar ce folos, dacă indivizii care conduc ţara asta sînt indiferenţi la necazurile lor? Eu nu pot decît să scriu şi să fac auzit glasul lor prin intermediul acestor rînduri. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, că, orice aş spune, tot supuşi vor rămîne, aidoma strămoşilor care lucrau pe moşia boierului, de dimineaţa pînă seara, cu cămaşa udă pe ei de sudoare, iar stăpînul stătea mereu cu gîrbaciul în mînă, la praşilă, la coasă, la stîna de pe dealuri, cu şareta trasă de cai. Azi, se întîmplă la fel, numai că la alt nivel, iar viaţa omului de rînd, supravegheat non-stop de aparatura secretă şi de paznici, depinde tot de stăpîn, adică de ,,colecţionarul” de averi făcute din truda lui. Ce bine-a ajuns ţara noastră, condusă de nimeni altcineva decît de Dumnezeu! Dar un Dumnezeu care, probabil, are şi El grijile Lui. Ce-i de făcut? Întrebare la care pot răspunde doar cei în cauză, adică oamenii simpli, care au credinţă într-înşii, dar cărora puterile le sînt limitate, neputînd schimba ceva. Oricum, viaţa e frumoasă, dar, cînd grijile sînt prea multe, cerul se întunecă şi furtunile încep, ducîndu-şi mai departe existenţa tot printre hiene şi lupi, printre oameni prefăcuţi şi tîlhari, printre şarlatani şi demagogi, care le fură coaja de pîine, paharul cu apă şi gazul din lampă. În ceea ce priveşte curentul electric, tot ei îl plătesc, cu vîrf şi îndesat, după calculele de pe facturile oficiale, întocmite după matematica acelora cu lefuri mari, cu buzunarele mereu flămînde, mereu hrăpăreţe, niciodată întoarse pe dos de cei de la Antifraudă, cum se întîmplă cu micii comercianţi. Aceştia, de la o vreme, au început să-şi închidă prăvăliile, pentru că, în ţara asta, nu mai e de trăit şi, orice ai face, eşti bănuit că furi din munca ta. Pe cînd Statul, lacomul de Stat, acest balaur nesăţios, bea laptele nou-născuţilor, se-nfruptă din gologanii bolnavilor de cancer, strivind orice contribuabil cinstit, care s-a născut aici să fie condus de prea mulţi neisprăviţi. Aşadar, românul va rămîne sclav, dar îmbrăcat în haine noi de democraţie ciumată, ciudată, fără egal în Istorie. Că aşa e mersul lumii, unii cu escrocheriile, iar alţii cu munca. Rezultatele se văd: o ţară fără reguli şi principii, răpusă de demoni politici, care se află la loc de frunte în clasamentul minciunii şi urii, păstorind un popor beteag şi sărac, jefuit pe faţă de conducătorii lui şi lăsat intenţionat, prin lege, pe mîna hoţilor, că oricum nu există leac de vindecare.

Ion Machidon,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

O capodoperă: ,,Criza operei? Studiu de hermeneutică muzicală“, de Ion Piso (2)

in Polemici, controverse

 

 

Ca şi Ion Piso, am pledat şi eu, în calitate de imnograf byzantin, în favoarea legăturii de granit care trebuie să existe între libretul operei şi muzica respectivă. Din nefericire, în spectacolele de operă, această legătură puternică lipseşte adeseori. În această privinţă, îl citez pe Ion Piso, care, în recenta sa carte ,,Criza operei?“, a consemnat următoarele: ,,Trăim într-o lume care nu mai poate fi concepută fără muzică, mai bine zis, fără de ceea ce îi ţine locul şi o cam uzurpă. Urechile noastre sînt asaltate, cu furie şi fără răgaz, 25 de ore din 24! «Aclimatizaţi» în felul acesta, aproape n-o mai percepem fizic, nici vorbă să o adîncim, să o apropiem cu pătrunderea înţelegerii noastre, mai ales cînd ne întîlnim cu marea muzică. Mintea noastră ar părea să nu mai dispună de participarea ce depăşeşte maneaua. Iac-aşa, şi cîntăreţul e liber să nu ştie ce cîntă, de unde decurge, în mod logic, şi libertatea de a nu şti nici să cînte aşa cum trebuie, aşa cum cere partitura, pentru a putea transmuta abstractul ei în muzica vie, în adevărul artistic, un adevăr paralel cu acela al vieţii reale – însă mult deasupra ei. Spectacolul liric este mijlocul cel mai eficient pentru a apropia «destăinuirea» compozitorului, ceea ce vrea el să ne spună, de inima şi mintea publicului, pentru a-i prilejui acestuia deschiderea, ecloziunea spirituală, şi, în acelaşi timp, aducîndu-l pe fiecare spectator faţă-n faţă cu el însuşi, cu conştiinţa sa – întîlnire de care nu prea are parte mereu.

Din păcate, azi, interpretarea a devenit expresia unor sentimente contrafăcute, departe, mult prea departe de caracterul şi sensul simţămintelor şi gîndurilor adevărate, conţinute şi sugerate de muzică. În ceea ce-l priveşte pe regizorul modern şi avangardist, acesta se dezinteresează total de muzică, agendă ce-i reuşeşte deplin“.

În sensul ideilor exprimate de Ion Piso, la care mă raliez întrutotul, am reacţionat amîndoi, criticînd regia operei ,,Trubadurul“, care ni s-a părut total neconvingătoare. Iată cele scrise de mine, referitor la acest aspect, în cartea amintită (p. 303): ,,Ai demonstrat, mai mult decît convingător – şi n-am argumente să te contrazic – că noua înscenare nu are nimic comun cu muzica şi subiectul operei «Trubadurul». Iată de ce publicul, atunci cînd merge la teatru, ar trebui să se obişnuiască cu ideea că una vede, alta aude. Cam aşa, ca reclamele TV în care, de exemplu, pe aria Violetei – Adio del passato -, este prezentat cel mai performant deodorant cu efect prelungit – 48 de ore“. Elocvent este şi exemplul referitor la regia capodoperei enesciene ,,Oedip“ – citez fragmentul respectiv, din amintita lucrare a lui Ion Piso: ,,Nu! Aşa nu (mai) merge! Interpretarea nu trebuie să-l arunce pe om înapoi, acolo de unde s-a străduit – pe parcursul multimilenar al culturii – să urce. Acest lucru – publicul nu-l poate accepta, în propriul său interes. Pentru propria sa salvare. Să nu uităm că intenţia oricărei capodopere este aceea de a transforma, măcar pentru cîteva clipe, poporul în elită! Mijlocul? El ţine de sfatul înţelept al lui Noica, atît de potrivit cazului de faţă: «Deschiderea pe care o aşteptăm nu poate fi decît rezultatul unei constrîngeri», pe care, în acest eon al rătăcirii, al libertăţii lăsate să-şi facă de cap sub forma libertinajului, o văd numai în efortul spiritului de a rămîne consecvent cu sine. El trebuie să-şi revină – să se răzvrătească împotriva invaziei miasmelor produse de nămolul patogen al josnicului – prin întoarcerea la Muzică, pe care Beethoven o considera «o revelaţie mai mare decît orice înţelepciune sau filozofie», revelaţie pe care, în studiul de faţă, am încercat, bazat pe sensibilitatea, inteligenţa şi forţa de pătrundere a cititorului, să o evoc… şi să o invoc“.

* * *

Este îmbucurător faptul că un mare număr de melomani, în frunte cu maestrul David Ohanesian, a cerut conducerii Operei Române să scoată din repertoriul acestui teatru liric spectacolul cu ,,Oedip“, de George Enescu, în regia, penibilă, a lui Andrei Şerban, în care predomină spiritul dizolvant, impostura, antiromânismul şi lipsa totală a măiestriei artistice! Cel mai violent protestatar a fost baritonul dramatic David Ohanesian, cel ce a dat naştere la geniala interpretare a capodoperei ,,Oedip“ – am în vedere inegalabila sa artă vocală şi tulburătorul său joc de scenă. Totuşi, n-ar trebui să mă mai mire nimic… după ce, în Germania lui Frederic cel Mare, au fost umiliţi Mozart, Beethoven, Wagner, Furtwengler şi Karajan, nemaivorbind de jignirile aduse unor titani ai culturii, precum Heidegger, Kant şi Goethe. Nu pot să trec cu vederea faptul că, în România condusă de incultul şi carieristul Traian Băsescu, s-au petrecut acte de demolare a unor personalităţi, mult mai numeroase decît în epoca, de tristă amintire, a ,,trădătoarei de ţară Ana Pauker“.

În zilele noastre, cei ce se află la conducerea Operei şi a Filarmonicii ,,George Enescu“ – Răzvan Dincă şi, respectiv, Andrei Dumitriu – nu au, nici unul, nici celălalt, studii muzicale. Uimitor este şi faptul că, în Timişoara, nulitatea culturală Gheorghe Ciuhandu i-a desconsiderat pe doi dintre cei mai remarcabili reprezentanţi ai lumii Euterpei. E vorba de dirijorul Diodor Nicoară şi de muzicianul Sabin Păutza, fost director al celei mai vechi filamonici din SUA. Infatuatul edil al oraşului de pe Bega (la acea vreme) n-a ţinut cont, nici o clipă, de un fapt remarcabil: în America de Nord se editează toată opera componistică a lui Sabin Păutza, personalitate care, astfel, a intrat în Istoria artei sonore universale încă din timpul fecundei sale vieţi.

Citind şi aprofundînd conţinutul ultimului volum al lui Ion Piso, am ajuns la trista concluzie că există o forţă ocultă care, prin acţiunile sale, pare să urmărească distrugerea culturii şi civilizaţiei creştine. În susţinerea acestei afirmaţii amintesc că, mai ales în spectacolele de teatru şi de operă, nişte pseudo-regizori realizează puneri în scenă care sînt în totală disonanţă cu mesajul etic şi estetic al creatorului. Opinia comună, a mea şi a prietenului meu, Ion Piso, pe care amîndoi o susţinem cu tărie, este aceea că între conţinutul capodoperei lui Enescu şi regia – aşa-zis novatoare! – a spectacolului nu există acea mult dorită legătură dintre mesajul, înălţător de inimi pure, ca ninsorile într-un decembrie solemn, şi concepţia regizorală, prezentată ca un soi de pseudo-inovaţie, ce se dovedeşte a fi, însă, total străină de nemuritoarele precepte christice.

Nu trebuie să uităm că, nu o dată, directorii instituţiilor culturale angajează interpreţi fără talent, care acceptă necondiţionat indicaţiile regizorale identificate cu impostura. Orice regizor ratat este străin de semnificaţia celebrului aforism al lui Kant, potrivit căruia ,,omul este un biped, care are deasupra capului cerul înstelat şi, în inimă, legea morală“. Într-un astfel de climat senin, precum hrisalida luceolei din Calea Lactee, Ion Piso mi-a evocat un fragment relevant din volumul ,,Limite“, al autorului Dan Botta, pe care îl reproduc cu o emoţie adolescentină: ,,Opera de artă fiind un lucru al mîinilor Domnului, un produs direct al raţiunii divine, şi nu un reflex al ei, ideea unei arte ca idolatrie, ca simulacru uman al armoniei, cădea… Fericitul Augustin a deschis, într-adevăr, perspectivele acelei vaste şi înfloritoare culturi a catolicismului. E curios cum se răsfrînge în artă dialectica dintre Răsărit şi Apus, dintre catolicism şi ortodoxie. Apusul, consequent (sic!) lui Plotin şi Fericitului Augustin, pronunţa caracterul de materie divină, de corp suprafiresc al artei. Opera de artă a fost, pentru Apus, ceva ca întruparea Dumnezeului viu. De aceea îi vedem pe artiştii Renaşterii urmărind carnaţia vie, splendorile şi căderile ei. Isus, Maria, Dumnezeu Tatăl – sînt aievea aici, Ei ilumină arta. Răsăritul, mai înclinat spre formalism, spre creaţia lucidă, accentua concepţia cealaltă: arta e lucru omenesc, e ritual, pe care, dacă l-ai împlinit bine, L-ai evocat pe Dumnezeu. În liniile mari, ascetice, ale artei byzantine, se străvede ideea de canon, de formulă, de rit… Dar, şi artistul Renaşterii italiene, ca şi acela al Răsăritului ortodox, avea conştiinţa mistică a harului.

Un lucru menit să fie Dumnezeu, sau să folosească Domnului, nu poate fi făurit decît de un suflet curat. Numai un om în care nu se zbat deşertăciunile lumii acesteia e vrednic de opera de artă“.

Sfîrşit

DORU POPOVICI

Du-te Sus