Numarul curent editia digitalaAbonament editia tiparita (livrare in Romania)

• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 15

PÃLÃRII CU PENE DE COCOŞ

in Polemici, controverse

Regimul horthyst (2)

Încã înainte de a ne fi nãscut, destinul nostru este hotãrît într-un mare mister, în Cer. Ursitoarele întind pe bolta cereascã planetele şi stelele şi, ca sã nu se plictiseascã, joacã cu ele ŞAH, pînã ne fac viaţa MAT – un timp între graniţa dintre CER şi Pãmînt – cu porunca de la Dumnezeu ca viaţa veşnicã sã fie din Nefiinţã în Fiinţã şi din Fiinţã în Nefiinţã, prin marile mistere: Naştere, Moarte, Înviere. Cînd Scorpion a luat ştacheta de la Balanţã, mã aflam la graniţa dintre ele, fiindcã tocmai mã nãscusem. Scorpion m-a zãrit şi, curios din fire, m-a aşezat în balanţã sã vadã ce „greutate“ voi avea în viaţã. Apoi, grãbit, m-a uitat acolo şi toatã viaţa m-am balansat, dupã bunul sãu plac, între ÎNGER şi DRAC. Destinul a hotãrît pentru mine ce e rãu şi ce e bine, purtîndu-mã cu sine, prin toatã mãreţia Firii. Mereu am privit lumea prin oglinda de cristal, crezînd într-o imagine realã, cînd, de fapt, Lumea e şi convexã şi concavã. Am asemuit Lumea cu un mãr frumos, dar înlãuntru gãunos. Şi viermele roade, roade, pînã ajunge la coajã. La naştere, Ursitoarele ne aduc în dar CUPA VIEŢII. În ea, strîngem Întuneric şi Luminã. Din ele curg faptele noastre în care sînt amestecate sentimentele umane: Binele şi Rãul, Minciuna şi Adevãrul, Iubirea şi Ura, Dãruirea de Sine, Lãcomia – toate fiind scrise într-o stea, iar noi urmînd calea sa. Doar Speranţa o regãsim în Semnul Divin, cerînd ajutorul lui Dumnezeu, cînd dãm de greu. Singuri ne naştem, singuri murim, singuri trãim, nouã fiindu-ne comune doar singurãtatea şi moartea. Iar noi, speriaţi de anii care vin şi se duc, ne ascundem într-un „cuib de cuc“. Din el, zburãm spre un punct care înseamnã PÎNÃ AICI. Şi atunci, în uimirea noastrã necuprinsã, vom înţelege dacã prin faptele noastre vom strãluci în Lumina Divinã sau ne vom cufunda în adînca noapte. Fiecare avem o cruce pe care ni-o ducem singuri de la Rãsãrit la Asfinţit. În nici un alt semn nu gãsim mîntuire, pe CRUCE cãutîndu-L pe Fratele Ceresc. Dar, Doamne, dacã ne eşti Frate, de ce te ascunzi atît de departe? De ce, de peste douã mii de ani, n-ai deschis mãcar un minut Poarta din Cer, sã te arãţi din acel mister? Poarta IADULUI s-a deschis, şi toţi demonii au nãvãlit pe Pãmînt. Pe unii Fraţi ai TÃI, demonii i-au fãcut atît de rãi! Cele 7 daruri ale Duhului Sfînt au fost luate de vînt, iar TU, DOAMNE, ţi-ai ascuns faţa de la noi şi ne-ai lãsat pradã demonilor. Unii Fraţi, hoţi versaţi, au ajuns peste mãsurã de bogaţi, în Forumul cel mai înalt din ţarã, şi se fac unul pe altul de ocarã, în timp ce Fratele cel sãrac e fericit cã primeşte firimiturile rãmase de la masa celui bogat, sperînd, mereu, în bunãtatea lui Dumnezeu. „Cereţi, şi vi se va da; bateţi, şi vi se va deschide“, dar urechile rãmîn surde, omul sãrac amãgindu-se cã cel bogat va ajunge în IAD, iar el, în RAI. Tristã consolare pentru cei ce rabdã de foame, în timp ce parlamentari cu mormane de bani se plictisesc în şedinţele parlamentare, cascã „înţelept“, se scobesc în nas, citesc ziare, dezleagã cuvinte încrucişate, privesc pe micul ecran filme porno, apoi, în limuzine extravagante, pleacã, fericiţi, spre vilele lor luxoase şi ne hotãrãsc soarta. Cele Zece Porunci au fost scrise pe lespezi de piatrã, paianjenii ţesîndu-le în fire de mãtase. Observînd pe spatele lor o cruce, omul sãrac a rãmas mirat: „Iatã, pãianjenul s-a creştinat“ (Lucian Blaga). Ce trist, pe cruce a rãmas doar umbra lui CHRIST. De la naştere pînã la moarte, ispita-i tot timpul atît de aproape. Ea are un clopoţel, iar Şarpele sunã din el. Dacã nu gravãm în iubire nemurirea, puritatea dispare alunecînd pe poteca patimei, pe drumul atît de îngust ce duce spre Soare. De multe ori, mã mir cum am reuşit sã-mi pãstrez nealterat sentimentul iubirii, dupã coşmarul pe care l-am trãit în regimul horthyst. În sufletul meu, însã, s-a cuibãrit un sentiment de teamã faţã de tot ce mã înconjoarã. Acum, în „democraţie“, rãul pare o prelungire din trecutul ce a apus nu de mult. HOŢIA fiind la rang de cinste, sãrãcia ne împunge.

Sã revin la regimul horthyst.

De la tata, dupã fuga peste graniţã, urmînd sã ajungã în comuna noastrã natalã (Tilişca – Sibiu ) nu am mai primit nici o veste. Corespondenţa era interzisã, telefon nu exista, iar mama plîngea, plîngea. În casa noastrã, o familie de unguri se lãfãia, în prãvãlie (plinã cu marfã ), în cîrciumã şi lãptãrie. Iar noi, noi ne mulţumeam cu un codru de pîine, dat din milã. Am avut noroc cã nu ne-au împuşcat, pentru cã, în alte sate, au fost împuşcaţi mulţi oameni. Pînã la urmã, mama a fost ajutatã de primarul român (dar era şi unul ungur) sã deschidã o mini-pensiune pentru persoanele singure, fãrã familie şi astfel a putut sã ne asigure un trai modest.

(va urma)

LILIANA TETELEA

Adio, Corneliu Vadim Tudor, numele tãu a fost „SPERANŢA“!

in Polemici, controverse

S-a întîmplat ca şi acest mare simţitor al vibraţiei eminesciene (era un mare admirator al lui Eminovici-Eminescu), care ardea ca o torţã, sã se stingã. Poate cã dacã s-ar fi menajat şi ar fi stat mai retras, conform logicii actuale cã  nu poţi schimba tu, Lumea, şi poate nici România, mai trãia şi ar fi fost spre binele lui, al familiei, al prietenilor şi al nostru (cei care mai credem în Speranţã). El a fost SINGURUL cetãţean al acestei naţiuni, încã vii, care a îndrãznit sã critice „nepotrivirile“ dintre aspiraţiile noastre democratice şi înfãptuirile false ale societãţii prezente,  trãdate şi împuşcate în suflet şi conştiinţã, în 1989.(În decembrie ’89, mulţi români s-au simţit împuşcaţi, rãniţi, lezaţi, jigniţi în patriotismul lor. Nu pot uita mizeria si nimicnicia acelora care au gãurit, cu o urã brutalã, Tricolorul, îndepãrtînd însemnele statale. Şi nu i-au scos doar stema).

Uneori, am impresia cã „revoluţia” din 1989 nu a urmãrit desfiinţarea noastrã ca naţiune, ci transformarea noastrã, a românilor, în sclavi supuşi, chiriaşi în propria ţarã. Nimeni nu a fost mai vocal şi nu a luat atitudine  mai fãţişã împotriva corupţiei, a hoţiilor mîrşave şi ticãloase, a închiderii fabricilor (I.M.G.B. – ce bijuterie, OREX, IOR, POLICOLOR,…), a aruncãrii în stradã a oamenilor, fãrã sã-i pese nimãnui de drepturile omului, dreptul la un loc de muncã, în definitiv – dreptul la existenţã. De ce ne era necesar nouã, românilor, Corneliu Vadim Tudor? Rãspund în numele meu.

Pentru a se termina cu aceastã linişte de înmormîntare a Poporului Român, a naţiunii române care, între douã „ festivaluri“: al ţuicii şi al cîrnatului cu usturoi, îşi pleacã în ţãrînã capul, cu aşa-zisa smerenie creştinã, în fapt, o laşitate mincinoasã generatoare de slugãrnicie, fricã şi sãrãcie spiritualã şi materialã. Vadim tuna împotriva rãului, împotriva binelui devenit rãu, împotriva anormalului patologic, devenit modernitate normalã, împotriva minciunilor schimbate în adevãruri, împotriva adevãrului care, schingiuit de o Inchiziţie invizibilã şi transformat în minciunã, „defileazã“, flãmînd, pe strãzi, în literaturã, pe sticla plasmelor. Cînd îl auzeam vorbind –  şi poate dacã i-ar fi stat în putere ar fi fãcut mai mult – înţelegeam cã mai aveam o Speranţã. Stãteam, oarecum, „liniştit” cã mai exista cineva care se lupta cu balaurii rãului din ţara aceasta, cã nu este totul pierdut, cã, poate, mîine voi avea şi eu o pîine (un loc de muncã, aşa cum aveam în blamatul, pe nedrept, regim socialist, nu comunist, cum ne bagã pe gît detractorii). Mai aveam Speranţa laşului  şi a fricosului cã cineva se bate şi pentru drepturile mele şi speram cã, într-o zi, se va fi terminat toatã aceastã insurecţie inumanã împotriva noastrã, a celor mulţi, aruncaţi, pe nedrept, de societate „afarã” şi puşi în genunchi în bisericã sã cearã de la Dumnezeu dreptate în Justiţie, sãnãtate şi medicamente, locuri de muncã, dreptul la o locuinţã, cãldurã şi apã caldã iarna, în casã…

Şi mã întreb – şi nu vreau sã îl citez pe George Cãlinescu, care ne-a spus cum va fi fiind cu naşterea unui alt Eminovici – Eminescu pe pãmîntul românesc – oare va mai da naştere naţiunea aceasta unui alt apãrãtor al nostru, unui dãtãtor de speranţã, unui alt Tribun, ca noi, românii, toţi cei care trãim în România şi ţinem la pãmîntul de sub picioarele noastre, sã nu rãmînem pe veci, pînã la sfîrşitul lumii, cu nostalgia „minţii de pe urmã “ ?

P.S. Sã ridice douã degete, în vãzul lumii, cei care au primit o palmã de la Vadim sau cei cãrora le-a furat casa, banii, pãmîntul, moştenirea, trusa de ras  sau trusa de scris a lui Ceauşescu…

Ioan Dumitrache

Un titan denigrat, post mortem, de nişte pigmei (6)

in Polemici, controverse

Motto: „Ptiuuu, cã proşti mai sînteţi neicã/ Şi-aveţi creierul de fleicã/ Pe urechi vã curge frişcã/ Aţi strîns pietre şi grenade / Sã daţi în Alcibiade”.

Corneliu Vadim Tudor, „Presa ticãloşitã”

 

În preambulul articolului, intitulat, peiorativ, „Encicloprdia lui Vadim. Odioasele pamflete şi victimele lor”, semnat de Mihai Voinea şi Cristian Delcea, cititorii mai întîlnesc o aberaţie. Scriu ei, luîndu-şi un aer academic, negru pe alb, cã „ … «Tribunul» a fost întemeietorul unei şcoli (…) de gîndire în care n-a existat nici o regulã şi în care, sub alibiul pamfletului, Vadim a incitat la violenţã şi a insultat fãrã nici o remuşcare, dupã cum a avut chef şi dupã cum i-au dictat interesele”. Întreg acest text, închis în ghilimele, nu e numai un neadevãr revoltãtor, ci, totodatã, o denigrare, o ponegrire. Subliniez batjocura acestor ziarişti prin folosirea celor douã sinonime, care se completeazã reciproc, pentru a evidenţia nu aberaţia, ci aberaţiile textului la care ne referim.

Înainte de toate, consider cã este necesar sã ne oprim asupra afirmaţiei, lipsitã de orice temei, cum cã Vadim ar fi „întemeietorul unei  şcoli (…) de gîndire” şi cã, în aceastã şcoalã vadimistã, „n-a existat nici o regulã”, de unde se poate deduce cã Tribunul, prin aşa-zisa şcoalã de gîndire fãrã regulã ar fi propagat anarhia/anarhismul. Cititorul avizat, bine informat, cunoaşte cã neexistînd nici o regulã într-un anumit domeniu, instituţie, chiar ţarã, sã zicem, înseamnã cã în toate acele locuri unde se desfãşoarã o activitate socialã nu poate fi vorba de nici un fel de rînduialã, de lege, de ordine sau de disciplinã. Unde lipsesc aceste cerinţe, necesare într-o societate civilizatã, se instaureazã anarhia, haosul. Corneliu Vadim Tudor, împreunã cu prietenul şi mentorul sãu Eugen Barbu, a întemeiat/înfiinţat un Partid şi nu o şcoalã, denumit Partidul România Mare (PRM). Este posibil ca aceşti ziarişti, cînd au folosit noţiunea de şcoalã, sã fi avut în vedere ideea de naţionalism luminat, care se gãseşte în aceastã cunoscutã convingere, ale cãrei reguli şi norme sînt prezente şi bine lãmurite în broşura „Doctrina Naţionalã a Partidului România Mare”, în „Statutul PRM” sau în „Programul Economic al Partidului România Mare”. Dacã trebuie sã vorbim de o „şcoalã” întemeiatã/înfiinţatã de Tribun, aici îi gãsim normele de conduitã, în documentele amintite în rîndurile de mai sus. Dar cine vreţi sã studieze aceste documente? Cei de la ziarul „Adevãrul”? Fereascã sfîntul! Ei, fie din proprie iniţiativã, fie la poruncile şoptite de vreun grup ocult occidental, trebuie sã respingã şi sã condamne tot ce este legat de ideea de naţionalism luminat. Pentru un astfel de grup, naţionalismul poate fi la cote înalte doar într-un numãr foarte restrîns de state, cele mai dezvoltate din punct de vedere economic şi militar, cãrora nu le convine ca şi statele mai mici, mai puţin dezvoltate sã pledeze pentru aceeaşi idelogie. Aceleaşi state dezvoltate susţin şi pledeazã pentru o globalizare pe toate planurile, a întreg mapamondului. Şi cum observãm cã stau lucrurile în prezent, globalizarea, teoretic şi practic, se aflã în pragul eşecului.

Gîndirea profundã a scriitorului şi pamfletarului Corneliu Vadim Tudor o descoperim în întreaga sa creaţie beletristicã, social-polticã ori în scrieri cu conţinut ştiinţific. Volume precum „Aforisme”, „Parfumuri şi culori”, „Istorie şi civilizaţie”, „Europa Creştinã” ş. a. reprezintã opere ce îndeamnã pe cititor la reflecţie, imbold pentru a ne dezvolta o gîndire activã, mereu vie. Datoritã întinsei sale culturi enciclopedice, citind numai scrierile ce poartã aceste titluri, cititorul îşi dã repede seama cã autorul lor este pe deplin stãpîn pe cultura naţionalã şi cea universalã. Cititorul strãbate tot cuprinsul globului pãmîntesc şi are posibilitatea de a cunoaşte mari personalitãţi ale acestei Planete pline de viaţã, din toate domeniile activitãţii umane. Şi printre rîndurile acestor scrieri memorabile, Tribunul nu scapã din vedere nici un moment sã arate care este şi contribuţia Poporului Român, poporul sãu, la îmbogãţirea culturii universale şi care este locul României în Istoria Universalã. Aşa a ştiut doctorul în Istorie şi „poetul prin excelenţã”, Corneliu Vadim Tudor, sã-şi manifeste patriotismul, aşa a înţeles maestrul Vadim sã conceapã, sã întemeieze o şcoalã de gîndire pentru români, cu reguli precise şi nu haotice. Zic toate acestea, ca un reproş ferm cãtre ziariştii Mihai Voinea şi Cristian Delcea care încearcã, fãrã succes, sã întoarcã un adevãr pe dos.

Aceiaşi ziarişti îşi închipuie, în încheierea preambulului la articolul în speţã, cã, printr-o formulare mincinoasã, au şi dat sentinţa, în ceea ce priveşte pamfletele scriitorului Vadim Tudor. Ca autor al acestor rînduri, simt cã e cazul sã renunţ la eufemisme şi sã redau formularea nãscocitã de cãtre cei doi, aşa cum este: mincinoasã, jignitoare, violentã. Iat-o: „… sub alibiul pamfletului,Vadim a incitat la violenţã şi a insultat fãrã nici o remuşcare, dupã cum a avut chef şi dupã cum i-au dictat interesele”.

Scrieţi, deci, cã Vadim, sub justificarea (alibiul) speciei pamfletului, „a incitat la violenţã”. O eroare grosolanã inteţionatã şi bine împãnatã cu otravã. Aceşti ziarişti refuzã sã vadã în pamfletele lui Vadim opera unui mare artist, un artist desãvîrşit care, cu mare uşurinţã şi precizie, construieşte, nu cu creionul, ci cu ajutorul cuvintelor, un portret caricatural perfect, strîns legat de realitate.  Iau ca exemplu cîteva propoziţii, din douã pamflete în prozã, dedicate unor personaje prea cunoscute de cititori şi, fãrã îndoialã, de cãtre toatã ţara: românul Sorin Oprescu şi sasul Klaus Iohannis. Am ales, ca argumente, aceleaşi exemple pe care le-au considerat demne de comentat ziariştii „Adevãrului”, pentru a face cunoscutã şi opinia noastrã şi nu doar a acelor jurnalişti, excesiv de porniţi şi de plini de otravã împotriva operei lui Vadim. Citãm din pamfletul dedicat lui Sorin Oprescu: „Eu prevãd cã acest nemernic nu va muri în patul lui. Cine, şi de ce muşamalizeazã cele patru dosare ale lui?”. Iatã şi propoziţiile ce schiţeazã conturul portretului caricatural al lui Klaus Iohannis: „A trecut aproape un an de la cacealmaua îngrozitoare din noiembrie 2014, Salamul de Sibiu n-a fãcut nimic altceva decît sã se plimbe cu nevasta de mînã, sã joace poker şi sã-şi amenajeze locuinţele luxoase”. La prima vedere, aruncatã în fugã, de cãtre cititori, peste cele douã texte/portretizãri satirice, se evidenţiazã, foarte clar, adevãrul, privind comportamentul celor douã personaje, în funcţiile ce le deţin şi, concomitent, previziunile autorului, privind viitorul lor. Ce este odios în aceste rînduri şi ce violenţe ar urma sã se declanşeze în urma apariţiei în presã a pamfletelor lui Vadim? Apoi, ne mai întrebãm: sînt ele victime dupã biciuirea/satira datã de pamfletar? Nicidecum. Victime devin fiinţele pe care ei le-au pãstorit şi continuã le pãstoreascã, cãci le-au înşelat, începînd cu fraudarea alegerilor şi continuînd sã le înşele în timpul mandatului lor, ajungînd pînã la pãgubirea noastrã, a contribuabililor, de puţinul venit pe care, cu greu, ni-l asigurãm. Aici şi acestea sînt adevãratele victime:cetãţenii oraşelor şi satelor noastre.

(va urma)

Radu Pãdurariu

Mihai Moldovan (1937-1981)

in Polemici, controverse

Dintre compozitorii români care au obţinut o sintezã îmbinînd mijloacele de expresie ale folclorului nostru strãvechi cu acelea ale avangardei muzicale, nãscute dupã terminarea celui de-al II-lea rãzboi mondial, cîţiva mi se par mai aparte: Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Nicolae Brînduş şi, nu în ultimul rînd, mult regretaţii maeştri ai artei noastre sonore Liviu Glodeanu şi Mihai Moldovan.

Şi unul, şi celãlalt au valorificat moduri, ritmuri şi aspecte timbrale ale cîntecelor şi dansurilor ţãrãneşti din vremuri de demult; cu precizarea cã Liviu Glodeanu a cultivat discursuri sonore ample, de cele mai multe ori înclinînd spre un climat plin de tragism, în timp ce Mihai Moldovan a preferat exprimarea concisã, tinzînd spre un colorit mai viu, mai senzual, adesea generînd eufonii ce-şi gãsesc corespondentul spiritual în ceea ce numim constelaţia strãbãtutã de fabulos şi de fantastic…Şi, fiindcã ne referim, în primul rînd, la Mihai Moldovan, vom reliefa faptul cã a compus o singurã creaţie de amplã respiraţie: opera ,,Trepte ale istoriei”. În rest, compozitorul a dat naştere la opusuri foarte bine conturate, dar care nu trec de durata de 10 minute. În acest sens, este cazul sã amintim de admiraţia sa pentru Anton van Webern, deşi nu s-a sfiit deloc a spune: ,,… Mã impresioneazã profund opera webernianã – este poate cel mai reprezentativ compozitor al secolului nostru. Însã, în muzica mea, eu am pornit pe un cu totul alt drum. Altfel spus, eu nu am fost atras nici de pointilism şi nici de serialismul dodecafonic; în primul rînd, fiindcã, pentru mine, sursa de inspiraţie a constituit-o folclorul strãvechi; în al doilea rînd, fiindcã austeritatea webernianã îmi este strãinã, deşi, repet, îi admir muzica… Şi, în al treilea rînd, deoarece nu doresc a continua linia polifoniei imitative, de tip neobaroc”. Dupã care, tot Mihai Moldovan sã declare: ,,M-a fascinat spiritualitatea asiaticilor şi, mai ales, aceea a Chinei şi a Japoniei, ori acestea nu au nimic comun cu hiperrafinamentul de crepuscul şi, uneori, bolnãvicios al marilor artişti din Vestul european”.

Dacã vom analiza cu atenţie muzica lui Mihai Moldovan, vom constata cã între viaţa sa chinuitã şi estetica lui solarã, latinã prin excelenţã, aproape cã nu existã puncte comune. Mihai Moldovan – ca şi Theodor Rogalski, Dumitru D. Botez, Paul Jelescu, Emilia Petrescu şi mulţi alţii – s-a înscris în constelaţia celor jigniţi şi îndepãrtaţi din Radiodifuziune, în vremurile tulburi, în care proletcultismul şi antiromânismul s-au înfrãţit de minune. Estetica lui Mihai Moldovan nu face front comun nici cu tristeţea adîncã, nici cu romantismul disperat, şi nici cu resemnarea dureroasã. El a fost şi rãmîne în istoria muzicii româneşti ca un creator viguros, ataşat arhaicului folclor transilvan, care a avut vocaţia culorilor, îmbinate cu multã fantezie, asimilînd şi preluînd creator paletele orchestrale ale unor genii precum Enescu, Bartok, Messiaen şi Stravinsky, din prima perioadã.

Mihai Moldovan a utilizat o anume cantabilitate neomodalã, larg-cromatizatã, o polifonie voit-primitivã, situatã uneori la confluenţa cu heterofonia, şi o construcţie solidã, concisã, însã fãrã reprize. În acest sens, comuniunea lui sufleteascã vibreazã în consonanţã cu avangarda, care nu a evitat folclorul. Deşi nu a publicat decît puţine eseuri şi cronici, Mihai Moldovan ne-a atras atenţia ca un muzicolog profund şi un adevãrat stilist. Din prezentãrile pe care le fãcea la radio şi la televiziune, care reliefau, pe lîngã o inteligenţã extraordinarã, şi o ironie subtilã, astfel încît era o plãcere sã-l asculţi, marele dispãrut – mult prea devreme – se deosebea categoric de atîţia vorbologi obraznici, care cred cã se poate face muzicologie, şi chiar publicisticã muzicalã, fãrã a aprofunda tot ceea ce se leagã de tehnica de compoziţie.

Mihai Moldovan ne-a lãsat semnificative puncte de vedere în legãturã cu folclorul românesc: ,,Avem avantajul de a ne bucura de un folclor foarte original atît în ceea ce priveşte gamele, cît şi în ceea ce priveşte ritmurile, arhitectura şi aspectele timbrale. Toate aceste componente amintite trebuie puse în concordanţã cu poezia noastrã popularã şi cu artele plastice, nãscute în mijlocul spiritualitãţii sãteşti”. Mihai Moldovan nu putea concepe o artã apatridã şi, în aceastã privinţã, el a fost categoric:,,Este curios cã se spune, uneori, cã spiritul naţional în artã a fost raportat doar la secolul romantic. Nimic mai greşit! Ce deosebire este între Haendel şi Vivaldi, Palestrina şi Orlando di Lasso, între Machault şi Landino… Şi acest fapt trebuie explicat prin inspiraţia compozitorilor menţionaţi, din folclorul ţãrii lor. Folclorul contribuie substanţial la crearea spiritului naţional al oricãrei culturi”.

Tot Mihai Moldovan îi spunea unui tînãr compozitor: ,,Nu pleca din ţarã definitiv. Deoarece pierzi legãtura cu pãmîntul natal. Renaşterea artelor va avea loc, aici, în Sud-Estul şi, apoi, în Estul european, în Asia, în Africa, în America ne-europenizatã… Vestul european este într-o pronunţatã decadenţã spiritualã. Duritatea vieţii în comunism ne-a cãlit, şi iatã cã s-au nãscut creatori extraordinari, ca Tiberiu Olah, Liviu Glodeanu, Nichita Stãnescu, Marin Sorescu, Constantin Piliuţã, Marin Preda, Eugen Barbu, Apostu, Paul Vasilescu şi numele pot fi citate în continuare… Cu toţii au înţeles ceea ce semnificã pulsaţiile pãmîntului natal…”.

Referitor la doine, Mihai Moldovan avea urmãtoarea opinie: ,,În zilele noastre nu trebuie sã ne întoarcem la acel model tradiţionalist şi, în general vorbind, la tehnica utilizatã de cei dinaintea noastrã. Nu… Trebuie sã ţinem seama de noile tehnici de compoziţie, pentru a nu fi anacronici şi provinciali. Dar, ceea ce este foarte important, e bine sã reţinem: culturile extraeuropene ne pot oferi multe, foarte multe sugestii componistice… De altfel, spiritualitatea niponã – mã refer cu precãdere la teatrul kabuki – m-a influenţat puternic. Ba, mai mult chiar, în unele piese am încercat sã obţin o fuziune între mijloacele de expresie ale muzicii din strãvechiul teatru nipon şi cele din teatrul muzical din vremuri imemoriale, cum ar fi Irozii, de pildã. Tehnicile vest-europene nu sînt întotdeauna în armonie cu cele pe care le reclamã folclorul nostru şi cel din alte continente”.

Dincolo de preţuirea pentru avangarda muzicalã, în care s-a înscris cu succes şi Mihai Moldovan, se remarcã profundul sãu respect pentru tradiţie. Cunoştea temeinic ceea ce s-a fãcut în trecut, conştient fiind cã numai în acest fel se poate ajunge la inovaţia convingãtoare. De altfel, Mihai Moldovan îmi repeta adesea urmãtoarele: ,,Avangarda cu scop în sine – superficialã, ostentativã, apatridã şi fãrã meserie conceputã – nu se desparte de ariergarda ei, în timp ce o tradiţie bine înţeleasã ascunde, nu o datã, un subtext înnoitor”.

Din toate acestea rezultã profunda gîndire a lui Mihai Moldovan, artist rãscolitor, adînc ancorat în tradiţie, la fel ca toţi aceia care, pornind de la un asemenea tezaur, au reuşit cu adevãrat sã inoveze şi sã dea naştere la opere menite sã reziste timpului. Şi, chiar dacã a fost adesea jignit – mai cu seamã de penibilii funcţionari din Radioteleviziune, – el a rãmas senin şi a atras atenţia

prin tonul caustic al unor vorbe ale sale, adresate carieriştilor din preajma lui, fapt pentru care a plãtit sub aspect administrativ… Dar nu a fost niciodatã invidios.

Se ştie din bãtrîni cã… apa trece… pietrele rãmîn… Pornind de la aceste simbolice cuvinte, cu multiple semnificaţii în eternitate, voi susţine, ca şi în libretul operei sale ,,Statornicie”, cã Duşmanii-s apa care trece/ Noi, pietrele care rãmîn.

Mihai Moldovan, prin opera componisticã şi muzicologicã, a intrat în veşnicie încã din timpul vieţii sale, atît de chinuite. El s-a condus, în laconica-i existenţã, dupã cuvintele pline de miez ale stilistului Flaubert: ,,Trebuie aşa de puţin ca sã umpli un suflet omenesc…”.

DORU POPOVICI

Reformele legislative ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza

in Polemici, controverse

Moto: „Istoria este cea dintîi carte a unei naţiuni“

Nicolae Iorga

 

 

Realizată sub semnul ideilor Revoluţiei de la 1848, prin lupta Poporului Român, Unirea Principatelor de la 1859 a constituit o nouă pagină în Istoria ţării noastre, prin formarea Statului naţional Român modern. „Mica Unire“, înfăptuită prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească, a constituit un act de voinţă, de curaj şi de demnitate naţională. Desigur, pentru ca acest deziderat să fie concretizat, au fost necesare eforturi imense atît în plan intern, cît şi la nivel internaţional. Lupta pentru desăvîrşirea Unirii s-a desfăşurat pe parcursul mai multor ani, la finalul cărora, prin voinţa poporului condus de marele nostru reformator, Statul Naţional Român modern era constituit. Descendentul unei familii de dregători, care făcuseră parte din administraţia centrală şi locală din Moldova încă din Secolul al XVII-lea, Alexandru Ioan Cuza, era cunoscut ca un tînăr cu idei reformiste, şi  drept un militar de carieră constant avansat. El şi-a datorat victoria în alegeri îndelungatei activităţi în slujba patriotismului, poziţiei unioniste şi vederilor politice social-liberale moderate. Trebuie precizat faptul că domnitorul român şi colaboratorii săi au avut de înfruntat opoziţia din interior care se împotivea cu vehemenţă înfăptuirii reformelor progresiste, fără de care nu se putea concepe o Românie realmente modernă. În plan internaţional, situaţia era extrem de dificilă, deoarece Marile Puteri încercau să influenţeze ideea rămînerii la formula uniunii personale, stare care nu satisfăcea intereselor naţiunii noastre. Puterile garante (Franţa, Prusia şi Regatul Sardiniei) urmăreau să se prevaleze în continuare de regimul capitulaţiilor, susţinînd, în alianţă cu Turcia, un regim depăşit, care le-ar fi oferit posibilitatea imixtiunii în problemele interne ale României şi obţinerea unor importante beneficii. Anglia a dovedit inconsecvenţă faţă de recunoaşterea Unirii, iar Austria se temea că, în viitor, Statul Român se va întregi prin unirea cu Transilvania. Faţă de această situaţie, Cuza a trebuit să poarte o luptă acerbă, în cursul căreia, cu demnitate şi hotărîre, a folosit cele mai variate mijloace: diplomaţie şi fermitate în cadrul tratativelor purtate, o bună informare a puterilor garante şi politica faptului împlinit, pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi administrative a Statului. Autonomia legislativă a României a fost recunoscută prin Convenţia de la Paris, care prevedea revizuirea întregii legislaţii pentru a o pune în concordanţă cu cerinţele epocii moderne, precum şi prin recunoaşterea internaţională a organizării de stat, impusă prin reformele succesive ale domnitorului. În apărarea suveranităţii sale, ţara noastră nu a mai recunoscut valabilitatea paşapoartelor pe care Turcia le elibera pentru România şi nici validitatea actelor eliberate de alte state pentru Turcia. Ca urmare, Statul nostru a demarat eliberarea de paşapoarte proprii şi le-a acceptat pe cele străine, numai dacă erau emise pentru ţara noastră. Un alt aspect privitor la apărarea suveranităţii naţionale l-a constituit încheierea unor convenţii cu alte ţări, fără a se recurge la serviciile Ministerului de Externe al Turciei (comunicaţii poştale şi telegrafice, extrădarea infractorilor). Încheierea unor asemenea documente a echivalat cu recunoaşterea autonomiei ţării noastre din partea altor state. De asemenea, secularizarea averilor mînăstireşti a adus atingere suveranităţii tînărului Stat Român. Fără a aştepta hotărîrea Conferinţei Marilor Puteri privind regimul juridic al bunurilor şi modul de lichidare a pretenţiilor Patriarhiei de la Constantinopol, Adunarea Electivă a procedat, în anul 1863, la exproprierea acestor averi, readucînd în patrimoniul statului ¼ din suprafaţa arabilă a ţării. Pentru reformarea şi protejarea Bisericii Ortodoxe, domnitorul a decis alungarea călugărilor greci, punîndu-se capăt încercărilor de imixtiune în problemele interne ale României prin intermediul Patriarhiei Constantinopolului. Şi în această privinţă, Austria şi Turcia s-au împotrivit din aceleaşi considerente care priveau independenţa tînărului Stat Român. Unele ţări europene au pretins ca regimul capitulaţiilor să fie aplicat şi în România, fapt care afecta suveranitatea statului. Juriştii români au demonstrat că astfel de pretenţii sînt lipsite de temei, deoarece Principatele Române nu au făcut parte niciodată din Imperiul Otoman şi, fiind teritorii cu populaţie creştină, au norme specifice celor europene. Tot în domeniul apărării suveranităţii naţionale s-a înscris şi punerea în aplicare a interzicerii activităţii judiciare a consulatelor străine şi trecerea la punerea în executare a sentinţelor date de instanţele româneşti. În timpul perioadei critice de după unirea administrativă a celor două Principate Române, s-a conturat, treptat, un sistem politic modern, în care instituţiile autohtone au avut menirea de a substitui o suprastructură bazată pe monopolul de putere al unei singure clase – boierimea. Partidele politice au constituit factorul indispensabil funcţionării acestor instituţii şi a aparatului birocratic guvernamental, iar libera circulaţie a ideilor a devenit un catalizator puternic al schimbării. Cele mai importante şi recunoscute reforme ale domnitorului român au fost de natură legislativă. Primul pas l-a constituit unificarea treptată a organelor centrale ale Statului, fără a se ţine seamă de prevederile Convenţiei de la Paris. Privitor la legea pentru organizarea armatei, s-a decis ca regulamentele de instrucţie să fie comune, armamentul să fie acelaşi, iar ministrul Armatei să fie desemnat pentru ambele principate, ca şi Statul Major. În unităţile militare dintr-un principat, trebuia să existe ostaşi şi ofiţeri din ambele provincii. Mihail Kogălniceanu a pledat chiar pentru ideea înarmării poporului, inclusiv a ţărănimii. Strategia prin care Cuza dădea o mare importanţă organizării armatei, înarmării şi pregătirii de luptă lua în calcul eventualitatea unei intervenţii străine sub pretextul nerespectării Convenţiei de la Paris privind sprijinirea Revoluţiei din Transilvania, în situaţia în care aceasta ar fi reizbucnit pentru desăvîrşirea unităţii naţionale a românilor într-un singur stat.  În cadrul reformei agrare statuate prin Legea promulgată la 14 august 1864, o problemă a constituit-o delimitarea drepturilor de proprietate ale ţăranilor faţă de cele ale boierilor, prin acţiunea de ieşire din indiviziune. Practic, în acest domeniu, au fost rezolvate două obiective majore: pe de o parte, împroprietărirea ţăranilor, iar pe de altă parte, consacrarea principiului conform căruia proprietatea este sacră şi nu i se poate aduce atingere. Privitor la reforma electorală elaborată în 1864, ea prevedea ca alegătorii să fie primarii (cei care plăteau un impozit de 48 de lei în aşezămintele rurale şi cei care plăteau 80 de lei în localităţile urbane), fie  alegătorii direcţi (referitor la cetăţenii care nu erau obligaţi să justifice venitul de 100 de galbeni). Din cea de a doua categorie făceau parte preoţii, profesorii colegiilor şi  ai academiilor, medicii, arhitecţii, avocaţii, absolvenţii instituţiilor de învăţămînt superior, precum şi cetăţenii cu diplome recunoscute de guvern sau care se aflau în fruntea unor instituţii. Electoratul trebuia să aibă vîrsta de 25 de ani (vîrsta majoratului fiind stabilită la 25 de ani), iar candidaţii pentru Parlamentul României erau cetăţenii români care aveau peste 30 de ani şi un venit de 200 de galbeni. Printre alte acte normative, amintim Legea pentru consiliile judeţene şi Legea comunală din 1864, prin care a fost reglementat modul de constituire, organizare şi funcţionare a comunelor şi judeţelor. De o importanţă majoră au fost legile privitoare la organizarea judecătorească (tribunale judeţene, judecătorii de plasă, curţile de apel, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), la pensii, la contabilitate, precum şi la instrucţiunea publică. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. Putem afirma că ele au constituit o încununare a activităţii sale în domeniul reformei legislative. Acesta a reprezentat sistemul de Drept burghez în care s-a creat un cadru juridic indispensabil dezvoltării şi consolidării relaţiilor de tip capitalist. Faptul că domnitorul a introdus norme şi instituţii juridice dintre cele mai moderne posibil, constituie o dovadă clară că România s-a plasat în rîndul ţărilor celor mai avansate din Europa acelei vremi. Unii ideologi conservatori erau de părere că aceste 4 coduri au reprezentat forme fără fond, ele nefiind corespunzătoare realităţii social-economice, tradiţiilor şi moravurilor poporului nostru; prin urmare, ele nu puteau fi aplicate. Evoluţia istorică a infirmat aceste idei. Desigur, au existat momente dificile în aplicarea noilor prevederi legislative, dar, în linii generale, ele au pus bazele unui nou sistem de relaţii între persoane, determinînd schimbarea vechilor mentalităţi şi constatîndu-se realizarea unei concordanţe între forma de reglementare juridică şi conţinutul ei. Totodată, activitatea legislativă a domnitorului Cuza a stimulat iniţierea unui sistem judiciar modern şi evoluţia practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii moderne, dezvoltînd învăţămîntul juridic, ştiinţa Dreptului, formarea cadrelor de incontestabilă valoare, afirmarea ideologiei juridice româneşti atît în plan intern, cît şi internaţional, însuşirea tehnicii juridice sub toate nuanţele sale, toate acestea contribuind la activitatea teoretică şi practică în domeniu. În ceea ce priveşte Codul civil, au fost depăşite anumite obstacole privind forma şi conţinutul acestuia, membrii Comisiei Centrale din Focşani folosind ca sursă, pînă în 1863, proiectul codului italian al lui Pissanelli (din raţiuni de ordin politic, deoarece Regatul Sardiniei se confrunta cu unificarea). După această dată, s-a aplicat modelul Codului civil francez al lui Napoleon Bonaparte, document promulgat în urmă cu 60 de ani (1804). Codul civil elaborat de Cuza reglementa garantarea libertăţii personale, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, apărarea bunurilor, a modalităţile de dobîndire şi transmitere a proprietăţii, capacitatea de folosinţă şi exerciţiu, precum şi dispoziţiile privind succesiunile. De asemenea, domnitorul a propus ca sistemul de învăţămînt să fie accesibil tuturor păturilor sociale şi să asigure satisfacerea reală a nevoilor societăţii româneşti moderne. În această direcţie, el a promulgat Legea învăţămîntului general (1864), care reglementa instruirea la toate nivelurile, acordînd atenţie specială învăţămîntului primar, pe principiul gratuităţii şi obligativităţii acestuia. De asemenea, el a elaborat legi referitoare la Biserica Ortodoxă, hotărît fiind să o aducă în totalitate sub controlul statului, excepţie făcînd problemele de natură strict religioasă. Privitor la Codul penal, acesta a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare pînă în anul 1937. Principalele surse erau Codul penal prusian, din 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal francez, din 1810. La baza acestui act normativ stătea ideea conform căreia infractorul era o persoană raţională, conştientă de consecinţele faptelor sale, cu porniri antisociale; prin urmare, făptuitorul trebuia exclus din cadrul societăţii, iar pedeapsa aplicată avea menirea de a-l intimida. În timpul domniei lui Cuza, perioadă în care au pătruns şi ideile moderne, s-a considerat că există şi factori sociali care pot influenţa comportamentul fiecărei persoane, punîndu-se accentul pe posibilitatea reeducării infractorilor în vederea integrării acestora în viaţa socială. Codul de procedură civilă a fost elaborat odată cu Codul civil şi a avut ca izvor dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul procesual civil francez, unele prevederi din legea belgiană privitoare la executarea silită, precum şi unele norme procedurale autohtone mai vechi. În forma sa finală, noul cod procesual civil reglementa procedura de judecată în virtutea căreia adevărul obiectiv nu poate fi cunoscut de către instanţă. Cartea I nu a putut fi pusă în vigoare, deoarece competenţa judecătorilor, din lipsă de cadre, a fost atribuită subprefecţilor, pînă în anul 1879, ca un cumul de funcţii (administrativă şi judiciară). Curţile de apel existente în acea perioadă funcţionau la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Focşani şi Galaţi. Codul procesual penal a fost promulgat şi aplicat concomitent cu Codul penal şi a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez, adoptat în 1808. Depistarea infracţiunilor revenea ofiţerilor de poliţie judiciară care strîngeau probele legate de faptele penale săvîrşite de autor. Printre crime figurau şi infracţiunile comise împotriva Statului, ceea ce ne duce la concluzia că judecarea acestor fapte era de competenţa Curţilor cu jurii.  Ca o concluzie, putem aprecia valoarea inestimabilă a politicii de apărare a autonomiei Statului Român şi a legislaţiei cu caracter reformator elaborate de Alexandru Ioan Cuza, unele dintre dispoziţii fiind în vigoare şi în zilele noastre. Opera sa legislativă a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia înaltelor exigenţe ale epocii, a stimulat pozitiv învăţămîntul juridic, a Dreptului ca ştiinţă şi a dus la formarea unor cadre de valoare incontestabilă. În istoria Neamului Românesc, domnitorul nostru va rămîne întotdeauna la loc de cinste pentru ideile sale reformatoare care au dus la desăvîrşirea României moderne.

 

Marcelina Pătraşcu

Lector univ.dr. în Istorie

PĂLĂRII CU PENE DE COCOŞ

in Polemici, controverse

Regimul horthyst

(Întoarcere în timp)

 

Regimul horthyst, exercitat în Ardealul de Nord în perioada anilor 1940, a schimbat şi destinul familiei mele, ca şi alte multe destine, determinînd adevărate tragedii, ireversibile. Satul în care locuiam, foarte aproape de Bistriţa-Năsăud, era înconjurat de dealuri, pe care toamna rîdeau în soare ciorchine de mărgăritare, cu frunzele aurii şi cu vin din bogatele vii, ce curgea în Potir. Într-o singură noapte, acest sat a-nglobat Istoria  unui veac. Casa noastră, cea mai mare şi mai frumoasă din sat, avea două camere, o bucătărie mare, o verandă, prăvălia, cîrciuma şi lăptăria. Familia era compusă din tata, mama, eu, sora mea şi cele două servitoare care ajutau în gospodărie. Viaţa era o încîntare, părea că, de Sus, coborîse Pacea lui lSUS. În prăvălia noastră se vindeau de toate. Produse naturale, care nu se mai găsesc azi.

În sat, fetele umblau desculţe, doar eu, sora mea şi fata popii aveam pantofi de lac, volane la fustiţe şi funde în codiţe, iar cu „haine domneşti“ erau îmbrăcaţi doar „bîrsanul“, cum i se spunea tatei, „bîrsăniţa“, adică mama, notarul şi învăţătorul. Oamenii din sat purtau costumul tradiţional. Duminica, însă, ţărăncile purtau fuste de pînză, plisate, cămăşi brodate, pălării cu flori şi opincuţe, cătrinţe cu mărgele şi paiete, iar feciorii aveau pene de păun în clop, o adevărată încîntare. Copilărie fericită, cît era ziua de mare zburdam printre dealuri. Timpul, însă, ne urcă şi ne coboară pe o scară imaginară, aducîndu-ne în dar filele din calendar. Cu mari surprize.

„PĂLĂRIILE CU PENE DE COCOŞ“ ne-a adus în „dar“ o noapte de coşmar. Trezită din somn de un zgomot infernal, speriată, am privit pe fereastră. Pe stradă, „curgea“ un  rîu de cizme în pas cadenţat. Era o furtună de vorbe într-o limbă străină. Mama a strigat: „Ne-au ocupat UNGURII“. A doua zi, nu ne venea a crede, fîlfîia un steag ROŞU, ALB şi VERDE. Pentru  Tricolorul ROŞU, GALBEN şi ALBASTRU a început dezastrul. A doua zi, la şcoală, aveam cărţi în limba maghiară şi o altă învăţătoare, pistruiată, grasă ca un poloboc, strigînd la noi „beszelny maghiaro, beszelny, „bidos“ (puturos), şi ne plesnea cu băţul peste mîini. Ochii noştri, cît o ceapă, încercau să priceapă, ce o fi, ce o fi beszelny? Uniformele: roşu, alb, verde. Adică, fustă roşie, bluză albă şi şortuleţ verde. Cărţile în limba română au fost arse. Cînd a venit Horthy să-şi viziteze „moşia“, toţi copiii l-am întîmpinat la gară, unde trenul în care era cu suita sa (nişte doamne îmbrăcate foarte colorat), a oprit pentru cîteva minute, timp în care noi am cîntat: „Horthy Miklos Icatonaya voadyung“ (Sîntem soldaţii lui Horthy). Şi la Primărie a fost schimbat primarul cu unul maghiar. La fel şi notarul. La scurt timp după ocuparea Ardealului, într-o zi, au venit la noi jandarmi unguri, avînd pe cap celebrele pălării cu pene de cocoş. Ne-au făcut percheziţie şi i-au spus tatei să declare tot ce avem. Tata, preventiv, ascunsese în podul casei, sub o streaşină, un sac de făină şi unul de zahăr. Au terminat percheziţia, au făcut inventarul cu bunurile noastre şi au plecat. La poartă, un jandarm şi-a amintit că în podul casei n-au fost şi s-au întors. Au găsit sacii ascunşi şi l-au condamnat pe tata la 3 luni închisoare şi o amendă foarte mare. Coşmarul familiei mele a început. Destinul nostru a fost schimbat. Seara, mama a fript un pui, a făcut nişte plăcinte şi, în timp ce frămînta, plîngea, plîngea. Eram foarte mică, dar simţeam că ceva rău se întîmplă. La miezul nopţii, tata a venit în dormitorul meu şi al surorii  mele, ne-a sărutat, apoi a plecat, A trecut graniţa clandestin pentru a scăpa de puşcărie. A fost ultima noapte cînd am mai avut tată.

Rămase singure, fără apărare, drept pedeapsă că tata a fugit, „pălăriile cu pene de cocoş” ne-au scos din casa noastră, din bunurile noastre, fără a permite să luăm ceva, în STRADĂ. Ţinîndu-ne de mînă, mama a început să plîngă şi nu ştia încotro s-o ia. În noaptea aceea, am dormit sub cerul liber, în frig, dezbrăcate. Prietena mamei, doamna Irinuţa, fostă miss România, căsătorită cu un aghiotant al regelui Mihai, care a plecat cu acesta în străinătate, ea refuzînd să-l urmeze, ne-a primit în casa ei. Era iarnă, camera în care dormeam nu avea sobă. Era tare frig şi noaptea ne încălzeam una pe alta (mama, eu, sora). Mîncare primeam din mila sătenilor. Mama, de multe ori, „înghiţea în sec“. Îmi dădeam seama că ea nu avea pîine, dar nu mă înduram să-i dau din porţia mea, fiindcă îmi era foame. Tot timpul îmi era foame.

(va urma)

LILIANA TETELEA

Cultura inculturii publice

in Polemici, controverse

TOT CU CHILOŢII ÎN VITRINĂ ŞI LA REVELIONUL 2016

 

Nu ştiu cum se face, dar, în programele TV de Revelion 2016, momentele-cheie, punctele de maximă vizibilitate au fost iarăşi ale prostituţiei de toate tipurile, pe ritmuri manelist-orientale, în culori de şatră, cu personaje care ştiu cel mai bine să facă sex pe cît mai mulţi bani, sau bani pentru cît mai mult sex şi să se certe în public cît de tare se poate! Coautori: prezentatorii şi producătorii, mai josnici decît eroii, pentru că provoacă, îngăduie şi promovează aşa ceva.

După decenii, secole sau milenii în care, pe pămînt, există, la dispoziţia noastră, în memoria noastră, în arhivele tuturor canalelor de comunicare, nenumărate fapte de cultură, artă, civilizaţie sau mass-media, marca Beatles, Eminescu, AC/DC, Marin Preda, Larry King, Zamfir, Shakespeare, Cioran, Bach, Toma Caragiu, Paganini, Bacovia, Enescu, Seinfeld, seria BD, Homer, folclor românesc curat, Van Halen, Goga, Mr. Bean, Led Zeppelin, Eliade, Deep Purple, Amza Pellea, Rembrandt, vechiul Divertis, Esenin, Hendrix, Noica, Mozart, Stan şi Bran… şi, nu în ultimul rînd, Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu, iată încununarea! Iată rezultatul!

Ce s-a ales din aceste posibile puncte de referinţă, unele dintre ele chiar mari modele, care mi-au venit în minte într-o serie aleatorie şi, bineînţeles, săracă? S-a ales că autorii programelor de la televiziunile româneşti au mers tot pe variante ca Vali Vijelie, Cruduţa, Jean de la Craiova, Liviu Guţă, Cleante, Margherita de la Clejani, Adi şi Carmen Minune, Pepe, Nicu Paleru, Minodora, Adi de la Vîlcea…

Încercînd să respirăm, am avut ca alternativă eternul concert Loredana, de la Pro TV, şi nenumăraţii solişti de muzică populară românească prefabricată, sau comedianţi stridenţi, cu bancuri şi gesturi mai răsuflate decît în emisiunile proaste de pe vremea cenzurii din deceniile de comunism. Să nu fiu înţeles greşit: multe dintre aceste nume au valoarea lor, calităţile lor muzicale sau scenice, unele de excepţie, şi chiar folosul lor în societate. Dar nu le vreau ca etalon şi tablou-ştampilă, la început de încă un An Nou, sărbătoare pentru care preşedintele Iohannis, aflat în Florida, a înregistrat plat mesajul, încă de pe cînd era acasă, la Cotroceni, cu un brad împodobit barbar în spate, cine ştie de cînd.

Ştiu că un program de Revelion nu poate şi nici nu trebuie să fie echivalent numai cu un concert rock sau folk, cu un drum la bibliotecă, la filarmonică, dar am impresia amară că degeaba s-au creat şi se creează lucruri de valoare, dacă, la ceasul aranjării vitrinei, tot chiloţii ni se pun în geam.

 

ANDREI PĂUNESCU

(Text reprodus din „Flacăra lui Adrian Păunescu“)

PELERINAJ PE TERRA (5)

in Polemici, controverse

Tate îşi trase răsuflarea şi continuă pe un ton mai calm:

– Nu, domnule, nu-i nici o eroare. Produsul nostru nu-i un surogat. Este exact acelaşi sentiment despre care poeţii şi scriitorii au delirat mii de ani. Graţie cuceririlor ştiinţei moderne, putem pune la dispoziţia dvs. acest sentiment, confecţionat cu eleganţă, şi la un preţ ridicol de scăzut.

– Îmi imaginam ceva mai… spontan, spuse Simon.

– Spontaneitatea are atracţia ei, admise domnul Tate. Laboratoarele noastre de cercetări lucrează şi la această problemă. Credeţi-mă, nu există nimic pe care ştiinţa să nu-1 poată produce, dacă există o piaţă de desfacere.

– Asta nu-mi place, spuse Simon, ridicîndu-se. Cred c-am să mă duc la cinema.

– Aşteptaţi! strigă domnul Tate. Dvs. credeţi că încercăm să vă înşelăm. Credeţi că vă vom face cunoştinţă cu o fată care se va comporta ca şi cum v-ar iubi, dar care, de fapt, nu vă va iubi cu adevărat. Aşa e?

– Aşa cred, spuse Simon.

– Dar nu este aşa! În primul rînd – ar fi prea costisitor. În al doilea, uzura ar fi îngrozitoare pentru fată. Iar  din punct de vedere psihologic, ar fi nesănătos să încerci să trăieşti o minciună atît de profundă.

– Şi atunci, cum faceţi?

– Utilizăm cunoştinţele noastre despre ştiinţă şi despre mintea umană.

Pentru Simon, cuvintele acelea erau destul dc ambigui. Se îndreptă spre uşă.

– Spuneţi-mi un lucru, îl opri  Tate. Dvs. sînteţi un tînăr cu un aer inteligent. Nu credeţi că aţi fi în stare să distingeţi dragostea adevărată de o contrafacere?

– Bineînţeles că da.

– Iată garanţia dvs.! Dacă nu veţi fi satisfăcut, nu ne veţi plăti nici un cent.

– Am să mă gîndesc, spuse Simon.

– De ce să amînaţi? Cei mai renumiţi psihologi afirmă că adevărata dragoste fortifică şi restabileşte raţiunea, vindecă ego-ul rănit, echilibrează procesele hormonale şi albeşte carnaţia. Dragostea pe care o furnizăm noi include totul : afecţiune profundă şi durabilă, pasiune fără margini, fidelitate completă, o dragoste aproape mistică atît pentru defectele, cît şi pentru calităţile dvs., o necesitate disperată de a plăcea, şi, ca supliment, pe care numai „Societatea Dragoste“ îl poate oferi, acea primă scînteie incontrolabilă, acel moment strălucind orbitor – dragostea la prima vedere!

Domnul Tate apăsă un buton. Simon încruntă fruntea, nedecis. Uşa se deschise, o fată intră şi Simon încetă să mai gîndească.

Era înaltă şi zveltă, avea părul castaniu cu o nuanţă roşcată. Simon nu ar fi ştiut cum să-i descrie chipul, ar fi putut spune doar că-i dădeau lacrimile cînd o privea. Iar în privinţa corpului, ar fi putut spune că era ucigător.

– Domnişoară Penny Wright, spuse Tate, vi-1 prezint pe domnul Alfred Simon.

Fata încercă să vorbească, dar nu reuşi, iar Simon era complet ameţit. O privi şi înţelese. Nimic altceva nu  mai avea importanţă. Înţelese pînă în adîncul inimii sale că era iubit sincer şi total. Plecară imediat, ţinîndu-se de mînă şi un avion cu reacţie îi purtă pînă la o căsuţă albă, aflată în mijlocul unui pîlc de pini la marginea mării. Vorbiră şi rîseră şi se iubiră, iar mai tîrziu Simon îşi văzu iubita învăluită în flacăra apusului, ca o zeiţă de foc. Şi, în înserarea albastră, ea îl privi cu ochi întunecaţi şi enormi, iar corpul ei atît de cunoscut deveni din nou misterios. Răsări luna, strălucitoare şi hoinară şi transformă în umbră carnea. Ea plînse şi îl bătu în piept cu pumnii ei micuţi, iar Simon plînse şi el, fără să ştie de ce. Veni dimineaţa, palidă şi neliniştită, să strălucească pe buzele lor uscate şi pe trupurile lor încleştate, iar vuietul valurilor îi asurzea, îi înflăcăra şi îi exaspera.

(va urma)

 

ROBERT SHECKLEY

Secretarul

in Polemici, controverse

 

În materialul publicat cu cîteva luni în urmă, în care prezentam activitatea fructuoasă a primarului comunei noastre, trebuie să mărturisesc, sincer, că am omis să precizez că toate lucrurile bune pe care le-a făcut, în scurtul său mandat, nu ar fi fost posibile fără ajutorul unor consilieri de nădejde. Dintre toţi salariaţii primăriei, personal, am avut prilejul să remarc acolo prezenţa unui om de o calitate deosebită. Este vorba de secretarul de la Primăria comunei Şirna, care poartă numele neaoş, românesc, de Mihai Vasile. Un personaj cu o figură distinsă, de intelectual, care ştie să vorbească respectuos cu locuitorii comunei. În plus, el are darul de a-i înţelege pe oameni şi, mai ales, răbdarea să le asculte păsurile, încercînd să găsească soluţiile potrivite pentru rezolvarea doleanţelor acestora. Un om frumos nu numai ca înfăţişare fizică, dar, mai ales, ca alcătuire sufletească.

De cum am avut prilejul să stau puţin de vorbă cu dumnealui, m-am convins de calităţile sale alese: pregătire profesională, dragoste faţă de profesie, seriozitate şi capacitate de muncă asiduă. În plus, avînd o pasiune deosebită pentru artă, mai precis, pentru muzică, se ocupă de instruirea copiilor şi a tinerilor din comună, care au chemarea cîntecului la chitară. Totodată, el îndeplineşte funcţia de director al revistei noastre, „Fîntîna de la Şirna”, pe care o susţine şi pentru care se zbate cu dragoste, astfel încît aceasta să poată continua acest drum frumos şi luminos, cu care noi, şirnenii, ne mîndrim.

El nu rămîne indiferent cînd oamenii îi solicită sprijinul. Se opreşte din truda sa obişnuită şi te ascultă atent, apoi nu precupeţeşte nici un efort ca să-ţi rezolve problema. Am văzut cum încearcă să dea răspunsuri cît mai lămuritoare şi soluţiile cele mai potrivite întrebărilor şi, respectiv, problemelor ridicate de locuitorii acestei comune, din Cîmpia Ploieştilor. La fel a procedat şi cu mine: un dascăl, acum bătrîior, care, din întîmplare, s-a născut în acest colţ de ţară, unde a educat, cu toată priceperea şi cu tot sufletul, multe generaţii de elevi. Atitudinea acestui funcţionar este cea care m-a determinat să scriu aceste rînduri, nu ca un omagiu, ci mai mult în semn de mulţumire şi de recunoştinţă pentru munca lui onestă, făcută cu pasiune şi cu dăruire, întru folosul oamenilor.

 

GEORGE MILITARU

P.S. Pentru că, fireşte, nimeni nu poate face lucruri mari de unul singur, n-aş vrea să uit a-i aminiti pe acei funcţionari din primărie care-şi fac meseria cu simţ de răspundere, unii dintre aceştia fiindu-mi, cu ani în urmă, elevi: Marilena, soţia domnului secretar, Luminiţa, Georgiana, Violeta şi Florin, fiul regretatului brigadier silvic, Neacşu, şi al doamnei profesoare Margareta, acum pensionară.

Să ne cunoaştem Patria

in Polemici, controverse

Zona Dornelor – perlă a Moldovei

 

 

Ţara Dornelor, numele sub care mai este cunoscută această parte a Moldovei, este un ţinut cu o natură sălbatică, de o frumuseţe mirifică, străbătut de apele învolburate ale Bistriţei şi ale Dornei şi ocrotit de fraţii de piatră carpatini – Munţii Bistriţei, la răsărit, Giumalău şi Suhard, la miază-noapte, şi Munţii Călimani, la miază-zi. În zona Munţilor Giumalău se află Parcul Naţional, care cuprinde mai multe rezervaţii naturale – inclusiv cel mai mare crater vulcanic din ţară, cu un diametru de 10 km. Parcul se întinde pe teritorii din judeţele Bistriţa-Năsăud, Mureş, Suceava şi Harghita şi, odată ce pătrunzi în Centrul de vizitare (practic, una dintre cele 20 de intrări în această vastă arie protejată, de interes naţional), descoperi, de îndată, bogăţiile naturale, de o varietate impresionantă, ale Parcului. Acolo poţi afla, prin viu grai, de la angajaţi, sau, pur şi simplu, examinînd o machetă în miniatură extrem de bine realizată, informaţii preţioase despre traseele turistice şi despre cele mai scurte rute către obiectivele de vizitat, unul dintre acestea fiind, de exemplu, Lacul Iezer, aflat în vîrf de munte, unde se găseşte Arborele Zimbrului, vechi de 800 de ani. Ai posibilitatea să faci – de ce nu? – turism ecvestru şi să afli tot ce doreşti să ştii despre huţuli, o veche şi autentică rasă de cai pur-româneşti. În toată perioada petrecută în această zonă unică din România, grupul nostru de turişti a avut parte de nenumărate surprize, legate atît de particularităţile naturii de pe aceste meleaguri, cît şi de modul exemplar în care comunitatea locală ştie să păstreze şi să transmită mai departe, ca într-un fel de ştafetă, frumuseţea obiceiurilor şi a tradiţiilor specifice locului.

Recunosc că, în această excursie, am avut prilejul de a descoperi în detaliu o zonă mirifică, pe care o cunoşteam sumar din tinereţe şi, ceva mai recent, din impresiile culese de pe reţelele de socializare. Însă nici o experienţă on-line nu se poate compara cu deplasarea la faţa locului. Adică, una e să ţi se spună că a fost bună cazarea, şi cu totul alta, să afli, personal, cum este şederea la una dintre cele peste 150 de pensiuni, din frumoasa zonă a Dornelor. Este important să citeşti opinii despre Bistriţa Aurie şi să vezi nişte fotografii care te impresionează, însă, este cu mult mai plăcut să auzi curgerea rîului de-a lungul comunei Ciocăneşti. E o mare diferenţă între a asculta ce îţi povestesc localnicii şi a vedea cu ochii tăi spectacolul apelor repezi şi învolburate. M-am putut convinge de frumuseţea acestor meleaguri, dar şi de vrednicia gospodarilor din Ciocăneşti, păstrători de tradiţii, care îşi poartă cu mîndrie costumele populare nu numai în zilele de sărbătoare, ci în toată vremea, pur şi simplu, pentru că aşa se simt ei bine. Straiele lor sînt împodobite cu motive populare străvechi, ce se regăsesc şi pe ouăle pe care le încondeiază cu măiestrie de Paşte, şi pe armele strămoşilor, întemeietori ai Ţării Dornelor. Localnicii din primul sat aparţinînd comunei Ciocăneşti ne-au spus să îi îndemnăm şi pe românii din alte zone ale ţării să vină acolo pentru a-i cunoaşte, pentru a le degusta felurile de mîncare preparate din păstrăvii pescuţi în apele lor curate, pentru a petrece împreună de sărbători, în orice anotimp, şi pentru a le vizita muzeele unde ei înşişi au donat diferite exponate. Oamenii frumoşi ai mirificei zone a Dornelor aşteaptă cu răbdare, cu liniştea de munte şi cu mult drag să-i vizităm, pentru a cunoaşte minunata istorie şi bogăţia naturii din această parte a ţării.

 

ANTON VOICU

Societatea Corală ,,Carmen“

in Polemici, controverse

D.G. Kiriac a jucat un rol imens în dezvoltarea muzicii româneşti. Şi cînd afirmăm acest lucru ne referim nu doar la activitatea sa componistică, ci şi la aceea de admirabil şi entuziast interpret, om de ştiinţă, pedagog, folclorist, organizator şi fondator al Societăţii corale ,,Carmen“.

Muzicologul George Breazul, în prefaţa la volumul ,,Opere alese”, lucrare apărută în vremurile noastre ca un omagiu adus de contemporaneitate marelui artist, scria următoarele: „Concertul de inaugurare dat de «Carmen, societate corală pentru cultivarea şi răspîndirea muzicii în popor», sub direcţia lui D.G. Kiriac, a avut loc în seara de 18 decembrie 1901. Programul artistic întrunea, alături de numele lui Palestrina, Haydn, Gevaert şi Gastinel, multe nume româneşti: Ion Vidu, Timotei Popovici, C. Dimitrescu, George Stephănescu şi, în trei din cele zece puncte ale acestui program, D.G. Kiriac, cu colinde şi cîntece populare româneşti armonizate. Public destul de numeros – relatează presa de specialitate a timpului -, deşi high-life-ul nu s-a înjosit să onoreze cu înalta-i prezenţă un concert, în care avea să audă cîntîndu-se, în româneşte, cîntece româneşti”. Iar la al doilea concert, interesul publicului a crescut: „Cîntecele naţionale au fost reproduse numai de cor bărbătesc. Desigur, publicul n-a mai încetat cu aplauzele, văzînd cum melodiile noastre naţionale au ieşit din umba bordeiului şi au urcat treptele scenei. Pianistul Dimitriu, fostul profesor de la Conservator, a executat la acest concert o gavotă de Bach şi un preludiu de Mendelssohn. Rechemat cu toată insistenţa, i s-a cerut să cînte o horă”.

Într-adevăr, high-life-ul s-a exclus din massele largi ale poporului, deoarece nu avea nimic comun cu idealurile acestuia. Snobii preferau – în locul artei sănătoase, rezultată din glasul spontan al sensibilităţii naţionale, legată de o tradiţie milenară, pe care toţi marii compozitori au respectat-o – o artă „la modă”, manieristă şi artificială, ce reprezenta o muzică veştejită, lipsită de vigoare şi profunzime. Desigur că acest auditoriu era neplăcut impresionat cînd se interpretau unele piese cu titluri „vulgare”, precum: Plugarul, Fierarul, Morarul, Muncitorul, Libertatea, sau Cîntecul muncitorilor, în care Kiriac reliefa versurile izvorîte din lupta mulţimii împotriva unei societăţi nedrepte: „Haideţi, fraţi ţărani români,/ Ca să fim şi noi stăpîni/ Pe munca ce agonisim,/ Fraţi, ca fraţi să ne iubim./ Să strigăm de mii de ori/ Trageţi hora, muncitori;/ Să fim toţi într-o gîndire,/ Într-un cuget şi-o simţire./ Cu voinţă şi tărie,/ Vom scăpa de sărăcie”.

Adresîndu-se unui public numeros şi dornic să asculte o artă cu un accentuat spirit popular, Societatea corală „Carmen” îşi alcătuia repertoriul pe baza unui conţinut educativ, cu texte literare potrivite, destinate nu numai ascultării, ci şi pentru a fi redate în bune condiţii de către melomanii de toate vîrstele şi din toate păturile sociale. Astfel se explică mai bine de ce roadele bogate ale activităţii acestei societăţi corale, clădită pe principii democratice, s-au ivit în scurtă vreme de la înfiinţarea ei.

Iată o relatare a lui Kiriac, după numai 4 ani de activitate, din care reiese un bilanţ ce reflectă cu fidelitate munca intensă depusă atît de harnicul maestru, cît şi de inimoşii membri ai societătii:

,,- Membrii societăţii au colectat în număr însemnat multe melodii populare şi patriotice, pe care le-au armonizat.

– Au compus piese corale, religioase, populare şi patriotice pentru repertoriul corului şi pentru şcolile noastre.

– S-au ocupat de studierea corurilor alese, potrivit dispoziţiilor luate cu privire la ţinerea repetiţiilor corale.

– Societatea a dat un număr de 13 concerte în ţară şi peste munţi, 6 serate intime pentru membri, 24 concursuri societăţilor de valoare, în total 43 de producţii muzicale în cursul celor 4 ani şi cîteva luni de la înfiinţarea ei.

– Pentru extinderea cunoştinţelor muzicale, s-a predat un curs de solfegii şi cînt la candidaţii de membri. Maestrul acestui curs a fost dl.

  1. Anastasescu, vechiul profesor de muzică.

– Membrii societăţii au predat cursuri de muzică la 12 şcoli primare din Capitală, propagînd astfel cîntecul popular.

– La conferinţele generale ale corpului didactic primar, întrunit în Bucureşti în 1904, precum şi ale grupelor de institutori şi învăţători adunaţi la Cîmpulung în vara anilor 1903-1904-1905, s-au predat cursuri din repertoriul societăţii de către dl. N. Saxu şi membrii Societăţii „Carmen”. Acest fapt este foarte îmbucurător pentru mişcarea muzicală populară şi pentru dezvoltarea şi răspîndirea ei în toate straturile.

– Alcătuirea, după cererea Ministerului Intrucţiunii Publice, a unei cărţi de 81 coruri şcolare. Această carte s-a lucrat sub direcţia lui D.G. Kiriac şi cu concursul colaboratorilor B. Anastasescu, G. Teodosiu, P. Ciorogaru, G. Cucu, N. Saxu ş.a., membri în societate.

– Societatea a căutat să întărească legăturile de prietenie, de solidaritate între ea şi altele similare, mai ales în Transilvania şi Banat. Un schimb de scrisori şi de coruri a avut loc între Societatea «Carmen» şi celelalte.

– Membrii Societăţii «Carmen» au întreprins şi două excursii artistice. Prima s-a făcut la Sulina…; a doua excursie s-a făcut, între 6 şi 12 august 1905, în Banat şi Transilvania, dîndu-se concerte în oraşele Lugoj şi Sibiu”.

S-au enumerat multe din realizările Societătii corale „Carmen”, precum şi punctele unui program de activitate, spre care se îndrepta, cu o remarcabilă conştiinciozitate, întreaga atenţie a lui Kiriac.

După moartea acestuia, Ioan D. Chirescu a condus cu succes concertele date de acest excelent ansamblu vocal şi a continuat popularizarea unui mare număr de creaţii din muzica clasică şi contemporană, fireşte, punînd accentul pe tălmăcirea cît mai expresivă a muzicii autohtone.

În alte centre ale ţării, formaţii corale, poate cu un răsunet mai modest, au depus o activitate importantă, animate fiind de aceleaşi nobile idei şi sentimente. Corul lui Gavriil Musicescu la Iaşi, corul lui Ion Vidu la Lugoj, precum şi corurile de la Braşov, Sibiu, Reşiţa pot fi citate drept mărturii grăitoare.

Într-o epocă în care artiştii nu se bucurau de condiţiile prielnice de azi, Societatea corală „Carmen” a făcut să răsune cîntecul românesc în toată ţara, fiind un simbol al luptei duse de Poporul Român pentru libertate şi dreptate socială. La fel ca Şcoala Ardeleană, generaţia de aur a luptătorilor de la 1848, sau ca societăţile artistice şi literare din diferite regiuni ale ţării, „Carmen” a contribuit temeinic la construirea măreţului edificiu care, azi, străbate majestuos, ca un fluviu liniştit, cultura românească.

DORU POPOVICI

Artă şi/sau non-artă

in Polemici, controverse

Am avut surprinderea, oarecum, de a viziona o interesantă emisiune la un post de televiziune, unde o drăguţă moderatoare a avut curajul de a aborda o temă interesantă, pe care noi am numi-o ,,Valoare şi non-valoare”, sau ,,Artă şi non-artă”. L-am urmărit, pe micul ecran, mai întîi, pe vestitul Nicolae Guţă, ,,regele manelelor”, cum i se mai spune. Omul, prin cîntecele sale, unele destul de deochiate, pe placul indivizilor neinstruiţi, a reuşit să strîngă purcoaie de bani, adică să se îmbogăţească. Melodiile interpretate de acest Guţă ,,fată” lei, vorba lui Marin Preda. Că are glas, asta este indiscutabil. Dar cîntăreţul nostru, ca atîţia alţii, a reuşit să ocolească şi Fiscul, după cîte am înţeles. Profitînd de slăbiciunile legii, şi-a trecut casele (vilele) pe care le-a construit/cumpărat – pe numele copiilor, ca să fenteze controalele DNA sau ale ANAF. El se laudă cu această şmecherie şi oferă un argument ,,solid”: şi-a împărţit averea, ca să nu se supere odraselele oacheşe, să nu se certe între ele, ori, mai mult, să nu-l înjure. Nu ne pronunţăm în privinţa calităţii melodiilor interpretate de domnul Guţă. Unii socotesc manelele ca avînd o valoare îndoielnică, dar noi nu sîntem specialişti în muzică.

În aceeaşi emisiune TV, s-a făcut vorbire despre un scriitor contemporan celebru, veşnic aspirant la Premiul Nobel: Mircea Cărtărescu. El devine cu atît mai important valoric, cu cît este preferatul ex-preşedintelui Traian Băsescu, lucru pe care chiar domnia-sa ni l-a mărturisit cu sinceritate. Cartea de căpătîi a matrozului, îndrăgostit de geniul cărtărescian şi de carte, în general, nu numai de politică, este ,,Levantul”. De cînd o tot citeşte, ne gîndim ca nu cumva să chiorască de atîta lectură asiduă.

Să revenim, însă, la oile noastre (nu la oile lui Gigi Becali). Ne-am notat titlurile genericelor, frumos formulate: ,,Ce-i învaţă scriitorul lui Băsescu pe elevi”; ,,Cuvinte triviale, băgate cu forţa în clasa a IX-a”; ,,Elevii sînt obligaţi să citească «Traversti», de Mircea Cărtărescu”. Asta e! Nişte copii abia intraţi în vîrsta de aur a adolescenţei au obligaţia de a citi o creaţie literară insipidă, presărată cu trivialităţi, ca să li se formeze sau să li se îmbogăţească simţul estetic. Cu alte cuvinte, să li se cultive dragostea pentru frumos, prin asimilarea acestei lucrări, doar pentru faptul că este scrisă de „genialul“ Mircea Cărtărescu, autorul omagiat, între alţii şi, în special, de avizatul cititor Traian de Băsescu. Tot aşa cum – spunea ziaristul Bogdan Ficeac – într-un manual de Istorie este rezervat un spaţiu semnificativ pentru personalitatea fascinantă, eroică, a teleastei Andreea Esca, despre care elevii trebuie neapărat să înveţe la clasă. Îi minimalizăm, în schimb, pe mari scriitori, precum George Coşbuc, socotit desuet, pe George Călinescu şi Mihail Sadoveanu, ba chiar şi pe nefericitul Nicolae Labiş, pe motiv că au aderat la ideile comuniste. Ne batem joc de eroii neamului, de marii domnitori Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Vlad Ţepeş – pe care din Dracula nu-l mai scoatem -, sau expediem în cîteva rînduri evenimente importante, ocupîndu-ne, în schimb, de faptele vitejeşti ale Andreei Esca. Aş vrea să ştiu de ce răscoala din 1907 nu prea există în cartea de Istorie a Poporului Român. Sau poate că Vlahuţă, Cezar Petrescu şi, mai ales, Liviu Rebreanu nu s-au inspirat din realitate în operele, sau chiar în capodoperele lor?

Un anume domn Bejan căuta să scuze obligativitatea lecturării genialei creaţii a lui Cărtărescu prin faptul că ar exista o ,,mediocritate” a cititorului, care nu poate înţelege că ,,lucrurile de acolo au o logică, sînt argumentate” etc. Ba mai mult, el dă vina şi pe dascăli: ,,În momentul cînd nici pregătirea profesorului nu dă pe dinafară… şi nici a elevului…”. Desigur, e greu să înţelegi valoarea acestor scrieri, care abundă în vulgarităţi (,,fustă de curvă”, ,,parfum de spermă” etc.), pe care simpatica moderatoare a emisiunii cu pricina a evitat să le mai enumere, probabil, din bun-simţ şi pudoare.

Domnule Bejan, e adevărat că nici profesorii de azi nu mai sînt atît de pregătiţi, dar, oricît de buni ar fi, tot n-ar putea pricepe nimic dintr-o lucrare literară înţesată de trivialităţi. Dacă ea nu are valoare artistică, n-ai cum s-o inventezi. Arta şi pornografia nu pot convieţui într-o literatură de calitate. Veţi argumenta cu poeţi iluştri, de geniu, precum Arghezi şi Baudelaire, sau cu prozatori ca Boccacio ori Rabelais, dar acolo, spre exemplu, ,,bubele, mucegaiurile şi noroiul” de care vorbea autorul ,,Testamenului” reprezintă cu totul altceva, şi noi n-avem timp şi nici loc să insistăm aici pe tema antinomiei valoare – non-valoare, ori artă – non-artă. Ne pare rău şi de domnul Cărtărescu, autorul, şi de domnul Băsescu, cititorul. Şi-i plîngem pe sărmanii elevi harnici, obligaţi, în mod samavolnic, să lectureze asemenea crude inepţii.

GEORGE MILITARU

Un titan denigrat, post mortem, de nişte pigmei (5)

in Polemici, controverse

Motto: „Ptiuuu, că proşti mai sînteţi neică/ Şi-aveţi creierul de fleică/ Pe urechi vă curge frişcă/ Aţi strîns pietre şi grenade / Să daţi în Alcibiade”.

Corneliu Vadim Tudor, „Presa ticăloşită”

 

De aceea zic, barem acum, haideţi să răsfoim, cu răbdare, nu mai puţin de 3 dicţionare, al treilea fiind chiar unul ce defineşte speciile literare şi alte noţiuni, ce ţin de domeniul teoriei literare.

  1. „Dicţionarul explicativ al limbii române” (DEX) Ed. Academiei RSR – 1984. „Pamflet, (…) Specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice retrograde, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. – Din fr. pamphlet.

2 „Petit Larousse Illustre”. Ed. 1922. „Pamphlet (pan-fle) n. m. (m. angl.). Petit ecrit satirique et virulent” (…) („Micul Larousse ilustrat”, Ed. 1922. Mică scriere satirică şi virulentă”.

3 ..Mic dicţionar îndrumător în terminologia literară” de C. Fierăscu şi Gh. Ghiţă, Ed. Ion Creangă, 1979. „PAMFLET (<fr. pamphlet, engl. Pamphlet) Specie literară, în proză sau în versuri, caracteristică prin scurtime şi tendinţă satirică, sarcastică adeseori, cum şi prin violenţa limbajului, în care autorul înfierează persoane, caractere, concepţii, moravuri şi aspecte negative ale vieţii sociale, specie denumită şi «libel» din latinescul «libellus» (cărticică)”.

Dacă revedem, atenţi, încă o dată aceste definiţii ale noţiunii de pamflet, constatăm, fără dubii, că pamfletarul, scriitorul Corneliu Vadim Tudor a respectat întrutotul caracteristicile/cerinţele acestei specii literare. Şi nici nu se putea să fie altfel, avînd în vedere îmensa cultură a autorului. Tocmai de aceea, îndreptăţiţi, ne întrebăm: ce i-a determinat pe numiţii ziarişti să considere pamfletele lui Vadim ca fiind odioase? La urma urmei, poate nici n-ar  mai trebui să punem această întrebare, o dată ce am constatat că o anumită categorie de ziarişti şi aşa-zişi oameni de cultură, categorie foarte restrînsă ce-i drept, şi care-şi spun şi „patrioţi”, nu văd şi n-au văzut în Vadim, în perioada post-decembristă, decît numai tot ce era rău. Pentru ei, a fi un naţionalist luminat înseamnă că eşti un extremist, că le eşti duşman. În schimb, dacă ruşii, francezii, evreii, arabii, ucrainenii etc., se caracterizează, categoric şi cu mîndrie, prin aceeaşi trăsătură, de a fi naţionalişti neextremişti, pe „elitiştii” numiţi mai înainte, nu-i deranjează, ba, dimpotrivă, îi admiră. Din păcate, între noi, românii, există indivizi, în aceste zile, care afirmă că le este ruşine că sînt români şi pe care i-ar încînta, de pildă, să devină cetăţeni ai SUA. Pe aceiaşi elitişti, nici asemenea cazuri, întîlnite la noi, nu-i deranjează, Chiar îi îndeamnă să plece, doar au exemplul lui Traian Băsescu, care, în timpul mandatului său, de preşedinte al României, le-a dat liber medicilor români să-şi părăsească ţara natală, dacă în alte ţări sînt plătiţi mai bine.

Dacă aşa stau lucrurile, şi în societatea românească actuală există asemenea personaje, precum fostul preşedinte al României, cum să nu le încondeiezi chipul şi atitudinea, caracterul, într-un pamflet, unde să le conturezi figura numai în termeni violenţi, fără a considera că, pentru această portretizare realistă, insul în cauză a devenit victimă. Merită această biciuire prin cuvinte. Mai potrivit ar fi fost ca aceşti ziarişti de la „Adevărul” să spună violentele pamflete şi nu „odioasele“. E o exprimare, realmente, neştiinţifică. Societatea actuală românească merita şi merită asemenea pamflete. O dovedeşte, argumentat, scriitorul Comeliu Vadim Tudor prin volumul intitulat „Pamflete explozive”, apărut cu cîteva luni înainte de plecarea marelui scriitor, în lumea de dincolo.

(va urma)

Radu Pădurariu

PELERINAJ PE TERRA (4)

in Polemici, controverse

Omuleţul observă expresia de pe faţa lui Simon şi adăugă în grabă :

– Dar sînt multe lucruri de spus în favoarea unei aristocraţii luminate. Bătrînul, înţeleptul rege al Perului – un rege filosof în cel mai profund sens al cuvîntului – are nevoie disperată de ajutorul dvs. Grupul său minuscul  format din oameni de ştiinţă, filantropi, gărzi elveţiene, cavaleri ai coroanei şi cetăţeni e acum încolţit de conspiraţia socialistă, inspirată de străini. Acum, un singur om…

– Nu mă interesează, spuse Simon.

– În Birus, anarhiştii…

– Nu.

– Poate preferaţi extremiştii din Gales? Sau capitaliştii Japoniei? Sau, dacă aveţi afinităţi pentru o mişcare cum ar fi cea feministă, prohibiţionistă, primitivistă sau ceva asemănător, putem face astfel…

– Nu vreau un război, spuse Simon.

– Şi cine ar putea să vă blameze! zise omuleţul, dînd repede din cap. Războiul e un infern. Atunci, dvs. aţi venit pe Terra să căutaţi dragoste.

– Cum de aţi ghicit? întrebă Simon.

Omuleţul surîse cu modestie.

– Dragostea şi războiul sînt cele două lucruri care dau de mîncare Terrei. Le-am transformat în afaceri rentabile încă de la începutul Istoriei.

– E greu să găseşti dragostea? întrebă Simon.

– Mergeţi drept înainte încă două blocuri, îi spuse, vioi, omuleţul. Nu puteţi greşi. Spuneţi că vă trimite Joe.

– Dar e imposibil! Nu e posibil să mergi şi să…

– Ce ştiţi dumneavoastră despre dragoste? întrebă Joe.

– Nimic.

– Păi vedeţi? Noi sîntem experţi.

– Ştiu ceea ce se spune în cărţi. Pasiunile sub luna rătăcitoare…

– Sigur, şi trupuri încleştate pe plaja pustie a mării, rostogolite de patimă şi asurzite de vuietul valurilor.

– Aţi citit cartea asta?

– E obişnuita broşură publicitară. Acum, trebuie să plec. Două blocuri mai înainte. Nu puteţi greşi.

Şi, cu un semn cordial de salut, Joe se pierdu în mulţime.

Simon îşi termină Coca-Cola şi o luă alene pe Broadway, cu fruntea încreţită de gînduri, dar decis să nu formuleze o judecată prematură. Cînd a ajuns pe strada 44, a văzut o reclamă imensă de neon care clipea rapid: „Dragoste S.P.A. (societate pe acţiuni)“. Dedesubt, se afla o reclamă mai mică : „Deschis 24 de ore pe zi!“. Şi mai jos : „Primul etaj“.

Simon  încreţi fruntea pentru că o bănuială teribilă îi trecea prin cap. Totuşi, urcă şi intră într-o mică anticameră mobilată cu gust. De acolo, îl trimiseră de-a lungul unui coridor, pînă la un birou pe uşa căruia era  scris un număr. În cameră, se afla un om arătos, cu păr cărunt, care se ridică de la masa impunătoare şi îi strînse mîna, spunînd:

– Bună ziua. Cum mai merg treburile pe Kazanga?

– Cum  de aţi ghicit că vin de pe Kazanga?

– Cămaşa. Privesc întotdeauna cămaşa. Mă cheamă Tate şi sînt aici pentru a vă servi în cel mai bun mod posibil. Dvs. sînteţi…

– Simon. Alfred Simon.

– Luaţi loc, vă rog, domnule Simon. O ţigară ? Ceva de băut? Nu are să vă pară rău că v-aţi adresat firmei noastre, domnule. Dintre toate firmele care mai lucrează  azi în acest domeniu, noi sîntem cea mai veche instituţie care distribuie dragoste. Firma „Dragoste S.P.A“ e mult mai mare decît „Pasiunea Anonimă“, concurenta noastră. De altfel, tarifele pă care le practicăm sînt mai raţionale şi vă oferim un produs perfecţionat. Pot să ştiu cum aţi aflat de existenţa noastră? Aţi văzut reclama publicitară din revista „Times“? Sau…

– M-a trimis Joe, spuse Simon.

– A, e un ins  foarte activ, spuse domnul Tate, clătinind glumeţ din cap. Ei bine, domnule, nu mai am nimic să vă întreb. Dvs. aţi făcut un drum lung pentru a găsi dragoste şi  o veţi găsi. Întinse mîna către un buton, dar Simon îl opri.

– Nu vreau să fiu nepoliticos, dar…

– Ce anume? spuse domnul Tate, cu un zîmbet încurajator.

– Nu înţeleg, izbucni Simon înroşindu-se puternic, în timp ce fruntea i se acoperea de broboane de sudoare. Cred că am greşit locul. Nu am venit pînă pe Terra numai pentru… vreau să spun, dvs. nu vindeţi dragostea, nu-i aşa? Nu dragostea! Vreau să spun, nu e dragoste adevărată, nu-i aşa?

– Cum să nu! spuse domnul Tate, şi era atît de uimit încît se ridică pe jumătate de pe scaun. Acesta e lucrul cel mai important! Oricine poate cumpăra sex. Doamne sfinte, e marfa care se vinde cel mai bine în Univers, după viaţa umană. Dar dragostea e rară, dragostea e ceva special, dragostea se găseşte numai pe Terra. Aţi citit broşura noastră?

– Cea cu „trupurile încleştate pe plaja pustie a mării“? îl întrebă Simon.

– Da, aceea. Eu am scris-o. Inspiră exact această senzaţie, nu-i aşa? Nu poate inspira această senzaţie oricui, domnule Simon. Această senzaţie o simte numai cineva care iubeşte.

– Dar nu e dragoste adevărată, nu-i aşa? întrebă bănuitor Simon.

– Ba sigur că e ! Dacă am vinde dragoste simulată, am vinde-o ca atare. Legile terestre asupra publicităţii sînt riguroase, v-o garantez. Se poate vinde orice, dar trebuie să fie etichetat drept ceea ce este. E o chestiune de etică, domnule Simon!

(va urma)

ROBERT SHECKLEY

Oglinda libertăţii (10)

in Polemici, controverse

 

ANTENA 3 E AICI?

 

„De la ELENA am venit sa luăm lumină”. Din păcate, lumina nu s-a aprins, ci s-a stins într-o „cămăruţă” cu zăbrele şi W.C., fără uşă, fiindcă a muşcat din mărul blestemat, deşi ea a sperat să-i fie „moşie“, întreaga Românie. Ba chiar şi-a băgat „coada” şi-n moşia de la Nana.

„Dracii” mai mici, care au „muşcat” din „moşia” de la Stat, fiind prinşi, scrîşnesc din dinţi. Unii s-au sinucis.

– În W.C.-ul din coada unui avion, a fost găsit spînzurat un român foarte bogat. De ce  tocmai în avion? Poate pentru ca să fie mai aproape de Dumnezeu. Nu ştiu de ce, moartea lui mă duce cu gîndul la prescripţia talmudică: „De cîte ori se vorbeşte (în lege) de ucidere, este vorba de sugrumare. Aceasta nu fiindcă este mai uşoară, ci pentru că atunci cînd legea decretează uciderea, fără altă desluşire, se porunceşte sugrumarea. (Talmud Balbi, Sanhedrin VII, fal. 52 b 53 a )”. Oare chiar s-a „sugrumat” singur?

TRIŢĂ FĂNIŢĂ, din imensul grînar, s-a ales doar cu coliva din boabe de grîu fierte, pentru ca Dumnezeu să-l ierte. Magnatul petrolului (ce-a aparţinut poporului),  care a devenit cel mai bogat român, e acum un pumn de pămînt.

– Un alt bogat, ce-a falsificat reţete de medicamente, s-a aruncat în gol, pe gazon.

– Cu mustrări de conştiinţă, un alt bogat a sărit în piscina fără apă şi a înotat spre Tărîmul celălalt.

–  Regele asfaltului transpiră de cald, mergînd de la reşedinţa sa la D.N.A.

– Altul a fugit în Panama, trăind în „bîrlog” ca un urs, dar în mare lux. A hibernat, ce-a hibernat, a fost însă „înhăţat”.

– Fost, nu de mult, ministru al Tineretului, acum copiii plîng de dor după mama lor care stă la „răcoare” într-o închisoare, avînd parte de lipsă de umanitate. Justiţiarii, în interesul lor, aveau nevoie de un „ţap ispăşitor”.

– Zilnic, denunţuri, arestări, nu mai e loc în închisori. Corupţia răsare ca ciupercile după ploaie. Există o şcoală a hoţiei în democraţie?

30 decembrie 2014

Pentru aflarea adevărului condamnării prin împuşcare, în sfînta zi de NAŞTERE a MÎNTUITORULUI, a cuplului CEAUŞESCU, ANTENA 3 a iniţiat un „Tribunal” pentru rejudecarea procesului. „Tribunalul” era format din 2 judecători, avocatul apărării, moderatorul, grefierul şi publicul. Am urmărit cu mare atenţie acest „proces” şi am constatat ca nu s-a ajuns la aflarea adevărului. Nu s-a dat nici o sentinţă, adevărul ieşind greu la lumină.  Însă, pe istoria poporului român s-a imprimat, pentru totdeauna, o pată neagră. Ce blestem a fost, oare, ca din  cele 365 de zile  ale unui an să alegi tocmai ziua de Crăciun pentru vărsare de sînge? Să fie vorba despre CONŞTIINŢĂ? Dar ce ştim noi despre CONŞTIINŢĂ? După opinia lui SAMAEL AUN WEOR: „Oamenii confundă Conştiinţa cu Inteligenţa sau cu Intelectul şi persoanei foarte Inteligente sau foarte Intelectuale i se dă calificativul de foarte Conştientă“. Conştiinţa la om este, fără nici o îndoială, un gen foarte special de „PERCEPERE A CUNOAŞTERII INTERIOARE”, complet independentă de orice activitate mentală. Facultatea CONŞTIINŢEI ne permite cunoaşterea de SINE. „Numai noi putem să ştim dacă sîntem Conştienţi la un moment datsau nu. Numai persoana însăşi poate să ştie despre propria sa Conştiinţă dacă aceasta există la un moment dat, sau nu. Numai omul însuşi, şi nimeni altul decît el, poate să-şi dea seama pentru o clipă, pentru un moment, că înainte de această clipă, înainte de acest moment, nu era Conştient în mod real, că avea Conştiinţa foarte adormită, iar apoi va uita această experienţă sau o va păstra ca pe o amintire a unei experienţe puternice. Viaţa fiinţei umane este o Viaţă de Visare, dar el crede că este Treaz şi niciodată nu ar admite că Visează, că are Conştiinţa Adormită. Dacă cineva ar ajunge să se Trezească, s-ar simţi înspăimîntător de ruşinat de el însuşi şi ar înţelege de îndată maimuţăreala, faptul că este ridicol. Această Viaţă este îngrozitor de ridicolă, oribil de tragică şi rareori sublimă“

.Există diferite grade de conştiinţă. În primul rînd: TIMPUL… Cît timp rămînem conştienţi? În al doilea rînd: FRECVENŢA. De cîte ori ne-am trezit conştiinţa? În al treilea rînd: AMPLITUDINEA şi PROFUNZIMEA.

Doar „fondatorii de religii au avut Conştiinţă Continuă, au fost Mari Iluminaţi“, închei citatul, recunoscînd că e greu să pricepi aşa ceva.

ANTENA 3 E AICI? Da, ANTENA 3 e aici, conjugînd, în fiecare zi, verbul A FI!

(va urma)

LILIANA TETELEA

CIOBURI DE GÎNDURI

in Polemici, controverse

 Pîinea cea de toate zilele şi filozofia uimirii

 

Zilnic ne trezim cu dorinţa de a ne rezolva micile probleme ale existenţei. Ceea ce primează a rămas în vigoare de milenii. Întîi de toate, existenţa materială, apoi, meditaţia, cu mai mult sau mai puţin conţinut filozofic. Dar nu trebuie minimalizat nimic, deoarece, în ontologia iubirii, la picioarele noastre se aşază cuminte un Univers. În cadrul acestui Univers, s-a născut filozofia uimirii! Întîi, ne-am uimit că sîntem, vorba poetului Nichita Stănescu, apoi ne-am uimit pentru existenţa persoanei din faţa noastră şi… brusc ne-am oprit, de parcă cineva nevăzut s-a aşezat în faţa gîndirii noastre. De ce ne-am oprit? De ce n-am mai fost capabili să ne continuăm zborul şi aventura noastră cognitivă? Am redus totul la dimensiunile aparenţei, strigînd: Eu sînt! Eu sînt! Aşadar… n-am mamă, n-am tată! Omul este lup pentru om! Oh, dar deja era prea mult pentru un gînditor în faşă!… Eu sînt! Dar ce sînt? Şi de ce sînt? Şi cum sînt? Şi cît sînt? Şi… şi… NIMIC! Eu sînt! Iată forma primordială a reflectării sinelui nostru, la care au rămas miliarde de oameni! Tot ce ne-a parvenit prin viu grai sau prin glasul revelaţiei… rămîne o poveste suspectă. Ei… măi să fie! Iată cum copilul din scutece şcoleşte părinţii! Iată rătăcirea rătăcirilor, din care ne vom împărtăşi generaţii de-a rîndul, fără minimul discernămînt! Aşadar, „Eu sînt!“ se vrea temelia existenţei! Dar începutul începuturilor ne spune o cu totul altă poveste. Zice Domnul: „Şi iată că am făcut noi om după chipul şi asemănarea noastră“! Aşadar, conjugarea verbului „a fi“, este mai veche decît revelaţia „Eu sînt!“. Întîi, în Istoria noastră a fost „NOI SÎNTEM!“. Dincolo de acest adevăr, a fost şi „Eu sînt!“. Dar nu era vorba despre un confrate de-al nostru, ci despre cel care a creat totul şi care ne-a dăruit lumea aceasta, de care noi ne batem joc, asemenea unor copii răzgîiaţi. În final, este bine să ştim că filozofia uimirii nu este tot una cu filozofia iubirii, cum nici aceasta nu este tot una cu aceea a plămădirii luminii. Ce bine le este copiilor cînd se întorc la casa părinţilor, şi cînd primesc lumina iubirii părinteşti, fără să o pîndească pe la ferestre şi fără să o negocieze cu furii pe la răscruci de drumuri! Ce uimire că sînt! Ce uimire că eşti! Dar ce uimire că sîntem, o singură undă de lumină venind din acelaşi izvor! Sub aripile gîndurilor noastre se deschide un Univers, iar la capătul său ne aşteaptă un nou început! Să nu ne temem să trăim! Dar să trăim ca fii ai luminii!

ILARION BOCA

Ciudatul an 2015 (1)

in Polemici, controverse

Începem azi un scurt serial în care facem o succintă descriere a anului politic 2015. „Drole de guerre”, s-a numit războiul ciudat dintre 3 septembrie 1939 (cînd Franţa şi Marea Britanie declarau război Germaniei), şi 10 mai 1940, cînd Germania a lansat campania care, în 6 săptămîni, a zdrobit Franţa. Combatanţii se aflau în război în acte, dar nu au acţionat pe teren. S-au pîndit reciproc, au pus totul la cale, au făcut pregătiri, s-au spionat, s-au tatonat. Un fel de pace enigmatică şi ciudată. Aşa şi cu anul politic 2015 la Bucureşti. A fost un an ciudat, unul al ambiguităţilor, al cuvintelor nerostite, al luptelor aparente, al diversiunilor lansate de unii şi de alţii. Un an de aşteptare. La suprafaţă, controverse, polemici, moţiuni de cenzură, proteste. După cortină, negocieri, tîrguri ad-hoc. Mult joc transpartinic şi joc tactic, intrigi, înţelegeri subterane. S-a practicat masiv jocul la două capete. Cacealmaua a prevalat. Spectacolul s-a jucat pe aparenţe, nu pe substanţa politică, de care nimeni nu a părut interesat. Totul s-a jucat pe imagine. Comunicatorii au fost la mare preţ, trimişi la înaintare, televiziunile au fost folosite la greu. Cînd drept ciomag, cînd ca să proslăvească pe unul sau altul. Propagandiştii au fost, adesea, în prim-plan. S-au luat mai puţine decizii ca altădată. Liderii s-au arătat prudenţi, nedispuşi să rişte. Protagoniştii – Klaus Iohannis, PSD (Victor Ponta, Liviu Dragnea), PNL (Alina Gorghiu, Vasile Blaga), DNA şi cîteva Servicii Secrete. Au fost 3 perioade 1) pînă în vară, primele 5 luni, 2) pînă la drama de la Club „Colectiv“, 3) şi de aici, la sfîrşitul anului. Anul 2015 a fost consecinţa victoriei lui Klaus Iohannis. Guvernul nu a demisionat în noiembrie 2014, cum ar fi fost normal. În Occident, o asemenea înfrîngere duce, automat, la demisie. Ponta şi liderii PSD au ignorat această cutumă. Imitarea Occidentului se face după ureche şi numai atunci cînd convine cuiva. Altfel, rămînem aproape de Orient, de Rusia, Istanbul şi Damasc. Asta a dat naştere unei ambiguităţi de fond întregii politici bucureştene. Ponta&Dragnea s-au bazat pe massa de manevră – majoritatea din acest Parlament halucinant, rezultat, în 2012, dintr-o lege electorală aberantă. Destrămarea USL a făcut ca această majoritate să aibă o foarte slabă legitimitate. Lumea a dat votul USL, nu PSD. Numeric, PSD a dominat. Legimitatea este o altă chestiune. S-au produs foarte multe amibiguităţi, un dublu limbaj şi, pornind de aici, situaţii absurde. PNL a încercat în acest interval să formeze o altă majoritate (manevra cu traseiştii a reuşit în 2012). Scopul era să aducă un guvern liberal la Palatul Victoria şi să îi dea, astfel, lui Iohannis guvernul lui. A fost un eşec de proporţii. Iohannis a tras concluziile. O vreme, am fost mitraliaţi de comunicate săptămînale PNL care prevesteau iminenta schimbare a majorităţii din Parlament. A fost un bluf care ne-a menţinut, încă o dată, în zodia ambiguităţii. PNL nu a reuşit să formeze altă majoritate. Măcinat din interior de rivalităţi, a rămas, în ciuda anunţatei fuziuni, cu două structuri paralele, fiecare cu regulile şi şefii proprii. Ca atare, PNL nu a făcut faţă noii situaţii, nu şi-a atins obiectivele, deşi a fost părtaş la victoria lui Iohannis. Putem spune, ca o concluzie, că PSD nu a fost pregătit să piardă şi să treacă în Opoziţie.  Iar PNL nu a fost pregătit să cîştige şi să formeze guvernul.

(va urma)

STELIAN TĂNASE

Cine îşi bate joc de oastea ţării (2)

in Polemici, controverse

Ori, dacă în 26 de ani BNR nu a redactat nici măcar o simplă scrisoare pentru restituirea tezaurului, dimpotrivă, aceasta umblînd mai mult să asigure facilităţi financiare sporite băncilor străine, este un lucru de neimaginat. Umilinţa şi decăderea din drepturile cutumiare pe care le are orice militar din lume, mai puţin cei din România, a continuat şi după 1944, cînd aşii aviaţiei române, comandanţii de regimente, divizii şi armate, comandanţii de la jandarmi şi Serviciile Secrete de Siguranţă ale statului şi, în general, ofiţerii şi militarii decoraţi pentru merite deosebite, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi (mai ales cei din Basarabia, care au fost deportaţi în Siberia), sau au primit ani grei de temniţă la Jilava, Gherla, Rahova, Canal, în Deltă. Fără nici un drept de pensie, pentru cei care puteau să primească nişte bani de la Statul Român, mulţi comandanţi de armată au ajuns păzitori la vite, muncitori necalificaţi, hingheri sau lucrători cu ziua prin agricultură. Partidul impus la putere de ocupantul aliat a format cadrele de Securitate în aşa fel încît militarii-eroi, sau ofiţerii supravieţuitori erau consideraţi duşmani ai poporului, deoarece erau patrioţi şi luptaseră pentru ţară, fiind urmăriţi şi persecutaţi peste tot pe unde mergeau.

Devenise o sarcină de partid ca Securitatea să lucreze informativ orice militar cu vederi progresiste, nefiind scutiţi nici cei activi, mulţi dintre aceştia plătind cu viaţa, precum Leontin Sălăjan, Ion Ioniţă, Vasile Milea, Velicu Dumitru, Grigore Baştan şi mulţi alţii. La fel se întîmplă, din păcate, şi în prezent. Din această cauză, un număr imens de colegi au decedat prematur, iar la apelurile solemne ale promoţiilor de absolvenţă au răspuns un număr tot mai mic de camarazi. Oare cine ne urăşte aşa de mult încît să ne vadă dispăruţi de pe acest pămînt. Se poate constata că generali, colonei, sute de ofiţeri de armată, poliţie şi poliţie de frontieră sau de la jandarmerie sînt judecaţi şi condamnaţi pentru abateri disciplinare, fără a se mai ţine cont măcar de hotărîrea comandanţilor acestora. Anticorupţia este utilizată ca un instrument de poliţie politică şi împotriva militarilor. Nici acum oastea ţării şi Apărătorii Patriei România nu sînt scutiţi de o represiune financiară injustă, comisă în formă calificată şi continuată de autorităţile puterii legislative, executive şi judecătoreşti. Au fost emise, fără justă logică juridică, acte normative care intră în contradicţie unele cu altele, formînd o legislaţie stufoasă, care limitează, pe zi ce trece, drepturile militarilor. În fond, militarii noştri sînt buni numai pentru a muri în luptă prin Afganistan, Kosovo, Kandahar, iar cînd este vorba de obligaţiile statului faţă de aceştia, toată lumea se face că plouă, inclusiv şeful statului. Acum, la elaborarea bugetului pentru anul 2016, banii militarilor au fost redirecţionaţi din condei pentru creşterea salariilor şi indemnizaţiilor preşedintelui şi consilierilor săi, ajungînd ca, de exemplu, numita Sanda Pralong, reprezentanta lui Sörös pentru România, să primească mai mult decît ar fi primit la Casa Albă, al cărei corespondent special secret este. De asemenea, s-a „lucrat“ pentru dublarea salariilor primului-ministru, a miniştrilor, a consilierilor, a primarilor, prefecţilor, consilierilor locali, municipali şi judeţeni, a celor din învăţămînt şi administraţia publică locală sau centrală, pentru finanţele publice. Pînă şi parlamentarii şi-au votat o lege a lor, trecînd peste conflictul de interese, prin care şi-au triplat veniturile. Doar armata şi militarii în rezervă sau retragere au rămas de căruţă, adică li s-au redus veniturile cu 60%, pînă la plafonul jumătăţii salariului minim pe economiei, care acum este de aproximativ 200 de euro. Această acţiune, de eliminare fizică prin holocaust şi extincţie a Armatei Române, produsă imediat după 1990, şi continuată acum, cînd mai avem 10% din efectivele şi tehnica de luptă de atunci, este constantă şi din ce în ce mai puternică. Avînd un element de continuitate istorică de aproape 415 ani, represiunea nedreaptă împotriva Apărătorilor Patriei România, care, timp de peste 4 secole, au fost umiliţi, minţiţi, exterminaţi şi lăsaţi fără sprijin material la vîrste înaintate, prin legi strîmbe, făcute în numele duşmanilor statului nostru, acum, pentru anul 2016, se pregăteşte distrugerea explicită a sistemului naţional de Apărare, prin aruncarea în mizerie a ostaşilor Patriei. Nu pentru acest lucru a trecut armata de partea poporului acum 26 de ani, în însîngeratul Decembrie 1989. Din peste 5 milioane de luptători, armata naţională mai numără doar 15.000 de efective trupă, iar serviciul militar a fost eliminat, ca să nu mai fie obligatoriu. Oare ne gîndim că dacă la Clubul Colectiv fetele şi băieţii ar fi urmat un stagiu de pregătire militară şi de disciplinare sau de învăţare cum să acţioneze în situaţii diferite de luptă, poate acum nu am mai fi avut peste 200 de victime, din care 63 au murit deja.

Armata cea Mare a fost tot timpul trup din trupul Patriei noastre. Întotdeauna în Istorie, începînd de la Burebista şi terminînd cu Ceauşescu, atunci cînd armata a fost umilită şi marginalizată sau pedepsită în massă, prin reducerea soldelor şi pensiilor cu mult sub limita existenţială posibilă, au fost afectate siguranţa şi existenţa statului. Ori, nealocarea de la buget a banilor pentru îngrijirea mormintelor eroilor Patriei din toate timpurile căzuţi pe cîmpurile de bătălie de pretutindeni, prin tăierea banilor pentru funcţionarea capelelor militare, a salariilor preoţilor militari, reprezintă o blasfemie şi o crimă de înaltă trădare împotriva Statului Român. Neasigurarea drepturilor de echipament pentru ostaşii şi ofiţerii români de ani de zile, a reactualizării normelor de hrană pentru militari şi familiile lor, lipsirea dreptului de a primi pămînt pentru construcţia de locuinţe, pentru taxele de studii pentru copii, compensaţii materiale pentru nevestele sau soţiile ofiţerilor care nu au serviciu, dar care îngrijesc copii minori, acordarea tichetelor de concedii de odihnă şi de tratament pentru refacerea forţei de muncă, sporuri pentru orele suplimentare prestate în slujba statului, pentru riscurile generate de munca în condiţii speciale a militarilor, pentru acoperirea poliţelor de asigurare pentru accidente de muncă sau decese ca urmare a îndeplinirii misiunilor de luptă etc., acestea sînt tot atîtea acte de barbarie la adresa armiei române. Dar crima cea mai gravă este discriminarea continuă a militarilor noştri faţă de profesiuni civile fără riscuri, care aduc şi avantaje materiale, dar mai ales faţă de militarii din celelalte state din Europa şi NATO. Ori, dacă s-a socotit odată cu aderarea asigurarea inter-operabilităţii tehnicii, logisticii, armamentului, frecvenţelor de lucru şi a metodologiei de instrucţie sau de luptă, cine îşi poate permite să nu ţină cont şi de compatibilitatea financiară profesională pentru persoanele care au aceleaşi grade şi funcţii din diferite armate. Adică principiul european al dreptului muncii, potrivit căruia la muncă egală se va face plată egală, existent încă din timpul lui Napoleon, nu se mai aplică pe teritoriul României? Să i se dea Cezarului ce este al Cezarului, să se achite imediat şi fără alte formalităţi soldele şi pensiile restante ale militarilor, să fie actualizate la zi, calculate de la data aderării României la NATO, fără nici o cerere prealabilă, ca un drept sacru pentru munca prestată în folosul statului. Persoanele vinovate de neaplicarea principiilor europene ale dreptului muncii şi care au încălcat, cu bună ştiinţă, convenţiile internaţionale de aderare la NATO să fie trmise în judecată în stare de arest preventiv, cu luarea măsurilor de sechestru asiguratoriu. Dacă nici în acest ultim ceas nu se înţelege să se respecte Armata, Statul Român, Naţiune şi Patria, urgent vor trebui desfiinţate toate structurile de putere ale statului şi va fi nevoie să se facă reformarea tuturor instituţiilor, conform solicitărilor transmise de societatea civilă, după drama produsă în Clubul Colectiv, unde au murit tineri nevinovaţi. Libertate, demnitate, onoare, respect, solidaritate, luptă şi pace, stimaţi colegi, asta este ceea ce cerem!

Sfîrşit

ALEXANDRU ALIMĂNESCU

Liga Apărătorilor Patriei din România

Cine sîntem noi, românii, şi de unde venim?

in Polemici, controverse

Sînt întrebări ce i-au frămîntat pe toţi locuitorii spaţiului românesc de astăzi. Cînd mă raportez la dorinţa de a ne cunoaşte originea, am în vedere persistenţa unor păreri şi controverse ce pun la îndoială continuitatea noastră, vreme de mai bine de 2.000 de ani, în această zonă a Carpaţilor Europeni. Celor ce emit astfel de opinii le răspundem, ferm, că nu au dreptate, că sîntem aici din negura timpului, din epoci străvechi, dacă ţinem cont de faptul că strămoşii noştri erau prelucrători străluciţi ai aurului, dovadă că, şi acum, după mii de ani, în zona Sarmizegetusa Regia, marea capitală a lui Burebista şi Decebal, sînt scoase la iveală obiecte de aur ce rivalizează cu artefacte similare, aparţinînd marilor civilizaţii ale Antichităţii. Este bine, de asemenea, să amintim că, de-a lungul vremurilor, poziţia geografică a teritoriului nostru, condiţile naturale şi bogăţiile acestuia au fost rîvnite de mulţi cotropitori. În apărarea lor, strămoşii noştri daci au luptat eroic cu mulţi năvălitori, inclusiv cu armatele Imperiului Roman, marea forţă militară a timpului. Este de ajuns să precizăm că peste 60% din personajele războinice de pe Columna lui Traian, de la Roma, îi înfăţişează pe daci, de unde tragem concluzia că strămoşii noştri au reprezentat, prin vitejia lor, o mare forţă, care i-a determinat pe cei ce au gîndit să-l omagieze pe Traian să imortalizeze în piatră figurile legendare ale dacilor. Spuneam mai sus că noi sîntem aici de cînd lumea, nu am venit în aceste locuri de aiurea. Drumul nostru de la Zamolxe la Dumnezeu şi, apoi, la Christos, drum de plămădire şi de formare ca popor, potrivit multor izvoare istorice, a fost unul lung şi bine bătătorit, creştinismul fiind adoptat de noi în urmă cu aproape două milenii. În acest sens, este necesar a înţelege contextul evoluţiei noastre cu alte popoare. Sîntem creştini de cînd ne ştim, şi e firesc să fie aşa. La început, strămoşii noştri se închinau la nişte zei ale căror nume nu le cunoaştem. Apoi, prin Secolul VI î.Chr., Zamolxe, un înţelept get, care a călătorit prin Egipt şi, după unii, chiar prin Fenicia, discipol al filozofului grec Pitagora, a făcut o reformă a religiei dacilor, potrivit căreia există viaţă după moarte. Zamolxe i-a învăţat că moartea aducea viaţă, sărbătorind învierea, plasată, sigur, primăvara. Zamolxe a făcut parte din marele val al învăţaţilor şi reformatorilor din Secolul al VI-lea î.Chr., fiind contemporan cu Moise, Buddha, Pitagora, Confucius şi alţii, ajungînd să fie el însuşi considerat un zeu.

Izvoarele timpului ne confirmă că venirea Apostolului Andrei în nordul Dunării, aducător al creştinismului, a întîlnit aici o credinţă asemănătoare. Sînt cercetători care susţin că dacii erau monoteişti, credeau într-un singur zeu, dar este greu de reconstituit modelul spiritualităţii lor. Se poate să fi existat divinităţi de rang mic, de exemplu, sfinţi sau îngeri, ori e posibil ca strămoşii noştri să fi văzut scînteia lui Dumnezeu în fiecare lucru sau acţiune. Oricum, ca esenţă, dacii îl vedeau pe Marele Zeu al lui Zamolxe capabil să moară şi să învieze, aşa cum, mai tîrziu, Christos va muri şi va învia, tot primăvara, restabilind ordinea în lumea pămînteană. Deci, putem spune că noua religie a întîlnit la daci o variantă asemănătoare, cu care nu a intrat în contradicţie. Sînt unele izvoare istorice care spun că nu în acelaşi mod s-au petrecut lucrurile în alte părţi, unde existau mitologii puternice şi tradiţii păgîne, diferite de învăţătura creştină: zeii erau cruzi şi temători de moarte, în cer erau foloase doar pentru cei bogaţi, preoţi influenţi, care nu voiau să renunţe la putere. Pe de altă parte, creştinismul venea să aducă egalitate în faţa lui Dumnezeu, iar asta nu convenea multora. Vechile credinţe politeiste nu puteau concepe împăcarea cu un singur Dumnezeu. Viaţa a dovedit că a fost nevoie să treacă multe secole pînă să se producă împăcarea în multe state ale Europei. De subliniat că, în vremea aceasta, strămoşii noştri continuau să trăiască după vechile lor datini şi legi, adaptate, însă, la noua religie. Tradiţiile noastre populare legate de ritmul naturii s-au păstrat aproape neschimbate de-a lungul veacurilor, în paralel cu credinţa creştină. Sorcova, Căluşul, paparudele, măştile, colindele păgîne, ielele şi multe altele – toate acestea alcătuiesc mediul neschimbat al credinţei dacilor de milenii, fără să tulbure cu nimic credinţa creştină, ba mai mult, s-au întrepătruns cu aceasta, dînd naştere unui creştinism popular, în care specificul românesc domină.

În istoria dacilor au existat preoţi luminaţi. Deceneu, personalitatea cea mai însemnată care făcea parte din această categorie, a fost şi el, ca şi Zamolxis, în Egipt. A făcut o reformă a sistemului religios, a fost sfătuitorul lui Burebista, şi lui i se datorează, probabil, prima formă a incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia. S-au construit temple, s-au instruit preoţi şi s-a impus o disciplină mai mare în rîndul populaţiei. Se ştie că Marele Preot avea aproape puterea unui rege, iar regele însuşi nu lua nici o decizie fără să-l consulte. Istoricul Iordanes ne povesteşte că Deceneu i-a învăţat pe daci astronomia, fazele Lunii, filozofia, logica, matematica şi multe alte ştiinţe, făcîndu-i superiori, ca popor, celor din vecinătatea lor. Deceneu este cel ce l-a ajutat pe Burebista în procesul de unificare a triburilor, pentru constituirea unui stat. Este necesar să amintim că marele preot Vezina, din vremea lui Decebal, a luptat, cot la cot cu soldaţii, împotriva romanilor. Documente din Antichitate pomenesc despre preoţii daci, îi prezintă ca pe nişte înţelepţi, sub îndrumarea cărora poporul a căpătat conştiinţa unităţii de neam. Sub Decebal, acest neam a devenit un stat puternic, ajuns, la un moment dat, cel mai mare adversar al Imperiului Roman, din această parte a Europei.

ANTON VOICU

TIBERIU BREDICEANU (1877-1968)

in Polemici, controverse

Compozitor, folclorist şi muzicolog, Tiberiu Brediceanu s-a născut la 2 aprilie 1877, la Lugoj. După studii efectuate, în oraşul natal, cu Iosif Czegka (teorie şi armonie) şi Sofia Vlad Rădulescu (pian), continuate, la Blaj, cu Iacob Mureşianu, la Sibiu, cu Hermann Kirchner, şi la Braşov, cu Paul Richter, Tiberiu Brediceanu ocupă, pe rînd, multe funcţii importante: director general al Operei Române din Bucureşti (1941-1944), preşedinte şi director al Conservatorului de muzică „Astra”, din Braşov, membru-fondator al Societăţii Compozitorilor Români, al Teatrului Naţional din Cluj, al Conservatorului din Cluj şi director al Operei Române din Cluj (1920), membru corespondent al Academiei Române (1937-1948) şi al Société française de musicologie din 1929. Pentru meritele sale cu totul deosebite în slujba muzicii româneşti, i s-au acordat Premiul de folclor al Societăţii Compozitorilor Români (1925), Premiul naţional pentru muzică (1927), titlul de Maestru Emerit al Artei (1952), Ordinul Muncii (1956) şi înaltul titlu de Artist al Poporului (1957).

A creat numeroase piese de muzică instrumentală şi de cameră. Amintim lucrările: Jocuri româneşti pe teme populare – 64 piese pentru pian, 5 caiete; Jocuri populare româneşti – 8 caiete; 2 Suite pentru vioară şi pian, Colinde, culese şi prelucrate pentru voce şi pian, sau piano solo (Leipzig, Litografia F.M.Geidel 1924); Doine, cîntece şi balade româneşti, pe teme poporale, pentru voce şi pian; 6 Doine şi cîntece româneşti. Mai amintim compoziţia sa, poate cea mai reprezentativă, Mioriţa, concepută pentru cvartet vocal sau cor de cameră cu pian. Această lucrare, ca şi alte piese vocale şi corale ale sale – pe care le putem întîlni în scenele lirice şi coregrafice, precum Poemul muzical etnografic (Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul în port, joc şi cîntec), o suită coregrafică pentru solişti, cor şi pian (orchestră), La Şezătoare (1908), scenă lirică într-un act, editată la Leipzig, Editura F.M.Geidel 1912 (idem Sibiu, Astra, Craiova, Editura Scrisul românesc, 1936, reducţie pentru voce şi pian) – prezintă un interesant melos diatonic, de o nobleţe şi o putere de expresie remarcabile, tratat armonic, simplu şi eficient, într-un stil deosebit de accesibil.

Tiberiu Brediceanu a militat pentru acest gen atît de popular, punînd la dispoziţia creatorilor nenumărate culegeri de folclor – amintim, în acest sens, mai ales cele 170 Melodii populare din Maramureş – ce au fost deseori prelucrate cu succes de compozitorii din generaţia sa şi din cele ce au urmat. De asemenea, s-a ocupat, în valoroasele sale studii de muzicologie, mai ales de arta corală a unor maeştri ca Iacob Mureşianu şi Ion Vidu. Unele studii – precum „Iacob Mureşianu”, „Historique et état actuel des recherches sur la musique populaire roumaine”, „Muzica din Banat şi compozitorul Ion Vidu”, „Histoire de la musique en Transylvanie”, „Romana, epoca şi istoricul acestui dans”, la care se adaugă un mare număr de articole în „Telegraful român”, „Luceafărul”, „Gazeta Transilvaniei”, comunicări la Praga şi Roma, în anii 1928 şi 1929 – constituie documente preţioase, cu o semnificaţie culturală cu totul deosebită.

Tiberiu Brediceanu rămîne în Istoria muzicii româneşti ca una dintre personalităţile de temelie, ce a avut un aport multilateral. De aceea, ar fi o eroare să privim activitatea sa doar prin prisma prelucrărilor de folclor. Acest autentic artist, cu aparenţa sa facială austeră, cu figura uscată, de o severitate parcă discretă, înmuiată într-o suavă melancolie, ne transmite bunăvoinţa prietenească a înţelegerii şi aprecierii muncii intense a tuturor acelora care se dedică muzicii.

Avîndu-1 aproape întotdeauna printre noi, cu mult entuziasm la toate manifestările, nu i-am bănuit niciodată vîrsta. Şi poate de aceea sufletul său veşnic tînăr ne apare iubitor de ceea ce este nou, în sensul bun al cuvîntului.

DORU POPOVICI

Un titan denigrat, post mortem, de nişte pigmei (3)

in Polemici, controverse

Motto: „Ptiuuu, cã proşti mai sînteţi neicã/ Şi-aveţi creierul de fleicã/ Pe urechi vã curge frişcã/ Aţi strîns pietre şi grenade / Sã daţi în Alcibiade”.

Corneliu Vadim Tudor, „Presa ticãloşitã”

 

Spuneam în rîndurile de mai sus, cã, în timpul vieţii lui Vadim, am cunoscut persoane care erau nerãbdãtoare sã cunoascã şi pãrerea acestui intelectual de excepţie, despre anumite evenimente petrecute în ţarã sau oriunde în lume. Cã nu apelez, în aceste rînduri, la ficţiune, am sã concretizez afirmaţia într-un exemplu trãit de mine, a treia zi dupã moartea lui Vadim (miercuri, 16-IX-2015, în jurul prînzului – n.a.). Ieşisem  din sediul central al PRM, rãsfoind revista „România Mare“.  Eram foarte curios, deoarece era  primul numãr apãrut dupã decesul marelui ei redactor-şef. În faţa clãdirii, dincolo de grilaj, în dreptul porţii, o femeie, o doamnã dupã ţinuta şi atitudinea ei, cam între 40-45 de ani, se plimba, agitatã, dintr-o parte în alta, pe lîngã poartã, neîndrãznind sã intre. Mã îndrept spre dînsa. Nici nu pun bine piciorul pe trotuar cã mã şi întreabã cu privirea îndreptatã  mai mult spre revistã, decît spre mine.

– Domnu’, nu vã supãraţi, mai apare „România Mare”?

– Da, doamnã, cum vedeţi, urmaşii lui Vadim Tudor se strãduiesc sã asigure apariţia revistei.

– La chioşc, n-am mai gãsit-o şi…

– Intraţi, îi spun, arãtîndu-i cu mîna spre treptele ce duc la intarea în sediul PRM. Intraţi şi veţi primi un exemplar al revistei, proaspãt apãrutã.

Doamna trece dincolo de grilaj, dar rãmîne cu mîna pe clanţa porţii, privindu-mã drept în faţã.

– Domnule, scuzaţi-mã cã vã reţin, dar revista aceasta o citesc numãr de numãr, din ’90 încoace. Vadim, care a condus-o şi a scris mereu în paginile ei, a spus numai adevãrul, ca şi toţi ceilalţi care au publicat în „România Mare”. Revista m-a fãcut sã cred cã vor fi mereu români care sã ţinã cu adevãrat la ţarã şi la neamul nostru. Cu aceastã revistã, cu umorul lui Vadim am putut sã-mi menţin o minte sãnãtoasã, sã cred în înlãturarea rãului, sã sper.

Cu aceste cuvinte, doamna îşi încheie pledoaria, mi-a urat  o zi bunã şi  a început sã urce treptele, ce duceau la intrarea în sediul PRM.

Aceiaşi aşa-zişi ziarişti obiectivi, de la „Adevãrul”, referindu-se la colegii lor, care au apreciat just şi cu deosebit respect opera lui Vadim şi ce a însemnat el pentru Poporul Român, afirmã cã au fãcut-o acoperiţi de „umbrela platitudinii «despre morţi numai de bine»“. Chiar aşa, domnilor? Consideraţi celebra expresie, cunoscutã în întreaga lume, care circulã de vreo douã mii de ani, cã e doar o platitudine? Ce se întîmplã cu bocceluţa voastrã de culturã, fiindcã se aratã a fi tot mai sãracã? Ar fi trebuit sã ştiţi cã dictonul e lansat încã din Antichitatea greacã de cãtre Chilon din Sparta, „unul din cei 7 stîlpi ai înţelepciunii antice greceşti”, prezentat în lucrarea „Cei şapte înţelepţi”(V. „Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre”, Ed. Ştiinţificã, 1969, de I. Berg). Despre aceastã expresie se vorbeşte şi în cartea scriitorului grec Diogene Laertius, intitulatã „Despre vieţile şi doctrinele filozofilor’’. Dictonul, formulat în limba latinã – „de mortuis nil nisi bene dicendum“ –  preluat de Roma anticã, i-au fãcut pe unii comentatori sã creadã cã ar aparţine Antichitãţii romane şi nu vechii Elade. Aşa încît, dupã toate cele scrise în aceste rînduri, putem replica „ziariştilor“ de la „Adevãrul”, cã toţi cei care îl deplîng pe marele Corneliu Vadim Tudor au şi o umbrelã protectoare, solidã, sub care sã-şi justifice şi sã-şi afirme convingerile despre cel dispãrut. Şi apoi, Tribunul nu este deplîns, filozofic vorbind, numai pentru cã existã o asemenea deosebitã „umbrelã”, cu motivaţie filozoficã, de unde se vede clar, bine argumentat, cã „umbrela”, cum o numiţi domniile voastre, nu e o „platitudine”, o banalitate oarecare. Mai departe, sîntem curioşi sã aflãm unde au descoperit Cristian Delcea şi Mihai Voinea cã specia literarã, satiricã, numitã pamflet, poate primi atributul/epitetul „odios”. Bãnuim cã, în timpul vieţii lor de elevi, au tras chiulul de la orele de teorie literarã.

(va urma)

Radu Pãdurariu

Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Pãunescu

in Polemici, controverse

Corneliu Vadim Tudor pleacã nedrept de devreme dintre noi, aşa cum s-a întîmplat şi cu Adrian Pãunescu. A fost un om puternic, un om care şi-a trãit viaţa intens, care şi-a sacrificat nopţile şi zilele de parcã nimic din ceea ce se întîmpla pe aceastã lume nu voia sã-i scape. Aşa a fost şi Adrian Pãunescu.

Odatã cu dispariţia celor doi, ne-am despãrţit de o lume care, fãrã ei, ar fi fãcut ca, astãzi, România sã arate altfel, sã arate mult mai rãu. Întîlnirea lor providenţialã s-a produs în politicã, acolo unde idealurile care le-au marcat existenţa şi-au gãsit cîmpul ideal de exprimare. Pe plan artistic, existã douã capodopere pe care Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Pãunescu le lasã în urmã şi care au fãcut ca atîtea mulţimi de oameni sã fie prezente la plecarea acestora spre Ceruri. Este vorba despre poezia „Îţi mulţumesc, iubitã mamã” şi „Rugã pentru pãrinţi”, care, cu siguranţã, vor rãmîne pentru eternitate în sufletele românilor. Întîmplarea a fãcut ca interpreţi de geniu, precum Mirabela Dauer, Marian Nistor şi Ştefan Hruşcã, sã le dea acea formã tulburãtoare a întîlnirii cuvîntului cu muzica. S-au respectat reciproc şi s-au susţinut unul pe altul. În Parlament, fiecare dintre ei se simţea mai puternic dacã îl ştia pe celãlalt alãturi. Cu cîteva luni înainte sã moarã, Adrian Pãunescu îmi spunea cã prietenul lui, Corneliu Vadim Tudor, îi fãcuse invitaţia de a veni în partidul pe care îl conducea. Din pãcate, Adrian era prea dezamãgit de politicã pentru a o mai putea lua de la capãt. Era mult prea tîrziu. Şi Corneliu Vadim Tudor, şi Adrian Pãunescu au pus totdeauna, mai presus de orice, ţara, scumpa noastrã Românie şi oamenii sãi. Corneliu Vadim Tudor nu a dat niciodatã mîna cu Nicolae Ceauşescu, dar asta nu i-a scutit pe detractorii sãi sã-l socoteascã un menestrel al comunismului. Despre Adrian Pãunescu s-a spus cã, prin geniul sãu şi puterea de atracţie asupra tinerilor, a reuşit sã prelungeascã existenţa unui regim criminal şi inuman. Nimic din opera lui Adrian Pãunescu nu poate sã ducã la o asemenea concluzie. Cît îl priveşte pe Corneliu Vadim Tudor, este de ajuns sã amintim celebrul sãu articol „Idealuri”, pe care l-a publicat în 5 septembrie 1980, în revista ,,Sãptãmîna”. „Pledãm aici – spunea, la numai 31 de ani, Corneliu Vadim Tudor -, mai cu seamã în folosul obştesc al tinerei generaţii avide de culturã şi adevãr, pentru repunerea în circulaţie a textelor sacre ale civilizaţiei noastre, înmãnuncheate într-o colecţie care ar putea fi intitulatã Biblioteca Naţionalã: opera politicã a lui Eminescu, cuvîntãrile lui Simion Bãrnuţiu, I.C. Brãtianu, Vasile Boerescu, Take lonescu, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Armand Cãlinescu, întreaga operã a lui Nicolae lorga, sistema politologicã a lui Aurel C. Popovici, Trilogia Valorii, a lui Lucian Blaga, şi multe, multe altele. Ele sînt comori inestimabile ale patrimoniului nostru şi, chiar dacã autorii unora dintre ele au fost tributari unor greşeli şi excese, lucrãrile lor fundamentale rãmîn şi sînt bunuri cîştigate, izvoare de spirit, pururi treze pentru conştiinţa românitãţii de pretutindeni”. Cîţi dintre elitiştii de astãzi au scris asemenea lucruri, în acele vremuri, în care cei mai mulţi dintre ei fãceau eforturi sã o ducã mai bine, dar care pozeazã astãzi în elitişti şi rezistenţi? Cine avea curajul, pe atunci, sã meargã la Nicolae Ceauşescu şi sã-i spunã sã vegheze ca nimeni, în România, sã nu fie arestat şi condamnat pe nedrept, sã desfiinţeze puşcãriile şi sã lase cîmp liber afirmãrii valorilor, culturii şi civilizaţiei naţionale? Corneliu Vadim Tudor lasã în urma lui douã fete minunate, care aveau nevoie mai mult ca oricînd de prezenţa tatãlui lor. Aşa s-a întîmplat şi cu Ana-Maria, care s-a despãrţit de bunul şi iubitorul sãu tatã la nici 20 de ani. Sînt copii minunaţi, care te cutremurã prin voinţa lor de a merge mai departe, semn al unei moşteniri sãnãtoase pe care le-au lãsat-o pãrinţii lor. Ana-Maria Pãunescu duce în spate o revistã care adunã în jurul ei tot mai mulţi cititori şi în jurul cãreia a reuşit sã adune nume de prestigiu ale literaturii din România şi din Basarabia. Sînt convins cã fetele lui Vadim vor merge pe urmele Anei-Maria şi vor face sã trãiascã pe mai departe ceilalţi copii de suflet ai pãrintelui lor: ,,România Mare” şi ,,Tricolorul”. Un gînd sincer de consolare şi de compasiune pentru doamnele Lidia şi Madgalena, pentru generalul Marcu Tudor, surorile şi fratele lui Corneliu Vadim Tudor.

Ceea ce este îngrozitor este faptul cã nici Vadim şi nici Pãunescu nu au avut parte de linişte, nici mãcar în zilele în care s-au aflat pe catafalc. Unii şedeau de mult la pîndã şi nu au scãpat nici un asemenea moment sacru sã atace. Greu de spus de unde vine atîta urã şi atîta sete de rãzbunare. Nu pot sã nu remarc gestul profund omenesc fãcut de Klaus lohannis, care a ţinut sã trimitã o impresionantã coroanã cu flori la catafalcul lui Vadim. De asemenea, nu pot rãmîne neobservate cuvintele de bine pe care le-a exprimat la adresa adversarului sãu fostul preşedinte Ion Iliescu. Nu pot sã nu deplîng încrîncenarea pe care au pus-o în mişcare unii membri ai conducerii Senatului, pentru ca sicriul lui sã nu ajungã în acea instituţie în care şi-a purtat paşii vreo 16 ani. Cît despre Atheneul Român, ce sã mai vorbim? Corneliu Vadim Tudor nu a fost primit acolo, iar Adrian Pãunescu a putut fi vãzut de numeroşii sãi admiratori în aceastã clãdire monumentalã prin simbolistica ei numai în urma intervenţiilor insistente ale unor oameni de bine. Şi în cazul lui Vadim, şi în cazul lui Pãunescu, mulţi au ţinut sã evoce, mai ales la televizor, prietenia care i-a legat de cei doi. Şi ãsta este un lucru bun. Dar cum se face cã imediat ce Adrian Pãunescu a plecat la Ceruri nimeni nu şi-a mai ţinut promisiunile, lãsîndu-i pe Ana-Maria, pe Andrei şi pe doamna Carmen sã se descurce cum pot? Sper ca fetele, Lidioara şi Eugenia, şi doamna Doina, soţia lui Corneliu Vadim Tudor, sã se bucure de un alt tratament, iar ca toţi aceia care astãzi spun cã sînt lîngã ele, aşa cum îi asigurau şi pe apropiaţii lui Adrian Pãunescu, sã o facã şi mîine. Sînt convins cã, în numele impresionantei lor moşteniri, al prieteniei care i-a legat pe Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Pãunescu, bunii lor pãrinţi, aceste tinere şi aceste femei demne şi curajoase vor pãstra o puternicã legãturã de suflet, astfel încît memoria lui Corneliu Vadim Tudor şi memoria lui Adrian Pãunescu sã rãmînã mereu vii în rîndul românilor. Dumnezeu sã-i odihneascã şi sã-i ţinã aproape de El!

DUMITRU AVRAM

(Text reprodus din revista „Flacãra lui Adrian Pãunescu“, nr. din  18-24 septembrie 2015)

Oglinda libertãţii (9)

in Polemici, controverse

 

ANTENA 3 E AICI 21 decembrie 20l4

 

În sfîrşit, „Portocala de aramã“ s-a decojit. ZEUS ne-a pãrãsit. De azi înainte avem alt preşedinte. TIMPUL va alege de va fi TIRAN sau REGE. O flacãrã s-a stins, alta s-a aprins. De 25 de ani, avem acelaşi coşmar: o mînã de bogaţi îi domina pe cei sãraci. Sînt tot mai mulţi urmaşi ai acelor ţãrani desculţi, dintr-o perioadã urcatã în slavã, cînd în „Micul Paris“ viaţa era un „vis“. Aiurea… De la „Înalta Poartã“ avem promisiunea cã, peste 15 ani, vom fi, cu toţii, plini de bani. Pînã atunci, cîtor români le va creşte o cucutã-n… cimitir? S-au scurs 25 de ani de la cãderea comunismului,  şi, dacã priveşti în „Oglinda Libertãţii“, România aratã ca într-o tragedie anticã, cînd regele orb Oedip era purtat de mînã de fiica sa Antigona pe stîncile Greciei, pentru a nu se prãbuşi. Cît timp ne va purta de mînã înşelãtoria, corupţia şi minciuna? Fãrã a fi îndreptãţiţi, au „muşcat“ din ţarã toţi hoţii care au profitat de retrocedãri.. Dar faţã de ţarã, cine va da socotealã? NIMENI! În Capitalã, pe bulevardele principale, MOŞ CRÃCIUN a fost bun. Becurile colorate par  nişte castele din basme. În Piaţa Moghioroş, cînd tarabele sînt goale, e o mare dezolare. Adãpost pentru şobolani şi aurolaci, gunoaie, mãturate doar de ploaie, cîini şi pisici abandonate şi flãmînde, toate creînd imaginea „omului nou“. Ce ironie! În trecutul comunist, cartierele erau un vis. Curate, fãrã aurolaci, fãrã cerşetori, doar cu straturi cu flori. MOŞ CRÃCIUN s-a poticnit, în cartier n-a venit pentru cã  s-a rãtãcit în promisiuni. Epocii de „tristã amintire“ i se pun „în cîrcã“ toate relele pãmîntului, dupã pãrerea unora românii trãind atunci în infern, „Tartorului“ scoţîndu-i-se şi în prezent ochii de cãtre cei care „ timp de 25 de ani n-au reuşit nici sã zugrãveascã ce a construit TATA“, aşa cum a prevãzut „prinţişorul“, înjunghiat cu un briceag în burtã. Acum, „Cocoşi“ apocaliptici şi „gãini cu pene aurii“, de 25 de ani pe „gard“, cîntã cot-co-dac, „tocului“ înalt. Şi de pe „gard“,  ea a aruncat victimelor de la inundaţii pantofi cu tocul înalt şi ciocolate unor copii flãmînzi.  Acum, de Sfîntul Crãciun, „defavorizaţii“ îşi fac cruce cã, în sfîrşit, pensia li s-a mãrit. Vor mînca o pitã-n plus. Cinci la sutã, e ceva, nu-i aşa? Se dã, nu se ia. Pentru ei, porţile deschise spre libertate rãmîn, din pãcate, tot ferecate, cheia lacãtului a ruginit, în cei cinci la sutã în plus. Concediul unui pensionar e doar  pe micul ecran, iar în coşul zilnic Guvernul a uitat cã, pe lîngã hranã, mai este mult de cheltuialã. Cînd citeşti facturile, te apucã frigurile. Tatãl tuturor nedreptãţilor este DIAVOLUL, ce dominã întunericul care, de fapt, nu existã. Lipsa LUMINII genereazã întunericul. Generatoare de pace este legea lui DA şi NU, iar Valoarea înţelepciunii constã în IUBIRE. Nu IUBIREA doar de sine. În prezent, VALOAREA omului o dã BANUL. Cum te mai poţi considera OM, cînd, dupã o viaţã de muncã, valoarea ta este echivalentã cu cîteva pizze? Cîte ai putea sã ţi le „permiţi“ dintr-o pensie?

REVELION 20l5

La CASA POPORULUI, construitã de generaţia oropsitã, s-a organizat Revelion de OSCAR (nu pentru pensionari). S-a întins covorul roşu pe care a cãlcat fiecare participant. BOGAT. Salonul era luminat cu flãcãri de Iad. Mese încãrcate, femei frumoase, tocuri înalte, burţi revãrsate, „mãşti“ pe faţã, zîmbete forţate. Un amalgam ce-şi ura „La mulţi ani!“. Iar eu, eu singurã – cu gîndul meu – m-am întors în timp şi m-am vãzut la Paris. Amintirile, ce bine sã ai amintiri! În ele au încãput Catedrala Notre Dame şi salba de minuni aşezate de-a lungul Senei, pînã la vîrful Arcului de Triumf, Biserica „Sacre Coeur“, Biserica Ortodoxã Românã “Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail”, Turnul Eiffel. Parfumul veacului de aur al romanelor lui Dumas se pãstreazã şi astãzi în statuile ce dominã oraşul, veghind, cu cea mai fireascã naturaleţe, „generaţia blugilor“, iar cînd treci prin  Place Pigalle, timpul a stat pe loc peste „frumoasele nopţii“. A înmãrmurit în vocea lui Edith Piaf, care strãbate colinele Bastiliei. Plimbãrile mele zilnice se desfãşurau între Sacre Coeur şi Pigalle, un amalgam de puritate şi desfrîu, întuneric şi lumina, urcînd şi coborînd cu Maşina Timpului, pentru a pãşi în trecut şi a uita prezentul. Am dat mîna cu Istoria la Versailles şi  la Fontainebleau, deschizînd toate uşile pentru a pãtrunde în sanctuarul frumosului, patria lui Ludovic al XIV-lea. La Fontainebleau, prin libertatea gîndului, l-am însoţit pe NAPOLEON în expediţiile sale, participînd la încoronarea sa prin intermediul tabloului de la Louvre, pictat de Jacques-Louis David. Şi iatã cã, la 7 ianuarie 20l5, la Paris s-a produs o mare tragedie la Redacţia revistei satirice franceze Charlie Hebdo, unde au pãtruns terorişti islamici, care au ucis 12 persoane, iar la 13 noiembrie 20l5, în minunatul Paris au avut loc noi atentate care au aprins flãcãri de sînge, iar misteriosul surîs al Giocondei s-a stins.

(va urma)

LILIANA TETELEA

„AŞTEPT ÎNVIEREA MORŢILOR…“

in Polemici, controverse

Din anul 1989, luna octombrie, am asistat, fãrã voie, la începutul unor schimbãri, care au culminat cu prãbuşirea unei lumi. Ideea îmi era cunoscutã din romanul „Pe aripile vîntului“, dar şi din filmul cu acelaşi nume. Mã aşteptam, ca şi acolo, ca din cenuşa vechii lumi sã se ridice una complet nouã, care sã aşeze la temelia existenţei sale cele mai înalte şi frumoase principii morale. Ceea ce a rãsãrit, din cenuşa vechii lumi, a şi fost denumit pretenţios: Stat de drept. Am fost sceptic, încã de la început, în aceastã privinţã. Era mai mult decît evident cã, în structurile noului fundament politic, îşi fãcuse loc aceeaşi Mãrie, dar sub altã pãlãrie. Or, pentru a avea un Stat de drept, este nevoie de structuri noi şi de oameni noi, cum ar fi spus Kogãlniceanu. Mai mult, se insinua tot mai mult, în sînul noii realitãţi politice şi sociale, spiritul de castã, învechit şi obstrucţionist, rãspunzãtor de gravele derapaje morale şi de risipirea valorilor care puteau aduce un suflu nou în viaţa şi în dinamica societãţii noastre. Din pãcate, încã de la începuturi, am vãzut cum cei din fruntea structurilor fundamentale ale ţãrii erau preocupaţi doar de ciolanul lor şi de votul nostru. Fenomenul s-a rafinat mult în zilele noastre. Aşa am ajuns sã înţelegem cã unii dintre noi, massa largã a românilor, avem pensii nesimţite, pe cînd bieţii parlamentari, de exemplu, au pensii foarte mici. Ei… poznã! Pãi cum aşa? Şi cum sã meargã ei la serviciu cu pita, şunca şi ceapa în traistã? Uite, ţãranul de exemplu, care are o pensie şi mai nesimţitã, nici el nu merge cu aşa ceva la cîmp… Cã nu are de unde! Am vãzut ţãran la cîmp, cu biscuiţi în traistã. Şi nu glumesc! Acum s-a mai descoperit cã şi militarii au pensii nesimţite… Urmeazã „defrişãrile“ de rigoare, ca în pãdurile noastre. Şi cînd mã gîndesc, cum mi-am dat eu toatã tinereţea, sãnãtatea şi dragostea ŢÃRII mele! Mai nou, au intrat în vizor ciobanii şi cîinii lor. Sînt precizãri clare, cîţi cîini ai voie sã ţii la stînã! Ce nu am vãzut, şi n-am auzit, Mioriţã laie? Cîţi lupi avem voie sã avem în pãduri?!… Nu, pe cei din alte locuri… îi ştim. Dar în pãduri, cîţi lupi avem voie sã avem? Tare mã tem cã ce nu mai pot face cîinii ciobanilor vor face chiar ciobanii! Aşadar, fugiţi, lupilor, cît vremea mai este de partea voastrã! Vin timpuri grele, şi pentru voi, dar mai ales pentru oameni! Iar eu prevãd cã singura noastrã alternativã, în condiţiile unui haos total, este aceea de a aştepta învierea morţilor! Cã de la cei vii, ce sã mai aştepãm? Doar taxe şi impozite! Pe-un picior de plai,/ Pe-o gurã de Rai/ … Baciul ungurean, şi cel marţian/ Mãri se vorbirã/ Şi se gîngãvirã/ Care-i mai hiclean/ Şi mai hoţoman/… Chiar! Care, mãi?!

ILARION BOCA

Vadim – pilonul nemuritor al românismului (5)

in Polemici, controverse

Iatã cît de usturãtor este biciul pamfletarului Vadim la adresa celor care se zbat zi de zi sã ruineze şi sã destabilizeze ţara, s-o îngroape la periferia Uniunii Europene şi a lumii: ,,Românie, sat fãrã cîini/ Ţara mea vraişte şi flãmîndã/ Istoria te-a scãpat din mîini/ Imperiile stau încã la pîndã/ (…) De ce te pîndesc oare toţi/ Îşi dau cu pãrerea, te ţin sub teroare?/ Hãitutã şi ruptã de hoţi/ Mã tem sã nu cazi de pe hartã în Mare”. Iar în ,,Epistola unui martir de la Mãrãşeşti cãtre trãdãtorii de ţarã”, indignarea poetului atinge accente mult mai ascuţite: ,,Noi lãsãm o Românie Mare/ Voi urziţi la destrãmarea ei/ Cum pot oare, Doamne, sã se nascã/ Vipere dintr-un popor de lei?”. Scrise acum 25 de ani, aceste pamflete sînt extrem de actuale astãzi, cînd atîţia mafioţi şi adversari ai Interesului Naţional defileazã nestingheriţi prin primãrii şi consilii judeţene, prin ministere, în Parlament şi prin celelalte instituţii fundamentale ale statului. În faţa unei asemenea situaţii, mã întreb şi eu astãzi, aşa cum se întreba şi Corneliu Vadim Tudor cu mult timp în urmã: Va reveni odatã Mesia şi pe pãmîntul nostru atît de nãpãstuit? Va fi acel ,,mare şi sfînt” însuşi Poporul Român? Încep sã cred din ce în ce mai mult cã mişcãrile de stradã, regizate şi acaparate de partide compromise, care nu mai pot sã-şi desfãşoare activitatea politicã pe cãi democratice, cã aşa-zisa forţã a strãzii – nu reprezintã, nici pe departe, ţara. Doar o revoluţie de proporţii, care sã punã în mişcare milioane de oameni, ar mai putea sã asaneze mocirla în care ţara noastrã se zbate de decenii. Pentru puternicii lideri ai UE, mişcãrile de stradã din România sînt doar un soi de divertismente, care nu intereseazã pe nimeni. Prezentul şi viitorul nostru nu se mai decid la Cotroceni, la Palatul Victoria şi la Palatul Parlamentului, ci la Bruxelles. De acolo ne vin în plic numele preşedintelui şi al premierului, lista miniştrilor, programul de guvernare, aprobarea pentru mãrirea salariilor, nivelul deficitului bugetar, de acolo vine salvarea liderilor mafioţi. Am ajuns mai prejos decît fostele colonii africane.

Corneliu Vadim Tudor a fost un ilustru exponent nu doar al cuvîntului scris, ci şi al celui rostit, înscriindu-se, împreunã cu Adrian Pãunescu, în galeria marilor noştri oratori din trecut: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, I.G. Duca, Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Barbu Ştefãnescu-Delavrancea şi Nicolae Titulescu. Problemele majore pe care Vadim şi Pãunescu le abordau în discursurile lor, rostite în cadrul unor reuniuni interne şi internaţionale, dar mai cu seamã de la tribuna forului legislativ al ţãrii, stîrneau întotdeauna un interes enorm şi unanim. Cînd se anunţa cã vreunul din poeţii parlamentari urma sã ia cuvîntul, toţi senatorii şi deputaţii, care, de regulã, îşi prelungeau pauza pe holuri, puneau capãt brusc taifasului, reluîndu-şi grabnic locurile în sala dezbaterilor. Discursurile învolburate ale celor doi erau, întotdeauna, zmãlţuite cu figuri de stil fermecãtoare. Dar, înainte de toate, ele erau substanţiale. Argumentele imbatabile pe care le abordau în susţinerea problemelor politice, economice şi sociale, precum şi soluţiile propuse pentru rezolvarea lor izvorau dintr-o profundã cunoaştere a realitãţilor şi posibilitãţilor ţãrii. Iar în ceea ce priveşte discursurile rostite de Vadim şi de Pãunescu la mormîntul lui Avram Iancu, la gorunul lui Horea, de la Ţebea, la Putna lui Ştefan cel Mare, la aniversarea Unirii Principatelor sau a Marii Uniri, ele erau percepute de cãtre participanţi ca veritabile balsamuri energizante pentru reafirmarea, cu şi mai multã forţã, a sentimentelor patriotice.

Înainte de marea farsã de acum 26 de ani, în care românii luptau cu gura, iar strãinii cu flinta, nu aş fi afirmat nici în glumã cã Vadim are veleitãţi politice. Mai întotdeauna, prietenul meu se afla într-un vãdit contratimp cu politica regimului totalitarist. Şi totuşi, despre Corneliu Vadim Tudor vorbim astãzi ca despre unul dintre cei mai autentici politicieni post-decembrişti.

A înfiinţat Partidul România Mare, o formaţiune politicã vitalã pentru viitorul ţãrii noastre, care îşi trage seva şi vigoarea din Doctrina Naţionalã, acel sistem închegat de concepţii, idei şi principii ce apãrã fiinţa, integritatea şi viitorul Poporului Român, marile valori ale trecutului sãu, tradiţiile, obiceiurile şi credinţa strãbunã şi a cãrei raţiune de a fi o constituie reîntregirea ţãrii în hotarele ei fireşti şi redobîndirea numelui demn şi sfînt, cu care România s-a legitimat în faţa lumii, în perioada interbelicã. Înfruntînd, în cei 24 de ani de existenţã, tot felul de oprelişti din partea unui regim comunisto-capitalist, care se pretinde, de ochii lumii, democrat, dar care, în fapt, mimeazã pluripartidismul şi îl amendeazã prin fraude electorale, PRM s-a dovedit mereu aceeaşi stîncã de granit, întrucît, în întreaga sa activitatate, el a rãmas credincios politicii naţionale. PRM a rezistat, de asemenea, tuturor presiunilor exercitate de adepţii globalizãrii, care acţioneazã în direcţia dispariţiei statelor şi a popoarelor, a ştergerii identitãţii lor naţionale. Contestatarii externi ai PRM sînt şocaţi de denumirea pe care Corneliu Vadim Tudor a atribuit-o acestei formaţiuni politice, pretextînd cã un asemenea nume sugereazã şi o Românie Mare. Nu înţelegem deloc aceste nelinişti europene şi transatlantice. Pe noi nu ne-a neliniştit deloc reîntregirea Germaniei, deşi o asemenea ţarã a dezlãnţuit cele douã rãzboaie mondiale, în care şi-au pierdut viaţa circa 65 de milioane de oameni, iar alţi 55 de milioane au fost rãniţi sau mutilaţi. Refuzul de a sprijini renaşterea României este determinat de criterii geopolitice, dar şi economice. Nu numai cei care ne-au ciopîrţit ţara se opun reîntregirii sale, dar nici liderii comunitari şi nici reprezentanţii marilor instituţii financiar-bancare internaţionale nu vãd cu ochi buni o Românie Mare, atît din punct de vedere teritorial, cît şi din punct de vedere economic şi social. Ei vor sã rãmînem ceea ce sîntem astãzi, o vacã bunã de muls. Cînd ne-am propus sã continuãm programul de dezvoltare economicã, recurgînd la un deficit bugetar de 3%, pentru a reduce decalajul care ne separã de celelalte state de pe continent, liderii comunitari ne-au dat peste mînã, aşa cum au fãcut-o şi în cazul majorãrii salariilor, al cãror nivel e cu mult mai redus comparativ cu alte state-membre ale UE. Întîmpinînd rezistenţã la Bucureşti, mai marii de la Bruxelles au gãsit soluţia salvatoare, silind Guvernul Ponta sã demisioneze. În locul unui Cabinet politic autohton, avem, astãzi, un Executiv alcãtuit, în bunã parte, din birocraţi de mîna a adoua de la Bruxelles. FMI nu vroia sã scape ciolanul din mînã. Este greu de crezut cã Guvernul Iohannis – fiindcã avem de-a face, într-adevãr, cu un guvern al preşedintelui – va face o politicã româneascã şi nu una dictatã din afarã. Ca atare, mulţi analişti politici sînt de pãrere cã guvernul de aşa-zişi tehnocraţi nu va rezista pînã la alegerile viitoare, întrucît nu va beneficia de cine ştie ce sprijin din partea partidelor politice – dezbinate, haotice, dar, mai ales, lipsite de credibilitate – şi nici nu va conta pe susţinerea unui Parlament atît de compromis. În asemenea condiţii, o schimbare realã, profundã, în interesul poporului, va fi mai mult decît necesarã. Cîtã intuiţie politicã şi cîtã dreptate avea Vadim, atunci cînd spunea cã va veni vremea în care va fi rugat sã preia puterea. Din pãcate, vremea de care vorbea Corneliu Vadim Tudor a venit puţin cam tîrziu. Deocamdatã, puterea se aflã în mîinile unor politicieni ale cãror simţiri nu vibreazã la nevoile ţãrii, ci la foşnetul banilor. Niciodatã, în decursul existenţei noastre, banul n-a reuşit sã-i dezumanizeze atît de cumplit pe români, aşa cum se întîmplã astãzi. Democraţia, solidaritatea, morala, credinţa – toate aceste înalte valori umane au fost înãbuşite de avariţie. ,,Am sã vorbesc şi dincolo de mormînt pentru drepturile poporului meu”, spunea Vadim. Sînt convins cã sufletul unui român atît de mare cum era el o va face. Poate aşa ne va auzi şi pe noi Pronia Cereascã mai uşor.

Corneliu Vadim Tudor, poetul, publicistul şi pamfletarul încãrcat de har a plecat de curînd dintre noi. Ne-a pãrãsit literatul profund, marcat de sentimentul religios, şi oratorul de excepţie. S-a stins din viaţã în mod neaşteptat istoricul erudit, patriotul la fel de neînfricat ca Decebal strãmoşul, luptînd zi şi noapte cu noii colonişti. Corneliu Vadim Tudor a fost chemat la Ceruri mult prea devreme şi tocmai atunci cînd românii aveau o teribilã nevoie de el, aici, pe pãmînt. A plecat într-un moment cînd România, jefuit şi sãrãcitã, abia se mai regãseşte pe harta Europei, cînd viaţa noastrã politicã se aflã sub semnul încrîncenãrii turbate, cînd, la Cluj, în inima Ardealului, iredentiştii unguri, cu sprijinul udemeriştilor, organizeazã manifestãri comemorative pentru hitlerişti şi horthyşti, cu gîndul la un nou Diktat de la Viena, cînd, la Chişinãu, românii majoritari în Basarabia sînt înfrînţi de rusofonii sprijiniţi de Moscova şi cînd norii celui de-al III-lea rãzboi mondial se adunã, atît de ameninţãtor, în jurul nostru. Fãrã Vadim, sîntem, astãzi, mult mai sãraci decît fãrã locuri de muncã, fãrã pîine, şcoli şi spitale. Sîntem mai abãtuţi, mai trişti, dar nu sîntem nişte învinşi. Corneliu Vadim Tudor nu ne-a pãrãsit cu totul. S-a dus doar pînã sus, în Împãrãţia Domnului şi, dupã cum ştim, de cînd ne ştim, Dumnezeu este întotdeauna foarte aproape de noi. De acolo, din preajma Sa, Vadim va lupta cu şi mai multã vigoare, aşa cum ne-a asigurat încã de cînd se afla pe pãmînt. Ştim, bunul meu prieten, cã speranţele milioanelor de români vor gãsi şi acolo, permanent, un puternic ecou în sufletul tãu, care vibreazã la unison cu sufletul lor. Dumnezeu sã-ţi cãlãuzeascã gîndurile şi sã ţi le împlineascã.

Sfîrşit

NICOLAE DÃSCÃLESCU

Cine îşi bate joc de oastea ţãrii (1)

in Polemici, controverse

Vitejii de la Cãlugãreni, comandanţii şi ostaşii care învinseserã cea mai mare putere militarã a lumii din acel moment – armata otomanã – au fost prigoniţi şi eliminaţi fizic timp de peste 40 de ani, dupã ce, la 1601, Mihai Reîntregitorul de Patrie a fost asasinat, în scopuri meschine, de un tradãtor pe nume Basta. Complotul prin care a fost asasinat Viteazul, în tabãra militarã de la Cîmpia Turzii, s-a comis din cauza mîndriei, trufiei şi lãcomiei celor care veniserã sã-şi adape caii cu cîteva sute de ani înainte, cete de turco-mongoli sosiţi de dincolo de Urali, cãrora nici mãcar creştinarea nu le-a schimbat concepţiile de viaţã criminale şi antihumanitariste. Chiar şi acum, comit acte de terorism. Nici militarii din urmãtoarele generaţii nu au avut o soartã mai bunã, dupã lovitura de stat prin care Alexandru Domnitorul Unirii din 1859 a fost înlãturat de la tron de cãtre boierii trãdãtori de neam şi ţarã, care au adus la conducerea Principatelor Unite persoane din alte naţii şi credinţe, strãine de spiritul neamului nostru greu încercat în Istorie, care au ocupat tronul ţãrii fãrã o justã cauzã. Prin grija unor forţe oculte din statele apropiate de la Apus şi de la Rãsãrit, militarilor care au format primele unitãţi combatante de infanterie, artilerie, geniu, logistice, poliţie, serviciul de siguranţã al statului, aşa cum se consemneazã în presa vremii, sub pretexte absurde şi injuste, de aşa-zisã corupţie, erau purtaţi prin tribunale, primind ani grei de temniţã şi ocnã, ca un fel de rãzbunare pentru contribuţia acestora la unitatea celor douã provincii locuite de acelaşi neam majoritar. Chiar şi sforarii camarilei regale fãceau lucruri nefãcute, pentru a influenţa justiţia şi opinia publicã împotriva demnitarilor militari români, inclusiv diplomaţi, care, dupã ce erau trimişi la ocnã, li se confisca averea, iar familiile erau obligate sã plece în bejenie, în Occident. Poeţii şi scriitorii, ziariştii, artiştii plastici, dramaturgii şi megieşii unionişti au fost supuşi, dupã izgonirea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, unor supravegheri şi represiuni nedrepte din partea poliţiei secrete regaliste, pentru a stinge din mintea românilor orice urmã de patriotism şi dragoste de ţarã. Programa şcolarã s-a modificat în sensul în care limba românã avea un numãr redus de ore de predare, în schimb, limba germanã şi rusã, greaca şi ebraica erau predate intensiv, iar din istoria şi geografia patriei s-au scos zeci de capitole, care vorbeau despre istoria veche şi despre teritoriile ocupate de popoarele pre-socratice de neam dac, trac sau getic. Nici Biserica Ortodoxã nu era scutitã de persecuţii în favoarea catolicilor şi protestanţilor, precum şi a unor secte pravoslavnice de rit vechi, constituite artificial. În acei ani, un jurnalist şi poet ca Mihai Eminescu era marginalizat şi supravegheat non-stop, din înalt ordin regal, de poliţia secretã obedientã coroanei venite din Germania, fiind frecvent fãcut nebun pentru convingerile sale patriotice. Exegeza literalã obedientã şi cercurile regaliste antiromâneşti vorbeau despre acest ilustru cãrturar român ca despre un om lipsit de talent literar, fiind obligat sã se mute de la o redacţie la alta, sau fiind lipsit de mijloace materiale de trai. Vãduvelor şi orfanilor eroilor de la Griviţa, Rahova, Vidin, Plevna, din 1977, mult timp nu li s-a recunoscut statutul şi nici nu au primit vreo recompensã materialã pentru supremul sacrificiu fãcut de soţii şi taţii copiilor, aceste familii fiind nevoite sã umble în zdrenţe sau sã lucreze cu ziua pe la negustorii greci sau armeni, pentru a se întreţine. Ofiţerii şi ostaşii care au fost glorificaţi de presa vremii, pentru eroismul lor din timpul luptelor cu armata turcã, nu numai cã au fost uitaţi şi trecuţi în rezervã fãrã drept de pensie, dar au fost prigoniţi de autoritãţile vremii, mulţi dintre aceştia dispãrînd fãrã urmã, fãrã a se mai şti locul de îngropãciune. O urã atavicã generatã artificial împotriva glorioasei Armate Române, care cu sacrificiul miilor de ostaşi a cucerit Independenţa României, a fost dominanta care a continuat prigoana apãrãtorilor patriei şi în Secolul XX. Dupã ce armia românã a luptat cu glorie şi eroism în primul rãzboi mondial, avînd sute de mii de victime: morţi, rãniţi, dipãruţi, mari mutilaţi şi dupã înfãptuirea Unirii de la 1 Decembrie 1918, patria noastrã întrînd în hotarele de drept ancestrale, a continuat cu şi mai mare rîvnã prigonirea ofiţerilor şi ostaşilor români patrioţi, fiind consideraţi o piedicã în spolierea bogãţiilor aparţinînd domeniului public. Puşcãriile şi casele de nebuni au fost din nou umplute de eroii neamului de la Mãrãşeşti, Mãrãşti, Oituz, Jiu, deoarece nu s-a dorit reinserţia lor socialã, şi nici plata unor drepturi financiare cuvenite, cã altfel nu ar mai fi avut de unde sã fie periat bugetul ţãrii de zeci de milioane de lei aur de cãtre casa regalã, care, printr-o combinaţie operativã a unui Serviciu Extern de Informaţii, a reuşit sã facã pierdut tezaurul ţãrii predat în custodia Rusiei. Problema nelãmuritã a tezaurului este din vina unor personaje obediente de la noi, deoarece partea custode a manifestat toatã disponibilitatea.

(va urma)

ALEXANDRU ALIMÃNESCU

Liga Apãrãtorilor Patriei din România

Un titan denigrat, post mortem, de nişte pigmei (2)

in Polemici, controverse

Motto: „Ptiuuu, că proşti mai sînteţi neică/ Şi-aveţi creierul de fleică/ Pe urechi vă curge frişcă/ Aţi strîns pietre şi grenade / Să daţi în Alcibiade”.

Corneliu Vadim Tudor, „Presa ticăloşită”

În primul episod al acestui articol, în care ne spunem părerea despre cele publicate de ziariştii Mihai Voinea şi Cristian Delcea în ziarul „Adevărul”, după decesul scriitorului şi omului politic Comeliu Vadim Tudor, dorim să comentăm textele şi afirmaţiile denigratoare din preambulul celui de-al doilea articol, apărut în acelaşi ziar, în ziua de 16 septembrie a.c.., intitulat „Enciclopedia Vadim. Odioasele pamflete şi victimele tor”. Ne oprim, pentru început, la acelaşi preambul al articolului menţionat, cu scopul de a discuta despre conţinutul unor sintagme, al unor formulări, total nedrepte, de o răutate rar întîlnită după decesul unui om. Dacă citim atenţi cum a fost formulat titlul acestui articol, sesizăm atitudinea, categoric jignitoare, privind opera şi cultura marelui dispărut. Aceşti ziarişti, servitori zeloşi ai presei ticăloşite, rezumă cultura enciclopedică, reală, şi întinsa operă beletristică, creaţii remarcabile ale doctorului în Istorie Corneliu Vadim Tudor, cum rezumă ei, dealtfel, şi scrierile sale social politice, doar la nişte „odioase pamflete”. Autorii articolului se simt, de asemenea, deranjaţi, că ai lor colegi, ziarişti moderatori ai televiziunilor de ştiri, anunţau „cu voci tremurînde”, dispariţia în eternitate a omului cu o memorie ieşită din comun şi că moartea sa înseamnă o „pierdere insurmontabilă”. Cei 2, de la ziarul „Adevărul”, ei şi numai ei, nu vor să admită, că alţi ziarişti spun un lucru real, că demonstrează, prin ceea ce afirmă, că sînt cinstiţi şi-şi informează corect telespectatorii, dar, în acelaşi timp, prin vocea lor, recunosc şi regretă sincer pierderea unui coleg de mare valoare. Acestor ziarişti oneşti şi obiectivi, le spunem cu tot respectul: cinste vouă , mai ales pentru faptul că n-aţi scăpat din vedere că Vadim, aşa cum a fost el, cu bune şi cu rele, v-a fost, totuşi, coleg de breaslă.

Pe Cristian Delcea şi pe Mihai Voirea îi supără faptul, chiar pînă la dispreţ, că alţi ziarişti şi oameni de cultură au constatat, cu argumente de necombătut, că dispariţia lui Vadim înseamnă, fără nici un fel de îndoială o „pierdere insurmontabilă a unui mare om de cultură”. Constatarea exprimă un adevăr evident, pentru toţi cei care apreciază, lucid şi corect, oamenii şi realitatea înconjurătoare. Tot astfel, cine a ştiut să privească în jur, să judece, în mod obiectiv şi nepărtinitor, realitatea, ar fi putut reţine că Vadim a fost şi va rămîne un personaj unic în peisajul post-decembrist românesc, luptîndu-se pentru tot ceea ce ar fi fost spre binele Ţării şi al Poporului său, din mijlocul căruia a răsărit ca un brad în toată semeţia lui. Să ne imaginăm, pentru o clipă măcar, că Vadim nu a murit, că este astăzi printre noi, lîngă cei dragi şi lîngă cei mai puţin dragi, şi că el, precum toţi ceilalţi, ar fi fost martorul viu al tuturor marilor şi gravele evenimente ce s-au succedat după dispariţia sa. Avea capacitatea, inteligenţa, puterea de discernămînt ca să caracterizeze, să aprecieze un eveniment, cu exactitatea unul chirurg, doar într-o proporţie de cîteva cuvinte. Am cunoscut şi cunosc persoane, care, în timpul vieţii lui Vadim, după anumite evenimente ori momente deosebite petrecute în societatea românească actuală, aşteptau să audă, după părerea unora, şi pe aceea a Tribunului sau voiau, nerăbdători, să vadă ce se va scrie în revista „România Mare”, stare şi curiozitate pe care a trăit-o şi autorul acestor rînduri. Privind şirurile nesfîrşite de refugiaţi, veniţi din Orientul Mijlociu, Corneliu Vadim Tudor a fost, de la început, primul şi singurul dintre politicienii şi din publicistica românească actuală, care a arătat că atitudinea primitoare a liderilor europeni nu este deloc bună. El făcea, totodată, referire la Arabia Saudită şi la Emiratele Arabe Unite, ţări foarte bogate, spre care nu s-a îndreptat nici măcar o familie din imensele coloane de fugari nevinovaţi. Evenimentele tragice provocate la Paris de către grupări teroriste, cum se întîmplă, dealtfel, şi în alte părţi din cuprinsul Europei Occidentale, evidenţiază justeţea şi clarviziunea marelui nostru publicist şi politician, Corneliu Vadim Tudor. Dacă Tribunul ar fi fost în viaţă, cu cîtă precizie ar fi evaluat el tragica şi tulburătoarea întîmplare de la Clubul „Colectiv”, cauzele acestei tragedii şi urmările ei catastrofale, după înfiorătorul incendiu. Referitor la urmări, ne gîndim la marile demonstraţii pornite imediat după dezastru, la răsturnarea unui guvern aşa-zis „ ales“, la instaurarea unui alt guvern, de data asta de aşa-zişi „tehnocraţi“ şi, în sfîrşit, la haosul care cuprinde conducerea României, la „lucrul bine făcut”, sub „înţeleapta” supraveghere a preşedintelui „ales”, Klaus lohannis. Toţi românii, care gîndesc sănătos şi cinstit, pot recunoaşte că, în desfăşurarea, tuturor acestor evenimente, într-un timp atît de scurt, s-a resimţit lipsa unei voci, precum a fost cea a lui Vadim.

(va urma)

Radu Pădurariu

ANIVERSAREA UNUI MARE ARTIST ALECU G. CROITORU LA 82 DE ANI…

in Polemici, controverse

La 8 decembrie 2015, s-au împlinit 82 de ani de la naşterea ilustrului regizor, scenarist, actor, poet şi profesor de film Alecu G. Croitoru. Cu acest important prilej aniversar, Uniunea Autorilor de Film din România a organizat, la Centrul Naţional al Cinematografiei, o frumoasă manifestare omagială, la care au participat numeroşi oameni de cultură, cineaşti şi prieteni ai sărbătoritului. Reuniunea a fost prezidată de regizorul Ioan Cărmăzan, preşedintele U.A.R.F., iar „sufletul” acestui eveniment a fost actriţa româno-canadiană Claudia Motea, care i-a fost studentă profesorului Croitoru prin anul 1995. După un deceniu petrecut în Canada şi Statele Unite ale Americii, ea a revenit în ţară, unde, împreună cu regizorul, a realizat un spectacol de mare succes, în ţară şi peste hotare, Iubeşte-mă America!, în care actriţa dialoga, pe scenă, cu diferite personaje de pe ecran (bunica, mama, o prietenă din Moldova canadience şi americance ş.a.), interpretate tot de ea. Am avut şi eu prilejul să rostesc cîteva cuvinte despre sărbătorit, în acest context omagial, evocînd doar unele momente din ampla carieră artistică a cineastului, pe care, împreună cu prietenul său de o viaţă, Geo Saizescu, l-am cunoscut încă din anii studenţiei şi i-am urmărit, „la pas”, creaţia. Regizorul Alecu Croitoru realiza primul lung metraj exact acum 50 de ani, filmul Merii sălbatici, care a avut premiera la 17 mai 1965 (ţin bine minte data, pentru că, în ziua aceea, împlineam 30 de ani), o dramă rurală, în care jucau Dana Comnea, Ştefan Ciobotăraşu, Emanoil Petruţ, Silviu Stănculescu. Trei ani mai tîrziu, regizorul lansa poate cel mai important film al carierei sale regizorale, Vîrstele omului, un superb poem cinematografic, filmat în toate cele 4 anotimpuri – primăvara, vara, toamna şi iarna – pentru a portretiza cele 4 anotimpuri ale vieţii umane – copilăria, tinereţea, maturitatea şi senectutea. Doi copii, alergînd după o floare roşie de dalie – pe care băiatul i-o dăruise fetiţei – şi pe care o luase vîntul, trec prin toate zonele ţării, ajungînd, bătrîni, pe un mal de mare. Acest simbolic traseu existenţial este însoţit de adevărate minuni etnografice, cum sînt Învîrtita din Oaş, Căluşul din Oltenia, Fecioreasca ardelencelor şi Hora moldovenească. Lung metrajul a avut şi un „pui”, multipremiat peste hotare, scurt metrajul Anotimpul mireselor (protagonişti erau Micaela Caracaş şi Vistrian Roman), în care era prezentată vîrsta tinereţii, din periplul vîrstelor omului. Din creaţia cinematografică a regizorului Al G. Croitoru fac parte şi filmele de aventuri, realizate împreună cu Sergiu Nicolaescu: Lupul mărilor (1972) şi Căutătorii de aur (1985), dar şi ingeniosul policier de „spioni” Al treilea salt mortal (1980), în care jucau Ion Dichiseanu, Jean Constantin, Maria Clara Sebök, maestrul Iosefini. Să ne amintim şi de spumoasa comedie Am o idee! (1981), în care apăreau Stela Popescu, Vasilica Tastaman, Rodica Popescu, Melania Cârje, Anda Caropol, Camelia Zorlescu şi Paula Rădulescu; de parabola rurală Miezul fierbinte al pîinii (1983), cu Vistrian Roman, George Motoi, Octavian Cotescu, Cezara Dafinescu… Ar fi multe de spus despre rolurile interpretate de Alecu Croitoru, mai ales în comediile lui Geo Saizescu, despre personalitatea poetului Al G. Croitoru, despre talentul profesorului de film, care a pregătit zeci de promoţii de regizori, operatori şi actori. N-aş putea omite din acest remember al unei cariere exemplare minunatul scenariu Ţăranul şi generalul la căsuţa cu zorele, un film pe care nimeni nu l-a făcut niciodată, dar pe care l-ar putea face, cu succes, regizorul şi la 83 de ani!… La manifestarea omagială de la Centrul Naţional al Cinematografiei au fost prezentate şi 3 filme în care a fost, cumva, „implicat“ şi Al G.Croitoru. Primul, un scurt documentar despre personalitatea regizorului, semnat de Cristi Toporan. Apoi, scurt metrajul Culorile pămîntului, de Florin Toader, despre pictorul Petre Achiţenie, cu un comentariu de suflet al aceluiaşi Alecu Croitoru, şi, în final, un alt scurt metraj, Kandy, de Mariana Pachis, la care Claudia Motea a fost co-scenaristă, dar şi interpretă principală (alături de Adrian Enache) , iar Al. Croitoru a fost consultant… O viaţă lungă şi frumoasă, alături de cei dragi, bunul meu prieten! Sper să ciocnim în curînd un pahar de vin roşu sec (pe care ni-l mai acceptă doctorii) , cu prilejul apariţiei cărţii mele Al G. Croitoru, zis şi Mister Keystone, aflată sub tipar…

Călin Căliman

Vadim – pilonul nemuritor al românismului (4)

in Polemici, controverse

Asupra fostului edil al Capitalei s-a declanşat, de mai bine de două luni, o hingheriadă, pe care acesta nu şi-ar fi imaginat-o nici în vis. Iată ce mare diferenţă este între medicul Sorin Oprescu, ucigaşul a zeci de mii de cîini, şi poetul Corneliu Vadim Tudor, care deplînge cu nemărginită compasiune soarta nefericită a patrupedelor fără stăpîn: ,,Rătăcitori şi neajutoraţi/ cîini fără vîrstă, nume şi dreptate/ fiţi întru toate binecuvîntaţi/ voi, ce dormiţi pe dale îngheţate/ (…) Copii ai foamei, cîini ai nimănui/ la ce icoane să vă cer iertare?”. Îmi amintesc şi astăzi, după mulţi ani, cu cîtă răbdare îl aşteptau vreo zece cîini, atunci cînd, pe înserat, Vadim venea la Casa Presei. Toţi căpătau mîncare pe săturate, toţi se gudurau şi se roteau ca nişte copii în jurul binefăcătorului. Florică, un cîine rotofei, alb cu pete negre, era privilegiatul. Îşi însoţea stăpînul pînă la lift, dar urca singur pe scări, pînă la etaj. Intra în birou, mînca îndestulător, apoi se tolănea pe o canapea capitonată, din vinilin, de culoare crem. Îi sugeram lui Vadim să-l invite să doarmă pe parchet, fiindcă, uneori, blana lui albă era cam cenuşie. Prietenul meu îmi răspundea cu o vădită satisfacţie, care i se citea pe faţă: ,,Lasă-l şi pe el să se bucure un ceas-două de o pernă moale. Unde mai găseşte el aşa ceva?”.

Ca orice liric sensibil, Vadim cîntă natura în cele mai diverse ipostaze ale sale: lumina, zorii de zi, seara, ploaia, rîurile, munţii, pădurea, cîmpul, florile, holdele, anotimpurile şi atîtea alte realităţi. Inspirat, în creaţia sa, de multe dintre elementele naturii, poetul nu se mărgineşte să le recepteze şi să le contemple în eternitatea lor imuabilă. Cu penelu-i specific, pe care îl înmoaie, la mai fiecare vers, în şevaletul încărcat de metafore, comparaţii, hiperbole şi epitete, unele mai pitoreşti decît altele, poetul pune în mişcare pînă şi natura moartă, aşa cum o dovedeşte, admirabil, în ,,Pădure sfîntă” şi în alte cîntece de dragoste: ,,Pădurea mea de brad, pădure sfîntă/ Nu mă mai satur de lumina ta/ Priveşte-mă cînd toată slova cîntă/ Şi rîde iar copilăria mea”.

Puţini sînt poeţii care, în opera lor, vor fi înălţat Divinităţii atîta slavă şi recunoştinţă aşa cum a făcut-o Corneliu Vadim Tudor. Este uimitor să constaţi că un om năvalnic şi impetuos este, în acelaşi timp, pătruns de un sentiment religios cît se poate de viu şi de statornic, pe care îl exprimă cu evlavia celui mai pios duhovnic, într-un larg ciclu de creaţii lirice: ,,Doamne, Dumnezeul meu”, ,,Cum putem trăi fără Isus?”, ,,Rondel creştin”, ,,Noapte de Crăciun”, ,,Sfîntul Paşti”, ca să amintim doar cîteva titluri. Iată cît de divin şi de omenesc este dialogul lui Vadim cu Fiul lui Dumnezeu: ,,Ah, Isuse plin de sînge,/ Pe calvarul fariseu/ Crucea asta ce Te frînge/ Lasă-mă s-o port şi eu/ Precum Simon din Cirena/ Vreau şi eu să Te ajut/ Să-Ţi şterg lacrima din gene/ Pe obraz să Te sărut”. Din păcate, Vadim a fost nevoit să-şi ducă propria cruce, pe care l-au răstignit fariseii şi pizmaşii din zilele noastre, autohtoni şi străini, pentru a-l împiedica să mai lupte împotriva minciunii, corupţiei şi trădării de ţară.

Vadim s-a dovedit, de-a lungul întregii sale vieţi, un mare patriot, pe care nimeni şi nimic nu l-au putut abate de la un asemenea crez sfînt. Pentru el, reîntregirea României şi apărarea ei au fost comandament supreme, precum o spune, înălţător, în ,,Imnul României Mari”: ,,Români din largul zării,/ Iubiţii noştri fraţi,/ Bat clopotele ţării/ Sub steag să v-adunaţi./ Ce stea de foc răsare/ În cer şi pe pămînt?/ E România Mare/ E dreptul nostru sfînt”. În concepţia lui Vadim, însă, Patria este însăşi viaţa, aerul pe care îl respiră în fiecare clipă. Dacă Leopardi – acel poet romantic italian, care, într-un poem al său, cerea arme, ca să lupte alături de carbonari pentru eliberarea Italiei – era considerat un patriot, atunci Corneliu Vadim Tudor, prin vasta sa creaţie în acest domeniu, ar putea fi socotit patriotul-patrioţilor.

Structură fundamental lirică, Vadim abordează, cu aceeaşi vocaţie, poezia epică, evocînd cu admiraţie şi respect figurile unor străluciţi înaintaşi, care nu şi-au precupeţit viaţa, luptînd pentru apărarea vetrei străbune, a Limbii Române şi a credinţei creştine. În marea lui simţire patriotică, poetul închină imnuri de slavă eroilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care au făurit, prin vitejia lor legendară, România Mare. În versuri pline de înflăcărare, Vadim evocă Ardealul, Moldova, Basarabia şi Bucovina, în care toate sînt româneşti – graiul, rîul, ramul şi neamul – şi româneşti vor rămîne în veci de veci. Atunci cînd se află departe de vatra natală, petul resimte dorul de ţară ca pe un plug care ară brazde adînci în inima lui. Sentimentul dragostei supreme faţă de ţară este exprimat, ca o conluzie, în poezia ,,La Patrie”: ,,Toate trec de parcă n-ar fi fost/ vor muri grandoarea şi minciuna,/ zilele de praznic şi de post/ Patria rămîne totdeauna”. Cu aceeaşi luciditate şi responsabilitate, el evocă pacea, în versuri capabile să zguduie şi cele mai înfierbîntate minţi războinice: ,,Nevoie de Pace au toţi: şi soldaţii,/ iubitele lor, şi bătrînii părinţi,/ şi pruncii din leagăn, surorile, fraţii/ şi toţi ce-i aşteaptă cu sufletu-n dinţi/ în orişice loc al acestei Planete,/ pe astrul acesta fantastic de greu,/ materiei vii îi e foame şi sete/ de Pace deplină, mereu şi mereu!…”.

Prin scrierile sale critice, mai toate tăioase, la adresa unor confraţi, a unor politicieni ori duşmani ai ţării, Corneliu Vadim Tudor reaminteşte de Eminescu, Tudor Arghezi, Pamfil Şeicaru, N.D. Cocea Camil Petrescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu şi de mulţi alţi polemişti. Virulenţa pamfletului lui Vadim izvorăşte din profunda sa nemulţumire faţă de ignoranţa, fariseismul, slugărnicia, tupeul, abuzul, sfidarea Interesului Naţional şi atîtea alte racile întîlnite într-o societate în care lipsa de raţiune, de echilibru şi de omenie, încălcarea legilor statului, a normelor moralei şi convieţuirii civilizate capătă dimensiuni mai mult decît îngrijorătoare.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

In memoriam Iehudi Menuhin

in Polemici, controverse

Am reascultat cu smerenie

Muzica lui Johann Sebastian Bach,

Tălmăcită cu o tulburătoare măiestrie

De Iehudi Menuhin

Şi simţeam cum, într-o epocă

Cu atîtea întunecimi,

„Violonistul nepereche”

Îmi deschidea calea

Spre locuri sigure,

Locurile Mîntuirii noastre…

El, spre deosebire de alţi

Semeni ai săi,

Nu şi-a propus să distrugă

Cultura românească,

În numele marxismului,

Precum şi în acela

Al unei forţe oculte,

Cea care susţine

Dizolvarea statelor naţionale,

A economiei şi a culturii acestora,

Proclamînd, ca o soluţie supremă,

Cinica ideologie

A sinistrului Brejnev,

Aceea a „independenţei limitate“!

A vorbit despre ţara noastră,

Atît de mişcător,

Încît lumina pe care o genera,

Cu o nobilă dăruire,

Se reflecta pe cer,

Parcă…

Pălind scăpărarea stelelor”…

L-a „divinizat”

Pe „orpheul moldav”,

Pe răscolitorul George Enescu – născut

În „Spaţiul poeziei eminesciene”,

Înţelegînd mesajul lui Oedip,

Potrivit căruia

Fericit este cel curat la suflet,

Cu el este pacea…

În concertele sale, genialul Iehudi Menuhin

A „narcotizat popoarele”

Ca şi cînd le-ar spune,

Asemenea înţeleptului

Şalom Alehem:

„Cine distinge

Om de om,

Acela

Nu e om”…

În ambianţa spiritualităţii sale

Şi a artei lui,

Cu orphice rezonanţe,

Am înţeles mai bine

Scrierile solare

Ale unui poet oriental,

Care-i spunea,

Cu înţelepciunea unui mag,

Prietenului cel mai apropiat:

Priveşte lampa, în ea e apă,

Ulei şi foc;

Lampa e asemenea inteligenţei,

Apa asemenea culturii,

Iar uleiul, asemenea ştiinţei.

Atîta timp cît inteligenţa ta

E limpede,

Încearcă să te instruieşti:

Cugetul tău strălucitor,

Ca o flacără curată,

Te va lumina

În întuneric”…

În aceste zile, cînd

„Evul aprins” cîntat

De nefericitul Nicolae Labiş,

Continuat este de era în care

Strigătul striveşte stilul”,

L-am reascultat pe

Răscolitorul Iehudi Menuhin

Tălmăcind

Muzica titanului

De la Eisenach

Şi, ca din altă lume,

Lucian Blaga,

Creatorul „corolei de lumini a lumii”,

Mi-a spus, purificîndu-mi sufletul

Ulcerat de urîciunile lumii:

„Johann Sebastian Bach

– Un vrăjitor

Din basmul veacurilor,

Care avea obiceiul

Să-şi transforme semenii

Nu în animale,

Ci în catedrale”!

DORU POPOVICI

Volumul „Bătălia Arghezi“, de Dorina Grăsoiu – un vibrant omagiu adus genialului poet…

in Polemici, controverse

La Editura Nouă a apărut excepţionalul volum al doamnei Dorina Grăsoiu, închinat lui Tudor Arghezi, nemuritorul creator din generaţia enescienă şi un revoluţionar, prin inovaţiile aduse în lumea paradisiacă a limbii române. Se cuvin a fi menţionate operele scrise de aceeaşi autoare: ,,Bătălia” Arghezi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984; Mihail Sebastian, sau Ironia unui destin, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Caragiale în presa vremii, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 2003; Viaţa cărţilor lui Ovidiu Papadima, Editura Vestala, Bucureşti, 2004. Volume în colaborare: Dicţionar cronologic, Literatura română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Literatura română contemporană, I – Poezia, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980; Literatur Rumäniens – 1944 bis 1980, Verlag Volk und Wissen, Berlin, 1983; Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, TUB, 1984; Sinteze şi comentarii pentru Bacalaureat, Societatea de ştiinţe filologice din Bucureşti, 1992, Bibliografia I.L. Caragiale, două volume, Editura Grai şi suflet, Bucureşti, 1997; Bibliografia esenţială a literaturii române. Scriitori/ Reviste/ Concepte, Editura Encliclopedică, Bucureşti, 2003; Dicţionarul general al literaturii române, I-VII, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2004-2009.

Precizez că volumul închinat lui Tudor Arghezi se află la a II-a ediţie, revăzută, publicată la Editura Nouă. În opinia mea, apariţia acestui opus poate fi considerată un eveniment editorial.

* * *

Cuprinsul volumului omagial are următoarele capitole: Argument; Destinul unei opere; Ecoul începuturilor; ,,Bătălia” Arghezi; Avatarurile unui clasic în viaţă; Concluzii; Note; Indice de nume; Referinţe.

Consider ca fiind relevantă, pentru cei interesaţi, reproducerea următorului fragment al lucrării (pag. 36-37): ,,La o primă vedere, ar putea părea cu totul curioasă iritarea manifestată de obştea scriitoricească faţă de reacţia lui Lovinescu. Curioasă, fiindcă, în fond, atitudinea lui Arghezi era incontestabil blamabilă. Circumstanţele de talent, valoare, pe care N. Davidescu le invocă, sînt valabile, dar nu schimbă problema. Atunci, ce a provocat valul surprinzător de simpatie cu care poetul este înconjurat acum? Compasiunea? Nu mai este cazul; fusese eliberat din închisoare. În fond, de ce Ioan Slavici, care se afla în aceeaşi situaţie (şi ale cărui sentimente pro-germane erau mult mai explicabile ţinînd cont de formaţia şi educaţia lui) nu a constituit subiectul unor dispute similare?

Explicaţia credem că ar trebui căutată în esenţiala mutaţie estetică produsă în conştiinţa scriitoricească şi în gustul public după război, eveniment care s-a constituit nu doar ca o realitate social-politică, ci, prin consecinţele sale, a marcat un nou ev în literatura română. Moartea unor valoroşi exponenţi ai literaturii «ţărăniste» antebelice şi imposibilitatea altora de a-şi depăşi propria formulă au lăsat teren liber de afirmare unei noi generaţii, ce se impune în pofida obtuzităţii criticilor şi a opacităţii publicului. Simbolismul, socotit multă vreme doar un act de frondă, o modalitate eretică de opoziţie faţă de idealurile naţionale, după ce cucerise, prin creaţia lui I.Minulescu, D.Anghel, Şt.Petică, aprecierile criticii şi aplauzele publicului, se vede acum «sărăcit», prin moartea prematură a cîtorva dintre cei mai promiţători reprezentanţi ai săi. Arena literară este ocupată de «modernişti» (dintre care unii debutează imediat după război, iar alţii, în faza de maturitate, îşi împlinesc destinul literar acum). Aşa se explică, deci, interesul cu care Arghezi este citit, comentat, apărat în anii postbelici”.

Mai pun într-un con de lumină şi fragmentul de la pag. 150, în care autoarea relevă momentul important, al recunoaşterii unanime de care avea să se bucure, după o aprigă bătălie, poetul Tudor Arghezi: ,,În conştiinţa critică a vremii, ca şi în cea publică, Arghezi îşi cîştigase locul alături de cei mai străluciţi reprezentanţi ai liricii româneşti. Ecourile «bătăliei» se stinseseră, şi chiar dacă vreo săgeată mai scapă din arcul prea întins al vreunui zelos, ea trecea pe lîngă impunătorul edificiu, a cărui existenţă nu mai era, acum, contestată de nimeni. Destinul operei argheziene părea, astfel, pecetluit: după o îndelungată şi aprigă dispută, să culeagă laurii unei recunoaşteri unanime. În plus, generaţiile poetice de după 1940 (generaţia «Albatros», a Cercului literar de la Sibiu) nu mai erau preocupate de fenomenul liric arghezian, preferînd să-şi găsească propria formulă şi să accepte, ca o axiomă ce nu mai avea nevoie de vreo demonstraţie, valoarea creaţiei lui. În felul acesta, opera argheziană tindea să se clasicizeze, să intre în rîndul scrierilor tabu, recunoscute, ca atare, de toţi. Evenimentele care au urmat însă – în «obsedantul deceniu» – au provocat o asemenea răsturnare a ierarhiilor, încît Arghezi, ca, de fapt, mulţi alţi creatori de frunte ai epocii interbelice, s-a văzut izgonit, pentru un timp, din panteonul literelor române”.

Capitolul „Avatarurile unui clasic în viaţă” este, în opinia mea, de-a dreptul răscolitor! Iată un fragment: ,,Deşi comentariile au cîştigat, după cum am arătat, în varietate şi subtilitate analitică, deşi, în asamblu, numărul articolelor, studiilor, monografiilor este impresionant, totuşi nu se poate afirma că s-a scris lucrarea fundamentală, Cartea despre Arghezi. El nu-şi are încă monumentul pe care un G. Călinescu, spre exemplu, i l-a ridicat lui Mihai Eminescu”.

Din capitolul Concluziilor am ales, drept exemplificare, următorul fragment: ,,Prematurele semne de oboseală acuzate de public şi de critică se datorează, dincolo de circumstanţe extraliterare, şi unei false impresii de accesibilitate, creată de versurile sale. Poate că o nouă generaţie, desprinsă de fatalitatea influenţei exercitată de personalitatea, nu întotdeauna comodă, a lui Arghezi, ca şi de preconcepţiile fixate de atîtea serii de comentatori, se va întoarce la opera lui, descoperind, cu surpriză, probabil, nebănuita ei actualitate”.

În încheierea acestei evocări, revin la ideea pe care am mai expus-o: în cultura română, există „simfonii”, alcătuite din opusurile muzicale în care s-au tălmăcit, în chip impresionant, poeziile unor mari scriitori. Aşa s-au conturat Simfoniile Eminescu, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Eugen Barbu, Marin Sorescu, Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu.

În ceea ce mă priveşte, am compus liedurile Inscripţie, Inscripţie pe un indel, Inscripţie pe un mormînt, care au fost prezentate în toate festivalurile dedicate lui George Enescu, precum şi pe scene din cele două Americi, din Asia şi din Vestul şi Estul european. Îmi permit să adaug, la toate acestea, sutele de pagini de eseu, cu titlul „Tudor Arghezi şi muzica”.

Iată de ce, într-o lume debusolată, în care viaţa a devenit un chin, cartea doamnei Dorina Grăsoiu a transformat existenţa noastră într-un cîntec, cu enesciene virtuţi consolatoare.

DORU POPOVICI

Elogiul adus de Tudor Arghezi Gorjului şi gorjenilor

in Polemici, controverse

În 1943 a apărut în presă faimoasa tabletă-pamflet „Baroane“, în care Tudor Arghezi îl ataca vehement pe Albert von Killinger, ambasadorul Germaniei hitleriste în România.

Consecinţa curajului civic al lui Arghezi a fost internarea sa în lagărul politic de la Tîrgu-Jiu. Acolo a continuat să lucreze şi să scrie. Prin decembrie 1943, s-a clădit o bisericuţă de lemn, chiar în centrul lagărului. Cu acel prilej, Tudor Arghezi, obişnuit a consemna zilnic orice eveniment, a scris un articol intitulat „Bisericuţa din lagărul de la Tîrgu-Jiu: un giuvaer“. Era o minunată „tabletă“, necunoscută însă, deoarece autorul a strecurat-o cu discreţie în ziarul local „Gorjanul“, din 19 decembrie 1943, sub un pseudonim inedit „Alfa“. Nici eu n-aş fi ştiut că ar fi fost scris de Tudor Arghezi, dacă o întîmplare fericită nu m-ar fi pus în posesia manuscrisului original pe care, pentru deosebita sa valoare literară, precum şi pentru necunoaşterea lui, îl reproduc aici. Este, de fapt, un splendid elogiu adus Gorjului şi gorjenilor.

* * *

Gorjul e o regiune de surpriză.

Întîi, căci se cuvine să fie pus întîi, e gorjanul. E, el, român, e şi oltean, dar e mai mult decît atîta, cu toate că ar fi deajuns să rămînă şi fără alte originalităţi. E altfel de român, şi altfel de oltean. Gorjanul, comparat cu ceilalţi români, consideraţi pe judeţe, are – nu ştiu ce are – ceva aşa, ca un lipici al lui, o noimă de aristocraţie…

Dacă n-aţi văzut gorjencele acelea, cucoanele acelea, în opinci, în cojoc, cu chipul rotunjit într-o bogată năframă boierească, n-aţi văzut nimic şi duceţi-vă să le vedeţi. Pictorii care ne-au împuiat capul cu Balcicul, să-şi ia şevaletul şi paleta, să apuce pe rîu în sus, la dreapta şi la stînga lui, şi să ne spună în expoziţiile din Bucureşti cum li s-au agăţat pensulele de sprînceana Smarandei, de iţarii lui Marin, de genele Parîngului, şi de acea lumină de aur mare, care fulgeră pămîntul celui mai sărac judeţ, de oamenii cei mai zdraveni şi mai teferi la minte.

Gorjanul are stilul lui în vorbă, în port, în inteligenţă. Aş pune rămăşag că nu-i în tot judeţul un singur prost. În felul lui, fiecare gorjan e o individualitate. Iată sentinela din poarta lagărului de internaţi politici. E un sătean mititel, de vreo patruzeci şi cîţiva de ani. Face onorurile cum se pricepe, între ofiţerii şi gradaţii de la intrare. Invitaţii la sfinţirea bisericii sînt numeroşi, se cam îmbulzesc. Soldatul a rămas un moment singur, să descifreze cartoanele tipărite ale comandamentului, fără de care musafirii sînt nepoftiţi. Lagărul se găseşte la 200 de paşi de oraş, iar un domn şi-a uitat documentul acasă.

– Lasă-l să intre, camarade, îl îndeamnă pe şoptite cîţiva invitaţi cu actul de invitare în regulă. E un domn mare,

nu-l ţine la poartă.

Soldatul se uită şi la unii, şi la alţii. E un gorjan concentrat de cîteva zile. Consemnul e să intre numai musafirii care prezintă invitaţia. Se gîndeşte o secundă şi răspunde gorjeneşte :

– Ştiu eu că-i mare. Şi dvs. sînteţi toţi mari. Numai că eu sînt mic, păcatele mele.

* * *

Mai sus, în lagăr, pe vasta alee elegantă, păzită de drapele lungi paralele, de înălţimea stîlpilor, din vîrful cărora curg Tricolore pînă-n pămînt, la o răspîntie de uliţi, printre cartierele de cabane, o altă sentinelă, un alt sătean, alt gorjan. Acesta, înalt ca sentinela lui Grigorescu, stă cu ochii îndreptaţi către coamele albe ale Parîngului, descifrînd, printre vălurile violete ale unei ceţi delicate, Sanatoriul monumental de la Dobriţa, atîrnat, pe munţi, ca un avion alb uriaş.

– La ce te uiţi, camarade?, îl întreb.

– La Mîndra!, răspunde soldatul. Mîndra este unul din piscurile din gloata Carpaţilor înghesuiţi într-acolo.

Lîngă soldat păzeşte, cu ochii înflăcăraţi, un cîine zvelt, negru, care vrea să înţeleagă întrebarea şi răspunsul.

– Vă uitaţi la căţeaua mea?, zice ostaşul cu baioneta înfiptă în văzduh.

Era cîinele lui de încredere. A venit să facă şi el concentrarea cu soldatul, care-i cioban.

* * *

În Tîrgul Jiului, capitala Gorjului, nici negustorii nu sînt precum ceilalţi din restul ţării. Ei ştiu să te primească şi să surîdă, politicoşi, fără servilism, dar niciodată indiferenţi. Fiind în trecere prin oraş, am intrat în toate prăvăliile de toate mărfurile, n-am cumpărat de nicăieri nimic, dar m-am aprovizionat cu mărfurile sufleteşti cele mai bune. Mă rog, cînd vă săturaţi de negustorii din Bucureşti, daţi o fugă pînă la Tîrgu-Jiu – numai 16 ore de drum – şi serviţi-vă la ei. Domnii comercianţi din Capitală ar putea să ia din magazinele locale o frumoasă lecţie de omenie şi de bună-cuviinţă.

Ca negustorii e şi clientela, o clientelă care ştie ce vrea, pretenţioasă la calitate, dar cu adevărat distinsă. Cucoanele, aici, lucru neobişnuit de semnificativ pentru o provincie atît de departe, pe latura Munţilor Cernei şi Retezatul, sînt cucoane în alesul înţeles al cuvîntului, nu numai frumoase şi deştepte, dar îmbrăcate cu gust. Altă rasă de români! Şi nici n-ar putea să fie altfel, căci doamnele şi domnişoarele sînt gorjence, iar domnii sînt gorjeni. Aristocraţia este în aerul binecuvîntatului ţinut.

* * *

Intelectualitatea? E o intelectualitate concretă şi integrală în Gorj, departe de spoiala unui semidoctism foarte des întîlnit în Bucureştii tuturor despersonalizărilor. Profesorii, medicii, ofiţerii, avocaţii, magistraţii – sînt alţii. Te surprinde acuitatea justeţei lor de gîndire. Oamenii aceştia par maceraţi de o cultură veche şi densă, fără intervale, fără lipsa verigilor de înlănţuire. Ai putut, cînd cîntau clopotele din lagăr şi orchestra militară intona un zumzet admirabil organizat, de reculegere, să stai de vorbă cu ei despre problemele esenţiale ale artei şi literaturii. Asta se întîmplă rareori, chiar în librăriile universitare. Tonalitatea interioară a opiniilor şi judecăţile sînt caracterizate şi de un accent strict gorjan: spiritul de independenţă. Se cunoaşte că din osul lui Tudor din Vladimiri sînt ieşiţi oamenii pe care i-am cunoscut cu prilejul şederii în lagărul împrejmuit cu sîrmă ghimpată de la Tîrgu-Jiu.

* * *

Povestea bisericuţei este frumoasă ca şi înfăţişarea ei, culeasă parcă din basmele lui Andersen, ale fraţilor Grimm şi Swift.

Comandantul lagărului a visat o imagine de Ierusalim în lagăr, un altar naiv şi fraged, un chivot, o bijuterie. Schitul a fost zidit pe tălpi de piatră, din bîrne groase aparente, şi înconjurat cu un brîu de iarbă primăvăratică, ţesută fin şi verde în decembrie, ca un chenar de smarald. Deasupra bîrnelor negre se ridică, pe povîrnişuri variate, o îmbrăcăminte galbenă de zale de şiţă. Cerdacul elegant invită mînăstireşte. Uşa bisericii însăşi e o broderie de stejar. În interior, catapeteasma, stranele, analogul, pupitrul cîntăreţului sînt puternic asigurate, în gingăşiile sculpturii, de rezistenţa stejarului. Interiorul e, bineînţeles, zidit masiv, şi culoarea lui candidă dă o impresie de văzduh senin. Bisericuţa e un diminutiv, raportat la imensitatea lagărului dimprejur.

E o biserică unică, din cîte cunosc eu, şi pare să cînte singură din lumini şi icoane. Privită în peisajul ei, cu atîtea culori de contraste studiate, e vioaie şi zmălţată ca un brotăcel.

DAN SMÂNTĂNESCU

Du-te Sus