• Fondată în 1991 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 15

Iulia Toma Pîrvu (1)

in Polemici, controverse

Iulia Toma Pîrvu (1)

Scriitoarea deportărilor şi cumplitelor umilinţe

Prin faptele sale literare şi didactice, Iulia Toma Pîrvu se arată a fi un model de viaţă împlinit, sub arcada timpului, străbătut mai mult de nori negri de zgură decît de un cer înstelat, pentru cei care doresc să aibă un model de om integru. Cu discreţia ce o caracterizează, spre împăcarea sufletului său, a umplut sute de pagini cu amintiri din viaţa personală, descriind, cu mare grijă, evenimente prin care a trecut, şi participînd, în mod direct, la acestea. Putem spune că avem de-a face cu o poetă sensibilă, la care sinceritatea vocii transmite bucurie celor mici, după cum se remarcă şi în volumul său „Poeziile Dianei”, apărut în anul 2012. Lectura se poate face cu multă uşurinţă, datorită mesajului său direct, ca o plonjare în apa caldă a mării, sau ca o răsucire voioasă pe plaja însorită. Este cel mai frumos lucru pe care-l poate face un poet pentru cei mici. Din nefericire, nu toţi cei care scriu astfel de versuri reuşesc să-şi valorifice inspiraţia, în aşa fel încît să scoată, din condeiul lor, acea strălucire de diamant, de care cei mici să se bucure, ca de un dar aparte, oferit de părinţii lor. Iulia Toma Pîrvu, trecînd prin şcoala vieţii, a acumulat multe cunoştinţe, transmiţîndu-le, de-a lungul existenţei, şi cititorilor săi, îndemnuri demne de urmat şi de studiat de către tînăra generaţie, în aproape toate scrierile ei scoţînd în evidenţă mîndria de a fi român. Proza şi poezia scrise de aceasta au o consistenţă aparte, sînt izvoare de descrieri în mod substanţial, urmare a evenimentelor pe care scriitoarea le-a trăit şi pe care le prezintă, atît de viu, în limba poporului său, un popor care a avut parte numai de sudălmi şi minciuni din partea oamenilor politici şi de la care, de-a lungul Istoriei, nu a obţinut decît legi de asuprire. Durerea eroilor săi, din paginile volumului „Întoarcere la rădăcini”, apărut în anul 2013, nu este descrisă la întîmplare, sau redată din poveştile auzite de la alţii, ci este trăită de ea însăşi, ca fiică a Basarabiei. Puţini dintre noi cunosc adevărul, însă mulţi au avut de suferit din cauza dezlănţuirii furtunii despărţitoare a fraţilor acestei ţări. Iulia Toma Pîrvu, prin această carte de memorialistică, îşi prezintă strigătul de durere, care nu este numai al său, ci şi al tuturor românilor ce au cunoscut cumplite umilinţe în deportările lor, fără ca vreunul dintre cei vinovaţi să plătească, în vreun fel, nici pînă în zilele noastre. Autoarea acestui volum nu este o analistă propriu-zisă a oamenilor, spre deosebire de alţi scriitori, care adîncesc firul povestirilor pînă la epuizarea totală a acţiunii, ea redînd faptele aşa cum s-au petrecut, scoţînd în evidenţă oamenii şi întîmplările lor de viaţă. Mai mult, putem afirma că această fostă învăţătoare dintr-un orăşel de provincie, precum Titu, a crezut şi a sperat că îşi va putea tipări cărţile. Miracolul avea să se întîmple, în cazul său, în perioada postdecembristă, cum de altfel cei mai mulţi dintre noi am putut beneficia de bucuria pe care o emană lecturarea cărţilor scriitorilor Neamului Românesc.

(va urma)

Ion Machidon,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

„Muzica Renaşterii în spaţiul cultural românesc“ – de dr. Vasile Tomescu

in Polemici, controverse

 

 

Am simţit nevoia să scriu, cu o pasiune orphică, despre epocile Evului Mediu şi Renaşterii. În acest sens, am conceput volumele ,,Arta trubadurilor“, din Secolul XI, ,,Muzica Renaşterii în Italia“, ,,Don Carlo Gesualdo“, ,,Principe da Venosa“ şi ciclul radiofonic ,,Maeştrii madrigalului italian“, continuat cu ,,Maeştrii madrigalului românesc“. Sînt primul muzicolog, după Sigismund Toduţă, care a introdus, în muzicologia noastră, noţiunea de „madrigal românesc“. („Sînt modest… cu o singură condiţie: să se ştie“, ca să-l citez pe Victor Eftimiu, autorul libretului operei mele, ,,Prometeu“). În acest climat, neorenascentist, am avut, am şi voi avea corespondenţe spirituale cu ai mei colegi din Uniune, cum ar fi Liviu Comes, Max Eisikovits, Valentina Sandu-Dediu şi Dan Mihai Goia. Cu acea brâncuşiană „bucurie curată“ am citit, recent, amplul volum al muzicologului Vasile Tomescu – doctor la Sorbona -, intitulat ,,Muzica Renaşterii în spaţiul cultural românesc“. La începutul acestei lucrări, Vasile Tomescu, unul dintre cei mai renumiţi muzicologi din România, autorul unei opere vaste şi cu o bogată activitate ca redactor-şef al revistei „Muzica“, într-o epocă de glorie a acesteia, precum şi ca secretar al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor, pînă în anul 1990, consemnează următoarele: „Renaşterea se identifică, în perimetrul culturii autohtone din acea perioadă, cu o bogată activitate în domeniul muzicii cu tradiţie byzantină, cu afirmarea, în viaţa artistică europeană, a unor muzicieni autohtoni, cu o tentativă, din ce în ce mai intensă, de valorificare a creaţiei componistice şi a lucrărilor teoretic-muzicale elaborate în Occident şi cu promovarea, aici, a interpreţilor şi compozitorilor din centre de seamă ale Europei. Reprezintă Renaşterea, prin toate atributele artei sale de compozitor şi virtuoz al lăutei, braşoveanul Valentin Greff Bakfark, preţuit în Secolul XVI la curţi imperiale şi regale din Europa, în ambianţa artistică papală, muzician ale cărui drum în viaţă şi activitate aveau să se încheie la Padova. Compoziţiile proprii şi intabulările realizate de el, cu piese aparţinînd maeştrilor din diferite şcoli europene, alcătuiesc prestigioase volume, tipărite antum şi postum, şi constituie prezenţe în repertoriul de gen, din epoca respectivă pînă în zilele noastre“. Răsfoind paginile volumului, autorul ne prezintă, cu binecunoscuta-i măiestrie de savant al lumii Euterpei, modul cum este împărţită lucrarea: Introducere – ,,Cultura muzicală românească şi spiritul Renaşterii“; Capitolul I – ,,Concepţii prerenascentiste despre muzică ale unor exponenţi ai culturii de sinteză daco-romană, mediteraneană şi latină: Niceta de Remesiana, Dionysius Exiguus, Johannes Cassianus, A.M.S. Boethius şi F.M.A. Cassiodorus“; Capitolul II – ,,Muzica în gîndirea unor umanişti activi în Banat şi Transilvania: Gerardo di Sagredo, Nicolaus Olahus, Johannes Honterus, Martin Opitz, Johann Heinrich Alsted, Johann Tröster, Laurentius Toppeltinus“; Capitolul III – ,,Cultura muzicală în epoca lui Ştefan cel Mare“; Capitolul IV – ,,Stolnicul Constantin Cantacuzino în orizontul artei sonore“; Capitolul V – ,,Tezaur muzical renascentist în opera lui Ioan Căianu“; Capitolul VI – ,,Valori muzicale ale Renaşterii promovate în oraşul Braşov“; Capitolul VII – ,,Daniel Croner, un precursor al lui Johann Sebastian Bach“.

Cu acest ultim capitol se încheie primul volum. Ca şi în alte opusuri ale sale, se evidenţiază un răscolitor profesionalism, o vastă documentare, ce are la origine corelaţiile dintre muzica şi Istoria acelui strălucit „Rinascimento“, dintre arta sonoră şi literatură, estetica şi filozofia epocii. Se poate vorbi de un adevărat muzicolog, unic în felul său, care, spre deosebire de sutele de gazetari din domeniul muzical, foarte superficiali, din era României postdecembriste, cunoaşte tehnica de compoziţie, dar mai ales polifonia Renaşterii. El a ţinut seama de sensul profund al aforismului lui Giuseppe Verdi: „Torniamo all’antico e sarŕ un progressň“… Vasile Tomescu, prietenul meu de-o viaţă, prin opera sa, care l-a proiectat, încă din timpul vieţii sale fecunde, în eternitate, a trăit şi trăieşte modest, interiorizat, cu o granitică lege morală, pornind de la preceptele christice, precum şi de la un patriotism vibrant, convins fiind că „acela care înalţă gîndirea predispune la demnitate“. De aceea nu a răspuns la invective cu invective şi nici nu a dorit să mai ocupe funcţii administrative, într-o vreme în care „economicul şi spiritualul dizolvant“ ulcerează lumea adevărului, aceeaşi cu a culturilor solare. El, ca şi mine, care în finalul operei mele ,,Statornicie“ am reliefat semnificaţia aforismului „Duşmanii-s apa care trece, noi pietrele care rămîn“, a fost şi este conştient că un creator dăinuie prin opera sa. În rest, singurătăţi deşarte!

DORU POPOVICI

Un eveniment cultural: Volumul „Reflecţii despre muzică“, de Ştefan Niculescu

in Polemici, controverse

La Editura Academiei Române a apărut excelentul volum al compozitorului, muzicologului şi profesorului Ştefan Niculescu, intitulat „Reflecţii despre muzică“. În laconica, dar consistenta prefaţă a cărţii, autorul consemnează următoarele: „Titlul «Reflecţii despre muzică» a figurat mai întîi pe un volum apărut la Editura Muzicală, în 1980. Se reuneau, atunci, scrieri despre muzică, risipite în diverse publicaţii (reviste, ziare etc.), între 1956 şi 1979. Volumul de faţă poartă acelaşi titlu şi continuă adunarea de texte similare, publicate, însă, din 1980 pînă astăzi. Textele, aşezate în ordinea cronologică a elaborării lor, sînt, acum, grupate în două capitole: «Miscellanea» (studii, articole, conferinţe, cronici etc.) şi «Convorbiri»“. În capitolul „Interferenţe posibile“, ne atrag atenţia titlurile: ,,Teoria în muzică”, ,,Structuri spaţiale”, ,,Structuri temporale”, ,,Forma în muzică”, ,,Un caz de organizare a materialului muzical”, ,,Muzica şi arta plastică”. Ţin să subliniez că, pentru prima dată în istoria muzicii noastre, asemenea probleme au fost dezbătute în contextul acesta, de o frumuseţe unică, în care talentul extraordinar al compozitorului se îmbină armonios cu măiestria muzicologului şi înalta pricepere a omului de ştiinţă. Să nu uităm că Ştefan Niculescu a fost, în tinereţe, un remarcabil inginer şi un matematician de excepţie. Puncte culminante în scrierile dedicate artei sonore pot fi socotite titlurile: ,,Între individual şi general”, ,,Un nou spirit al timpului în muzică” şi ,,Impresii fugitive”. O menţiune specială cu privire la raportarea tezelor lui Ştefan Niculescu la cele ale filozofului Constantin Noica se regăseşte în acest semnificativ fragment din carte: „De vreo două decenii s-a petrecut în muzică o mutaţie, imperceptibilă la început, dar tot mai transparentă, odată cu trecerea vremii. Încă de la sfîrşitul deceniului al 7-lea, oricine putea observa că nu mai apăruse nici o direcţie fundamental nouă în creaţia muzicală. Coexistau doar, în ciuda aprigei lor opoziţii, direcţiile deja manifestate în perioada scursă de la ultimul război mondial încoace. Ceea ce nu înseamnă vlăguirea activităţii creatoare. Dimpotrivă, lucrări potrivnice continuau să exploreze teritorii noi, sau de-abia întrezărite, pe una sau pe alta din orientările instaurate. Dar idei cu totul inedite nu se mai arătau şi nici nu aveau să se ivească pînă astăzi. Curentele acestea de gîndire, succedate tot mai vertiginos pînă prin anii ’60, le putem considera «avangardele» muzicii. În cadrul unei avangarde, un număr nu prea mare de autori (care, uneori, nici nu se cunoşteau între ei) lucrau cam în aceeaşi direcţie, în centre diferite de cultură. Ei explorau, îmbogăţeau, adaptau sau modificau un set de convenţii noi, opuse, de regulă, celor precedente, dar păstrate, în genere, în comun. Cîteva dintre aceste orientări se mai perpetuează şi astăzi, însă sub forma ariergardei. Avangarda, benefică la vremea ei, pare să fi murit, destinul împlinindu-i-se de-a lungul primelor 7 decenii ale secolului nostru“. Iată şi un alt fragment care mi-a reţinut atenţia: „O constatare similară rezultă din remarca lui René Thom (1980, pag. 285): «… în orice caz, o ordine nu este o informaţie». Altfel spus, purtătoare de informaţie, în sens strict, este opera, nu ordinea care i-a servit drept suport. Prin urmare, orice invenţie sau descoperire din domeniul ordinii, deci, de limbaj, nu înseamnă mare lucru, dacă opera care o conţine este lipsită de semnificaţie. Ordinea se dezvăluie şi se impune prin intermediul operei, şi nu opera, prin ordine. De aceea, este infinit mai profitabil să se înveţe, bunăoară, ordinea tonală, plecînd de la capodoperele care au consfinţit-o, decît de la sistemul abstract de reguli, deduse din aceste capodopere“.

Impresionante, prin profundul lor caracter muzicologic, sînt portretele închinate unor minunaţi muzicieni, precum George Enescu, Bela Bártok, Mihail Andricu, György Ligeti, Anatol Vieru, Wilhelm Berger, Vasile Spătărelu, Liviu Dănceanu, Daniel Kientzy. Subliniez complexitatea unora dintre eseuri, cum ar fi cele intitulate ,,Local şi global în muzică”, ,,Muzica românească între anii 1944 şi 2000”, ,,De la Mimesis la Arhetip” – acesta din urmă constituind un vibrant omagiu adus colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune, Despina Petecel. În partea finală a lucrării, rodnice şi cu multiple rezonanţe în istoria lumii Euterpei ne apar Convorbirile maestrului – mă refer, cu precădere, la cele purtate cu Alfred Hoffman, cu Carmen Popa (despre muzică şi matematică) şi cu Sebastian Vlad Popa. Un dialog plin de semnificaţii fecunde, dar şi întristătoare, referitoare la trecerea într-un con de umbră a muzicii noastre noi, este cel avut cu Valentina Dediu. Mai adaug Dezbaterea Karsten Witt, György Ligeti şi Ştefan Niculescu, avînd ca subiecte Muzica în bisericile de azi şi În România, muzica nouă este necunoscută. Citind şi recitind această carte remarc că Ştefan Niculescu – prietenul meu de o viaţă, cel care a scris în cel mai convingător mod şi despre opera mea! – este un neorenascentist, un nou uomo unico, uomo universale, uomo singolare al timpului nostru, un muzician cu sclipiri de geniu, care străluceşte ca diamantul în această „Eră Coca-Cola“, tristă „Epocă a deculturaţiei“.

DORU POPOVICI

 

Un eveniment editorial: „Timpul nemîntuit…”, de Ruxandra Arzoiu

in Polemici, controverse

În cadrul Institutului Cultural Român a apărut volumul colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune – este vorba despre maestra Ruxandra Arzoiu -, carte dedicată compozitorului, muzicologului şi profesorului universitar Aurel Stroe. Mă refer la amplul studiu „Timpul nemîntuit: paradigme culturale în muzica lui Aurel Stroe”. Ruxandra Arzoiu s-a afirmat, în Istoria muzicii româneşti moderne, prin cărţile dedicate lui Mihail Andricu şi Gustav Mahler, la care se adaugă sute de emisiuni de radio, eseuri şi cronici muzicale, totodată fiind considerată unul dintre cei mai valoroşi muzicologi din generaţia medie. Despre Aurel Stroe s-au scris multe.

El rămîne unul dintre maeştrii sublimi ai generaţiei lui Tiberiu Olah şi Nicolae Labiş. Prima avangardă muzicală din România este alcătuită din trioul Zeno Vancea – Matei Socor – Constantin Silvestri. Cea de-a doua mişcare artistică eterogenă cuprinde „Constelaţia de la Mihail Andricu”, în frunte cu Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Dumitru Capoianu, Myriam Marbe, Theodor Grigoriu, Doru Popovici şi Mircea Istrate. În „Preliminarii” se reliefează următoarele considerente raportate la muzica lui Aurel Stroe: „Un salt peste timp evidenţiază, în paginile scrise în ultimul deceniu, echilibrul sintezelor, obiectivitatea unei priviri înalte, ce cuprinde spaţii diverse, depărtate, pe care încearcă să le apropie de planul concepţiei şi al percepţiei, în pofida distanţei şi a incomensurabilităţii lor, de a cărei evidenţă compozitorul se simte chiar incitat.

Alăturarea lor, contradicţia, opoziţia sînt situaţii de la care autorul porneşte, intuind paralelisme, înfruntînd necunoscutul şi, pînă la urmă, cucerind noi teritorii, ale căror dimensiuni aduc autenticul şi inefabilul. «Opera mea trebuie văzută prin prisma acestor legături – uneori penibile, alteori periculoase -, pe care am încercat a le afla (fără a face din aceasta un scop în sine), între lumi care, cîndva, au fost împreună şi între care s-au aşezat cortine de fier, s-au format prăpăstii. Marea mea satisfacţie a fost primirea Premiului Herder, în 2002, tocmai în calitate de constructor – prin muzică – al unor punţi între civilizaţii diferite» (interviu din anul 2002). În Laudatio rostit cu acel prilej de prof. dr. Reinhard Lauer se spunea: «Ceea ce realizează Aurel Stroe în muzica sa este nemaiauzit şi nemaiîntîlnit.

El doreşte o punte între diferite culturi, care să oprească aşa-zisul război între acestea, şi speră ca, prin manifestul său artistic din 1999, intitulat <Ästhetik und Grundstrukturen>, să aducă unele clarificări în domeniul culturii şi al mentalităţilor de comunicare între ele… În creaţia sa se disting două perioade: una timpurie, pînă în 1985, şi alta din ultimele două decenii, <Mannheimerzeit>, după 1985, dominată de <Morfogeneză>. Căutarea de noi sonorităţi prin combinarea instrumentelor (în <Eumenidele> – saxofoane şi 9 cîntăreţi -, în <Pastorale> – orgă şi clavecin), întoarcerea la originea matematică a muzicii, la computerizarea acordurilor, aduce inovaţii importante în arta sunetelor. Deşi muzica sa este melodioasă la suprafaţă, structura lucrărilor sale este matematică şi ontologică. Şi toate acestea i-au adus o reputaţie internaţională, care înseamnă şi inventivitatea, şi gîndirea filozofică a unui compozitor pentru Premiul Herder.

În schiţarea personalităţii artistice a lui Aurel Stroe, parcursul a mai bine de 5 decenii defineşte, dincolo de relevanţa unor repere biografice, portretul unui muzician, al unui gînditor despre muzică, de o originalitate covîrşitoare. Am ales, pentru acest capitol, mijloacele dialogului, pentru a-i conferi o derulare cît mai dinamică în dimensiunile lui istorice şi evocatoare»”.

În volumul apărut se remarcă dialogul – de un răscolitor stil muzicologic – dintre Ruxandra Arzoiu şi Aurel Stroe, iar în acest context, de o frumuseţe numerică, sînt analizate cele mai importante compoziţii ale marelui creator, culminînd cu semnificativul capitol ,,Universul lirico-dramatic”, legat de titlurile: ,,Agamemnon”, ,,Choeforele” şi ,,Eumenidele”. „Reprezentativă pentru muzica morfogenetică, al cărei promotor este Aurel Stroe, «Trilogia Cetăţii Închise» probează aplicabilitatea conceptului în sfera artei sonore, luînd naştere, totodată, o nouă categorie a artei, care propune urmărirea unui organism sonor de la geneză, prin etapele evoluţiei, către dispariţie.

Legile şi nivelurile de existenţă ale acestuia sînt generate de acumulările interioare continue, dar destructive, într-un spaţiu închis, ceea ce conduce la ruptură, la catastrofă, la schimbarea direcţiei de mers. Conţinutul şi limbajul lucrării «Orestia» relevă transformări cu modificări de sens evolutiv de la un titlu la altul, aşa cum tragedia lui Eschil a nuanţat capacităţile perceptive ale muzicianului. Deşi sînt opere de cameră, cu personaje şi instrumente puţine, pagini emblematice pentru portretul ideal al acestui gen şi, în acelaşi timp, pentru dialectica lui, ce nu permite existenţa unor şabloane, lucrările înscrise sub titlul «Trilogia Cetăţii Închise» necesită un spaţiu larg de desfăşurare scenic.

Percepţia este amplu reprezentată, recurgîndu-se, uneori, chiar pînă la 3 interpreţi şi la o gamă foarte largă de instrumente, ce acoperă o parte substanţială dintr-o scenă. Dar şi ceilalţi participanţi la actul interpretativ, fie că sînt instrumentişti, fie actori, sau cîntăreţi, necesită o mare libertate de mişcare controlată, sau aleatoare, prevăzută, sau spontană, în funcţie de intensitatea participării, de dimensiunea dramaticului, ceea ce accentuează drumul către teatrul muzical, într-o nouă şi, poate, veche interpretare şi percepţie”. Amplul volum al Ruxandrei Arzoiu – punctul culminant în Istoria muzicologiei din România Secolelor XX şi XXI – ar putea avea ca „motto” cuvintele sculptorului-poet Pavel Mercescu: „Chiar dacă viaţa este un suspin, noi să o facem cîntec”.

DORU POPOVICI

 

Volumul „Bach şi instrumentele sale“, de Francisc László

in Polemici, controverse

Studiul lui Francisc László, intitulat „Bach şi instrumentele sale“, a apărut în cadrul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, instituţie aflată, pe atunci, sub conducerea maestrului Octavian Lazăr Cosma. Iată ce a consemnat autorul referitor la această lucrare: „La 50 de ani de la producerea primului studiu născut din admiraţia mea pentru Bach, care, publicat în 1957, s-a dovedit a fi «km 0» al modestei mele cariere de muzicolog de sfîrşit de săptămînă, constat că, din instrumente de lucru fundamentale, care au format temeliile imaginii mele privind viaţa şi opera lui Bach, monografiile lui Spitta (1880) şi Schweitzer (1908) au devenit, de atunci, simple lecturi obligatorii, documente doar ale receptării moştenirii bachiene. Printre sutele de volume şi studii mai recente, pe care ar trebui să le răsfoim înainte de a ne pronunţa «ex cathedra» despre oricare aspect al acestei imense moşteniri, spre marea mea mirare, a apărut, din nou, un temerar «opus magnum», intitulat «Bach. Leben und Werk» (Reinbek bei Hamburg: Rowohlt, 2000). De aproape 800 de pagini, cartea muzicologului şi profesorului de muzicologie de la Dortmund, Martin Geck, este un bilanţ personal şi de mari dimensiuni a tot ce se ştie astăzi în materie, ca atare, un sublim asalt al imposibilului. Sînt convins că va rămîne în istoria muzicologiei şi cea mai recentă lucrare de sinteză despre Bach, subintitulată «Viaţa şi opera». O recomand tuturor colegilor aflaţi în căutarea unei lecturi fundamentale, formativă şi informativă în acelaşi timp, dedicată uriaşului de la Lipsca“.

În continuare, Francisc László notează: „Această lucrare este forma lărgită şi adusă la zi a tezei de doctorat «Studien zum Instrumentarium Johann Sebastian Bachs, mit besonderer Berücksichtigung der Kantaten» («Studii referitoare la instrumentarul lui Johann Sebastian Bach, cu privire deosebită la cantate»), susţinută de autor în 1974, la Universitatea din Tübingen. Aceeaşi «privire deosebită» caracterizează şi versiunea din 2005, în care el tratează exhaustiv muzica vocal-instrumentală a lui Bach, colateral şi pe cea de cameră, însă nu şi pe cea solistică, a instrumentelor cu claviatură. Capitolele destinate orgii şi clavecinului sînt surprinzător de concise, concentrate asupra întrebuinţării acestora în cadrul compartimentului «basso continuo». Clavicordul este trecut sub tăcere, ca şi cum nu i-ar fi fost deosebit de familiar lui Bach. Era cît pe ce să-l critic pe autor pentru această «nedreptate», dat fiind faptul că Bach, după cum se ştie, a compus sute de lucrări pentru claviaturi. Dar, mi-am dat seama că nu este vorba de o lipsă a cărţii, ci de o raţiune inatacabilă. Problema claviaturilor lui Bach este atît de complexă şi atît de cercetată de muzicologi, încît ea ar reclama o altă carte, care ar fi necesarmente mai puţin originală decît este aceasta“.

În finalul acestui excelent studiu, autorul afirmă următoarele: „Cînd eram începător în muzicologie şi jurnalistică, maeştrii mei m-au avertizat că, în percepţia cititorului, laudele excesive sînt susceptibile de părtinire şi chiar de lipsă de profesionalism. Cronica unei performanţe ştiinţifice, sau artistice este credibilă numai dacă ea conţine şi niscai obiecţiuni critice. Nu am uitat ce am învăţat, dar, precum am anticipat mai sus, în cazul de faţă nu pot să-i reproşez autorului chiar nimic. Pentru mine, această carte este perfectă, de la concepţia de bază şi redactarea ei pînă la punerea în pagină a textului şi a ilustraţiilor. Îi urez cît mai mulţi cititori şi în România şi, dacă se poate, înzestraţi cu un spirit critic mai ascuţit decît al meu“.

În semn de adînc respect pentru activitatea întreprinsă în alcătuirea volumului „Bach şi instrumentele sale“, îi dedic maestrului Francisc László poemul meu intitulat ,,Omagiu lui Johann Sebastian Bach. Eufonia aforismelor…“: ,,În Vinerea Mare,/ Înaintea Duminicii Învierii Mîntuitorului,/ Domnul nostru Isus Christos,/ Ascult, cu smerenia cu care-n copilărie/ Luam Sfînta cuminecătură,/ Sublimul oratoriu al lui Bach/ – «Patimile Domnului, după Matei» –./ Contemporanii autorului au spus că/ Autorul capodoperei a scris-o/ Stînd, cu umilinţă, în genunchi./ Emil Cioran, ascultînd şi reascultînd/ Această compoziţie, fără pereche-n/ Istoria lumii Euterpei,/ A consemnat că…/ Fără Bach, teologia ar fi lipsită/ De obiect. Facerea ar fi fictivă,/ Iar neantul – peremptoriu./ Dacă e cineva, pe lumea asta,/ Care să-i datoreze lui Bach,/ Acela e/ Dumnezeu…“.

Doru Popovici

„România Mare”, în Anul XXV

in Polemici, controverse

Tenacitate

 

În curînd, revista „România Mare” va trece pragul celui de-al 25-lea an, şi te face să te întrebi, pe bună dreptate, cine sînt cei care trudesc, săptămînă de săptămînă, pentru a o edita, de fiecare dată reuşind să încînte cititorii cu diverse articole de ordin literar, ştiinţific, istoric, politic, dar şi cu ştiri la zi. Considerîndu-mă un cititor fidel al acestei publicaţii, ancorat în realitatea cotidiană, pot menţiona că această revistă are verticalitate, ţinută literară, naţională şi ştiinţifică şi, de ce nu, enciclopedică. Truditorii ei, în frunte cu naţionalistul şi poetul Corneliu Vadim Tudor, au reuşit, în tot acest timp, să o menţină, mereu, în fruntea săptămînalelor.

Tenacitatea şi spiritul militant al multor scriitori au condus la publicarea, în revistă, a unor subiecte cu rezonanţă, ce au atras atenţia cititorilor, aceştia, la rîndul lor, devenind, alături de Tribun, militanţi, luptători activi pentru adevăr şi înlăturarea răului din societatea românească a ultimilor ani, îndeosebi a sistemului mafioto-băsist. Mărturisesc că, de cca. 5-6 ani, urmăresc două rubrici permanente, Alcibiade şi Microsioane, şi constat că este nevoie de foarte multă muncă pentru a pune la dispoziţia cititorului informaţiile cele mai reprezentative din săptămînă, simţirea literară luată din realitate şi transmisă oamenilor prin intermediul publicaţiei. Nu aş vrea să trec mai departe şi să nu apreciez, la superlativ, efortul intelectual, moral şi fizic al tenacelui Corneliu Vadim Tudor, iar simpaticului oltean şi scriitor Vasile Băran să-i urez, în continuare, putere de muncă şi sănătate, propunîndu-i o întîlnire, pentru a depăna amintiri din tinereţea noastră.

Şi, pentru că ne referim la o aniversare, în care se evidenţiază perseverenţa în a milita pentru adevăr, se fac cunoscute simţirile trecutului, aducînd în prim-plan Istoria, abordată, în scris, atît de frumos şi corect, de Manole Neagoe, domeniul muzicii şi al descrierilor unor personalităţi culturale, tratate, cu minuţiozitate, de venerabilul Doru Popovici, apoi ajungînd în sfera pamfletului politic, datorită intransigentului poet Corneliu Vadim Tudor, dar şi a editorialelor cu substanţă politică, memorialistică, militantă ş.a.m.d.

Nu putem să nu-l amintim pe prof. dr. Viorel Roman, care ne delectează cu numeroase teme europene şi religioase, sau pe prof. univ. dr. Gavrilă Sonea, care ne prezintă, cu multă exactitate, trecutul nostru politico-economic. Paul Suditu, Gheorghe Braşoveanu, George Militaru sînt, de asemenea, periodic, prezenţi în revistă, cu diferite teme despre Istorie, natură, memorii ş.a., reţinînd, cu astfel de subiecte, atenţia cititorului.

Ca un admirator entuziast al revistei, doresc să le mulţumesc, pe această cale, celor care au făcut să reziste publicaţia în această luptă unilaterală din lumea presei. Le doresc, de asemenea, tuturor corespondenţilor revistei să obţină victorii în lupta cu Mafia băsistă şi îi îndemn să nu renunţe şi să contribuie la promovarea adevărului, menţinînd, în acest fel, revista „România Mare” în topul publicaţiilor fruntaşe.

Anton Voicu

P.S.: Consider că această publicaţie ar fi şi mai interesantă dacă, în interiorul său, ar exista şi o pagină intitulată „Amintiri despre revistă”, unde cititorul să-şi poată exprima opiniile.

Omagiu dirijorului Hermann Scherchen

in Polemici, controverse

La Editura „Musica Viva” au apărut două volume excepţionale, dedicate sublimului dirijor din Europa interbelică, „filoromânul” Hermann Scherchen. Autorul amintitelor opusuri este maestrul Victor Eskenasy, despre care am aflat: „Victor Eskenasy, născut la Bucureşti, în 1950, este redactor la Radio Europa Liberă, Praga. Absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, s-a specializat în Istoria şi arheologia medievală, publicînd, în calitate de cercetător, o serie de articole, în revistele de specialitate din ţară. A studiat, concomitent, Istoria evreilor din România şi este editorul primului volum din seria «Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România» – Bucureşti, 1986, plus ediţia a 2-a, Editura Hasefer, 1995 – şi al unei «Bibliografii a evreilor din România»

– Universitatea din Tel Aviv, 1991 – în colaborare. Emigrat în Elveţia, în 1983, a fost asistent de cercetare la Universitatea din Lausanne, unde a publicat un «Catalogue des livres imprimés», din colecţia Fondation Humbert II et Marie-José de Savoie (Torino, Umberto Allemandi, 1988). Din 1987, preocupările sale s-au îndreptat, predominant, către jurnalism şi radio, fără să abandoneze cercetarea istorică. Victor Eskenasy a publicat diverse articole şi a avut numeroase contribuţii istoriografice – volumul «Moses Gaster. Memorii. Corespondenţă» (Bucureşti, Editura Hasefer, 1998) -, însă a tradus şi adnotat şi volumul de memorii al muzicologului Gottfried Wagner – «Moştenirea Wagner. O autobiografie» (Bucureşti, Editura Hasefer, 2001).

A realizat emisiuni cultural-muzicale la Radio Europa Liberă, luînd interviuri unor personalităţi, cum ar fi Sergiu Celibidache, sau Yehudi Menuhin, ulterior acestea fiind publicate, în colaborare cu casele de discuri Tahra (Paris), Edition Modern (Bucureşti) şi RFE (Praga). Maestrul a efectuat cercetări în arhivele occidentale în domeniul Istoriei muzicii, care s-au materializat în cartea «Hermann Scherchen: Vieţile unui dirijor», vol. I – «Memorii» (Ploieşti, Editura «Musica Viva», 2003) şi vol. II – «Scherchen şi România» (Ploieşti, 2005). După 1989, a publicat în presa culturală românească, în prezent colaborînd la o rubrică de informaţie muzicală în săptămînalul ieşean «Suplimentul de cultură»”.

Volumul I – „Vieţile unui dirijor. Memorii”, traducere, cuvînt înainte şi note de Victor Eskenasy – cuprinde următoarele capitole: „Cuvînt înainte la ediţia românească”, ,,Prefaţă” – de Paul Badura-Skoda, ,,Străfulgerări” – de Rolf Liebermann, ,,Cuvînt înainte la ediţia franceză”, ,,Prima mea viaţă”, ,,Evenimentele unei vieţi”, ,,Cea de-a doua viaţă”, ,,Viaţa dincolo de viaţă”, ,,Fragmente autobiografice” (Myriam Scherchen), ,,Bibliografie selectivă” şi ,,Indice de nume”. Volumul II – ,,Vieţile unui dirijor. Scherchen şi România” – cuprinde o parte din corespondenţă, cronici de concert, interviuri şi alte articole. Capitolele cărţii sînt: ,,Cuvînt înainte” – de Iancu Dumitrescu, ,,Notă asupra ediţiei, Scherchen şi România”, ,,Repertoriul concertelor date de Hermann Scherchen în România”, ,,Hermann Scherchen” (Adolf Aber), ,,Listă de abrevieri”, ,,Bibliografie selectivă”, ,,Index”. Citind şi recitind amplele volume ale maestrului Victor Eskenasy, ajungem la concluzia că aceste profunde opusuri (numără mai mult de 400 de pagini) sînt create cu un tulburător profesionalism.

Putem vorbi nu numai de un excelent muzicolog, ci şi de un remarcabil istoric. Autorul reliefează faptul că Hermann Scherchen a scris un capitol de bază în Istoria muzicii universale, alături de Wilhelm Furtwangler, Herbert von Karajan, Arturo Toscanini şi Sergiu Celibidache. Pentru lumea Euterpei, pe fond spiritual daco-roman, a făcut enorm, iar în acest climat orphic se cuvine a evidenţia tălmăcirile sale date muzicii româneşti din Secolul XX, culminînd cu dirijarea operelor lui George Enescu. În această privinţă, îl citez pe sublimul şef de orchestră: „Am înscris în programele viitoarelor mele concerte simfonice două compoziţii pentru orchestră de cameră, «Serenada» – de George Enacovici – şi «Lieduri» pentru voce şi orchestră – de Filip Lazăr.

În celelalte programe am înscris dansurile din opera «De la Mateiu cetire» – de Ion Nonna Otescu, «Acteon» – de Alfred Alessandrescu, suita simfonică «Privelişti moldoveneşti» – de Mihail Jora – şi Uvertura la «Ecuba» – de C.C. Nottara. (…) La concertul meu dirijez o «Suită» a maestrului George Enescu, o lucrare reprezentativă pentru stilul personal şi viguros al marelui compozitor, în care mă încumet să recunosc nu numai că este cel mai de seamă geniu muzical românesc, ci şi una dintre cele mai interesante personalităţi ale muzicii europene contemporane. Arta muzicală românească mă interesează în mod deosebit, deoarece ea reprezintă un domeniu puţin exploatat, fiind şi un izvor nesecat de inspiraţie. Cred că George Enescu a reuşit să dea cea mai frumoasă formă de expresie a melosului original românesc, naţionalismul său constituind un ferment căruia i se adaugă, însă, muzicalitatea lui genială şi concepţia personală viguroasă.

Operele lui George Enescu oglindesc temperamentul viu şi talentul natural al creatorului lor. Consider fericită ţara care numără, printre fiii ei, un artist de valoarea lui”. De compozitorul emblematic al ţării noastre l-a legat şi sensul aforismului „Tinereţea este o stare a spiritului”. Aşa se explică faptul că la o vîrstă înaintată a dirijat, într-un mod absolut emoţionant, compoziţii semnate de Arnold Schönberg, Alban Berg, Anton Webern, Igor Stravinski, Bela Bartok, Edgard Varčse, Iannis Xčnakis şi alţi exponenţi ai avangardei muzicale mondiale. Hermann Scherchen a conceput arta ca „un idol, o imagine făurită a perfecţiunii cosmice”. Aşa încît, prin lumea frumosului liber, el ne îndeamnă „să dăruim artei ceva din sufletul ei nemuritor”.

Doru Popovici

P.S.: Mă surprinde faptul că atît muzicienii români, cît şi cei din comunitatea evreilor din ţară nu au făcut foarte mult pentru exponenţii minunaţi intraţi în Istoria artei mondiale, aşa încît consider că e necesar să-i menţionez aici pe Hermann Scherchen, Clara Haskil, Mîndru Katz, Myriam Marbé, Anatol Vieru, Edgar Cosma, Marius Rintzler, Stan Golestan, Radu Lupu, Victor Eskenasy şi Silvia Marcovici. Şi mai ales pe unul dintre marii scriitori ai Franţei Secolului XX, Gherasim Luca. Avînd în vedere meritele sale, maestrul Victor Eskenasy trebuie să devină membru de onoare al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, alături de Roman Vlad, György Ligeti şi Iannis Xčnakis. Cine are urechi de auzit să audă!

Elena Văcărescu, exilată din ordinul Regelui Carol I

in Polemici, controverse

Elena Văcărescu s-a născut la 21 septembrie 1864, la Bucureşti, şi a fost fiica mai mare a lui Ioan Văcărescu, descendent direct al poetului Iancu Văcărescu. O parte din copilărie şi-a petrecut-o la moşia familiei din Văcăreşti, aceasta constituind perioada în care a început să fie atrasă de folclor şi de lumea satului. Studiile le-a făcut, în particular, cu profesori consacraţi, iar în 1897 a plecat, împreună cu mama ei, la Paris, unde s-a iniţiat în arta scrisului.

Elena Văcărescu a urmat cursurile Universităţii de la Sorbona, primind îndrumări de la dascăli şi poeţi francezi de prestigiu, cum ar fi Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Jose-Maria de Heredia şi alţii. A debutat, la Paris, cu un volum de poezii, „Chants d’Aurore” (,,Cîntecele zorilor”), în 1886, după o perioadă în care a frecventat mai multe saloane literare pariziene. Cartea a fost elogiată în presa vremii şi distinsă cu un premiu din partea Academiei Franceze. Din 1888, a făcut parte din suita reginei României, Carmen Sylva, Elena Văcărescu fiind o apropiată colaboratoare a suveranei. În această perioadă s-a documentat pentru viitorul volum „Rapsodia Dîmboviţei”, culegînd poezii populare din zona Capitalei. Lucrarea a apărut la Bonn, în traducerea lui Carmen Sylva, în anul 1889.

Prima domnişoară de onoare a reginei României, Elena Văcărescu, s-a logodit cu tînărul Ferdinand, nepotul regelui, prinţul moştenitor al tronului. Logodna a avut, însă, un final nefericit, stîrnind un imens scandal, prin ofensarea protipendadei autohtone, dar şi a curţilor regale europene. Relaţia celor doi a fost întreruptă din cauza intervenţiei drastice a Consiliului de Miniştri, care i-a reamintit principelui că nici un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decît cu o „egală” de origine străină. După cum se ştie, în cele din urmă, Ferdinand s-a supus regulamentului strict al Casei Regale şi s-a căsătorit, la data de 10 ianuarie 1893, cu Maria de Edinburgh, din Familia Regală a Angliei, mama viitorului Rege Carol al II-lea. Elena Văcărescu a devenit „persona non grata”, fiind nevoită, din ordinul Regelui Carol I, să plece din ţară, la început în Italia, unde a locuit în oraşe precum Veneţia şi Roma, iar mai tîrziu în alte localităţi din regiunea Toscana.

Aici l-a întîlnit pe filozoful german Friedrich Nietzsche. În 1893, Elena Văcărescu a primit învoirea de a se întoarce în ţară, însă a avut parte de o primire rece, ostilă, ceea ce a determinat-o să se stabilească la Paris, unde a cunoscut adevărata glorie literară. Volumul „Rapsodia Dîmboviţei” a fost tipărit în zeci de limbi şi premiat de Academia Franceză, care evidenţia faptul că „nu există în lume o poezie populară mai frumoasă, mai profundă şi mai emoţionantă, decît este cea de pe meleagurile româneşti”. Volumele publicate în străinătate de Elena Văcărescu s-au bucurat de un deosebit succes, criticii genului literar subliniind faptul că specificul creaţiei sale este ,,misterul sufletului românesc”.

În perioada primului război mondial, poeta a desfăşurat o bogată activitate publică, pledînd pentru realizarea idealurilor unităţii naţionale. A devenit membră a delegaţiei române la Societatea Naţiunilor de la Geneva, unde, alături de Nicolae Titulescu, s-a dovedit a fi şi o mare oratoare, popularizînd, prin cuvîntările sale, frumuseţea literaturii de pe plaiurile româneşti. Elena Văcărescu s-a remarcat şi ca translator, tălmăcind, în limba franceză, versurile lui Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Ion Minulescu, George Topîrceanu, Ion Vinea şi alţii. De asemenea, poeziile sale au fost traduse în multe limbi, printre care italiana, daneza, olandeza, chineza.

Apreciată de Victor Hugo, Hippolyte Taine, Anatole France, A. Sully Prudhomme, Elena Văcărescu a primit, în urma raportului lui Leconte de Lisle, Premiul Academiei Franceze, iar în ţară, în anul 1925, a devenit membru corespondent al Academiei Române, fiind prima femeie care a ocupat un fotoliu în acest for. În timpul celui de-al II-lea război mondial, fiind sub ocupaţie germană, poeta a părăsit Parisul şi s-a refugiat în sudul Franţei. După eliberarea acestei ţări, s-a întors la Paris, unde a fost numită, în 1945, consilier cultural al Legaţiei Române din Paris. În acelaşi timp, guvernul francez, apreciind activitatea literară şi umanitară desfăşurată de Elena Văcărescu, i-a decernat Ordinul de Cavaler al Legiunii de Onoare.

La data de 17 februarie 1947, Elena Văcărescu a murit, la vîrsta de 83 de ani, la Paris, lăsînd, prin testament, Academiei Române, o bună parte din averea Văcăreştilor. În 1959, rămăşiţele ei pămînteşti au fost aduse din Franţa şi înhumate la Cimitirul Bellu, alături de cele ale iluştrilor săi strămoşi.

Gheorghe Braşoveanu

Preotul Marin Velea a pus pe muzică poemele creştine ale lui Corneliu Vadim Tudor

in Polemici, controverse

Multilateralul creator Marin Velea s-a afirmat, cu precădere, prin analizele sale profunde asupra muzicii corale bisericeşti din România. Acest slujitor al artei sonore de cult a pornit de la muzica byzantină, pe care a considerat-o o expresivă îmbinare între melosul arhaic şi psalmodia ebraică, generînd o muzicologie de o grandoare austeră. „Evoluţia muzicii byzantine şi a mişcării corale religioase din România“, una dintre realizările sale, este un amplu studiu, a cărui prefaţă am avut onoarea de a o semna. Redau, în continuare, cîteva fragmente: „Lucrarea de faţă evidenţiază eforturile Bisericii Ortodoxe Române şi, în special, ale factorilor ei decizionali, pentru stimularea, crearea şi conservarea acestor valori muzicale, care, pentru generaţiile tinere, pot constitui adevărate şcoli de cultivare a sentimentelor religioase, ce trebuie să domine în viaţa de zi cu zi. Muzica religioasă, sub cele două forme ale sale de manifestare – monodică şi corală -, este un patrimoniu spiritual, care aparţine întregii lumi cereşti, şi, ca atare, trebuie păstrată cu sfinţenie şi transmisă generaţiilor viitoare. Tinerii teologi, al căror scop este cunoaşterea în detaliu a învăţăturii Bisericii Ortodoxe, întemeiată pe Evanghelia lui Christos, vor găsi în lucrarea de faţă suficiente dovezi de păstrare nealterată a muzicii religioase”.

Iată cuprinsul noului volum semnat de Marin Velea: ,,Cuvînt înainte; Privire generală; Sistemul muzical al celor trei muzicieni în Ţările Române; Şcolile de muzică bisericească psaltică în Ţările Române; Istoria corurilor bisericeşti din România; Compozitori români de muzică corală psaltică; Dimitrie Cunţan şi cîntarea bisericească din Ardeal; Influenţele din cîntarea Bisericii din Ardeal şi Banat: sîrbească, byzantină şi populară; Compozitori români de muzică corală religioasă; Concluzii; Bibliografie”.

Acest volum evidenţiază multiplele cunoştinţe ale autorului despre teoria şi tehnica de compoziţie ale celor mai reprezentativi creatori, în frunte cu Dumitru Georgescu-Kiriac, Gheorghe Cucu, Ioan D. Chirescu, Nicolae Lungu, Ion Popescu-Pasărea şi, nu în ultimul rînd, Paul Constantinescu, fostul meu profesor de armonie la Conservatorul de Muzică «Ciprian Porumbescu», din Bucureşti. Ţin să precizez că această prefaţă a apărut, pentru prima dată, în revista „România Mare“, în nr. 1.225, de vineri, 31 ianuarie 2014.

Volumele lui Marin Velea închinate corurilor „a cappella“ au apărut la Editura Daim, reliefînd un real talent de creator, care şi-a ales, ca punct de plecare, compoziţiile lui Ciprian Porumbescu, Dumitru Georgescu-Kiriac, Ioan D. Chirescu, Gheorghe Cucu şi Nicolae Lungu, avînd ca „motto“ celebrul aforism al Sfîntului Apostol Pavel: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”.

Lucrarea „Evoluţia muzicii byzantine şi a mişcării corale religioase din România“, apărută, în excelente condiţii grafice, la Editura Daim, cuprinde secţiunile: ,,Colinde populare şi religioase”, ,,Cîntece populare” şi ,,Cîntece religioase”. În continuare, menţionez cîteva titluri, cu o puternică forţă emoţională: „Poem de Crăciun – Cor mixt. Versuri: Corneliu Vadim Tudor; Muzică: Pr. Marin Velea; Doamne, mi-e aşa de bine! – Cor mixt. Versuri: Corneliu Vadim Tudor, Muzică: Pr. Marin Velea; Doamne, cît eşti de frumos! – Cor mixt. Versuri: Corneliu Vadim Tudor, Muzică: Pr. Marin Velea; Înapoi la Christos – Cor mixt. Versuri: Corneliu Vadim Tudor, Muzică: Pr. Marin Velea“.

La fel ca mine, Marin Velea s-a inspirat din versurile distinsului scriitor, Tribunul nostru, Corneliu Vadim Tudor şi a creat o muzică de o nobilă expresivitate, vibrînd în consonanţă cu opusurile mele ,,Cantata byzantină” şi ,,Dumnezeu şi Bach”, tălmăcite, la un înalt nivel artistic, de regretata soprană şi scriitoare Mirela Zafiri. În acest climat, de o eufonie christică, ancorată, puternic, în Ortodoxismul românesc, Marin Velea, Corneliu Vadim Tudor şi subsemnatul am pus în operă sensul cuvintelor lui Dan Botta: „Arta produce, o ştim cu toţii, icoane, cópii ale perfecţiunii divine, simulacre ale armoniei, sau, în ultimă analiză, idoli. Practica artei, respectiv meseria artistului, este, în strictul ei înţeles, o idolatrie. Artist este acela care încearcă să constituie o lume a spaţiului pur – sculptură, pictură, poezie –, sau o lume a devenirii pure – dans, muzică, poezie –, analoagă aceleia a fizicii gnomice, sau a metafizicii cosmice. Opera de artă este ceea ce este şi armonia lumii, sau sufletul lumii, adică o admirabilă compunere, o îmbinare extraordinară de forme şi raporturi, de numere şi legi. În cartea lui despre arta poetului, Aristotel spune, limpede – şi spusele lui pun în lumină concepţia despre artă a întregii lumi antice -, că principiile artei sînt ritmul, proporţia, limitele. Acestea sînt şi datele Universului, legile armoniei fizice. Din studiul orbitelor, din contemplaţia cerului nocturn, astronomii n-ar putea extrage alte principii decît pe acelea care domnesc, pe acelea care ordonă lucrurile artei. Arta este, după cum am spus, un idol, o imagine făurită a perfecţiunii cosmice“.

Doru Popovici, imnograf neobyzantin

Gherla

in Polemici, controverse

În 1958, eram în celula 87, din cea mai sinistră puşcărie din România. De acolo, am vorbit morse, 3 zile, cu Greti, al cărei nume l-am aflat după Revoluţie, cînd am fost, în 1991, în delegaţie, la Judeţeana PNŢ Arad. În anul 1957, am ajuns, de la Zarca Aiud, în celula 87. Puşcăria de la Aiud nu m-a strivit psihic, cu toată faima ei terifiantă. În celula alăturată, numărul 88, era un individ cu care fusesem la minele de plumb. Era din Giurgiu. În viaţa mea nu am întîlnit un om mai gol, care nu avea absolut nimic sfînt în el. Culmea, în această celulă, nici alţii nu erau mai grozavi. Întîmplător, în celula 87 se aflau oameni disciplinaţi, cu mulţi ani de puşcărie în spate.

Preocuparea mea zilnică, atît cît îmi permitea foamea, era învăţătura. Tot timpul mă aflam acolo unde un pasionat de astronomie ţinea vreun discurs. Dacă în alt colţ vorbea cineva despre literatură, ori despre arta războiului, mă înscriam, şi eu, la cuvînt. În orele libere, scriind pe o plăcuţă de săpun, întărită cu o pînză, mă ocupam de matematică, învăţînd de la avansaţi şi iniţiindu-i pe alţii. Eram apreciat pentru cunoştinţele mele la această materie. Tocmai asta îmi dorisem, să fiu profesor. Erau şi tineri care nu aveau răbdare şi se zgîiau prin porţiunea dintre oblon şi zid. Oblonul era puţin desfăcut, ca să pătrundă aer.

Nu-mi plăcea să mă uit pe fereastră. Thomas D’Aquino (1225-1274) a dat dispoziţie să se picteze un şarpe pe geamul chiliei sale. Întrebat despre această ciudăţenie, el a afirmat: ,,Ca să nu mă uit afară, natura este ispititoare!”. Îmi vedeam, în continuare, de învăţătură, sufeream că mă prinsese urgia comunistă fără studii complete. Se mai confecţionau piese de şah, ori de table, nu mi-am petrecut timpul stînd degeaba, mi se părea că ar fi păcat. Ne chinuia, în fiecare clipă, foamea, eram trişti şi nimeni nu rîdea. Băieţii care se uitau pe fereastră începuseră să descifreze limbajul morse, transmis de Greti, cu colţul perdelei: sus – linia, şi jos – punctul, sau viceversa, comunicînd cu celula 88. O iniţiase tocmai cel mai ticălos dintre cei de acolo. Meritul principal a fost, însă, al dînsei, pentru că nu era foarte simplu să-l înţelegi. Sau poate o trăgea destinul să ajungă deţinut politic! Se transmitea, prin morse, şi în celula noastră, la o distanţă de 200 m, ceea ce au aflat.

În ianuarie 1958, am aflat că a murit Petru Groza, zis ,,Bumbac”, prim-ministru la data de 6 martie 1945, cînd a fost impus la cîrma Ţării, la ordinul brutal al Moscovei. Acesta fusese mesajul lui, că aduce bumbac, materie primă preţioasă pentru populaţia ţării, care, în timpul iernii, se ocupa cu ţesutul, şi nu căsca gura la tembelizor, pentru că încă nu apăruse la noi. De-abia la 1 ianuarie 1957 a fost instalată reţeaua pentru televiziune. Însă, acest om a adus groaza în ţară: naţionalizarea, colectivizarea şi sovromurile (societăţi sovieto-române de jaf).

Nu era importantă moartea uzurpatorului. Nu ne ţinea nici de foame, nici de frig. Ceea ce aşteptam noi, atunci, s-a împlinit abia în 1989, la Malta, cînd Mihail Gorbaciov, preşedintele U.R.S.S.-ului, a decis, împreună cu Bush-senior, preşedintele SUA, să desfiinţeze aberaţia Secolului XX, comunismul. Cine ne-ar fi putut spune, atunci, că mai avem de aşteptat 30 de ani?!

După observaţiile băieţilor, dînsa era elevă, avea doar 17 ani. Cînd pleca la şcoală, învîrtea geanta, în semn de salut, cînd venea acasă, la fel. Deşi apreciam simpatia ei faţă de lumea noastră chinuită, totuşi, fiecare ne gîndeam, cu emoţie, că ar putea observa soldaţii din prepeleac, sau, şi mai urît, ar putea fi denunţată! Spre ruşinea noastră, aveam şi asemenea gunoaie printre noi, care comiteau astfel de lucruri. Nu toţi din puşcărie aveau mustrări de conştiinţă, erau şi oameni care ajunseseră aici dintr-o întîmplare, astfel că ei nu aveau nici o responsabilitate morală. Chiar aşa s-a şi întîmplat, o canalie a pîrît, după care individul a fost mutat în altă celulă, de unde nu mai avea vizibilitate la ceea ce se întîmplă în jur.

Şi, exact ce poate fi mai mîrşav, s-a substituit în nemernic. Greti nu avea cum să-şi dea seama că vorbeşte cu o lepră. Astfel, nemernicul a intrat în panică, şi, pentru că mă cunoştea pe mine, m-a sunat morse pe ţeava caloriferului care nu a fost niciodată cald, rugîndu-mă să-i transmit fetei ce s-a întîmplat. Eu nu puteam vorbi de capul meu, că nu eram în junglă, printre fiare sălbatice. Dacă se descoperea că am vorbit morse cu dînsa, ceva ciomege se luau la întrecere şi pe spinarea colegilor de suferinţă. Aşa s-a întîmplat la Cavnic, în vara lui 1953, cînd au evadat 14 deţinuţi. Organizatorul acestei acţiuni era un băiat isteţ, simpatic, care a reuşit să convingă 13 oameni să evadeze. Dar ştiţi care a fost prăbuşirea lui?!

După arestare, a ajuns cel mai abject informator, post-evadare. Acesta mi-a propus, şi mie, să fug din închisoare, eu fiind sceptic la această idee, totuşi am acceptat. Evadarea ne-a costat 1 an şi jumătate de ciomege. Ne-a salvat o conferinţă de la Geneva, altfel nu se mai opreau pedepsele din partea gardienilor, care erau racolaţi din pleava satelor şi pegra oraşelor. De aceea, ca să vorbesc cu Greti, trebuia să obţin acordul camarazilor. Mai întîi, am intrat pe fir cu prietenul Ghiţă, un domn prin educaţie şi comportament.

La rîndul său, el a vorbit cu alţii, în cele din urmă primind acceptul, însă foarte greu. Partea cea mai grea a fost să o determin pe dînsa să mă înregistreze, fiindcă se uita tot la celula 88. Cred că au trecut vreo două săptămîni. Într-un final, a admis să mă urmărească, atent, timp de 3 zile, cu întreruperi, atunci cînd se ducea la şcoală. După 3 zile, am încetat să ne mai supraveghem. Timp de o lună nu a mai transmis nimic, a înţeles că ticălosul acela a fost mutat şi că riscul este prea mare.

Dar, cu tot avertismentul, nu s-a putut abţine, după vreo lună începînd, din nou, să trimită mesaje. De data aceasta nu mai puteam interveni. În perioada 1958-1960, am fost mutat la Gherla, o secţie cu regim riguros, în celula 131. De aici, am fost transferat la Periprava, pe Braţul Chilia, unde am stat alţi 4 ani. L-am regăsit pe prietenul din celula 87, care m-a informat că tînăra care comunica prin semnale morse a fost arestată, iar un tînăr evreu, din celula 87, a fost bătut cu sălbăticie (ştiau ei că evreii cedează la bătaie), pentru a spune cine a vorbit.

Însă băiatul a rezistat. Ce poate fi mai năpraznic? Poate doar căderea turnurilor gemene de la World Trade Center, New York, din 11 septembrie 2001, un alt episod care m-a afectat. Cred că multă lume s-a gîndit la riscurile pe care şi le-a asumat eleva, la durerea părinţilor acesteia, de a le fi răpită fiica şi reţinută 4 ani în închisoare.

Din această poveste trebuie reţinut esenţialul: nu am făcut semne din celula 87, nu i-am pus elevei nici o întrebare şi nici nu i-am răspuns la întrebări. După mai mulţi ani, prin 1968, m-am întîlnit, absolut întîmplător, în dreptul Bisericii Domniţa Bălaşa, cu bărbatul care a implicat-o pe Greti în această poveste. M-a invitat la o bere, nu eram amator, dar am mers, fiind destul de plictisit. Şi nu am greşit ducîndu-mă. Individul mi-a povestit că, după eliberarea sa din puşcărie, a fost trimis acasă, în regim de domiciliu obligatoriu.

A întîlnit o femeie, au avut împreună o fetiţă, pe care a părăsit-o, ulterior, fiind obligat să plătească pensie alimentară. El a devenit fotograf liber profesionist. Mi-a confirmat – dacă mai era nevoie – că nu făcea cinste speciei umane; pentru mine, care iubesc copiii foarte mult, acest fapt m-a scîrbit total. Grigore Moisil zicea că numai proştii au certitudini! Au trecut anii şi, tot întîmplător, am aflat că 1-a răpus cancerul. Avea 50 de ani. Fusese un infractor permanent, pus numai pe fapte rele. La puşcărie, în concepţia mea, cînd apărea un asemenea personaj, el reprezenta „bomboana de pe colivă”, o sintagmă care îmi place foarte mult. Cînd am fost încarcerat, am rezistat la suferinţă, dar dacă aş fi ajuns în anchetă, nu pot spune că aş fi fost în stare de acelaşi lucru. La schingiuiri nu a rezistat nici mareşalul Lavrenti Pavlovici Beria, şeful represiunii din U.R.S.S. – 1930-1950. S-a scris despre el că a fost spion britanic.

Am ţinut să fac această precizare ca să nu rămîneţi cu impresia că eram eu vreun zmeu, aşa cum le plăcea colegilor de la Cavnic să îmi spună. Tocmai pentru că nu mă surpam de şale, sfidam temnicerii, nu-i gratulam, aveam sentimentul că sînt un cetăţean onest. Anii au trecut, a venit şi 1989, iar ,,Cel mai iubit fiu” a fost împuşcat! Lumea era – aşa mi se părea atunci – ignorantă. Din păcate, alegerile de la 20 mai 1990, 26 noiembrie 2000 şi 30 noiembrie 2008 mi-au confirmat faptul că încă nu ne-am desprins de comunism. M-am înscris în PNŢ, în sectorul Relaţii cu publicul, fiindcă nu aveam studii superioare. Aveau ăştia care au adus P.N.Ţ.-ul la 1% în decembrie 2000! Cînd m-am dus, într-o delegaţie, la Judeţeana PNŢ Arad, în primăvara lui 1991, m-am întîlnit cu Ghiţă. Plecase, de mai mulţi ani, în Germania, iar atunci era în concediu la Arad. S-a bucurat, şi el, pentru că ne revedeam după 30 de ani! Asta nu a mai fost o întîmplare, a fost voinţa lui Dumnezeu. Mi-a spus că, locuind în Germania, a aflat noutăţi despre eleva cu care am vorbit în limbaj morse, în 1958, şi s-a dus în vizită la dînsa.

I-a spus tinerei femei că a fost martor, împreună cu un alt coleg de suferinţă, Waldman, din celula 87, iar dînsa a vorbit cu Baurceanu. Era cu mult timp înainte de căderea ,,Celui mai procesat prin plumbuire de fostele lui slugi”. Mi-am manifestat dorinţa să primesc o vedere – cu ştampila poştei -, în care dînsa să confirme că îşi aduce aminte că a comunicat cu celula 87 şi că, recent, a aflat că numele celui cu care vorbea este Baurceanu. Să vorbeşti morse la 200 m… Ce de întîmplări! În anul 2000, dînsa a fost la Cluj şi 1-a vizitat pe un coleg de-al nostru, căruia i-a lăsat cartea sa de vizită. Locuieşte lîngă München. I-am scris, dar nu mi-a răspuns. Tocmai cînd am renunţat să-i mai solicit o mărturie scrisă, ,,cu ştampila poştei germane”, am primit telefon de la dînsa, exact după 45 de ani! Ne auzeam, în sfîrşit, la telefon! Convorbirea a fost una plăcută, pentru că eu nu am adus în discuţie date care să-i pună în primejdie libertatea. Mi-a spus că îşi aminteşte tot ce i-am transmis, prin morse, atunci, în 1958. Şi-a exprimat dorinţa că ar vrea să vină la Bucureşti, să povestim mai pe larg.

Ion Baurceanu

P.S. 1: Am primit o vedere datată 3 ianuarie 2004, în care ea confirmă că a vorbit morse la 200 m distanţă cu Baurceanu, din celula 87.

P.S. 2: Andrei Pleşu, către ambasadorul lui Emil Constantinescu (,,Ne-a învins Securitatea”) în SUA (1997-2000), Mircea Geoană, fiul unui general de Securitate: „Domnule ambasador, dumneata ai o problemă gravă: pari inteligent”.

Ioan D. Chirescu, despre volumul „Muzica corală românească”, de Doru Popovici

in Polemici, controverse

Artistul poporului Ioan D. Chirescu a avut o tulburătoare apreciere pentru Doru Popovici, cu care a colaborat, decenii la rînd, în Comisia Corală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, admirîndu-i compoziţiile, mai ales pe cele care fac obiectul comisiei, dar şi opusurile închinate creatorilor noştri de coruri „a cappella”. În acest climat, în care melodia, cantabilă, triumfă, Ioan D. Chirescu a elaborat un impresionant studiu, din care cităm următorul fragment: ,,Muzica românească pentru cor este o amplă lucrare, în care autorul, Doru Popovici, încearcă, şi reuşeşte, să trateze, pe larg, din punct de vedere istoric, dezvoltarea creaţiei corale în patria noastră. Analizînd peste 1.000 de piese corale reprezentative ale compozitorilor noştri clasici şi contemporani, autorul ne prezintă, totodată, importante date despre formaţiile corale din trecut şi din zilele noastre, adăugînd consideraţii generale despre cîntecul de massă, miniatura corală, poemul coral, madrigalul, precum şi despre cîntarea corală bisericească la români. În încheiere, insistă asupra locului şi rolului pe care-l ocupă acest gen de muzică pe plan universal. În această lucrare de amploare, care nu iese din pana unui istoric propriu-zis, ci mai degrabă a unui muzician preocupat de analiza faptului în sine, problemele sînt strîns legate de dezvoltarea vieţii şi a creaţiei muzicale în ţara noastră. Doru Popovici îşi întemeiază aproape toată cercetarea pe analiza amănunţită a creaţiilor respective şi ajunge la unele concluzii, care l-ar putea surprinde chiar şi pe cititor. Este caracteristic felul de gîndire al lui Doru Popovici, de a folosi analogia şi de a exploata juxtapuneri, care aparţin celor mai diverse stiluri. În lucrare, dînsul se bazează pe teza muzicii naţionale, pe antiteza muzicii apusene culte şi pe sinteza muzicii româneşti culte. Doru Popovici reia, cu sensuri noi, ceea ce muzicologul Zeno Octavian Vancea afirma, în articolul său din «Contemporanul», «Tradiţie şi inovaţie» – 1964: «Nici o naţiune nu-şi poate revendica meritul de a fi creat, sau dezvoltat, de una singură, mijloacele de exprimare muzicală. Cultura muzicală a continentului nostru este rezultatul unui lung proces de influenţare reciprocă, dar trebuie adăugat că aceasta nu înseamnă şi nivelare. Creaţia muzicală a diferitelor naţiuni şi-a păstrat, în ciuda influenţelor reciproce, nota ei caracteristică, chiar în cazul în care sistemul, procedeele şi tehnica muzicală erau identice». Meritul lui Doru Popovici constă în faptul că a reliefat originalitatea acelor compozitori care pornesc de la cîntecul popular, transfigurat şi trecut prin filiera sensibilităţii proprii, ori prezentat drept citat, scoţînd în evidenţă inovaţiile, pe plan mondial, ale lui George Enescu, D.G. Kiriac, Dimitrie Cuclin, Mihail Jora, precum şi ale celorlalţi înzestraţi cu talent. Militează, categoric, împotriva oricărei tratări primitive, lipsită de măiestrie, a cîntecului popular, ceea ce nu înseamnă că exclude simplitatea şi caracterul larg accesibil al lucrărilor cu adevărat populare, dar realizate cu un meşteşug evoluat. Este de remarcat medalionul închinat lui Gavriil Musicescu, prezentat drept un autentic creator ce prelucrează, cu o mare forţă de expresie, cîntecul popular, respectîndu-i aspectele modale şi ritmice. În aceeaşi notă sînt prezentaţi şi Ciprian Porumbescu, Ion Vidu, Eusebie Mandicevschi, Iacob Mureşianu, Gheorghe Dima, dar, mai ales, D.G. Kiriac, a cărui creaţie, deosebit de originală, este considerată un punct culminant, unde atît creaţia religioasă, cît şi cea profană prezintă un tot unitar, plecînd de la cîntecul poporului nostru. Pe bună dreptate, afirmă autorul: «După cum nu se poate face o separaţie între diferitele perioade creatoare ale lui George Enescu, tot aşa nu văd de ce s-ar produce o ruptură între cele două aspecte ale creaţiei lui D.G. Kiriac. Sensibilitatea sa puternică a dat naştere unei opere unitare şi senine ca şi scoarţele româneşti». De altfel, acest mare creator, care «a făcut tot din drag pentru poporul la care a ţinut», pornise de la ideea conform căreia, «dacă covoarele ţărăneşti au ajuns la mare preţ, de ce să nu ajungă şi cîntecele poporului?».

Un capitol atrăgător este acela închinat lui Gheorghe Cucu, în care se observă tendinţa lui de a introduce, în lucrările corale, formele muzicii instrumentale, cum ar fi: rondo, sonată, temă cu variaţiuni ş.a.m.d.

Însemnările despre stilul coral enescian constituie o contribuţie originală în acest domeniu, prea puţin cercetat de către muzicologii noştri. S-au făcut analize amănunţite şi asupra compozitorilor Dimitrie Cuclin, Mihail Jora, Marţian Negrea, Sabin V. Drăgoi şi a celor din generaţia următoare: Sigismund Toduţă, Zeno Vancea, Paul Constantinescu, Tudor Ciortea, Gheorghe Dumitrescu, Alfred Mendelsohn, Roman Vlad, şi alţii care s-au ocupat de creaţia corală.

Muzicologul manifestă o atitudine pozitivă în legătură cu unele influenţe ale muzicii moderne apusene, ce îşi găsesc justificarea în afinitatea pe care compozitorii tineri o manifestă faţă de tehnicile mai noi. Oricît de curioasă ar părea această orientare, ea trebuie privită ca un fapt real, ca şi celelalte arte. De altfel, libertatea în artă constituie una din condiţiile fundamentale ale dezvoltării ei. Se impune să se dezbată, tot mai pe larg, pe plan estetic, contradicţiile ce se ivesc, nu o dată, între tradiţie şi inovaţie, dar şi în domeniul muzicii corale.

Lucrarea lui Doru Popovici se înscrie printre cele mai valoroase apărute pe tărîmul muzicologiei româneşti, în ultima vreme. Ea ne poate servi pentru documentarea în creaţia corală. O istorie a muzicii româneşti nu se poate întocmi fără a poseda, în prealabil, un număr apreciabil de studii asupra tuturor genurilor muzicale. Pentru a înlesni calea, urmează ca specialiştii noştri în muzică să ne ofere studii noi, bine documentate. În încheiere, reliefăm faptul că Doru Popovici a scris această carte ţinînd seama, în cercetările sale, de sensul minunatelor cuvinte ale lui Ovid Densuşianu: «Tradiţia bine înţeleasă e ca o coloană de marmură rămasă de la un templu vechi, pentru a înălţa un templu nou»”.

Corneliu GârliŞteanu

P.S.: Doru Popovici este şi autorul unui cor „a cappella”, ce tălmăceşte, expresiv, următorul vers: „Nu numai codrul, ci şi corul este frate cu românul”.

Acum 27 de ani – iunie 1987 – Vadim a adresat un Memoriu de Protest împotriva demolării Bisericii Sf. Vineri

in Polemici, controverse

Document reprodus din Dosarul de Urmărire Informativă întocmit de Securitate pe numele tînărului scriitor

13.06.1987         STRICT SECRET
Ex. unic
UM 0610/151    CNSAS – vol. 1
Fila 240

UM 0639/II         BUCUREŞTI
IEŞIRE
Nr. D/00/325895
Data: 13.06.1987
Post: 27/20 10/4 file
Redat din limba rom.
Telegramă telex expediată la 13.06.1987

Către Ilie Ceauşescu

,,T“ a pregătit un telex pentru tov. general-locotenent doctor Ilie Ceauşescu – adjunct al ministrului Apărării Naţionale.
,,Stimate tov. general, ne adresăm dumneavoastră ca şef de şcoală istorică, militar de carieră şi purtător al unui nume scump: salvaţi ctitoria lui Matei Basarab, Biserica Sfînta Vineri din Bucureşti! Acest monument istoric şi arhitectonic, care figurează la loc de cinste în patrimoniul naţional, trebuie apărat de furia distructivă a unor funcţionari ai Municipalităţii, furie sub care se ascunde o intenţie de diversiune cu adresă clară. Ştim că aţi contribuit într-o măsură hotărîtoare la salvarea unui alt monument al Evului Mediu românesc, Mînăstirea lui Mihai Vodă Viteazul. Ştim, totodată, că nu intră în atribuţiunile dumneavoastră directe asemenea preocupări.
Dar mai ştim că glorioasele înfăptuiri ale regimului nostru, minunatele realizări care prind viaţă în Capitala Patriei, nu pot, nu au voie să fie folosite pentru scopuri subversive odioase. Putem asista nepăsători la ruinarea podoabelor unui trecut eroic?
În măsura în care acest lăcaş de frumoase aduceri aminte nu poate fi conservat la locul său, pledaţi măcar pentru translarea lui – militarii ţării au făcut atîtea lucruri remarcabile, mai pot pune umărul şi aici. Vă informăm, de asemenea, că în vecinătatea monumentului românesc se află nu mai puţin de trei sinagogi, care rămîn în picioare şi nu se atinge nimeni de ele.

E foarte bine că sînt conservate, dar de ce să fie sacrificat un monument românesc cu mult mai vechi şi mai important pentru fiinţa naţională? Are nevoie ţara de aşa ceva în acest moment? Nu ne-am face, oare, de rîsul lumii? Merită iubitul nostru preşedinte să-i fie atribuite asemenea acte, de care sîntem convinşi că nici nu a fost informat? Este cu atît mai regretabil că un monument de valoarea Mînăstirii Văcăreşti a fost distrus – sacrilegiu care va rămîne pe vecie asupra conştiinţei generaţiei noastre. Asemenea practici nu trebuie perpetuate. Iertaţi-ne pentru acest semnal de alarmă, dar la aşa ceva conştiinţa noastră ne dictează a spune răspicat: DESTUL!“.
Pe acest telex, ,,T“ vrea să strîngă semnături, şi pentru aceasta a telefonat şi le-a citit lui Dan Zamfirescu, Ion Lăncrănjan, Paul Anghel, Eugen Barbu – la Poiana Ţapului. Aceştia şi-au dat semnătura fără rezerve şi i-au transmis felicitări pentru iniţiativă.
La ora 10:53 ,,T“ transmite telegrama tov. gen. locotenent doctor Ilie Ceauşescu – adjunct al ministrului Apărării Naţionale. Semnează: Eugen Barbu, Paul Anghel, Sabin Bălaşa, Ion Lăncrănjan, Fănuş Neagu, Doru Popovici, Mihai Pelin, Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu şi ,,T“ (Corneliu Vadim Tudor).

Eufonii ebraice

in Polemici, controverse

Din nefericire, muzicienii evrei din România nu s-au prea grăbit să scrie cărţi şi studii de muzicologie – a nu se confunda muzicologia cu gazetăria muzicală! – închinate compozitorilor, muzicologilor, profesorilor şi interpreţilor de origine evreiască, născuţi, crescuţi, susţinuţi şi afirmaţi pe străvechiul pămînt daco-roman. Se poate spune că nici comunitatea evreiască nu a făcut eforturi serioase în această privinţă.

Doar academicianul Nicolae Cajal s-a remarcat, ca o figură proeminentă, în acest climat al eufoniilor româno-evreieşti. Tot slujitorii români ai lumii Euterpei au fost aceia care ne-au lăsat opusuri remarcabile, dedicate contribuţiilor foarte importante, ale unor personalităţi ce au omagiat străvechea spiritualitate românească şi, în egală măsură, valorile culturii născute în ţara lui David şi a lui Solomon, locul unde s-au pus bazele Bibliei, operă solară, fără de care creştinismul nu poate fi conceput! În această ambianţă – aş spune, plumburie, ca un cer bacovian – ar fi bine ca unele figuri de seamă ale etniei evreieşti să mediteze adînc şi să-şi pună multe, foarte multe întrebări…

Poate că Elie Wiesel – cel ce a afirmat că ,,România a ucis, a ucis, a ucis!“, acuzîndu-i, în pofida evidenţelor istorice, pe români ca fiind vinovaţi de atrocităţile săvîrşite împotriva evreilor din Ardealul de Nord – ar trebui, şi el, să vorbească, „sine ira et studio“, despre istorie şi, mai ales, despre cultură, pornind de la documente, iar nu de la resentimente! În ceea ce mă priveşte, în studiile şi cărţile mele – distinse cu prestigioase premii – am pus adeseori în lumină arta interpretativă şi capacitatea creatoare a neotrubadurilor care au continuat – cu originalitate – operele lui Mendelsohn, Mahler sau Schönberg.

Cu atît mai mult, consider că trebuie salutată apariţia excelentului album discografic al valoroasei Orchestre de cameră „Philarmonia“, condusă de maestrul Nicolae Iliescu, în cuprinsul căruia figurează creaţii de Anatol Vieru, Stan Golestan şi Marcel Mihalovici. ,,Suita în stil vechi“, de Anatol Vieru, este o piesă de tip baroc, scrisă de autor în tinereţe, în care se reliefează talentul muzical deosebit şi o apreciabilă ştiinţă componistică. Anatol Vieru rămîne unul dintre cei mai mari compozitori din România, el făcînd parte din generaţia unor prestigioşi creatori, precum Nichita Stănescu şi Tiberiu Olah.

Dacă în anii ‘50 a fost un adept al politicii de stînga – a compus chiar un imn, dedicat lui Stalin! – după revenirea de la studii, din fosta Uniune Sovietică, Anatol Vieru s-a arătat un dur adversar al marxismului şi, conturîndu-şi o nouă estetică, a reuşit să dea naştere unor adevărate capodopere. În acelaşi CD apare piesa ,,Cvartet în memoria lui Paul Dukas“, o foarte inspirată lucrare aparţinînd lui Stan Golestan. Creaţia muzicală, de esenţă neoromantică, a acestui admirabil evreu ,,filo-român“ (fost critic muzical la ziarul „Le Figaro“, din Paris) are la bază folclorul românesc. Marcel Mihalovici – compozitor apreciat de George Enescu şi Constantin Brâncuşi – este prezent, în albumul discografic menţionat, cu lucrarea „Esercizio per archi“.

La fel ca în alte opusuri ale sale, acest alt mare evreu „filo-român“ ni se înfăţişează ca un maestru al neo-barocului sonor, inspirat de melosul nostru ţărănesc, dar şi de estetica grupului ,,Celor 6“ din Paris, dominată de Arthur Honegger. Orchestra „Philarmonia“, dirijată de Nicolae Iliescu, a interpretat cu forţă emoţională aceste realizări incontestabile ale celor 3 autentici artişti, parcă spre a întări sensul aforismului lui Lucian Blaga: „În faţa frumuseţii ai sentimentul că-ţi rişti viaţa, dar într-un fel agreabil“. Cîtă dreptate a avut Şalom Alehem, cînd a spus: „Cel care distinge om de om, acela nu e om“!

DORU POPOVICI

Anul 1979

in Polemici, controverse

Iată o întîmplare care poate fi utilă celor care vor să ştie adevărul. Lucram într-un atelier mic, de vreo 6 metri pătraţi, cu un neamţ, fiu de patron. Eram, ca să spun aşa, privilegiaţi. Lucrările noastre erau unele de fineţe, la partea mecanică a aparatelor electrotehnice care se executau la Radio Progres. Comenzi de mică serie. El, neamţu’, era mare bibliofil, avea, acasă, o bibliotecă vastă, cu cărţi rare, multe dintre ele, interzise de cenzura comunistă. Avînd această pasiune, aducea de la biblioteca centrală a Cooperaţiei Meşteşugăreşti cărţi pentru salariaţi. Din timp în timp, le schimba. Eu împrumutam cărţi de la el, mai ales pentru fiul meu, dar şi pentru mine.

În atelier, discutam împreună şi despre politica neamului, dar fără ură şi fără părtinire. Căutam, şi noi, să aflăm adevărul. Nu, nu prezentam nici un pericol pentru orînduirea comunistă, adusă la noi de Moscova şi măturată, la 22 decembrie 1989, tot de Moscova. Că nu băteam toba, să audă şi alţii. Nici nu visam atunci – era prin 1979 – că, 10 ani mai tîrziu, i se va cînta prohodul. Oamenii devotaţi regimului păreau al dracului de înfipţi, ai fi crezut că sînt de neînvins. Noi, care mai citiserăm în viaţa noastră, eram convinşi că sistemul „ilegal şi criminal“ e putred şi că se va prăbuşi. Dar nu credeam că vom apuca vreodată să vedem cum l-au plumbuit pe Ceauşescu, la 25 decembrie 1989.

În discuţiile noastre încăpeau de toate. Neamţul nu avea copii şi era încîntat cînd îi povesteam că fiul meu are rezultate excelente la învăţătură: Premiul I la Olimpiada de fizică şi premiul I la Olimpiada de matematică, pe Capitală. Nu mai ştiu cum veni vorba de ceasuri. Probabil, voiam să cumpăr unul pentru băiatul meu. În 1991 ne-am întîlnit toţi trei, iar neamţul era extrem de bucuros că îl vedea pe fiul meu, acum, ajuns inginer electronist, şi care tocmai se pregătea să emigreze în SUA. Atunci, în 1979, îmi spunea: „Am un Longines, pe care nu-l port, fiindcă are geamul fisurat“. M-am oferit să-l cumpăr în rate: mi-l dădea la un preţ convenabil. Ceasul era nou. Mi-a plăcut şi l-am luat, chiar dacă îl mai ţineam, şi eu, în bibliotecă. Dar mi-a venit ideea să scriu la fabrica din Elveţia. Din fericire, la cenzură a fost „un securist bun“, cum zic ziariştii, că nu toţi eram spurcaţi. Mi-a lăsat scrisoarea să plece la destinaţie. După un timp rezonabil, am primit o scrisoare de la Companie, în care îmi cerea să mai fac unele precizări privind circumferinţa – era un geam cu ramă metalică. Am scris din nou şi, la scurt timp, am găsit în cutia de scrisori un plic comercial, dintr-o hîrtie mai rezistentă, în care se afla o cutiuţă de aluminiu, de nici 5 mm grosime, conţinînd geamul pentru ceas. Dar banditu’ care controlase conţinutul plicului dăduse cu un ciocan (cel de lîngă seceră) şi spărsese geamul.

Vai, cît de tare m-a durut barbaria asta! Îmi ziceam că naţia noastră a fost distrusă nu numai la minte, ci şi la suflet. Era un ceas, nu un castel, dar, orişicît, răutatea asta m-a întristat profund. Nu mai voiam să scriu la Companie, să afle şi capitaliştii ce bestii sînt ai noştri. Mai ales că nici nu aş fi fost crezut: cum să dai cu ciocanul într-un geam de ceas? Am fost nevoit să mă resemnez. Doi ani mai tîrziu, a făcut neamţul o vizită în Israel, unde avea o soră. I-am dat geamul lovit de ciocan. Mi-a adus alt geam. Dar, la atelierul de mare precizie, din Str. Popa Nan, pentru lucrarea de nici 2 minute – atîta a durat montajul -, mi s-au cerut 40 lei (preţul a 20 pîini). Luxul se plăteşte, nu? Ceasul acela se află, astăzi, la Minneapolis, pe malul Fluviului Mississippi. Mă gîndesc că, dacă ar fi ştiut românii despre fapta asta, poate nu ar fi votat comunismul, în proporţie de 66%, în 1990. Vreau să reţineţi că fapta acelui bandit mi s-a părut atît de îngrozitoare, încît îmi era frică să trăiesc într-o asemenea lume, în care mişună atîtea sălbăticiuni pe metru pătrat.

Prin anii ‘80, neamţu’ s-a pensionat. În România sînt foarte multe persoane pensionate din motive medicale; parcă am fi o ţară de oameni bolnavi şi de degeneraţi. Chiar şi după aceea, neamţul a continuat să ne aducă, timp de încă vreo 2 ani, cărţi. În 1987, mi-a spus că nu vrea să mă mai vadă: fusese anchetat de Securitate, zicea el, din cauza mea. Încă unul care nu voia să mă mai salute. Nu avusesem nici o vină – intrase în colimatorul securiştilor de la telefonul care îmi era ascultat. Eu nu vorbeam, la telefon, decît de răpirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ţinutului Herţa şi a Insulei Şerpilor.

După 1989, ne-am reîntîlnit întîmplător şi a încercat să ceară iertare pentru măgăria pe care mi-a făcut-o. Acum m-ar fi vrut (mai mult chiar decît mi-aş fi dorit-o eu) alesul poporului suveran! Că doar el ştia bine cîte mi se întîmplaseră. Credea că mi se cuvine un act de dreptate. I-am spus că aceiaşi securişti trag sforile peste tot, chiar şi în partidele istorice. Poate nu vă vine să credeţi că generalul de Securitate Pavel Suian făcea parte din staff-ul P.N.T.C.D.-ului?! Cînd acesta a văzut dezlănţuirea hoardelor de mineri, a detaşamentelor de muncitori de la I.M.G.B. (o fabrică de utilaj greu care a eşuat, fiindcă produsele sale nu erau competitive; doar la ciomege au fost pricepuţi oamenii ei, în 14-15 iunie 1990) şi de la Uzinele ,,23 August“, care veniseră ,,să facă ordine“ în Capitală, în 29 ianuarie 1990, şi-a dat seama că nu avem viitor. A plecat ambasador.

Noi, eu şi nevasta mea, deşi aveam salarii care ajungeau pînă la genunchiul broaştei, ne puteam mîndri că fiul nostru avea cel mai valoros ceas dintre toţi colegii. Cînd a emigrat, mi-a lăsat ceasul Longines, cerîndu-mi, în schimb, ceasul meu sovietic, Raketa. I-am spus să mi-l restituie, însă el mi-a replicat: „Ceasul acesta o să ajungă pe fundul Lacului Michigan“. Cu toate acestea, după 10 ani de şedere în America, mi-a cerut să-i trimit Longines-ul, de care era legat sentimental. Îl purtase 12 ani: din clasa a VI-a, pînă a terminat studiile, în 1991. M-am bucurat că fiul meu este animat de astfel de sentimente. Nu-mi plac inşii care doar se nutresc şi se înmulţesc. Dar nici cei care se căpătuiesc de zor, ca şi cum veşnicia ar fi aici, pe Pămînt.

Ion Baurceanu

Nota Redacţiei: Dl. Pavel Suian nu e general de Securitate.

Rafael şi Palestrina

in Polemici, controverse

I. Palestrina

Genialul pictor Rafael Sanzio şi genialul compozitor Giovanni Pierluigi da Palestrina se înscriu în spiritul apollinicului, sau, altfel spus, în constelaţia creatorilor de opere solare, care parcă întotdeauna îl poartă în suflet pe cugetătorul francez Boileau. În istoria muzicii, creaţiile lui Palestrina simbolizează arta tulburătorului „Rinascimento“, redusă la esenţa ei sublimă. Acest compozitor, un „uomo unico, uomo universale, uomo singolare“ – ca să-l cităm pe cărturarul elveţian Iacob Burckhardt -, nu a fost un inovator – înscriindu-se, din această perspectivă, în aceeaşi linie cu Bach, Schumann, Brahms sau Roger -, ci a sintetizat elementele de tehnică legate de compoziţia madrigalului, motetului şi a missei, în concordanţă cu etica religiei catolice. Melosul său este cristalin, iar polifonia relevă o înlănţuire de consonanţe, predominînd cvintele, terţele şi sextele, în timp ce toate celelalte intervale au fost socotite „disonante“ – fiind legate de acel „diabolus in musica“ -, de aceea trebuiau „pregătite“ cu migala „bijutierului sonor“. Armonia creaţiilor lui Palestrina s-a arătat ca o derivantă a polifoniei, conţinînd, de cele mai multe ori, înlănţuiri modale, dar, în finalul pieselor, creatorul genera sensibile sonore, ce anunţau dualismul gamelor „minore“ şi „majore“ – dualism ce va tiraniza arta Barocului, a Rococoului şi a Romantismului, pînă în faza sa tîrzie, sau, mai bine spus, crepusculară.

Deşi a compus multe madrigaluri, Palestrina rămîne în istoria muzicii ca un genial compozitor de muzică religioasă. Lucrarea ,,Stabat mater“, agreată şi dirijată de Richard Wagner, precum şi ,,Missa Papae Marcelli“ sînt adevărate capodopere, care au luminat secolele şi ne-au îndreptat pe noi, credincioşii, spre lumea rugăciunii şi a remuşcărilor, de o expresie hieratică, de-a dreptul sublimă, a artei care ne apropie de Trinitatea Binelui, Adevărului şi Frumosului, teritoriu paradisiac al lui Dumnezeu. Maestru în tehnica mînuirii contrapunctului imitativ, a vocalităţii ingenue, a construcţiei bazate pe principiul variaţiei continue, Giovanni Pierluigi da Palestrina este identificat cu muzica de cult cea mai senină, sonorităţile ei, inundate într-o lumină vivifiantă, proclamînd eternitatea lumii Binelui. Mihai Eminescu, impresionat de motetele lui Palestrina, a spus că, aprofundînd opera lui Palestrina, chiar păgîn fiind, începi să te îndoieşti de ateism şi, în cele din urmă, te rogi lui Dumnezeu!

II. Rafael

Se poate vorbi de o reală corespondenţă spirituală între lucrările lui Palestrina şi cele ale lui Rafael. Dincolo de încadrarea lor în spiritul apollinic, putem remarca starea de graţie, în armonie cu un clasicism structural, a celor doi creatori, latini prin excelenţă. Dacă Michelangelo şi Monteverdi au generat opere tragice, reliefînd acel catharsis ce ne aminteşte de capodoperele lui Euripide şi Eschil, Rafael şi Palestrina au promovat limpiditatea, ca o victorie a seninătăţii inimii asupra întunericului. ,,Missa Papae Marcelli“ şi ,,Madonna Sixtină“ – aceasta din urmă fiind terminată cînd pictorul avea mai puţin de 30 de ani şi, apoi, fiind expusă la vestita Galerie din Dresda – sînt realizări excepţionale, de un calm imperturbabil, în concordanţă cu puritatea coloritului armonico-polifonic şi al celui pictural.

Eufonia feciorelnică a picturilor lui Rafael îşi găseşte liantul în expresia reţinută şi de o rară nobleţe a polifoniei din ,,Missa Papae Marcelli“. Monumentalul construcţiei lor se află în concordanţă cu stilul grandilocvent al unor neoromantici. La aceste două creaţii, menite să răzbată în posteritate, totul este proporţie şi îngemănare de virtuţi consolatoare. Şi, de aceea, ele constituie dipticul sublimului, încît putem spune că Rafael, creatorul fără pereche al Madonnelor, şi Palestrina, autorul unic al muzicii sacre, au apărut pe Pămînt ca să ne conducă, tainic, prin arta lor – a liniştii şi a concordiei -, spre mîntuirea sufletelor noastre. Cu atît mai mult este cazul să-i cinstim nu numai pe marii exponenţi ai frumosului din grandiosul „Rinascimento“, ci şi pămîntul Italiei, binecuvîntat teritoriu al înfrăţirii tuturor artelor, unde aceşti giganţi ai spiritului s-au născut, au iubit şi au creat, iar, apoi, au părăsit această lume, mulţumiţi că ne-au lăsat moştenire opere nepieritoare, considerate „una meraviglia dell’ arte“.

Doru Popovici

 

Lucian Boia şi Referendumul

in Polemici, controverse

Pe Boia nu-l mulţumeşte deloc felul în care s-au petrecut unele momente însemnate din Istoria noastră. Astfel, în 1859 nu ar fi trebuit să se înfăptuiască Unirea Principatelor Române, ci era mai potrivit să se realizeze o federaţie, sau nişte autonomii. Cei care au vorbit programatic despre Mica Unire au fost moldovenii, care, susţine Boia, nici măcar nu erau români. Deşi Moş Ion Roată i-a „explicat“ şi lui Boia că un boier i-a arătat cum o nuia se poate rupe foarte uşor, pe cînd un snop de nuiele este mult mai greu de rupt, se pare că el nu a înţeles tîlcul acestei povestiri. Unirea din 1859 n-a fost ce trebuia, dar nici aceea din 1918 n-a fost mai bună. Căci, zice Boia, românii au transformat momentul de la 1918 într-un act mitologic, şi nimeni n-a mai avut curajul să exprime vreo rezervă. În plus, bietul Boia suferă pentru că ungurii, care aveau, şi ei, multe de zis, ar fi trebuit consultaţi – voiau, sau nu unirea cu românii?! Parcă ar recunoaşte şi Boia că nu prea erau condiţii pentru organizarea unei consultări mai largi, întrucît ,,Armata Română tocmai intrase în Transilvania“. În concluzie, o consultare serioasă nu putea fi făcută în prezenţa Armatei Române. Boia, scîrţa-scîrţa pe hîrtie, din zori şi pînă-n noapte, nu mai are timp să citească, adică să se informeze. El recunoaşte că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, nu avea cum să suplinească un Referendum. Iar asta este adevărat. Şi, atunci, de ce a amestecat Armata Română?! Nu cumva ca să lase impresia că, din această pricină, nu s-ar fi putut face un Referendum?! Mai ales că, pînă la 1 decembrie, situaţia din Transilvania a fost destul de confuză. Retragerea armatei germane din România a avut loc tot pe 1 decembrie, cînd ultimele unităţi militare ale acesteia au trecut în Transilvania. Consiliul Naţional Român Central i-a cerut lui Ion I. C. Brătianu ca Armata Română să treacă munţii, dar asta s-a întîmplat după 17 noiembrie, cînd cele două regimente din Moldova au traversat Carpaţii Răsăriteni, ajungînd pe malul Mureşului. Date fiind aceste condiţii de incertitudine, vin, totuşi, la Alba Iulia, delegaţii din 1.228 de localităţi, reprezentînd 130 de cercuri electorale, din 27 de comitate, cărora li s-au adăugat feţele bisericeşti şi reprezentanţii altor asociaţii româneşti. Aşadar, adunarea de la Alba Iulia a fost, totuşi, reprezentativă pentru a se putea hotărî soarta românilor din Transilvania.

Armata Română s-a oprit pe linia Mureşului, impusă arbitrar de către aliaţi. Louis Franchet d’ Esperey, comandantul forţelor aliate din Balcani, a venit la Bucureşti pentru a discuta cu generalul Berthelot şi cu generalul Prezan, şeful Statului Major General al Armatei Române, despre situaţia militară din zonă. Cei trei s-au întîlnit la Capşa. Cu această ocazie, Prezan i-a spus generalului francez că oprirea pe Mureş este arbitrară şi că, la Nord de această linie, ungurii comit nenumărate atrocităţi împotriva românilor. Cerînd permisiunea ca Armata Română să treacă la Nord de Mureş, Franchet d’ Esperey i-a răspuns lui Prezan: ,,Şi cine vă opreşte? Allez-y!“. Era şi timpul să se pună capăt atrocităţilor comise de unguri – de exemplu, la Beiuş, căpitanul Verboczy i-a ridicat pe fruntaşul român Ioan Ciordaş şi pe avocatul Nicolae Bolcaş şi i-a dus în localitatea Lunca, lîngă Vaşcău, unde au fost bătuţi, li s-au strivit mîinile cu patul puştii, li s-au tăiat nasurile, li s-au scos ochii, au fost împunşi cu baionetele şi, înainte de a muri, au fost aruncaţi într-o groapă şi acoperiţi cu pămînt.

Armata Română a ajuns pe o linie de demarcaţie apropiată de actuala frontieră a României. În Ungaria a preluat conducerea Béla Kun, în urma unei revoluţii bolşevice, el fiind, de fapt, omul lui Lenin şi avînd misiunea de a introduce sistemul comunist în Ungaria. Nu a existat un moment de răgaz, pentru a putea fi organizat Referendumul dorit de Boia, fiindcă, în primăvara şi în vara anului 1919, au avut loc lupte grele între Armata Română şi Armata Roşie ungurească, în urma cărora Budapesta a fost ocupată de Armata Română, la 4 august 1919. După această dată nu mai avea rost organizarea unui Referendum. La 8 ianuarie, la Mediaş, saşii au votat Unirea cu România. La fel au făcut şi alte minorităţi. Unirea se înfăptuia prin adeziunea unei majorităţi zdrobitoare a populaţiei din Transilvania. Pentru Unire au votat românii, care reprezentau majoritatea populaţiei – 1.852.719 persoane -, în timp ce ungurii numărau, la recensămîntul din 1930 – 934.642 de suflete. Saşii însumau, şi ei, 543.767 de suflete. Cîtă cheltuială, cît efort administrativ, ca să se organizeze Referendumul dorit de Boia!

Boia se îndoieşte de justeţea Unirii Transilvaniei cu România, deoarece revine la ceea ce afirmase anterior, şi anume că populaţia din oraşele din Transilvania era, majoritar, ungurească. Asta se întîmpla în 1930, însă Boia uită să spună că românii n-au avut dreptul să se aşeze în zonele urbane, că ,,hinterland“-ul oraşelor era format din români şi că, în mod firesc, viitorul acestor oraşe, din punct de vedere etnic, nu putea fi decît unul românesc.

O altă afirmaţie aberantă a lui Boia este aceea că românii aveau un drept etnic asupra Transilvaniei, însă nu şi unul istoric. Nu a lămurit ce înseamnă acest drept istoric. Primii locuitori ai Transilvaniei au fost dacii, iar, apoi, după amestecul acestora cu romanii, au fost românii. Ungurii n-au venit într-un spaţiu pustiu. Existau, în Panonia şi în Transilvania, mai multe ducate româneşti, cu care ungurii au trebuit să ducă lupte grele, pentru recunoaşterea suzeranităţii regelui ungur. Transilvania a ajuns un voievodat, la fel ca voievodatele de peste Carpaţi, însă nu a făcut parte din Ungaria, statutul juridic al voievodului fiind acela de vasal. Asta pînă la Bătălia de la Mohaci, cînd armata ungară a fost zdrobită, regele însuşi căzînd pe cîmpul de luptă. După cucerirea cetăţii Buda, în 1541, Ungaria a devenit paşalîc turcesc, ceea ce nu s-a întîmplat cu cele trei voievodate româneşti. În 1701, aşadar după Pacea de la Karlowitz, din 1699, Transilvania a devenit principat, ţinînd de coroana imperială a habsburgilor. În 1866, cînd austriecii au fost înfrînţi de prusaci la Sadowa, împăratul le-a făcut cadou ungurilor Transilvania, pentru a avea garanţia că aceştia vor lupta alături de Austria. Aşadar, Transilvania a făcut parte efectiv din Regatul Ungariei doar 50 de ani, pînă în 1918. Se poate afirma că noi am avut un drept istoric, un drept etnic, dar şi dreptul sabiei (,,jus gladii“), aşadar toate drepturile, chiar dacă Boia refuză, cu obstinaţie, să recunoască asta.

Boia susţine şi că noi n-ar fi trebuit să intrăm în război, ci ar fi trebuit să ne păstrăm neutralitatea şi, după război, să fi făcut Unirea. Adică ar fi trebuit să atacăm Ungaria, care se întindea pînă la Carpaţii Răsăriteni, şi, apoi, Rusia, pentru a recupera Basarabia. În faţa unui astfel de plan, nu poţi decît să te întrebi: Omul ăsta poate să gîndească, oare, lucid, măcar din cînd în cînd?!

Boia deplînge însemnatele pierderi umane suferite de români în război şi se întreabă, retoric: De cîţi morţi era nevoie ca să se facă Unirea?! I se poate răspunde foarte simplu: exact de atîţia cîţi au fost înregistraţi. Mie mi-au murit ambii bunici, lăsînd în urma lor, unul, 6 copii, iar altul, 5. Numai cu sacrificii pot fi realizate planuri măreţe!

Manole Neagoe

Un inspirat eseu creat de Gheorghe Mohor şi dedicat lui Ion Minulescu

in Polemici, controverse

În „Săgetătorul“, remarcabilul supliment cultural săptămînal al cotidianului „Argeşul“, a apărut un amplu eseu închinat lui Ion Minulescu, din care citez:

„Printre tinerii care urmau ideile simbolismului francez, mergînd pe urmele lui Alexandru Macedonski, se afla şi Ion Minulescu, care sosise de la Paris, în anul 1904. Autorul de versuri s-a remarcat nu doar prin originalitatea creaţiilor sale poetice, ci şi printr-o ţinută vestimentară exotică şi stridentă, cum îl văzuse, la Capşa, poetul «Cuvintelor potrivite», Tudor Arghezi: «Minulescu arbora, întotdeauna, un fular nou, un pardesiu cu o croială exotică, o pălărie, încălţăminte londoneză şi nişte mănuşi de contrast. Ştia să le poarte, şi toate îi veneau bine, ca unui bărbat cu gust, a cărui frumuseţe francă şi masivă era, mai cu seamă, inteligentă». Iar cînd a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, scriitoarea Claudia Millian (în 1910, la redacţia ziarului «Viitorul»), tînărul poet, mărturisea unul dintre contemporani, «purta la piept o garoafă roşie, ochelari subţiri, avea mustaţă roşcată, tunsă, şi obraz rumen de femeie, lavalieră, batistă albă de linon, brodată cu negru, mănuşi din piele, pălărie şi baston». De fapt, fotografiile rămase de-a lungul vremii îi înfăţişează pe mai toţi scriitorii «franţuziţi» într-o vestimentaţie elegantă, asortîndu-se armonios cu talentul fiecăruia. În diferite etape ale existenţei lor au trecut pragul cafenelelor, de regulă la Kubler, ori la Capşa (fondată de Grigore Capşa, în anul 1854), următorii: Eugen Lovinescu, Ion Pillat, Ovid Densuşianu, Dimitrie Anghel, Artur Enăşescu, V. Demetrius, Ilarie Chendi, N.N. Beldiceanu, Şt.O. Iosif, Corneliu Moldovanu, Horia Furtună, Al. Cazaban, Mihail Sorbul. Au mai «semnat condica» şi Şerban Cioculescu, Liviu Rebreanu, Victor Eftimiu, Ionel şi Păstorel Teodoreanu, Camil Petrescu, Zaharia Stancu şi Ion Barbu. Pictorii au avut, şi ei, tabăra lor. Dintre aceştia s-au remarcat: Iosif Iser, Jean Steriadi, Camil Ressu, Costin Petrescu (rareori), Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, dar şi actorii Iancu Brezeanu şi Constantin Nottara. Veneau la cafenea şi politicienii Petre P. Carp, Take Ionescu, Dinu Brătianu, I.G. Duca, C. Argetoianu, ca dovadă că oamenii politici de atunci, pe lîngă averile materiale, aveau şi o doză de cultură şi de rafinament intelectual“.

Substanţialul eseu al lui Gheorghe Mohor continuă cu următorul fragment: „Ion Minulescu colaborează la proaspăta revistă de orientare simbolistă «Viaţa nouă», a lui Ovid Densuşianu, în paginile căreia au mai semnat: Al.T. Stamatiad, Mihail Cruceanu, Eugeniu Speranţia, Mihail Sorbul, Emil Gîrleanu, George Bacovia, Agatha Grigorescu Bacovia, dar şi în «Viaţa literară şi artistică», «Ramuri», «Viaţa Românească», «Flacăra», «Semănătorul» ş.a. A fondat şi «Revista celorlalţi» şi «Insula», ambele dispărînd, din păcate, după numai 3 numere“. Publicîndu-i-se, în 1905, poezia ,,În oraşul cu trei sute de biserici“, în revista ,,Convorbiri critice“ a profesorului Mihail Dragomirescu, I.L. Caragiale şi-a exprimat admiraţia faţă de tînărul poet printr-o scrisoare adresată fondatorului publicaţiei: ,,Rogu-te, cine o fi Ion Minulescu? Poezia «În oraşul cu trei sute de biserici» este ceva nepreţuit. Îl salut călduros şi-i mulţumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar! Dar, despre el, mai pe larg cînd voi avea plăcerea să te revăd. De bon coeur, Caragiale!“. Lăudatele versuri aveau să dea tonul originalităţii şi muzicalităţii poeziilor viitoare. Opera literară minulesciană încă aşteaptă apariţia unei ediţii critice complete, pentru ca lumea să afle cine a fost, într-adevăr, scriitorul. Oricum, numele lui Ion Minulescu, de la moartea căruia s-au împlinit, anul acesta, pe 11 aprilie, 70 de ani, rămîne pururea prezent peste timp şi în conştiinţa iubitorilor de literatură. Am reţinut – în mod special – sensul cuvintelor consemnate de Ion Minulescu: „Nu sînt decît un snop de vorbe bune“. Poetul a atras atenţia prin rafinata muzicalitate a creatorului simbolist şi a prelungit, expresiv, lirica franceză de la finele Secolului al XIX-lea şi începutul Secolului XX.

Ca muzician, am găsit corespondenţe spirituale între opera lui Ion Minulescu şi arta sonoră generată de Debussy şi Ravel, dar şi între poemele concepute de poetul Ion Minulescu şi pictura minunaţilor plasticieni Edouard Manet, Claude Monet şi Pierre-Auguste Renoir. În acest climat, de o lumină adesea torenţială, am apreciat „extazul de seve“ al unei lumi a frumosului liber.

În Istoria muzicii româneşti s-au afirmat mulţi compozitori care au scris lieduri, pe versuri de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Corneliu Vadim Tudor, Ştefan Octavian Iosif, George Topîrceanu, iar enumerarea poate continua. Din nefericire, nu s-a scris nici un lied pe versurile lui Al. Macedonski, Dimitrie Anghel şi Ion Minulescu. Cu atît mai mult cu cît valorosul eseu al lui Gheorghe Mohor este binevenit. El îşi poate alege, ca „motto“, cuvintele lui Lucian Blaga:

„Cu greutatea trecutului ne-am obişnuit, ca şi cu greutatea atmosferei: nici nu am putea trăi fară ea…“.

Doru Popovici

De-ale prezentului: mai 2014

in Polemici, controverse

Motto: ,,Românii au calităţi dublate de defecte”.

(Constantin Rădulescu-Motru – 1868-1957)

 

Am văzut la TV că a apărut în public Ion Iliescu, fostul preşedinte, care ne ţine în comunism de 70 de ani! El le-a spus ziariştilor şi celor cîţiva gură-cască din jurul său cine va fi ocupantul fotoliului de la Cotroceni pentru următorii 10 ani (2014-2024). Toţi îl ascultau fascinaţi, sorbindu-i cuvintele pline de înţelepciune (?!). Uitaseră că el a adus sălbăticiunile alea de mineri (vorbesc în cunoştinţă de cauză, fiindcă am fost şi eu 5 ani miner la plumb) să ne bată cu lanţuri, bîte şi topoare. Se plimbau pe Bd. Magheru ca la Petrila. Cîţiva dintre criminalii ăia au ajuns pînă în Piaţa Titan şi au lovit-o peste picior pe nevastă-mea, femeie cu părul alb, fiindcă îi luase apărarea unei profesoare, de la care ar fi putut învăţa şi ei ceva matematică. Scriau comuniştii, prin ,,Scînteia”, despre omenie şi, în 14-15 iunie 1990, s-a văzut că e… sălbăticie. Susţineau că la PNŢ sînt arme depozitate în subsol şi că la PNL se tipăreau bani. Tovarăşii fac mereu propagandă. Acum, în mai 2014, cînd luptăm cu inundaţiile, pentru că promisiunile din 1970 au rămas vorbe în vînt, banii se folosesc pentru propagandă electorală, pentru susţinerea aceloraşi tovarăşi şi tovarăşe care, deşi au mai fost la Bruxelles, nu am citit pe nicăieri că ar fi avut vreo realizare notabilă. Tot alţii dictează, aşa cum s-a văzut şi cînd a fost anulat votul celor 7,5 milioane de români care îl vroiau demis pe tovarăşul de la Cotroceni. A mai venit şi Phil Gordon, din SUA, iar toată distracţia cu referendumul ne-a costat vreo 22 milioane de euro, bani aruncaţi pe fereastră.

Înţeleg că s-au decis, cei din guvern, să ofere ajutor sîrbilor, care se confruntă, şi ei, cu mari inundaţii. Tocmai cînd ar fi trebuit ca noi să primim ajutoare, ne-am gîndit că e mai bine să le dăm lor. Sigur că ei sînt prietenii noştri şi fraţi întru credinţă ortodoxă, numai că, pe vremea comunismului biruitor, ei îi dădeau pe mîna Securităţii pe cei care, cu riscul vieţii, voiau să se salveze, trecînd frontiera. Un coleg de-al meu, profesor la vremea aceea, s-a rugat de ei să nu-l trimită înapoi, să nu-l predea autorităţilor române, dar sîrbii i-au spus că, pentru asta, primesc un vagon de sare!

Aşadar, vine fostul preşedinte, ,,tovarăşul” care a stat 10 ani la cîrmă, să ne mai ofere 10 ani de preşedinţie comunistă: 2014-2024! Constituţia Iorgovanului prevedea un mandat de 4 ani la Cotroceni, dar a venit tov. prim-ministru din 2001-2004 şi le-a livrat românilor farsa cu ,,preşedintele e o locomotivă”, el fiind sigur că va ajunge în fruntea ţării. Şi, în aceste condiţii, de ce să stea numai 8 ani (2 mandate) şi să nu stea 10? Acum, fostul preşedinte zîmbăreţ, în loc să ne spună de ce a distrus industria, cînd putea să o retehnologizeze, bătea cîmpii. Înainte de război, Uzinele Malaxa exportau locomotive. Deşi industria românească nu strălucea, preponderentă fiind agricultura, produceam, totuşi, utilaje chimice şi chiar avioane, competitive pe piaţa externă. Românii trebuie să aibă unde munci, să nu plece pe alte meleaguri, cum a plecat fiul meu, cu statut de refugiat politic, tocmai în Pennsylvania (SUA). În timpul Cîrmaciului erau 3 milioane de hectare de pămînt irigate, dar Iliescu i-a lăsat pe ţigani, dar şi pe români, să fure. Fără irigaţii, se moare de foame, pentru că nici Dumnezeu nu mai ţine cu noi. Avem parte cînd de tornade, cînd de secetă, cum a fost aceea năpraznică, din 1946.

Am văzut, recent, un reportaj impresionant despre dezastrul de la Uzinele ,,Republica”. Printre invitaţi se aflau şi foştii directori, cărora Iliescu a avut grijă să le dubleze pensiile. Parcă rîdeau, în loc să plîngă de jale. S-au pensionat şi, între timp, au votat ,,cum trebuie”. Fostului preşedinte i s-a făcut dosar că a adus minerii în 1990, iar procurorul Dan Voinea a muncit la el vreo 20 de ani, după care a ieşit la pensie cu 18.500 lei noi. Dosarul a fost aruncat la coş, pe motiv că un procuror militar nu are voie să ancheteze un civil. Au trebuit să treacă două decenii pînă să observe cineva această inadvertenţă? Nu, tovarăşi, acestea sînt nişte cacealmale.

Cînd s-a modificat Constituţia în 2003, punîndu-se bazele desfiinţării serviciului militar obligatoriu, a fost mare bucurie: primul-ministru de atunci avea, şi el, doi băieţi, aşa că s-a asigurat, la fel ca şi alţii, că progeniturile vor scăpa de corvoadă. Acum, dacă vin ruşii peste noi, ce vom face? Tineretul nostru n-a mai fost instruit militar de vreo 11 ani. Fiul meu, absolvent de şcoală militară de Transmisiuni, a ajuns doar caporal – regimul nu l-a vrut sergent. Funcţionarea Justiţiei este temelia unei societăţi civilizate. Şi noi – ce vedem? Judecători, procurori şi poliţişti corupţi, ba chiar şi medici (care nu se poate spune că o duceau prea rău), dar şi preoţi, ca acela de la Bacău, care le căra telefoane mobile deţinuţilor din penitenciarul unde slujea, în loc să-i sfătuiască să muncească şi să nu mai trăiască pe spinarea noastră. Puşcăriaşii de azi vor WC-uri englezeşti, nu turceşti. Noi, foştii deţinuţi politici, am fi fost fericiţi să le avem chiar şi pe astea. Dar nu am avut; stăteam permanent într-un miros pestilenţial, care, mai ales vara, era insuportabil. Am purtat, şi eu, cîţiva ani, acest ,,blazon”, dar am intrat în puşcărie nu pentru căpătuire, ci pentru libertatea Neamului Românesc şi pentru întregirea lui.

ION BAURCEANU

Microsioane istorice

in Polemici, controverse

Lăutarul cel tînăr

Aflasem, de pe la nunţi, despre lăutarul cel tînăr, care, trecînd printre mese, era oprit, adesea, cerîndu-i-se să interpreteze vechile cîntece ale tatălui său. El, ascunzîndu-şi sub gene revolta, îşi încorda umerii, gata să spargă vioara. Cînd, în sfîrşit, a fost aclamat pentru propriile cîntece, lăutarul cel tînăr îmbătrînise.

Deosebire

Cînd omul a intrat în bîrlogul ursului, l-a privit îndelung şi a spus:

– Foarte ingenios făcut. Parcă-i

o casă.

Iar, cînd ursul a nimerit într-o casă de om, s-a tolănit în cerdac şi,

rozîndu-i stîlpii, a mormăit:

– Ăsta da, bîrlog!

Repere

Pe marea cîmpie a timpului, numai ici-colo se văd oameni care stau în picioare. Cei mai mulţi s-au

amestecat cu ierburile.

Deziluzie

N-aş spune că n-ar avea curaj. Dar, la ce să-i folosească?! Meseria lui e de dresor. Prezintă, la Circ, nişte numere, cu lei şi tigri.

Vasile Băran

Europa, Europa cine este?

in Polemici, controverse

gîndul mi-i măcinat, că sînt sărman
şi mafioţii îşi bat joc, pe faţă,
de săracii acestui neam,
despre care nici Dumnezeu
nu ştie unde-i va duce,
la ce rezultat anume…

n-am să scriu, după cum nici n-am să vorbesc
despre neînţelegerile mele
cu lumea modernă, în care
drogul este ceaiul de dimineaţă,
somniferul de peste noapte,
iar armele, o modă pentru
cine vrea să ucidă cu sînge rece

şi-n fiecare zi sînt condamnat
la pierzanie, de unii şi de alţii,
că am pielea albă, că am pielea neagră,
şi că am învăţat, în limba lui Eminescu,
cum se moare din dragoste de oameni,
cum se moare pentru ţară –
bobul ei de grîu să fie dulce

chiar dacă legile sînt cum sînt
şi nu-s de partea mea de nici un fel,
pentru că statul mă persecută,
pentru că statul mă tratează ca pe un infractor
periculos, care nu ştie decît a tîlhări,
fără să-mi ia în seamă poeziile patriotice,
patria mea, pentru care sînt ochi şi urechi

în care ura îşi bate joc de fiecare,
în care ura mereu este cu limba scoasă,
pentru-a mitralia cu noroi,
indiferent în cine, de ce şi pentru ce
aici, în Europa, mi-i blidul de mîncare
şi porţile deschise către prieteni,
cu tot ce am mai bun –
şi-s plîns de tot ce văd, şi strig
să vină Basarabia acasă –
România să fie-ntreagă,
cu Prutul făr’ de grăniceri,
de-o parte şi de alta,
ochind pe fiii ţării mele,
ce vor un neam, un gînd să fie!

dar, cine ştie ce pagini Istoria-mi va scrie
privesc la timpul care trece şi cum,
în goană, fug de puşcărie hoţii,
ce pînă ieri au fost stăpînii noştri,
furînd din banul meu, furînd la greu
din ce poporu-acesta clădit-a cu sudoare
acum se plîng că sînt bolnavi şi-s condamnaţi politic

iată revolta mea cum se năruie deodată,
iată pentru ce mă răzvrătesc în felul meu,
că legi sînt doar pentru ei, să scape, la nevoie,
de-or fi, cumva, chemaţi la judecată,
să dea răspuns la cele ce-au făcut,
avînd în mîini Puterea şi biciul aspru
de a lovi în cei ce nu au decît sudoare pentru muncă

şi, de-o să mă repet, nu-mi pare rău
Europa, Europa, cine este…? Cînd traiul
este atît de scump şi aspru, de parcă e pedeapsă,
trăiesc aici destui cu şanse grele pentru viaţă
iată libertatea mea-i de-a nu fi liber,
cînd sînt cum sînt, doar plătitor de taxe
în schimb, nimic nu am, nimica nu primesc…

pentru că sînt al nimănui, deşi se spune
că toţi sîntem egali, iar Legea-i sfîntă
o, ce vorbe dulci, ce-aiazmă de poveşti,
cînd vezi, de la balcon, bătrîni cum mor de foame,
iar Tricoloru-i ciopîrţit de unii şi de alţii,
ce cred că-i un obiect ce le-aparţine,
şi nu simbolul ăstei ţări cu nume de Regină
încă un motiv de-a fi altfel de cum aş fi
că spun pe nume rănilor ce-adînc mă dor,
dar n-am cu cine mă-nţelege şi nici să m-asculte
doar Basarabia, cu fraţii mei şi doinele-ntregime,
de partea mea doresc să fie, acum, mereu, în veci,
şi să mă ierte de nu-s cum trebuie să fiu: european
cum unii zic că sînt, dar nu-s –

dar am destule vorbe bune pentru Europa,
c-aici mi-i ţara mea, de mii şi mii de ani,
şi-ar fi destul de bine dacă omenirea
ar crede în dreptate şi pentru-aceasta s-ar jertfi,
nu pentru-a minţi mereu noroade
prezentul e trecut şi din trecut e scrumul
celor ce au sperat în pace şi linişte divină

iată pentru ce ruga mea de-acum îmi este
îndemn la pace şi libertate cît nu cuprinzi,
ca tuturor să le fie soarele pe boltă acelaşi,
chiar dacă au pielea albă, neagră, sau de-altă culoare,
pămîntul fie, pentru fiecare, cămin de flori,
întru bunătate şi legi dintre cele mai umane,
nu frîu liber celor ce arme au pe sub vestoane

şi umblă în maşini blindate, cu escorte după dînşii,
Europa, te vreau să fii tu ţara ţărilor de vis,
Europa, te vreau să fii mierea de albină pentru toţi,
Europa, te iubesc, cu toate lucrurile bune,
Europa, cîte milioane de inimi ai, toate să te cînte,
în acest mileniu, cînd mătrăguna politicului
face ravagii – pîrjolind bunătatea dintre oameni

iată pentru ce scriu – să ştie lumea-ntreagă
din Europa soarele porneşte pentru fiecare –
în zbor de porumbel, cu flori de bucurie –
copile, tu, fii vrednic de-această moştenire,
Europa-i a ta, cu toţi copiii lumii –
fii fericit de timpu-acesta, rîvnit de generaţii
Europa – e pîinea-nţelepciunii libertăţii noastre!
Ion Machidon,
Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Eveniment discografic: ,,Mihail Jora – Cîntece”

in Polemici, controverse

„Muzica lui Mihail Jora – un subtil armonist, care a sintetizat diferite elemente artistice, precum modalismul cîntecului popular, coloritul bogat şi luminos al impresioniştilor francezi, cromatismul neoromanticilor germani şi asperitatea politonalismului unor neoclasici, într-un stil original şi atrăgător – slăveşte frumuseţile pămîntului şi chipul femeii iubite. Înaripatul său cînt înfrînge timpul şi spaţiul şi îmbracă haina universalismului. El poartă amprenta veacului în care a fost creat, în ciuda faptului că motivele şi simbolurile sînt preluate, direct, din milenara tradiţie folclorică. La fel ca Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Lucian Blaga sau Tudor Arghezi, Mihail Jora a reuşit să redea sentimentele etern umane – natura şi dragostea -, într-un mod profund, cu o mare autenticitate şi cu noi semnificaţii. Niciodată edulcorată, sau lipsită de vigoare, lira lui Mihail Jora reprezintă un cîntec al puterii, al bărbăţiei, o lumină aprinsă, într-un veac în care «generaţii secate se sting, tinerii rîd către stelele reci»…“.

Compact-discul intitulat ,,Mihail Jora – Cîntece” cuprinde compoziţii precum: ,,Variaţiuni pe o temă de Schumann”, ,,Sonata în re bemol major”, ,,Sonatina pentru pian” şi suitele „Poze şi pozne“, concepute pentru pian şi interpretate, la un înalt nivel artistic, de Ilinca Dumitrescu. Pe acelaşi disc se regăsesc şi piesele: ,,Suita mică”, pentru vioară şi pian, şi ,,Cîntec”, pentru voce şi pian, în interpretarea Georgetei Stoleriu, a lui Ştefan Rodescu şi a lui Valentin Teodorian. Toate aceste creaţii sînt tălmăcite cu forţă emoţională, reliefînd o puternică eufonie neoromantică, trăsătură definitorie pentru fostul meu profesor, inegalabilul Mihail Jora.

Pianista şi, totodată, scriitoarea Ilinca Dumitrescu – o excelentă instrumentistă, care s-a specializat în arta sonoră a lui Mihail Jora, creatorul unei noi şcoli de compoziţie – păstrează „acel ceva“ din polifonia apollinicului creaţiilor lui Dinu Lipatti, dînd naştere unui lirism care îşi găseşte corespondentul spiritual în muzica lui Chopin şi a lui Schumann. Activitatea Ilincăi Dumitrescu, pianistă de renume internaţional, şi a soţului său, poetul şi fagotistul Vasile Macovei, urmează, parcă, sensul unor minunate aforisme semnate de sculptorul-poet Pavel Mercescu: „Înţeleptul este o lampă, poetul, o candelă”; ,,Poezia este ecoul dumnezeirii din noi, ce ademeneşte/Veşnicia să poposească pe pragul casei noastre”; ,,Cel ce arde ca o flacără/ Îi călăuzeşte şi pe ceilalţi prin întuneric“.

Ilinca Dumitrescu şi Vasile Macovei au făcut enorm pentru valorificarea muzicii româneşti, în toate colţurile lumii, dovedind, astfel, că, pentru ei, acolo unde începe cîntecul, începe şi Patria, iar acolo unde se sfîrşeşte cîntecul, moare şi Patria. Multe dintre recitalurile lor, de muzică şi poezie, au avut ca „motto“ celebrul aforism: „Eminescu este numele cu care se iscăleşte România, într-o limbă pe înţelesul tuturor“.

Doru Popovici

In memoriam Roman Vlad – prieten de-o viaţă şi frate de suflet, într-o lume debusolată, unde „economicul” triumfă în dauna „spiritului”!

in Polemici, controverse

Roman Vlad, compozitor, muzicolog, profesor şi scriitor multilateral, a fost şi rămîne un distins fiu al paradisiacului Cernăuţi. S-a format la şcoala severă a muzicologului şi profesorului Liviu Rusu, apoi a devenit un strălucit elev al lui Alfredo Casella – prieten apropiat al lui George Enescu -, maestrul aniversat de veşnicie, care i-a oferit Premiul de compoziţie „George Enescu”. Roman Vlad ne-a lăsat moştenire creaţii precum inspiratele Colinde, interpretate de Corul Madrigal, dirijor Marin Constantin, atît în ţară, cît şi peste hotare, în state cu o străveche tradiţie artistică. De remarcat este şi opera „Storia di una mamma”, piese pentru pian, flaut şi un dramatic Cvartet de coarde. Nu pot să nu adaug inspiratele lui lieduri şi cantate, în acest sens evocînd, în volumul meu ,,Muzică corală românească”, următoarele idei: „Roman Vlad reuşeşte să nu facă uitată originea sa românească, în sensul că vîna romantico-dramatică este, la el, predominantă, chiar atunci cînd jocul inteligenţei sale extraordinare se exercită cu mai multă subtilitate.

Într-adevăr, temperamentul său îl îndeamnă, uneori, să depăşească limitele cadrului fix, rezultînd un anumit dezechilibru. Cu toate acestea, se întîmplă ca defectele să constituie elemente pozitive, ca în cantata pentru cor şi orchestră «Le ciel est vide» (1953), pe texte de Jean Paul şi Gérard de Nerval. Un alt aspect al fanteziei muzicale a lui Roman Vlad, care se traduce prin invenţiunea plăcută şi uşoară, îl recunoaştem în «Divertimento» pentru 11 instrumente (1954), dar şi în numeroasele muzici de scenă şi film pe care le-a compus”.

În evidenţă iese şi madrigalul dramatic „Lettura di Michelangelo”, care este de un tragism răscolitor. Punctul culminant al creaţiei sale îl reprezintă opera „Pescăruşul”.

Atît în acest profund opus, cît şi-n piesele sale simfonice, Roman Vlad se prezintă ca primul compozitor italian expresionist, care a utilizat, cu o tulburătoare măiestrie, tehnica dodecafonismului componistic, procedeu utilizat şi de colegii săi Luigi Dallapiccola, Luigi Nono şi Goffredo Petrassi. Se poate vorbi, în acest climat sonor, novator, de un „dodecafonism italian”, în sensul că, spre deosebire de cel cultivat de Arnold Schoenberg, Alban Berg şi Anton von Webern, Roman Vlad nu a renunţat la cantabilitate!

Ca muzicolog, Roman Vlad a conceput amplul volum „Istoria dodecafoniei” – apreciat foarte mult în toată constelaţia componistică modernă. El este şi autorul unor studii originale despre Franz Liszt, Luigi Dallapiccola, Alfredo Casella, Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah şi, nu în ultimul rînd, despre lucrările lui George Enescu.

Cea mai importantă realizare a sa, în lumea muzicologiei, rămîne cartea închinată genialului Igor Strawinsky, despre care autorul baletului „Sfinţirea primăverii” a consemnat: „Volumul lui Roman Vlad, dedicat operei mele, este cea mai profundă realizare raportată la arta mea sonoră!”.

Să nu uităm că Roman Vlad a fost directorul Filarmonicii din Roma şi al Operei Scala din Milano, într-o perioadă de glorie a acestora.

Pentru toată activitatea sa fecundă şi cu multiple rezonanţe în istoria muzicii româneşti şi universale, lui Roman Vlad i s-a acordat Marele Premiu al revistei „România Mare”, de către marele scriitor şi Tribun Corneliu Vadim Tudor. Este, din nefericire, singura distincţie importantă obţinută în România de sublimul fiu al Bucovinei.

Cît adevăr există în aforismul generat de nemuritorul Nicolae Iorga, conform căruia:

„Recunoaşterea posterităţii este un giulgiu de aur, aruncat peste trupul celui asasinat”.

Doru Popovici

Un singur flaut, dar cîte ecouri în păduri…

in Polemici, controverse

Cu această parafrază a aforismului creat de Ion Pillat – ,,Un singur nai, dar cîte ecouri în păduri“ – încep eseul dedicat flautistului de talie mondială Nicolae Maxim. Acest fiu al Moldovei s-a născut la 11 aprilie 1937, la Petia – Fălticeni. A absolvit Liceul de Muzică din Bucureşti, după care a urmat cursurile Universităţii de Muzică, unde i-a avut ca profesori pe Zeno Vancea, Myriam Marbé, George Breazul, Filip Pitaru-Bulimar şi Mircea Basarab.

În anul 1961, ocupă, prin concurs, postul de flautist, în cadrul Orchestrei Filarmonicii „George Enescu“, din Bucureşti. George Georgescu, nemuritorul dirijor şi director al acestui reputat ansamblu, al cărui nume este legat, pentru totdeauna, de istoria artei sonore din România, mi-a făcut, la scurt timp după angajarea lui Nicolae Maxim la Filarmonica bucureşteană, următoarea confesiune: „Dragă Dorule… Nicolae Maxim este un demn continuator al sublimului profesor Vasile Jianu. Interpretarea sa poate trece, cu deosebită măiestrie, de la un registru grav, de o expresie stranie, la un registru mediu, suav, aidoma unui melos de mierlă, într-o natură paradisiacă, pînă la un registru acut, strălucitor, precum o sabie de Toledo!

E de remarcat, totodată, sensibilitatea orphică a lui Nicolae Maxim, ce mă duce cu gîndul la aforismul lui Ion Pillat, pe care l-aş interpreta astfel: e suficient un singur flaut, ca să genereze atîtea ecouri în păduri…“.

Dintr-un „Curriculum Vitae“ al artistului, menţionez cîteva repere relevante: „Colaborează cu marii dirijori români: George Georgescu, Constantin Silvestri, Constantin Bugeanu, Mircea Basarab, Mircea Cristescu, Mihai Brediceanu, Ionel Perlea, Sergiu Celibidache. Colaborează cu mari dirijori străini: Carlo Zecchi, Anatolie Fistulari, Sir John Barbirolli, Zubin Mehta, Roberto Benzi, Gilbert Varga, Seiji Ozawa. Colaborări cu mari solişti, invitaţi ai Filarmonicii «George Enescu»: Harry Datyner, Sviatoslav Richter, Annie Fischer, Dimitri Bashkirov, Wilhelm Kempff, Isaac Stern, Henrik Schering, Luciano Pavarotti, Placido Domingo, José Carreras, Mirela Freni, Montserrat Caballé“. Din acelaşi material, evidenţiez participarea sa în formaţii camerale, precum: ,,Trio Barok“, ,,Trio Romantica“, ansamblul ,,Grupetto“, quintetul de suflători ,,George Enescu“, formaţia de muzică contemporană ,,Hyperion“, Orchestra de cameră a Filarmonicii ,,George Enescu“, avîndu-i la pupitru pe dirijorii Mircea Basarab, Mircea Cristescu şi Cristian Mandeal, Orchestra de cameră ,,Bucureşti“, înfiinţată de Ion Voicu, orchestra ,,Virtuozii“, condusă de Horia Andreescu.

Menţionez, de asemenea, cîteva etape ale activităţii sale, pe care le consider semnificative: „A fost invitat să facă parte din «World Philharmonic Orchestra», care a concertat în Montreal – Canada în 1988. A participat la concursurile de vară din Darmstadt – Germania, ca interpret. De asemenea, a evoluat, ca solist, la 19 ediţii ale Festivalului Internaţional «George Enescu». Cu Orchestra Filarmonicii «George Enescu», sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal, a participat la înregistrarea, pe CD, a integralei simfonice George Enescu şi a integralei Johannes Brahms. A realizat numeroase înregistrări prin Arte Nova München, precum şi un DVD, cu lucrări de Wolfgang Amadeus Mozart, în august 2001. A întreprins turnee artistice în Europa, China, Coreea, Japonia, Singapore, Canada. În 1996, desfăşoară, în paralel, şi activităţi didactice, în calitate de conferenţiar universitar al Facultăţii de Interpretare Muzicală, a Universităţii «Transilvania», din Braşov.

A fost membru al mai multor comisii pentru concursuri de specialitate. A alcătuit şi editat o culegere de «Studii de orchestră pentru flaut», din literatura muzicală a Secolului XX. În cadrul ciclului de aniversări recomandate de UNESCO, a făcut parte din Formaţia camerală a Filarmonicii, dirijată de Cristian Mandeal, care a interpretat, la Paris, creaţiile muzicale ale lui George Enescu. A iniţiat şi a participat, ca interpret, la concertele omagiale dedicate înaintaşilor muzicii instrumentale româneşti, artiştilor flautişti şi profesorilor Petre Elinescu şi Vasile Jianu. În cadrul Anului Internaţional «Mozart» 2006, a susţinut, la Atheneul Român, un recital împreună cu foşti studenţi ai Facultăţii de Muzică din Braşov, flautiştii Ciprian Patriche şi Alin Apetroaie. Este membru al Asociaţiei Teatru-Muzică – Uniunea Interpreţilor Instrumentişti. Figurează în «Who’Who» România – 2002 (p. 385). În 2004, i se conferă medalia «Meritul Cultural» – clasa I, în semn de apreciere a întregii activităţi“.

Nicolae Maxim este şi profesor la Facultatea de Muzică „Transilvania“, din Braşov – oraşul muzicienilor Gheorghe Dima, Iacob Mureşianu, Tiberiu Brediceanu, Dinu Niculescu, Ilarion Ionescu-Galaţi, Cristian Mandeal, Horia Mihail şi, nu în ultimul rînd, al tulburătoruui pianist Radu Lupu. În acest oraş al lumii Euterpei, pe fond spiritual ardelenesc, alături de distinsa profesoară de pian Stela Drăgulin, directoarea Facultăţii braşovene, Nicolae Maxim contribuie la acel enescian „mers spre mai bine“ al constelaţiei melodiei, cu apollinice rezonanţe.

M-au impresionat în mod deosebit tălmăcirile pe care artistul le-a dat capodoperelor lui Bach, creaţii care ar putea avea drept „motto“ cuvintele lui Emil Cioran: „Fără Bach, teologia ar fi lipsită de obiect, Facerea Lumii ar fi fictivă, iar neantul – peremptoriu. Dacă e cineva pe lumea asta care să-i datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu“. Nicolae Maxim poate fi socotit un interpret ideal al muzicii lui Mozart, dar mai cu seamă al operelor lui Claude Debussy, cel înzestrat cu „geniul gustului“… De asemenea, el a pus într-o lumină torenţială opusurile compozitorilor noştri, în frunte cu George Enescu, Mircea Istrate, Tiberiu Olah, Anatol Vieru şi Ludovic Feldman.

Date fiind toate aceste merite, mi se pare inadmisibil faptul că „grafomanele noastre“ l-au neglijat pe Nicolae Maxim, ele uitînd că menirea criticii muzicale constă în omagierea sublimilor muzicieni români. O, prietenul meu drag, Nicolae Maxim… Eu ştiu că, pentru tine, „Muzica e refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea“…

DORU POPOVICI

P.S. Din suflet, ca o „risipă de luceferi“…, i-am dedicat maestrului Nicolae Maxim un volum închinat vieţii şi activităţii sale artistice.

Femeile şi Creştinismul

in Polemici, controverse

Maica Domnului este crinul neamului omenesc.

Genul decăzut şi împărţit se transformă, în Fecioara Maria, în feciorie şi maternitate iluminată, primind într-însa Logosul lumii, care se naşte de la Duhul.

Maica Domnului n-a fost scutită de nici una din durerile omeneşti. De mică a cunoscut refugiul şi prigoana lui Irod. Sabia durerilor a fost profeţită pentru sufletul Ei. Ea e modelul desăvîrşit de curăţie şi iubire, duse pînă la jertfă: dovadă că puţini erau pînă sub crucea Răstignitului, şi printre cei puţini era Maica Domnului. Tot aşa, pe lîngă orice răstignit al vieţii acesteia, puţini mai rămîn pentru el către Dumnezeu, şi printre cei puţini e Maica Domnului. Căci, spre a ajunge la refacerea noastră, trebuie să trecem prin multe răstigniri, şi avem trebuinţă de o inimă de mamă, pentru noi către Dumnezeu. Dumnezeu ne părăseşte uneori; sfinţii nu sînt ascultaţi, dar iubirea de mamă întoarce asprimea Dreptăţii lui Dumnezeu, din nou, în iubire.

Cînd te-a lepădat Dumnezeu şi nici sfinţii nu se mai roagă pentru tine, a mai rămas cineva care nu te-a părăsit: e Maica Domnului, iar Maica Domnului e ascultată.

Tot rostul şi configuraţia femeii e maternitatea.

Cîteva femei: Maria Magdalena, Maria lui Iacov şi Salomeea, ducînd mir de mult preţ, dragoste pentru Isus, pe care-L ştiau în mormînt, recunoştinţă pentru învierea lor din păcat. Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în legătură cu Isus se putea pedepsi cu moartea. Chiar unul din ucenicii Lui se lepăda cu jurămînt că nici nu L-a cunoscut pe Isus. Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul. Prigoana începuse.

Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte femei. Acestea sînt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul creştinismului, vestind Învierea Domnului. Ele iubeau pe Isus, fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale Învierii. Faptul Învierii Domnului a frînt toată potrivnicia, a înlăturat toată îngrozirea din calea lor. Ce-au cunoscut ele în Isus? Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adîncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou. Această iubire a crescut şi în sufletul lor. Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decît toate potrivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau. La aceste însuşiri duce Isus pe oricine care se întîlneşte cu El. Aceste însuşiri sînt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al învierii.

Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale Învierii lui Isus, ale naşterii, din nou, a omului; – şi au corespuns.

Prin rugăciunea Sfintei Elena s-au încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi Imperiul Roman. Prin rugăciunea Clotildei s-au încreştinat Clodius şi poporul francilor. Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia). Macrina e bunica, iar Emilia e mama Sfîntului Vasile cel Mare. Antusa e mama Sfîntului Ioan Gură de Aur, iar Monica e mama Fericitului Augustin.

ARSENIE BOCA

Goethe

in Polemici, controverse

Johann Wolfgang Goethe (1749-1832), unul dintre genialii creatori ai culturii mondiale, este autorul unor lucrări memorabile, în care tradiţia şi inovaţia, naţionalul şi universalul şi, nu în ultimul rînd, etica şi estetica se îngemănează armonios, precum stelele, într-o noapte limpede de vară. Creaţiile lui pot fi încadrate în mai multe perioade, prima fiind legată de mişcarea „Sturm und Drang“ („Furtună şi Avînt“), context în care se constată critica acerbă a scriitorului la adresa ,,filistinismului înăbuşitor al societăţii germane“, acesta condamnînd privilegiile aristocraţiei, în faza ei de crepuscul prelungit.

L-au făcut celebru, în acei ani, lucrări precum „Götz von Berlichingen“, sau „Suferinţele tînărului Werther“, la care se asociază cicluri de poezii, străbătute, pe de o parte, de un rafinat lirism, iar, pe de altă parte, de cugetări filozofice profunde. O altă perioadă de creaţie, în care, de această dată, predomină raţiunea, este inspirată de arta antică. Dramele „Ifigenia în Taurida“, „Egmont“ şi „Tarquato Tasso“ reliefează o sete nestăvilită de libertate, iar lucrările „Elegii romane“ şi „Hermann şi Dorothea“, o forţă emoţională mişcătoare. În bildungsromanul „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister“ se cristalizează inovaţiile autorului, anunţînd, astfel, direcţia de dezvoltare ulterioară a literaturii europene. După cum spunea un admirator de-al său, Goethe rămîne unul dintre creatorii ,,procesului de formare a personalităţii, sub influenţa educaţiei şi participării la viaţa socială“.

Lucrarea autobiografică „Poezie şi adevăr“ este una dintre capodoperele literaturii universale, la fel ca poemul dramatic ,,Faust”, publicat în anul 1808, despre care, în „Dicţionarul enciclopedic român“, se menţionează următoarele: „În această operă, Goethe a transformat imaginea personajului legendar Doctor Faust într-o întruchipare a poziţiilor protestatare şi a setei nepotolite de cunoaştere a omului Renaşterii, care vedea împlinirea năzuinţelor sale în căutarea neobosită a adevărului şi care găseşte, în cele din urmă, sensul vieţii în activitatea practică, pusă în slujba colectivităţii.

În poemul «Faust» sînt întrunite marile calităţi ale poeziei lui Goethe. Aici, bogăţiei acţiunii îi corespunde o neobişnuită varietate a debitului poetic, de la vorbirea patetică la cea obişnuită, de la forma de exprimare populară, familiară, la aceea care redă sublimul, de la tonul tragic la ironia muşcătoare şi la umor. Prin caracterul lor concis, multe dintre versurile acestui poem au devenit maxime“.

În pofida contradicţiilor sale, a luptei dintre aderarea la o tradiţie conservatoare şi înclinaţia spre un accentuat spirit înnoitor, acest „uomo unico e universale“ al epocii lui a creat o operă unitară, de un optimism debordant, izvorît din înţelepciunea lui proverbială. De remarcat este şi activitatea sa de naturalist, el fiind unul dintre susţinătorii teoriei evoluţioniste.

Totodată, orientarea sa spre iluminismul german a vibrat în consonanţă cu tezele celor care au pregătit Marea Revoluţie Franceză – Herder, Spinoza şi Rousseau. Nu întîmplător, Goethe s-a înfăţişat ca dialectician şi estetician, recunoscînd, fără teamă, că nu este un adept al „romantismului bolnav“. A fost prieten cu oamenii de geniu ai timpului său, în special cu Beethoven şi Schiller, şi şi-a legat numele, pentru totdeauna, de oraşul Weimar, un vibrant for de cultură, o „Florenţă a lumii germane“. Opera sa i-a inspirat pe mulţi compozitori, printre care Beethoven, Gounod, Schubert, Mendelssohn, Schumann, Brahms, Liszt, Glinka, Mussorgsky, Ceaikovski ş.a. Wilhelm Berger i-a închinat o amplă lucrare, de un răscolitor dramatism.

Vor trece veacuri la rînd pînă cînd pămîntul german îşi va aduna, din nou, seva şi va adăposti, în maiestuoasele sale păduri, un brad atît de falnic, cu esenţa de o asemenea tărie.

Doru Popovici

La Mulţi Ani, Petruţa Smaranda Costache!

in Polemici, controverse

„Regele Mihai l-a trimis pe Mareşalul Antonescu la moarte!”

 

În prima noapte a Sfintelor Sărbători ale Paştelui, „tînăra“ doamnă din fotografie a împlinit venerabila vîrstă de 92 de ani. Cu sufletul răvăşit de pierderea, în urmă cu un an, a unuia dintre cei 5 fii (Ioan), le-a oferit celorlalţi, respectiv ginerelui, nurorilor, nepoţilor şi strănepoţilor săi, lacrima amară a unui pahar plin cu regrete. De ce? La vîrsta de 17 ani, pe cînd lucra la „Pirotehnica” Armatei, fabrica a fost vizitată de cel ce avea să devină Rege al României, Mihai I. Din neatenţie, acesta a atins cu mîna banda rulantă pe care gloanţele erau retezate la lungimea necesară, exact în apropierea cuţitelor. Petruţa Smaranda Costache i-a tras mîna la timp, altfel degetele i-ar fi fost retezate. „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am putut face un astfel de gest, însă voi lua cu mine, în mormînt, o întrebare: «De ce, cu aceeaşi mînă, nu a semnat Decretul de Graţiere a Mareşalului Antonescu şi a celorlalţi, trimiţîndu-i la moarte?»”.

Băbăiţă, noi îţi spunem că Regele n-a făcut nimic pentru Ţara pe care a vîndut-o ruşilor, dar, în acest moment, un singur lucru este important: să fii dumneata sănătoasă şi să ai cît mai multe zile de la Cel de Sus! Şi nu uita, ascultă sfaturile domnişoarei doctor Mara (4 ani şi 3 luni), ale cărei consultaţii nu te costă nici un ban. Ba dimpotrivă! La Mulţi Ani!

Ilie Costache

Spiritul baladelor haiduceşti, oglindit în muzica lui Paul Constantinescu

in Polemici, controverse

Unul dintre cei mai expresivi compozitori din generaţia post-enesciană a fost, incontestabil, Paul Constantinescu. Elev al maeştrilor Mihail Jora, Alfonso Castaldi, Dimitrie Cuclin, precum şi al unor vestiţi muzicieni vienezi, Paul Constantinescu a fost un compozitor foarte personal, ce nu poate fi conceput decît ca un autor care a cunoscut, foarte bine, folclorul românesc, prelucrîndu-l, cu măiestrie, în opusurile sale. S-a afirmat în toate genurile muzicale, cu precădere în piese corale, camerale, simfonice, vocal-simfonice, oratorii, balade şi opere. Meritul său constă în faptul că a valorificat citatul folcloric, preluat din toate regiunile ţării, unificîndu-l armonios, generînd un melos modal, cu trepte cromatice mobile, care, uneori, ne duce cu gîndul la cele la care a apelat şi Olivier Messiaen – ne referim la creaţiile ,,Concertul pentru orchestră de coarde” şi ,,Concert pentru pian şi orchestră”. Paul Constantinescu nu a fost un polifonist, în schimb, întotdeauna a atras atenţia prin bogata lui fantezie armonică şi orchestrală. Ritmica, de obicei, în lucrările sale, este tradiţională; instrumentaţia, însă, reliefează asimilarea creatoare a primei perioade a lui Igor Stravinsky – „perioada rusă” – deci, în acest climat sonor, se poate vorbi de inovaţie!

Lupta haiducilor români împotriva nedreptăţilor sociale şi naţionale l-a preocupat în mod deosebit. În legătură cu acest gen al folclorului s-au menţionat următoarele: „Baladele haiduceşti – accentua Paul Constantinescu – rămîn o mărturie a contradicţiei dintre civilizaţie şi cultură în Istoria Neamului Românesc. În timp ce, în domeniul culturii, poporul nostru a dat omenirii genii precum Eminescu, Brâncuşi sau Enescu, în cel al civilizaţiei se poate vorbi despre aspecte negative, aspecte dureroase şi, în acest context sumbru, despre mizeria în care trăia o mare parte a ţărănimii noastre, ceea ce semnifică o pagină ce condamnă oficialităţile timpului”. Tot Paul Constantinescu a recitat o poezie populară, care l-a impresionat foarte mult şi pe Gheorghe Cucu. În acest sens, am menţionat, în cartea mea, cîteva aspecte despre „Muzica corală românească”: „Profund impresionat de suferinţele din trecut ale ţăranilor, Gheorghe Cucu a compus unele lucrări cu un pronunţat caracter social. Astfel, corul bărbătesc «Ursitoarea» – textul era vechi, întîlnit şi în «Spitalul Amorului», de Anton Pann – reliefează nemulţumirile şi durerile celor asupriţi de veacuri, redînd, cu plasticitate, elegiacele versuri: «Drum la deal şi drum la vale,/ Îmi fac veacul tot pe cale;/ N-am în lume sărbătoare,/ Bat-o crucea ursitoare/ Care m-a ursit pe mine,/ Să n-am nici un ceas cu bine/ Ci să mă trudesc pe lume,/ Năcazul să mă sugrume»”.

Acest cîntec trist a dobîndit o semnificaţie aparte în perioada tulbure a frămîntatului an 1907, cînd artişti, intelectuali de frunte, precum Ion Luca Caragiale, Liviu Rebreanu şi mulţi alţii, au avut o atitudine fermă împotriva nemiloasei exploatări a Poporului Român.

„Baladă haiducească pentru violoncel şi pian“, de Paul Constantinescu, a fost scrisă în anul 1950 şi prezentată, la 22 decembrie 1951, de Filarmonica bucureşteană, sub bagheta maestrului George Georgescu. Stilul componistic al lui Paul Constantinescu, pe care tocmai l-am amintit, este prezent, iar temele haiduceşti au fost preluate din culegeri de folclor. O altă creaţie inspirată de baladele haiduceşti este şi opera ,,Pană Lesnea Rusalim”, dramă în 3 acte, 5 tablouri, pe un libret de Victor Eftimiu. În acest caz, stilul reliefează o simplificare a discursului muzical al lucrării, în care întîlnim, foarte des, pagini mai puţin semnificative. Cu toate acestea, corul de femei reprezintă o pagină foarte inspirată, asemenea „Monologului lui Rusalim“, de un accentuat dramatism. În concluzie, ,,Baladă haiducească pentru violoncel şi pian” este reprezentativă pentru opera artistului, îndemnîndu-ne să afirmăm, asemenea unui istoric celebru: „Sub biciul foamei lucrează robii vieţii, iar cei liberi cu ochii la steaua călăuză”.

Doru Popovici

Du-te Sus