Numarul curent editia digitalaAbonament editia tiparita (livrare in Romania)

• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 15

Oglinda libertãţii (9)

in Polemici, controverse

 

ANTENA 3 E AICI 21 decembrie 20l4

 

În sfîrşit, „Portocala de aramã“ s-a decojit. ZEUS ne-a pãrãsit. De azi înainte avem alt preşedinte. TIMPUL va alege de va fi TIRAN sau REGE. O flacãrã s-a stins, alta s-a aprins. De 25 de ani, avem acelaşi coşmar: o mînã de bogaţi îi domina pe cei sãraci. Sînt tot mai mulţi urmaşi ai acelor ţãrani desculţi, dintr-o perioadã urcatã în slavã, cînd în „Micul Paris“ viaţa era un „vis“. Aiurea… De la „Înalta Poartã“ avem promisiunea cã, peste 15 ani, vom fi, cu toţii, plini de bani. Pînã atunci, cîtor români le va creşte o cucutã-n… cimitir? S-au scurs 25 de ani de la cãderea comunismului,  şi, dacã priveşti în „Oglinda Libertãţii“, România aratã ca într-o tragedie anticã, cînd regele orb Oedip era purtat de mînã de fiica sa Antigona pe stîncile Greciei, pentru a nu se prãbuşi. Cît timp ne va purta de mînã înşelãtoria, corupţia şi minciuna? Fãrã a fi îndreptãţiţi, au „muşcat“ din ţarã toţi hoţii care au profitat de retrocedãri.. Dar faţã de ţarã, cine va da socotealã? NIMENI! În Capitalã, pe bulevardele principale, MOŞ CRÃCIUN a fost bun. Becurile colorate par  nişte castele din basme. În Piaţa Moghioroş, cînd tarabele sînt goale, e o mare dezolare. Adãpost pentru şobolani şi aurolaci, gunoaie, mãturate doar de ploaie, cîini şi pisici abandonate şi flãmînde, toate creînd imaginea „omului nou“. Ce ironie! În trecutul comunist, cartierele erau un vis. Curate, fãrã aurolaci, fãrã cerşetori, doar cu straturi cu flori. MOŞ CRÃCIUN s-a poticnit, în cartier n-a venit pentru cã  s-a rãtãcit în promisiuni. Epocii de „tristã amintire“ i se pun „în cîrcã“ toate relele pãmîntului, dupã pãrerea unora românii trãind atunci în infern, „Tartorului“ scoţîndu-i-se şi în prezent ochii de cãtre cei care „ timp de 25 de ani n-au reuşit nici sã zugrãveascã ce a construit TATA“, aşa cum a prevãzut „prinţişorul“, înjunghiat cu un briceag în burtã. Acum, „Cocoşi“ apocaliptici şi „gãini cu pene aurii“, de 25 de ani pe „gard“, cîntã cot-co-dac, „tocului“ înalt. Şi de pe „gard“,  ea a aruncat victimelor de la inundaţii pantofi cu tocul înalt şi ciocolate unor copii flãmînzi.  Acum, de Sfîntul Crãciun, „defavorizaţii“ îşi fac cruce cã, în sfîrşit, pensia li s-a mãrit. Vor mînca o pitã-n plus. Cinci la sutã, e ceva, nu-i aşa? Se dã, nu se ia. Pentru ei, porţile deschise spre libertate rãmîn, din pãcate, tot ferecate, cheia lacãtului a ruginit, în cei cinci la sutã în plus. Concediul unui pensionar e doar  pe micul ecran, iar în coşul zilnic Guvernul a uitat cã, pe lîngã hranã, mai este mult de cheltuialã. Cînd citeşti facturile, te apucã frigurile. Tatãl tuturor nedreptãţilor este DIAVOLUL, ce dominã întunericul care, de fapt, nu existã. Lipsa LUMINII genereazã întunericul. Generatoare de pace este legea lui DA şi NU, iar Valoarea înţelepciunii constã în IUBIRE. Nu IUBIREA doar de sine. În prezent, VALOAREA omului o dã BANUL. Cum te mai poţi considera OM, cînd, dupã o viaţã de muncã, valoarea ta este echivalentã cu cîteva pizze? Cîte ai putea sã ţi le „permiţi“ dintr-o pensie?

REVELION 20l5

La CASA POPORULUI, construitã de generaţia oropsitã, s-a organizat Revelion de OSCAR (nu pentru pensionari). S-a întins covorul roşu pe care a cãlcat fiecare participant. BOGAT. Salonul era luminat cu flãcãri de Iad. Mese încãrcate, femei frumoase, tocuri înalte, burţi revãrsate, „mãşti“ pe faţã, zîmbete forţate. Un amalgam ce-şi ura „La mulţi ani!“. Iar eu, eu singurã – cu gîndul meu – m-am întors în timp şi m-am vãzut la Paris. Amintirile, ce bine sã ai amintiri! În ele au încãput Catedrala Notre Dame şi salba de minuni aşezate de-a lungul Senei, pînã la vîrful Arcului de Triumf, Biserica „Sacre Coeur“, Biserica Ortodoxã Românã “Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail”, Turnul Eiffel. Parfumul veacului de aur al romanelor lui Dumas se pãstreazã şi astãzi în statuile ce dominã oraşul, veghind, cu cea mai fireascã naturaleţe, „generaţia blugilor“, iar cînd treci prin  Place Pigalle, timpul a stat pe loc peste „frumoasele nopţii“. A înmãrmurit în vocea lui Edith Piaf, care strãbate colinele Bastiliei. Plimbãrile mele zilnice se desfãşurau între Sacre Coeur şi Pigalle, un amalgam de puritate şi desfrîu, întuneric şi lumina, urcînd şi coborînd cu Maşina Timpului, pentru a pãşi în trecut şi a uita prezentul. Am dat mîna cu Istoria la Versailles şi  la Fontainebleau, deschizînd toate uşile pentru a pãtrunde în sanctuarul frumosului, patria lui Ludovic al XIV-lea. La Fontainebleau, prin libertatea gîndului, l-am însoţit pe NAPOLEON în expediţiile sale, participînd la încoronarea sa prin intermediul tabloului de la Louvre, pictat de Jacques-Louis David. Şi iatã cã, la 7 ianuarie 20l5, la Paris s-a produs o mare tragedie la Redacţia revistei satirice franceze Charlie Hebdo, unde au pãtruns terorişti islamici, care au ucis 12 persoane, iar la 13 noiembrie 20l5, în minunatul Paris au avut loc noi atentate care au aprins flãcãri de sînge, iar misteriosul surîs al Giocondei s-a stins.

(va urma)

LILIANA TETELEA

„AŞTEPT ÎNVIEREA MORŢILOR…“

in Polemici, controverse

Din anul 1989, luna octombrie, am asistat, fãrã voie, la începutul unor schimbãri, care au culminat cu prãbuşirea unei lumi. Ideea îmi era cunoscutã din romanul „Pe aripile vîntului“, dar şi din filmul cu acelaşi nume. Mã aşteptam, ca şi acolo, ca din cenuşa vechii lumi sã se ridice una complet nouã, care sã aşeze la temelia existenţei sale cele mai înalte şi frumoase principii morale. Ceea ce a rãsãrit, din cenuşa vechii lumi, a şi fost denumit pretenţios: Stat de drept. Am fost sceptic, încã de la început, în aceastã privinţã. Era mai mult decît evident cã, în structurile noului fundament politic, îşi fãcuse loc aceeaşi Mãrie, dar sub altã pãlãrie. Or, pentru a avea un Stat de drept, este nevoie de structuri noi şi de oameni noi, cum ar fi spus Kogãlniceanu. Mai mult, se insinua tot mai mult, în sînul noii realitãţi politice şi sociale, spiritul de castã, învechit şi obstrucţionist, rãspunzãtor de gravele derapaje morale şi de risipirea valorilor care puteau aduce un suflu nou în viaţa şi în dinamica societãţii noastre. Din pãcate, încã de la începuturi, am vãzut cum cei din fruntea structurilor fundamentale ale ţãrii erau preocupaţi doar de ciolanul lor şi de votul nostru. Fenomenul s-a rafinat mult în zilele noastre. Aşa am ajuns sã înţelegem cã unii dintre noi, massa largã a românilor, avem pensii nesimţite, pe cînd bieţii parlamentari, de exemplu, au pensii foarte mici. Ei… poznã! Pãi cum aşa? Şi cum sã meargã ei la serviciu cu pita, şunca şi ceapa în traistã? Uite, ţãranul de exemplu, care are o pensie şi mai nesimţitã, nici el nu merge cu aşa ceva la cîmp… Cã nu are de unde! Am vãzut ţãran la cîmp, cu biscuiţi în traistã. Şi nu glumesc! Acum s-a mai descoperit cã şi militarii au pensii nesimţite… Urmeazã „defrişãrile“ de rigoare, ca în pãdurile noastre. Şi cînd mã gîndesc, cum mi-am dat eu toatã tinereţea, sãnãtatea şi dragostea ŢÃRII mele! Mai nou, au intrat în vizor ciobanii şi cîinii lor. Sînt precizãri clare, cîţi cîini ai voie sã ţii la stînã! Ce nu am vãzut, şi n-am auzit, Mioriţã laie? Cîţi lupi avem voie sã avem în pãduri?!… Nu, pe cei din alte locuri… îi ştim. Dar în pãduri, cîţi lupi avem voie sã avem? Tare mã tem cã ce nu mai pot face cîinii ciobanilor vor face chiar ciobanii! Aşadar, fugiţi, lupilor, cît vremea mai este de partea voastrã! Vin timpuri grele, şi pentru voi, dar mai ales pentru oameni! Iar eu prevãd cã singura noastrã alternativã, în condiţiile unui haos total, este aceea de a aştepta învierea morţilor! Cã de la cei vii, ce sã mai aştepãm? Doar taxe şi impozite! Pe-un picior de plai,/ Pe-o gurã de Rai/ … Baciul ungurean, şi cel marţian/ Mãri se vorbirã/ Şi se gîngãvirã/ Care-i mai hiclean/ Şi mai hoţoman/… Chiar! Care, mãi?!

ILARION BOCA

Vadim – pilonul nemuritor al românismului (5)

in Polemici, controverse

Iatã cît de usturãtor este biciul pamfletarului Vadim la adresa celor care se zbat zi de zi sã ruineze şi sã destabilizeze ţara, s-o îngroape la periferia Uniunii Europene şi a lumii: ,,Românie, sat fãrã cîini/ Ţara mea vraişte şi flãmîndã/ Istoria te-a scãpat din mîini/ Imperiile stau încã la pîndã/ (…) De ce te pîndesc oare toţi/ Îşi dau cu pãrerea, te ţin sub teroare?/ Hãitutã şi ruptã de hoţi/ Mã tem sã nu cazi de pe hartã în Mare”. Iar în ,,Epistola unui martir de la Mãrãşeşti cãtre trãdãtorii de ţarã”, indignarea poetului atinge accente mult mai ascuţite: ,,Noi lãsãm o Românie Mare/ Voi urziţi la destrãmarea ei/ Cum pot oare, Doamne, sã se nascã/ Vipere dintr-un popor de lei?”. Scrise acum 25 de ani, aceste pamflete sînt extrem de actuale astãzi, cînd atîţia mafioţi şi adversari ai Interesului Naţional defileazã nestingheriţi prin primãrii şi consilii judeţene, prin ministere, în Parlament şi prin celelalte instituţii fundamentale ale statului. În faţa unei asemenea situaţii, mã întreb şi eu astãzi, aşa cum se întreba şi Corneliu Vadim Tudor cu mult timp în urmã: Va reveni odatã Mesia şi pe pãmîntul nostru atît de nãpãstuit? Va fi acel ,,mare şi sfînt” însuşi Poporul Român? Încep sã cred din ce în ce mai mult cã mişcãrile de stradã, regizate şi acaparate de partide compromise, care nu mai pot sã-şi desfãşoare activitatea politicã pe cãi democratice, cã aşa-zisa forţã a strãzii – nu reprezintã, nici pe departe, ţara. Doar o revoluţie de proporţii, care sã punã în mişcare milioane de oameni, ar mai putea sã asaneze mocirla în care ţara noastrã se zbate de decenii. Pentru puternicii lideri ai UE, mişcãrile de stradã din România sînt doar un soi de divertismente, care nu intereseazã pe nimeni. Prezentul şi viitorul nostru nu se mai decid la Cotroceni, la Palatul Victoria şi la Palatul Parlamentului, ci la Bruxelles. De acolo ne vin în plic numele preşedintelui şi al premierului, lista miniştrilor, programul de guvernare, aprobarea pentru mãrirea salariilor, nivelul deficitului bugetar, de acolo vine salvarea liderilor mafioţi. Am ajuns mai prejos decît fostele colonii africane.

Corneliu Vadim Tudor a fost un ilustru exponent nu doar al cuvîntului scris, ci şi al celui rostit, înscriindu-se, împreunã cu Adrian Pãunescu, în galeria marilor noştri oratori din trecut: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Take Ionescu, I.G. Duca, Alexandru Marghiloman, Petre Carp, Barbu Ştefãnescu-Delavrancea şi Nicolae Titulescu. Problemele majore pe care Vadim şi Pãunescu le abordau în discursurile lor, rostite în cadrul unor reuniuni interne şi internaţionale, dar mai cu seamã de la tribuna forului legislativ al ţãrii, stîrneau întotdeauna un interes enorm şi unanim. Cînd se anunţa cã vreunul din poeţii parlamentari urma sã ia cuvîntul, toţi senatorii şi deputaţii, care, de regulã, îşi prelungeau pauza pe holuri, puneau capãt brusc taifasului, reluîndu-şi grabnic locurile în sala dezbaterilor. Discursurile învolburate ale celor doi erau, întotdeauna, zmãlţuite cu figuri de stil fermecãtoare. Dar, înainte de toate, ele erau substanţiale. Argumentele imbatabile pe care le abordau în susţinerea problemelor politice, economice şi sociale, precum şi soluţiile propuse pentru rezolvarea lor izvorau dintr-o profundã cunoaştere a realitãţilor şi posibilitãţilor ţãrii. Iar în ceea ce priveşte discursurile rostite de Vadim şi de Pãunescu la mormîntul lui Avram Iancu, la gorunul lui Horea, de la Ţebea, la Putna lui Ştefan cel Mare, la aniversarea Unirii Principatelor sau a Marii Uniri, ele erau percepute de cãtre participanţi ca veritabile balsamuri energizante pentru reafirmarea, cu şi mai multã forţã, a sentimentelor patriotice.

Înainte de marea farsã de acum 26 de ani, în care românii luptau cu gura, iar strãinii cu flinta, nu aş fi afirmat nici în glumã cã Vadim are veleitãţi politice. Mai întotdeauna, prietenul meu se afla într-un vãdit contratimp cu politica regimului totalitarist. Şi totuşi, despre Corneliu Vadim Tudor vorbim astãzi ca despre unul dintre cei mai autentici politicieni post-decembrişti.

A înfiinţat Partidul România Mare, o formaţiune politicã vitalã pentru viitorul ţãrii noastre, care îşi trage seva şi vigoarea din Doctrina Naţionalã, acel sistem închegat de concepţii, idei şi principii ce apãrã fiinţa, integritatea şi viitorul Poporului Român, marile valori ale trecutului sãu, tradiţiile, obiceiurile şi credinţa strãbunã şi a cãrei raţiune de a fi o constituie reîntregirea ţãrii în hotarele ei fireşti şi redobîndirea numelui demn şi sfînt, cu care România s-a legitimat în faţa lumii, în perioada interbelicã. Înfruntînd, în cei 24 de ani de existenţã, tot felul de oprelişti din partea unui regim comunisto-capitalist, care se pretinde, de ochii lumii, democrat, dar care, în fapt, mimeazã pluripartidismul şi îl amendeazã prin fraude electorale, PRM s-a dovedit mereu aceeaşi stîncã de granit, întrucît, în întreaga sa activitatate, el a rãmas credincios politicii naţionale. PRM a rezistat, de asemenea, tuturor presiunilor exercitate de adepţii globalizãrii, care acţioneazã în direcţia dispariţiei statelor şi a popoarelor, a ştergerii identitãţii lor naţionale. Contestatarii externi ai PRM sînt şocaţi de denumirea pe care Corneliu Vadim Tudor a atribuit-o acestei formaţiuni politice, pretextînd cã un asemenea nume sugereazã şi o Românie Mare. Nu înţelegem deloc aceste nelinişti europene şi transatlantice. Pe noi nu ne-a neliniştit deloc reîntregirea Germaniei, deşi o asemenea ţarã a dezlãnţuit cele douã rãzboaie mondiale, în care şi-au pierdut viaţa circa 65 de milioane de oameni, iar alţi 55 de milioane au fost rãniţi sau mutilaţi. Refuzul de a sprijini renaşterea României este determinat de criterii geopolitice, dar şi economice. Nu numai cei care ne-au ciopîrţit ţara se opun reîntregirii sale, dar nici liderii comunitari şi nici reprezentanţii marilor instituţii financiar-bancare internaţionale nu vãd cu ochi buni o Românie Mare, atît din punct de vedere teritorial, cît şi din punct de vedere economic şi social. Ei vor sã rãmînem ceea ce sîntem astãzi, o vacã bunã de muls. Cînd ne-am propus sã continuãm programul de dezvoltare economicã, recurgînd la un deficit bugetar de 3%, pentru a reduce decalajul care ne separã de celelalte state de pe continent, liderii comunitari ne-au dat peste mînã, aşa cum au fãcut-o şi în cazul majorãrii salariilor, al cãror nivel e cu mult mai redus comparativ cu alte state-membre ale UE. Întîmpinînd rezistenţã la Bucureşti, mai marii de la Bruxelles au gãsit soluţia salvatoare, silind Guvernul Ponta sã demisioneze. În locul unui Cabinet politic autohton, avem, astãzi, un Executiv alcãtuit, în bunã parte, din birocraţi de mîna a adoua de la Bruxelles. FMI nu vroia sã scape ciolanul din mînã. Este greu de crezut cã Guvernul Iohannis – fiindcã avem de-a face, într-adevãr, cu un guvern al preşedintelui – va face o politicã româneascã şi nu una dictatã din afarã. Ca atare, mulţi analişti politici sînt de pãrere cã guvernul de aşa-zişi tehnocraţi nu va rezista pînã la alegerile viitoare, întrucît nu va beneficia de cine ştie ce sprijin din partea partidelor politice – dezbinate, haotice, dar, mai ales, lipsite de credibilitate – şi nici nu va conta pe susţinerea unui Parlament atît de compromis. În asemenea condiţii, o schimbare realã, profundã, în interesul poporului, va fi mai mult decît necesarã. Cîtã intuiţie politicã şi cîtã dreptate avea Vadim, atunci cînd spunea cã va veni vremea în care va fi rugat sã preia puterea. Din pãcate, vremea de care vorbea Corneliu Vadim Tudor a venit puţin cam tîrziu. Deocamdatã, puterea se aflã în mîinile unor politicieni ale cãror simţiri nu vibreazã la nevoile ţãrii, ci la foşnetul banilor. Niciodatã, în decursul existenţei noastre, banul n-a reuşit sã-i dezumanizeze atît de cumplit pe români, aşa cum se întîmplã astãzi. Democraţia, solidaritatea, morala, credinţa – toate aceste înalte valori umane au fost înãbuşite de avariţie. ,,Am sã vorbesc şi dincolo de mormînt pentru drepturile poporului meu”, spunea Vadim. Sînt convins cã sufletul unui român atît de mare cum era el o va face. Poate aşa ne va auzi şi pe noi Pronia Cereascã mai uşor.

Corneliu Vadim Tudor, poetul, publicistul şi pamfletarul încãrcat de har a plecat de curînd dintre noi. Ne-a pãrãsit literatul profund, marcat de sentimentul religios, şi oratorul de excepţie. S-a stins din viaţã în mod neaşteptat istoricul erudit, patriotul la fel de neînfricat ca Decebal strãmoşul, luptînd zi şi noapte cu noii colonişti. Corneliu Vadim Tudor a fost chemat la Ceruri mult prea devreme şi tocmai atunci cînd românii aveau o teribilã nevoie de el, aici, pe pãmînt. A plecat într-un moment cînd România, jefuit şi sãrãcitã, abia se mai regãseşte pe harta Europei, cînd viaţa noastrã politicã se aflã sub semnul încrîncenãrii turbate, cînd, la Cluj, în inima Ardealului, iredentiştii unguri, cu sprijinul udemeriştilor, organizeazã manifestãri comemorative pentru hitlerişti şi horthyşti, cu gîndul la un nou Diktat de la Viena, cînd, la Chişinãu, românii majoritari în Basarabia sînt înfrînţi de rusofonii sprijiniţi de Moscova şi cînd norii celui de-al III-lea rãzboi mondial se adunã, atît de ameninţãtor, în jurul nostru. Fãrã Vadim, sîntem, astãzi, mult mai sãraci decît fãrã locuri de muncã, fãrã pîine, şcoli şi spitale. Sîntem mai abãtuţi, mai trişti, dar nu sîntem nişte învinşi. Corneliu Vadim Tudor nu ne-a pãrãsit cu totul. S-a dus doar pînã sus, în Împãrãţia Domnului şi, dupã cum ştim, de cînd ne ştim, Dumnezeu este întotdeauna foarte aproape de noi. De acolo, din preajma Sa, Vadim va lupta cu şi mai multã vigoare, aşa cum ne-a asigurat încã de cînd se afla pe pãmînt. Ştim, bunul meu prieten, cã speranţele milioanelor de români vor gãsi şi acolo, permanent, un puternic ecou în sufletul tãu, care vibreazã la unison cu sufletul lor. Dumnezeu sã-ţi cãlãuzeascã gîndurile şi sã ţi le împlineascã.

Sfîrşit

NICOLAE DÃSCÃLESCU

Cine îşi bate joc de oastea ţãrii (1)

in Polemici, controverse

Vitejii de la Cãlugãreni, comandanţii şi ostaşii care învinseserã cea mai mare putere militarã a lumii din acel moment – armata otomanã – au fost prigoniţi şi eliminaţi fizic timp de peste 40 de ani, dupã ce, la 1601, Mihai Reîntregitorul de Patrie a fost asasinat, în scopuri meschine, de un tradãtor pe nume Basta. Complotul prin care a fost asasinat Viteazul, în tabãra militarã de la Cîmpia Turzii, s-a comis din cauza mîndriei, trufiei şi lãcomiei celor care veniserã sã-şi adape caii cu cîteva sute de ani înainte, cete de turco-mongoli sosiţi de dincolo de Urali, cãrora nici mãcar creştinarea nu le-a schimbat concepţiile de viaţã criminale şi antihumanitariste. Chiar şi acum, comit acte de terorism. Nici militarii din urmãtoarele generaţii nu au avut o soartã mai bunã, dupã lovitura de stat prin care Alexandru Domnitorul Unirii din 1859 a fost înlãturat de la tron de cãtre boierii trãdãtori de neam şi ţarã, care au adus la conducerea Principatelor Unite persoane din alte naţii şi credinţe, strãine de spiritul neamului nostru greu încercat în Istorie, care au ocupat tronul ţãrii fãrã o justã cauzã. Prin grija unor forţe oculte din statele apropiate de la Apus şi de la Rãsãrit, militarilor care au format primele unitãţi combatante de infanterie, artilerie, geniu, logistice, poliţie, serviciul de siguranţã al statului, aşa cum se consemneazã în presa vremii, sub pretexte absurde şi injuste, de aşa-zisã corupţie, erau purtaţi prin tribunale, primind ani grei de temniţã şi ocnã, ca un fel de rãzbunare pentru contribuţia acestora la unitatea celor douã provincii locuite de acelaşi neam majoritar. Chiar şi sforarii camarilei regale fãceau lucruri nefãcute, pentru a influenţa justiţia şi opinia publicã împotriva demnitarilor militari români, inclusiv diplomaţi, care, dupã ce erau trimişi la ocnã, li se confisca averea, iar familiile erau obligate sã plece în bejenie, în Occident. Poeţii şi scriitorii, ziariştii, artiştii plastici, dramaturgii şi megieşii unionişti au fost supuşi, dupã izgonirea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, unor supravegheri şi represiuni nedrepte din partea poliţiei secrete regaliste, pentru a stinge din mintea românilor orice urmã de patriotism şi dragoste de ţarã. Programa şcolarã s-a modificat în sensul în care limba românã avea un numãr redus de ore de predare, în schimb, limba germanã şi rusã, greaca şi ebraica erau predate intensiv, iar din istoria şi geografia patriei s-au scos zeci de capitole, care vorbeau despre istoria veche şi despre teritoriile ocupate de popoarele pre-socratice de neam dac, trac sau getic. Nici Biserica Ortodoxã nu era scutitã de persecuţii în favoarea catolicilor şi protestanţilor, precum şi a unor secte pravoslavnice de rit vechi, constituite artificial. În acei ani, un jurnalist şi poet ca Mihai Eminescu era marginalizat şi supravegheat non-stop, din înalt ordin regal, de poliţia secretã obedientã coroanei venite din Germania, fiind frecvent fãcut nebun pentru convingerile sale patriotice. Exegeza literalã obedientã şi cercurile regaliste antiromâneşti vorbeau despre acest ilustru cãrturar român ca despre un om lipsit de talent literar, fiind obligat sã se mute de la o redacţie la alta, sau fiind lipsit de mijloace materiale de trai. Vãduvelor şi orfanilor eroilor de la Griviţa, Rahova, Vidin, Plevna, din 1977, mult timp nu li s-a recunoscut statutul şi nici nu au primit vreo recompensã materialã pentru supremul sacrificiu fãcut de soţii şi taţii copiilor, aceste familii fiind nevoite sã umble în zdrenţe sau sã lucreze cu ziua pe la negustorii greci sau armeni, pentru a se întreţine. Ofiţerii şi ostaşii care au fost glorificaţi de presa vremii, pentru eroismul lor din timpul luptelor cu armata turcã, nu numai cã au fost uitaţi şi trecuţi în rezervã fãrã drept de pensie, dar au fost prigoniţi de autoritãţile vremii, mulţi dintre aceştia dispãrînd fãrã urmã, fãrã a se mai şti locul de îngropãciune. O urã atavicã generatã artificial împotriva glorioasei Armate Române, care cu sacrificiul miilor de ostaşi a cucerit Independenţa României, a fost dominanta care a continuat prigoana apãrãtorilor patriei şi în Secolul XX. Dupã ce armia românã a luptat cu glorie şi eroism în primul rãzboi mondial, avînd sute de mii de victime: morţi, rãniţi, dipãruţi, mari mutilaţi şi dupã înfãptuirea Unirii de la 1 Decembrie 1918, patria noastrã întrînd în hotarele de drept ancestrale, a continuat cu şi mai mare rîvnã prigonirea ofiţerilor şi ostaşilor români patrioţi, fiind consideraţi o piedicã în spolierea bogãţiilor aparţinînd domeniului public. Puşcãriile şi casele de nebuni au fost din nou umplute de eroii neamului de la Mãrãşeşti, Mãrãşti, Oituz, Jiu, deoarece nu s-a dorit reinserţia lor socialã, şi nici plata unor drepturi financiare cuvenite, cã altfel nu ar mai fi avut de unde sã fie periat bugetul ţãrii de zeci de milioane de lei aur de cãtre casa regalã, care, printr-o combinaţie operativã a unui Serviciu Extern de Informaţii, a reuşit sã facã pierdut tezaurul ţãrii predat în custodia Rusiei. Problema nelãmuritã a tezaurului este din vina unor personaje obediente de la noi, deoarece partea custode a manifestat toatã disponibilitatea.

(va urma)

ALEXANDRU ALIMÃNESCU

Liga Apãrãtorilor Patriei din România

Un titan denigrat, post mortem, de nişte pigmei (2)

in Polemici, controverse

Motto: „Ptiuuu, că proşti mai sînteţi neică/ Şi-aveţi creierul de fleică/ Pe urechi vă curge frişcă/ Aţi strîns pietre şi grenade / Să daţi în Alcibiade”.

Corneliu Vadim Tudor, „Presa ticăloşită”

În primul episod al acestui articol, în care ne spunem părerea despre cele publicate de ziariştii Mihai Voinea şi Cristian Delcea în ziarul „Adevărul”, după decesul scriitorului şi omului politic Comeliu Vadim Tudor, dorim să comentăm textele şi afirmaţiile denigratoare din preambulul celui de-al doilea articol, apărut în acelaşi ziar, în ziua de 16 septembrie a.c.., intitulat „Enciclopedia Vadim. Odioasele pamflete şi victimele tor”. Ne oprim, pentru început, la acelaşi preambul al articolului menţionat, cu scopul de a discuta despre conţinutul unor sintagme, al unor formulări, total nedrepte, de o răutate rar întîlnită după decesul unui om. Dacă citim atenţi cum a fost formulat titlul acestui articol, sesizăm atitudinea, categoric jignitoare, privind opera şi cultura marelui dispărut. Aceşti ziarişti, servitori zeloşi ai presei ticăloşite, rezumă cultura enciclopedică, reală, şi întinsa operă beletristică, creaţii remarcabile ale doctorului în Istorie Corneliu Vadim Tudor, cum rezumă ei, dealtfel, şi scrierile sale social politice, doar la nişte „odioase pamflete”. Autorii articolului se simt, de asemenea, deranjaţi, că ai lor colegi, ziarişti moderatori ai televiziunilor de ştiri, anunţau „cu voci tremurînde”, dispariţia în eternitate a omului cu o memorie ieşită din comun şi că moartea sa înseamnă o „pierdere insurmontabilă”. Cei 2, de la ziarul „Adevărul”, ei şi numai ei, nu vor să admită, că alţi ziarişti spun un lucru real, că demonstrează, prin ceea ce afirmă, că sînt cinstiţi şi-şi informează corect telespectatorii, dar, în acelaşi timp, prin vocea lor, recunosc şi regretă sincer pierderea unui coleg de mare valoare. Acestor ziarişti oneşti şi obiectivi, le spunem cu tot respectul: cinste vouă , mai ales pentru faptul că n-aţi scăpat din vedere că Vadim, aşa cum a fost el, cu bune şi cu rele, v-a fost, totuşi, coleg de breaslă.

Pe Cristian Delcea şi pe Mihai Voirea îi supără faptul, chiar pînă la dispreţ, că alţi ziarişti şi oameni de cultură au constatat, cu argumente de necombătut, că dispariţia lui Vadim înseamnă, fără nici un fel de îndoială o „pierdere insurmontabilă a unui mare om de cultură”. Constatarea exprimă un adevăr evident, pentru toţi cei care apreciază, lucid şi corect, oamenii şi realitatea înconjurătoare. Tot astfel, cine a ştiut să privească în jur, să judece, în mod obiectiv şi nepărtinitor, realitatea, ar fi putut reţine că Vadim a fost şi va rămîne un personaj unic în peisajul post-decembrist românesc, luptîndu-se pentru tot ceea ce ar fi fost spre binele Ţării şi al Poporului său, din mijlocul căruia a răsărit ca un brad în toată semeţia lui. Să ne imaginăm, pentru o clipă măcar, că Vadim nu a murit, că este astăzi printre noi, lîngă cei dragi şi lîngă cei mai puţin dragi, şi că el, precum toţi ceilalţi, ar fi fost martorul viu al tuturor marilor şi gravele evenimente ce s-au succedat după dispariţia sa. Avea capacitatea, inteligenţa, puterea de discernămînt ca să caracterizeze, să aprecieze un eveniment, cu exactitatea unul chirurg, doar într-o proporţie de cîteva cuvinte. Am cunoscut şi cunosc persoane, care, în timpul vieţii lui Vadim, după anumite evenimente ori momente deosebite petrecute în societatea românească actuală, aşteptau să audă, după părerea unora, şi pe aceea a Tribunului sau voiau, nerăbdători, să vadă ce se va scrie în revista „România Mare”, stare şi curiozitate pe care a trăit-o şi autorul acestor rînduri. Privind şirurile nesfîrşite de refugiaţi, veniţi din Orientul Mijlociu, Corneliu Vadim Tudor a fost, de la început, primul şi singurul dintre politicienii şi din publicistica românească actuală, care a arătat că atitudinea primitoare a liderilor europeni nu este deloc bună. El făcea, totodată, referire la Arabia Saudită şi la Emiratele Arabe Unite, ţări foarte bogate, spre care nu s-a îndreptat nici măcar o familie din imensele coloane de fugari nevinovaţi. Evenimentele tragice provocate la Paris de către grupări teroriste, cum se întîmplă, dealtfel, şi în alte părţi din cuprinsul Europei Occidentale, evidenţiază justeţea şi clarviziunea marelui nostru publicist şi politician, Corneliu Vadim Tudor. Dacă Tribunul ar fi fost în viaţă, cu cîtă precizie ar fi evaluat el tragica şi tulburătoarea întîmplare de la Clubul „Colectiv”, cauzele acestei tragedii şi urmările ei catastrofale, după înfiorătorul incendiu. Referitor la urmări, ne gîndim la marile demonstraţii pornite imediat după dezastru, la răsturnarea unui guvern aşa-zis „ ales“, la instaurarea unui alt guvern, de data asta de aşa-zişi „tehnocraţi“ şi, în sfîrşit, la haosul care cuprinde conducerea României, la „lucrul bine făcut”, sub „înţeleapta” supraveghere a preşedintelui „ales”, Klaus lohannis. Toţi românii, care gîndesc sănătos şi cinstit, pot recunoaşte că, în desfăşurarea, tuturor acestor evenimente, într-un timp atît de scurt, s-a resimţit lipsa unei voci, precum a fost cea a lui Vadim.

(va urma)

Radu Pădurariu

ANIVERSAREA UNUI MARE ARTIST ALECU G. CROITORU LA 82 DE ANI…

in Polemici, controverse

La 8 decembrie 2015, s-au împlinit 82 de ani de la naşterea ilustrului regizor, scenarist, actor, poet şi profesor de film Alecu G. Croitoru. Cu acest important prilej aniversar, Uniunea Autorilor de Film din România a organizat, la Centrul Naţional al Cinematografiei, o frumoasă manifestare omagială, la care au participat numeroşi oameni de cultură, cineaşti şi prieteni ai sărbătoritului. Reuniunea a fost prezidată de regizorul Ioan Cărmăzan, preşedintele U.A.R.F., iar „sufletul” acestui eveniment a fost actriţa româno-canadiană Claudia Motea, care i-a fost studentă profesorului Croitoru prin anul 1995. După un deceniu petrecut în Canada şi Statele Unite ale Americii, ea a revenit în ţară, unde, împreună cu regizorul, a realizat un spectacol de mare succes, în ţară şi peste hotare, Iubeşte-mă America!, în care actriţa dialoga, pe scenă, cu diferite personaje de pe ecran (bunica, mama, o prietenă din Moldova canadience şi americance ş.a.), interpretate tot de ea. Am avut şi eu prilejul să rostesc cîteva cuvinte despre sărbătorit, în acest context omagial, evocînd doar unele momente din ampla carieră artistică a cineastului, pe care, împreună cu prietenul său de o viaţă, Geo Saizescu, l-am cunoscut încă din anii studenţiei şi i-am urmărit, „la pas”, creaţia. Regizorul Alecu Croitoru realiza primul lung metraj exact acum 50 de ani, filmul Merii sălbatici, care a avut premiera la 17 mai 1965 (ţin bine minte data, pentru că, în ziua aceea, împlineam 30 de ani), o dramă rurală, în care jucau Dana Comnea, Ştefan Ciobotăraşu, Emanoil Petruţ, Silviu Stănculescu. Trei ani mai tîrziu, regizorul lansa poate cel mai important film al carierei sale regizorale, Vîrstele omului, un superb poem cinematografic, filmat în toate cele 4 anotimpuri – primăvara, vara, toamna şi iarna – pentru a portretiza cele 4 anotimpuri ale vieţii umane – copilăria, tinereţea, maturitatea şi senectutea. Doi copii, alergînd după o floare roşie de dalie – pe care băiatul i-o dăruise fetiţei – şi pe care o luase vîntul, trec prin toate zonele ţării, ajungînd, bătrîni, pe un mal de mare. Acest simbolic traseu existenţial este însoţit de adevărate minuni etnografice, cum sînt Învîrtita din Oaş, Căluşul din Oltenia, Fecioreasca ardelencelor şi Hora moldovenească. Lung metrajul a avut şi un „pui”, multipremiat peste hotare, scurt metrajul Anotimpul mireselor (protagonişti erau Micaela Caracaş şi Vistrian Roman), în care era prezentată vîrsta tinereţii, din periplul vîrstelor omului. Din creaţia cinematografică a regizorului Al G. Croitoru fac parte şi filmele de aventuri, realizate împreună cu Sergiu Nicolaescu: Lupul mărilor (1972) şi Căutătorii de aur (1985), dar şi ingeniosul policier de „spioni” Al treilea salt mortal (1980), în care jucau Ion Dichiseanu, Jean Constantin, Maria Clara Sebök, maestrul Iosefini. Să ne amintim şi de spumoasa comedie Am o idee! (1981), în care apăreau Stela Popescu, Vasilica Tastaman, Rodica Popescu, Melania Cârje, Anda Caropol, Camelia Zorlescu şi Paula Rădulescu; de parabola rurală Miezul fierbinte al pîinii (1983), cu Vistrian Roman, George Motoi, Octavian Cotescu, Cezara Dafinescu… Ar fi multe de spus despre rolurile interpretate de Alecu Croitoru, mai ales în comediile lui Geo Saizescu, despre personalitatea poetului Al G. Croitoru, despre talentul profesorului de film, care a pregătit zeci de promoţii de regizori, operatori şi actori. N-aş putea omite din acest remember al unei cariere exemplare minunatul scenariu Ţăranul şi generalul la căsuţa cu zorele, un film pe care nimeni nu l-a făcut niciodată, dar pe care l-ar putea face, cu succes, regizorul şi la 83 de ani!… La manifestarea omagială de la Centrul Naţional al Cinematografiei au fost prezentate şi 3 filme în care a fost, cumva, „implicat“ şi Al G.Croitoru. Primul, un scurt documentar despre personalitatea regizorului, semnat de Cristi Toporan. Apoi, scurt metrajul Culorile pămîntului, de Florin Toader, despre pictorul Petre Achiţenie, cu un comentariu de suflet al aceluiaşi Alecu Croitoru, şi, în final, un alt scurt metraj, Kandy, de Mariana Pachis, la care Claudia Motea a fost co-scenaristă, dar şi interpretă principală (alături de Adrian Enache) , iar Al. Croitoru a fost consultant… O viaţă lungă şi frumoasă, alături de cei dragi, bunul meu prieten! Sper să ciocnim în curînd un pahar de vin roşu sec (pe care ni-l mai acceptă doctorii) , cu prilejul apariţiei cărţii mele Al G. Croitoru, zis şi Mister Keystone, aflată sub tipar…

Călin Căliman

Vadim – pilonul nemuritor al românismului (4)

in Polemici, controverse

Asupra fostului edil al Capitalei s-a declanşat, de mai bine de două luni, o hingheriadă, pe care acesta nu şi-ar fi imaginat-o nici în vis. Iată ce mare diferenţă este între medicul Sorin Oprescu, ucigaşul a zeci de mii de cîini, şi poetul Corneliu Vadim Tudor, care deplînge cu nemărginită compasiune soarta nefericită a patrupedelor fără stăpîn: ,,Rătăcitori şi neajutoraţi/ cîini fără vîrstă, nume şi dreptate/ fiţi întru toate binecuvîntaţi/ voi, ce dormiţi pe dale îngheţate/ (…) Copii ai foamei, cîini ai nimănui/ la ce icoane să vă cer iertare?”. Îmi amintesc şi astăzi, după mulţi ani, cu cîtă răbdare îl aşteptau vreo zece cîini, atunci cînd, pe înserat, Vadim venea la Casa Presei. Toţi căpătau mîncare pe săturate, toţi se gudurau şi se roteau ca nişte copii în jurul binefăcătorului. Florică, un cîine rotofei, alb cu pete negre, era privilegiatul. Îşi însoţea stăpînul pînă la lift, dar urca singur pe scări, pînă la etaj. Intra în birou, mînca îndestulător, apoi se tolănea pe o canapea capitonată, din vinilin, de culoare crem. Îi sugeram lui Vadim să-l invite să doarmă pe parchet, fiindcă, uneori, blana lui albă era cam cenuşie. Prietenul meu îmi răspundea cu o vădită satisfacţie, care i se citea pe faţă: ,,Lasă-l şi pe el să se bucure un ceas-două de o pernă moale. Unde mai găseşte el aşa ceva?”.

Ca orice liric sensibil, Vadim cîntă natura în cele mai diverse ipostaze ale sale: lumina, zorii de zi, seara, ploaia, rîurile, munţii, pădurea, cîmpul, florile, holdele, anotimpurile şi atîtea alte realităţi. Inspirat, în creaţia sa, de multe dintre elementele naturii, poetul nu se mărgineşte să le recepteze şi să le contemple în eternitatea lor imuabilă. Cu penelu-i specific, pe care îl înmoaie, la mai fiecare vers, în şevaletul încărcat de metafore, comparaţii, hiperbole şi epitete, unele mai pitoreşti decît altele, poetul pune în mişcare pînă şi natura moartă, aşa cum o dovedeşte, admirabil, în ,,Pădure sfîntă” şi în alte cîntece de dragoste: ,,Pădurea mea de brad, pădure sfîntă/ Nu mă mai satur de lumina ta/ Priveşte-mă cînd toată slova cîntă/ Şi rîde iar copilăria mea”.

Puţini sînt poeţii care, în opera lor, vor fi înălţat Divinităţii atîta slavă şi recunoştinţă aşa cum a făcut-o Corneliu Vadim Tudor. Este uimitor să constaţi că un om năvalnic şi impetuos este, în acelaşi timp, pătruns de un sentiment religios cît se poate de viu şi de statornic, pe care îl exprimă cu evlavia celui mai pios duhovnic, într-un larg ciclu de creaţii lirice: ,,Doamne, Dumnezeul meu”, ,,Cum putem trăi fără Isus?”, ,,Rondel creştin”, ,,Noapte de Crăciun”, ,,Sfîntul Paşti”, ca să amintim doar cîteva titluri. Iată cît de divin şi de omenesc este dialogul lui Vadim cu Fiul lui Dumnezeu: ,,Ah, Isuse plin de sînge,/ Pe calvarul fariseu/ Crucea asta ce Te frînge/ Lasă-mă s-o port şi eu/ Precum Simon din Cirena/ Vreau şi eu să Te ajut/ Să-Ţi şterg lacrima din gene/ Pe obraz să Te sărut”. Din păcate, Vadim a fost nevoit să-şi ducă propria cruce, pe care l-au răstignit fariseii şi pizmaşii din zilele noastre, autohtoni şi străini, pentru a-l împiedica să mai lupte împotriva minciunii, corupţiei şi trădării de ţară.

Vadim s-a dovedit, de-a lungul întregii sale vieţi, un mare patriot, pe care nimeni şi nimic nu l-au putut abate de la un asemenea crez sfînt. Pentru el, reîntregirea României şi apărarea ei au fost comandament supreme, precum o spune, înălţător, în ,,Imnul României Mari”: ,,Români din largul zării,/ Iubiţii noştri fraţi,/ Bat clopotele ţării/ Sub steag să v-adunaţi./ Ce stea de foc răsare/ În cer şi pe pămînt?/ E România Mare/ E dreptul nostru sfînt”. În concepţia lui Vadim, însă, Patria este însăşi viaţa, aerul pe care îl respiră în fiecare clipă. Dacă Leopardi – acel poet romantic italian, care, într-un poem al său, cerea arme, ca să lupte alături de carbonari pentru eliberarea Italiei – era considerat un patriot, atunci Corneliu Vadim Tudor, prin vasta sa creaţie în acest domeniu, ar putea fi socotit patriotul-patrioţilor.

Structură fundamental lirică, Vadim abordează, cu aceeaşi vocaţie, poezia epică, evocînd cu admiraţie şi respect figurile unor străluciţi înaintaşi, care nu şi-au precupeţit viaţa, luptînd pentru apărarea vetrei străbune, a Limbii Române şi a credinţei creştine. În marea lui simţire patriotică, poetul închină imnuri de slavă eroilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, care au făurit, prin vitejia lor legendară, România Mare. În versuri pline de înflăcărare, Vadim evocă Ardealul, Moldova, Basarabia şi Bucovina, în care toate sînt româneşti – graiul, rîul, ramul şi neamul – şi româneşti vor rămîne în veci de veci. Atunci cînd se află departe de vatra natală, petul resimte dorul de ţară ca pe un plug care ară brazde adînci în inima lui. Sentimentul dragostei supreme faţă de ţară este exprimat, ca o conluzie, în poezia ,,La Patrie”: ,,Toate trec de parcă n-ar fi fost/ vor muri grandoarea şi minciuna,/ zilele de praznic şi de post/ Patria rămîne totdeauna”. Cu aceeaşi luciditate şi responsabilitate, el evocă pacea, în versuri capabile să zguduie şi cele mai înfierbîntate minţi războinice: ,,Nevoie de Pace au toţi: şi soldaţii,/ iubitele lor, şi bătrînii părinţi,/ şi pruncii din leagăn, surorile, fraţii/ şi toţi ce-i aşteaptă cu sufletu-n dinţi/ în orişice loc al acestei Planete,/ pe astrul acesta fantastic de greu,/ materiei vii îi e foame şi sete/ de Pace deplină, mereu şi mereu!…”.

Prin scrierile sale critice, mai toate tăioase, la adresa unor confraţi, a unor politicieni ori duşmani ai ţării, Corneliu Vadim Tudor reaminteşte de Eminescu, Tudor Arghezi, Pamfil Şeicaru, N.D. Cocea Camil Petrescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu şi de mulţi alţi polemişti. Virulenţa pamfletului lui Vadim izvorăşte din profunda sa nemulţumire faţă de ignoranţa, fariseismul, slugărnicia, tupeul, abuzul, sfidarea Interesului Naţional şi atîtea alte racile întîlnite într-o societate în care lipsa de raţiune, de echilibru şi de omenie, încălcarea legilor statului, a normelor moralei şi convieţuirii civilizate capătă dimensiuni mai mult decît îngrijorătoare.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

In memoriam Iehudi Menuhin

in Polemici, controverse

Am reascultat cu smerenie

Muzica lui Johann Sebastian Bach,

Tălmăcită cu o tulburătoare măiestrie

De Iehudi Menuhin

Şi simţeam cum, într-o epocă

Cu atîtea întunecimi,

„Violonistul nepereche”

Îmi deschidea calea

Spre locuri sigure,

Locurile Mîntuirii noastre…

El, spre deosebire de alţi

Semeni ai săi,

Nu şi-a propus să distrugă

Cultura românească,

În numele marxismului,

Precum şi în acela

Al unei forţe oculte,

Cea care susţine

Dizolvarea statelor naţionale,

A economiei şi a culturii acestora,

Proclamînd, ca o soluţie supremă,

Cinica ideologie

A sinistrului Brejnev,

Aceea a „independenţei limitate“!

A vorbit despre ţara noastră,

Atît de mişcător,

Încît lumina pe care o genera,

Cu o nobilă dăruire,

Se reflecta pe cer,

Parcă…

Pălind scăpărarea stelelor”…

L-a „divinizat”

Pe „orpheul moldav”,

Pe răscolitorul George Enescu – născut

În „Spaţiul poeziei eminesciene”,

Înţelegînd mesajul lui Oedip,

Potrivit căruia

Fericit este cel curat la suflet,

Cu el este pacea…

În concertele sale, genialul Iehudi Menuhin

A „narcotizat popoarele”

Ca şi cînd le-ar spune,

Asemenea înţeleptului

Şalom Alehem:

„Cine distinge

Om de om,

Acela

Nu e om”…

În ambianţa spiritualităţii sale

Şi a artei lui,

Cu orphice rezonanţe,

Am înţeles mai bine

Scrierile solare

Ale unui poet oriental,

Care-i spunea,

Cu înţelepciunea unui mag,

Prietenului cel mai apropiat:

Priveşte lampa, în ea e apă,

Ulei şi foc;

Lampa e asemenea inteligenţei,

Apa asemenea culturii,

Iar uleiul, asemenea ştiinţei.

Atîta timp cît inteligenţa ta

E limpede,

Încearcă să te instruieşti:

Cugetul tău strălucitor,

Ca o flacără curată,

Te va lumina

În întuneric”…

În aceste zile, cînd

„Evul aprins” cîntat

De nefericitul Nicolae Labiş,

Continuat este de era în care

Strigătul striveşte stilul”,

L-am reascultat pe

Răscolitorul Iehudi Menuhin

Tălmăcind

Muzica titanului

De la Eisenach

Şi, ca din altă lume,

Lucian Blaga,

Creatorul „corolei de lumini a lumii”,

Mi-a spus, purificîndu-mi sufletul

Ulcerat de urîciunile lumii:

„Johann Sebastian Bach

– Un vrăjitor

Din basmul veacurilor,

Care avea obiceiul

Să-şi transforme semenii

Nu în animale,

Ci în catedrale”!

DORU POPOVICI

Vadim – pilonul nemuritor al românismului (3)

in Polemici, controverse

Pentru Vadim, muzicalitatea versului şi rima au fost pilonii poeziei, la care nu a renunţat niciodată. Sedus de comorile nepieritoare ale graiului nostru străbun, Corneliu Vadim Tudor s-a afirmat încă din tinereţe ca un strălucit apărător al Limbii Române, tunînd şi fulgerînd împotriva celor ce stîlcesc vocabularul, împotriva vulgarităţilor, inadvertenţelor şi dezacordurilor gramaticale, manifestînd, în acelaşi timp, o preocupare statornică pentru cultivarea graiului românesc, ,,acel templu în cuprinsul căruia ne regăsim, sfioşi, cu toţii”.

Poemele lui Corneliu Vadim Tudor surprind o largă paletă de teme majore, pe care le regăsim în creaţia mai tuturor barzilor autohtoni şi străini: iubirea, acel sentiment puternic de afecţiune şi de emoţie, care a alimentat de cînd lumea poezia erotică, divinizarea familiei, compasiunea faţă de semenii neajutoraţi, dragostea faţă de ţară şi popor, faţă de trecutul naţiunii noastre, faţă de natură, credinţa în Dumnezeu, dar şi reacţia fermă şi promptă la evenimentele importante ale vieţii politice şi sociale. O mare sinceritate şi încîntare se degajă din poezia sa erotică: ,,În faţa voastră, ah, femei divine,/ de cînd mă ştiu, mă pierd ca un copil/ pozez în tandru sau devin ostil/ sînt histrionic şi îmi e ruşine/ prin ce deochi mă preschimbaţi atît, încît sînt sclavul unei mari emoţii?”. Vadim este poetul care şi-a iubit pătimaş familia, căreia îi dedică un întreg ciclu de poezii: ,,Cîntare părinţilor”, ,,Pereche milenară”, ,,Recviem pentru mama”, ,,Tatăl nostru”, ,,Lidia” şi multe altele. Cu cîtă simţire sufletească şi recunoştinţă îi mulţumeşte mamei sale pentru sacrificiul de a-l fi adus pe lume şi de a-l fi ocrotit: ,,Mulţumesc, iubită mamă,/ steaua mea din zori de zi/ fără tine-mi este teamă/ că planeta s-ar răci/ te-am secătuit de vlagă/ m-ai născut, m-ai înflorit/ pentru tine, mamă dragă,/ soarele e-n asfinţit”. Între un asemenea sentiment sublim nutrit pentru familie şi gestul necugetat, dement, al atîtor tineri din lumea perfidă, dubioasă, insolentă, arţăgoasă, isterică şi necontrolabilă de astăzi, care îşi maltratează părinţii sau îi ucid, este o distanţă cosmică.

Pătruns de un adînc spirit umanitar, Vadim vibrează cu aceeaşi intensitate şi în faţa oamenilor flămînzi şi suferinzi, a necăjiţilor şi umiliţilor, cărora le oferă o cină creştină, medicamente şi daruri, dar, în acelaşi timp, le închină versuri străbătute de o mare compasiune: ,,Ar trebui să ne-ntrebăm, noi, care/ părem morali şi-n viaţă ne-am ajuns:/ pe omul simplu îl cunoaştem oare/ şi-l preţuim noi toţi îndeajuns?/ Îi ascultăm noi inima cum bate/ ştim ce-l frămîntă cu adevărat?/ (…) el n-are stea în cer, ci-atîta doar:/ un leagăn şi-un mormînt sărac, pe care/ noi dănţuim şi nici n-avem habar”. Cît de mişcat se arată faţă de destinul nefericit al unor asemenea oameni, o spune şi mai zguduitor în poezia ,,Muncitorul”: ,,Cine-a aprins dimineaţa-n oraş/ zorelele mari răstignite pe rouă?/ Cine despică cu paşi uriaşi/ marea cea moartă a nopţii în două?/ (…) Pe cine-au minţit pretutindeni pe glob/ groparii cu gulere tari de scrobeală/ punîndu-l în jug de urzici ca pe-un rob/ plătindu-l cu cecuri de foame şi boală?/ (…) Atunci cînd se stinge pe-un pat de spital/ sau cel mai adesea cu unealta în mînă/ sirenele lumii vuiesc infernal/ şi totuşi, doar el, numai el le îngînă”. În aceste cîteva versuri zguduitoare stă concentrată chintesenţa uriaşei opere a lui Marx, despre muncă şi capital, despre plusvaloare, despre eterna prăpastie dintre patron şi proletar. Cu acelaşi dramatism este surprins ţăranul, în ultimele clipe ale vieţii sale de rob: ,,Moare un ţăran. Nu-l plînge nimeni/ Moare un ţăran. Sărac lipit./ L-a chemat pămîntul peste care/ zi de zi a plîns şi a robit”.

Afecţiunea nemărginită faţă de vietăţile necuvîntătoare răzbate, de asemenea, frecvent în lirica lui Vadim, amintindu-ne de anii copilăriei, în care ne aplecam asupra cărţilor unor scriitori precum Emil Gîrleanu, Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, Otilia Cazimir şi Tudor Arghezi.

Mila pe care Vadim o resimte faţă de vieţuitoarele necuvîntătoare se află, în sufletul lui, pe aceeaşi treaptă cu sentimentul de compătimire pentru omul sărman ori năpăstuit, aşa cum, atît de tulburător, poetul se mărturiseşte în elegia ,,Moartea calului”: ,,Îngenuncheat sub bicele de plumb/ se stinge calul pe un drum de ţară/ îl priveghează lanuri de porumb/ şi un schelet de piatră funerară/ (…) E pentru prima oară liber azi/ fără de şa, căpăstru şi zăbală./ Cum sîngerează rana pegrumaz/ l-a podidit un vis ca o sfîrşeală”. În sufletul lui Vadim îşi are o adîncă iubire cîinele, cel mai credincios prieten al omului, asupra căruia contemporanii noştri de prin primării au dezlănţuit un adevărat cataclism. Această monstruoasă crimă – uciderea cu sălbăticie a unor fiinţe fără apărare – se va întoarce, într-o zi, ca un bumerang, împotriva asasinilor. Nimeni să nu creadă că asupra lui nu va veni o zi a decontului.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Oglinda libertăţii (7)

in Polemici, controverse

ANTENA 3 E AICI?

 

August 2014

De-ar fi ştiut dl. preşedinte Traian Băsescu că această întrebare va face atît de multe valuri pe ecrane, s-ar fi abţinut.

ANTENA 3 e susţinută de cei mulţi, lucru demonstrat duminică, 10 august 20l4, cînd telespectatorii, cu mic, cu mare, au ieşit la plimbare, la Cotroceni. Panouri, steaguri, lozinci, iar strigătul: „Ieşi afară…“ pe buzele tuturor, părea un cor al robilor. Şi se ştie că au trecut 10 ani de robie, cînd cei mulţi doar au supravieţuit. În 25 de ani de „democraţie“,  au dispărut locurile de muncă, iar industria  este „căzută“ la pămînt. Dacă ai „norocul“ să fii categorie defavorizată, DRACUL ţi-e tată. Îţi numeri banii pentru pîine de azi pe mîine, pe cînd cel favorizat dă iama doar în cozonac. «Democraţia este pentru unii „mumă“ pentru majoritatea „ciumă“». În timp ce unii oameni n-au  nici măcar o cameră, „îmbuibaţii“, îşi reflectă vilele, de la un mal la celălalt, în lacul Snagov,  „căsuţe“ îngropate în verdeaţă de stăpînul fălos, că banii n-au miros. Şi aşa de mult te sfidează, după munca de o viaţă întreagă! Tu sărac, el bogat, cu un morman de bani şi vilă la Ocean. Apropo de mormanul de bani, „Buturuga mică“ a răsturnat CARUL MARE care-a ajuns la răcoare. Fina şi-a „botezat“ Naşul cu „mormanul de bani“, pentru eliberarea tatălui său din Penitenciar. Nu-i o glumă, banu-i o „ciumă“ molipsitoare, cu tratamente la „răcoare“.

Şi acum iată, o poveste adevărată:

A fost odată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o BABĂ nevinovată. În celălalt cap de ţară, într-o dimineaţă de vară, la ora 5, cînd baba se pregătea să meargă la biserică, la poarta sa cîinele lătra şi lătra, la duba de la D.N.A. Jandarmii cu masca pe faţă au venit ca s-o „înhaţe“ pe „coruptă“ care-ar fi dat mită unui judecător, ouă din cuibarul găinilor. Şi un cocoş, ce privea la ei fălos, fluturînd o pană din coadă, părînd a spune „uite-s viu, nu sînt friptură“. Pe nepusă masă, jandarmii o „înhaţă“ pe babă, parcurgînd drum lung, fără sfială, pînă în Capitală. Ajunsă la D.N.A., dl. procuror, impunător, după ce a anchetat-o 10 ore pe babă, a concluzionat: Baba e un drac şi a lăsat-o să plece fără bani, pîine şi apă rece, nemulţumit că baba l-a păcălit. Baba luată de D.N.A. este doamna MARIA, o femeie adevărată ce nu s-a lăsat intimidată, pentru că se ştia nevinovată. În loc să se roage la biserică, le-a ţinut procurorilor o „predică“: în cuibarul găinilor n-au ce căuta OUĂ NEGRE; ele se găsesc în „cuibarul“ de la D.N.A.

În această perioadă, cînd doar cu banul poţi fi frate, românul s-a regăsit în TRICOLORUL lui VADIM care, din păcate, l-a însoţit pe VADIM în Eternitate. ANTENA 3, cu jurnaliştii săi de excepţie, au dus cele TREI CULORI în CARTEA RECORDURILOR şi, prin profesionalismul lor, corupţia „în floare“ a ajuns la „răcoare“. ANTENA 3 e AICI, stă la pîndă, în oglindă, convexă sau concavă, şi nimic nu iartă. Cum să ierţi un corupt ce pune primei doamne un colier la gît, iar ţiganca lui o îmbracă cu o rochie înflorată? Se poate ierta aşa ceva? Cincizeci de ani i-am aşteptat pe americani. Au venit, ne-au îmbrăcat în blugi şi ne-am pricopsit. Românii au „înnebunit“, iţari, cu găuri cît mai mari, sînt purtaţi de la vlădică la opincă, spunînd O.K. în loc de BINE. Din aceste considerente, românul s-a săturat de toţi şi de toate, speranţa fiind doar  în Divinitatea. Acum, victimele, adică noi, nu mai sîntem distruşi de război, ci jecmăniţi de „eroi“, considerîndu-ne „boi“ buni de tras în jug. Mulţi dintre noi am muncit o viaţă, pentru a avea o pensie corespunzătoare, decentă. Rezultatul? Dintr-un condei, am devenit plebei. Cei cu venituri reduse, stau pe tuşe, avînd la pălărie flori de nostalgie, de neimaginat, după ce o jumătate de veac am tot ovaţionat: „viitorul, Ceauşescu şi poporul“. Ceauşescu a plecat, poporul a rămas sărac. Atunci, ca şi acum, sîntem numai buni de tras în jug. Libertate, libertate, cît eşti de departe, avînd drept ţel spre nicăieri… Şi pe litoral, sfîrşit de sezon. Domnul primar s-a costumat în faraon. Ieşind din sarcofag, distinsul domn, chiar părea un faraon. De pe tărîmul celălalt, privind marea cu melancolie, OVIDIU spunea „nu mai e loc de poezie“. MAZĂRE, ardei, roşii, castraveţi, vor rămîne, pe veci, doar un ghiveci.

(va urma)

LILIANA TETELEA

INEDIT TUDOR MUŞATESCU

in Polemici, controverse

Un afiş care m-a costat

Pe vremea cînd succesul „Titanic-Vals“-ului îmi enerva, în fiecare seară, confraţii, cinam, la Colonade, cu cîţiva amici. Cum era o îmbulzeală teribilă, am primit la masa noastră un grup de întîrziaţi – cunoscuţi ai unuia dintre prietenii mei – printre care se afla şi o prea frumoasă doamnă, văduvă recentă, prin divorţ. În graba prezentărilor, aceasta n-a auzit cum mă cheamă. Să nu crezi că, toată seara, mi-a aruncat o privire sau mi-a spus un cuvînt. Nici nu m-a băgat în seamă. A doua zi, însă, întîmplarea a făcut să ne revedem la o partidă de bridge. Am jucat la aceeaşi masă, o după-amiază întreagă. Mi-a acordat, în tot acel timp, aceeaşi indiferenţă poleită de educaţie şi modernitate. Abia, seara, cineva a aduse vorba de „Titanic-Vals“ (fireşte, ca să-mi ceară nişte bilete de favoare). Doamna în chestiune fusese de două ori la spectacol şi era una dintre cele mai categorice admiratoare ale piesei mele. În toiul discuţiei, gazda a ridicat un pahar pentru autor. Şi-atunci, frumoasa văduvă prin divorţ, a căscat, sub rimel, nişte ochi superbi şi nedumeriţi.

– Cum, dumneata eşti?…

Şi, din clipa aceea, a început să-mi surîdă. Şi toate privirile, care fuseseră pînă atunci pentru alţii, au fost numai pentru mine. A intervenit chiar, auzind că sînt uşor răcit, să se închidă, de urgenţă, un geam lăsat deschis în spatele meu. A doua zi, m-a poftit la ceai. A treia, la dejun. A patra, la cină. În prima duminică, m-a invitat să merg, cu maşina dumisale, la Snagov. Şi aici, în pădure, în umbra amabilă şi  pe potecuţe propice, a luat loc pe un trunchi de copac şi a aşteptat să-mi formulez declaraţia pe care o bănuia inevitabilă, avînd în vedere ora înaintată şi vasta sa experienţă în materie. Şi-atunci, m-am răzbunat. Am tăcut şi-am fumat, am fumat şi-am tăcut pînă a înserat. La întoarcere, dînsa a făcut acelaşi lucru. Mi-a cerut numai, în amintirea acestei excursii, o fotografia de-a mea, cît se poate de „recentă“. A doua zi, m-am dus la Teatrul Naţional şi i-am cerut lui Ionel Iliescu un afiş al piesei mele pe care i l-am trimis doamnei, la domiciliu, cu următoarea dedicaţie: „În amintirea excursiei de ieri, această cea mai nouă fotografie a lui TUDOR MUŞATESCU“

 

 

O întîmplare în tren 

Era tot pe vremea cînd se juca „Titanic Vals“. Iarna, pe la sfîrşitul lui ianuarie, trebuia să fac, neapărat, o inspecţie la Galaţi. (Eram inspector al teatrelor şi spectacolelor). Ca s-ajung la vreme, n-aveam decît Pullman-ul. Pleca, mi se pare, pe la 7 seara. Înainte de a porni spre gară, tatăl meu, care ştia că mă duc la Galaţi, mi-a dat un comision, şi anume: să mă duc la un coleg al lui de Parlament, dl. Rădulescu, şeful organizaţiei naţional ţărăniste din Covurlui, şi să iau o cutie de icre negre şi un crap, pe care  acesta i le făgăduise de mult. În vagonul de clasa I, cînd s-a pus trenul în mişcare, ne găseam următoarele persoane. un general, al cărui nume, pe atunci, nu-1 cunoşteam; un civil, care dormea, dus, în fotoliu; o doamnă în vîrstă, cu un căţeluş îmbrăcat în paltonaş cadrilat; răposatul Pompiliu Ioaniţescu şi subsemnatul. Afară viscolea teribil. Pompiliu loaniţescu, cu care stăteam de vorbă, şi care  s-a dat jos la Buzău – m-a sfătuit să nu mai continui drumul.

– O să vă-nzăpeziţi, sigur, pe Bărăgan. Fac prinsoare că nici două staţii nu treceţi dincolo de Buzău.

Eu mi-am făcut socoteala că, de vreme ce trenului o să i se dea drumul mai departe, cei de la C.F.R. aveau toate informaţiile necesare şi că, deci, n-am de ce să-mi întrerup călătoria, mai ales că era în grabnic interes de serviciu. În sfîrşit, plecăm din Buzău. Civilul dormea întruna. Doamna îşi hrănea căţelul cu pesmeciori Gagel, iar generalul – o mutră simpatică şi binevoitoare – răsfoia gazetele de seară. Eu fumam. Mergeam  cam  de vreo jumătate de ceas. Deodată – în plin cîmp şi plină noapte – trenul se opreşte. Fără zgomotul roţilor pe buloane, din singurătăţile imense ale Bărăganului nins, se auzea vuietul sinistru al crivăţului dezlănţuit peste nămeţi. Era înfiorător şi admirabil, în acelaşi timp, să stai într-un compartiment al unui vagon de lux, cu un ceai ferbinte alături şi să asculţi simfonia grandioasă a vîrtejurilor de afară, năpustite peste trenul luminat şi încremenit în bătaia lor. Generalul se trudea zadarnic să privească, printr-o dungă de geam, afară. Doamna se agita, muşcînd nervoasă din pesmeţii căţelului…. Un conductor ne-a dat lămuriri. Ne-am înzăpezit, dar nu e nimic. Vom putea merge mai departe. O s-avem un ceas-două întîrziere, şi atîta tot. Cum a auzit treaba asta, cucoana sare de la locul ei şi vine drept la general.

– Domnule general. Eşti bărbat şi eşti militar. Te rog să dai ordin, imediat, să ne-ntoarcă în staţie, că eu nu stau aici. Mă dau jos să ştii… Dacă vine vreun tren din partea cealaltă şi dă peste noi?

Părăsit, pentru o clipă, de stăpînă-sa, căţelul începu să urle, cum era şi cazul, a pustiu. Într-acestea se deşteaptă şi domnul din fotoliu… Şi încercă, şi el, să privească afară.

– Da’ dormişi nene! îl întîmpină generalul.

– Aăăă ! Să trăieşti d-le general… Dar ce s-a întîmplat? De ce stăm în cîmp?

– Ne-am înzăpezit, şefule…

– Să fie ale dracului de căi ferate că nu pune să măture pe şine, la timp, interveni doamna în discuţie, mototolindu-şi, indignată, javra în braţe.

Derutat şi resemnat, generalul s-a aşezat cu civilul la masă şi-au început să converseze. Eu auzeam, fără să vreau, tot. Generalul era  cam supărat din cauza întîrzierii, pentru că, în chiar seara aceea, patrona Balul Marinei, la Galaţi şi avea, în geamantane, rochia soţiei sale. Se gîndea, pe drept cuvînt, la încurcăturile care aveau să iasă de aici.

Civilul căsca de se rupea şi se lamenta.

-N-am dormit toată noaptea. Am avut o şedinţă pînă la trei dimineaţa.

– Eu am fost aseară la „Titanic Vals“, zise generalul.

Am ciulit urechea…

– Am auzit că „e de bine“…

– M-am prăpădit de rîs… Caragiale, domnule….

– Dar cine e Muşatescu ăsta ? a întrebat civilul.

– Nu ştiu dragă… Am auzit că e un băieţel de prin Cîmpulung… Un piţurcă… tinerel de tot…

– Trebuie să fie băiatul lui Alecu Muşatescu, dacă e din Cîmpulung…

– Nu cred… Alecu e de-o vîrstă cu mine! Şi fiu-său  a fost coleg cu fiu-meu la Mînăstirea Dealului… cu căpitanul.

În sfîrşit, după ce generalul i-a povestit, cu un mare dar de povestitor, de- altminteri, piesa, după ce au mai schimbat diverse aprecieri la adresa subsemnatului, au început să discute de altele: politică, finanţe, mă rog, ca-n tren. Şi trenul nu pleca deloc. Se făcuse  ora 10. Cucoana fuma, păzind nasul căţelului, care îi adormise în braţe…

– Dumneata unde mergi? mi se adresă deodată generalul…

– La Galaţi!

– Eşti gălăţean?

– Nu… Sînt cîmpulungean…

– Daa? Eeee! Bravo dom’le! Tocmai adineauri vorbeam de-un concetăţean de-al dumitale… Autorul lui „Titanic-Vals“. Ia spune, cine e Muşatescu ăsta?

Am început să rîd.

– Eu sînt, domnule general…

Generalul s-a uitat la mine neîncrezător.

– Serios?

– Tocmai vă auzeam adineauri vorbind, şi…

Generalul, înveselit subit, mă împinse către civilul care îşi reluase locul.

– E, nu că asta e bună!… Bine că nu-1 înjurarăm, nene!… Uite… Îţi prezint pe autorul lui „Titanic Vals“… Domnul Muşatescu.

– Îmi pare foarte bine, domnule Muşatescu. Nu ţi-am văzut piesa…, dar am auzit că e grozavă… Cum vin la Bucureşti, mă duc să ţi-o văd… Îmi dai… voie… Rădulescu, Deputat de Covurlui…

Adică Rădulescu, cel cu icrele şi cu crapul, pentru tata…. Hazul pe care l-am făcut toţi 3, explicînd că, într-adevăr, eram băiatul lui Alecu Muşatescu, dar băiatul „cel mic“ – ne-a făcut să uităm că sîntem înzăpeziţi. Un păhărel de vin roşu fiert, oferit de generalul Alimănescu -căci el era, – a contribuit şi mai mult la  bună dispoziţia generală. Iar, în zori, cînd am ajuns la Galaţi, pe Strada Domnească, troienită toată sub zăpezi imaculate, îşi făceau pîrtie – spre case – pîlcuri de doamne ninse, cu vaporaşe mici, în mîinile înmănuşate. Balul Marinei, se terminase…

 

(Text reprodus din Almanahul „Luceafărul“, 1982)

Pagini din literatura universală

in Polemici, controverse

Poate, oare, un cal să rîdă?

 

Un psiholog renumit a aşternut pe hîrtie propoziţia: „Întrucît animalul nu cunoaşte rîsul şi zîmbetul“. Aceasta mă încurajează să povestesc că am văzut, cîndva, un cal rîzînd. Gîndeam pînă acum că acest lucru poate fi afirmat în fiecare zi, şi nu mă încumetam să semnalez faptul; dar, de vreme ce este ceva atît de preţios, vreau să mă exprim cu plăcere, pe îndelete.

Aşadar, era înainte de război; s-ar prea putea ca, de atunci încoace, caii să nu mai rîdă. Calul era priponit de un gard de papură, care înconjura o mică ogradă. Soarele strălucea. Cerul era de un albastru închis. Aerul, deosebit de dulce, deşi eram în februarie. Şi, în opoziţie cu acest confort dumnezeiesc, cel omenesc lipsea cu desăvîrşire. Pe scurt, mă aflam la Roma, pe un drum de ţară, în faţa porţilor de la hotarul dintre modestele periferii ale oraşului şi începutul Campaniei ţărăneşti.

Şi calul era de acolo, din Campania: tînăr şi graţios, de acea factură măruntă, însă bine legată, care nu are nimic din genul poneilor, dar pe care un călăreţ înalt arată ca un adult pe un scăunel de păpuşi. Era ţesălat de către un flăcău vesel, soarele îi strălucea pe piele şi era gîdilos la subţiori. Ei, ca să spunem aşa, un cal are patru subţiori, şi de aceea este poate de două ori mai gîdilos decît un om. Dar, în afară de asta, se părea că avea, calul acela, încă un loc deosebit de sensibil, în partea scobită a crupei şi, de cîte ori era atins acolo, nu îşi putea stăpîni rîsul. Încă de departe, pe cînd se apropia ţesala, îşi ciulea urechile înapoi, devenea neliniştit, se repezea să apuce cu botul, şi-şi descoperea dinţii, cînd nu izbutea. Dar ţesala meşterea voios mai departe, trăsătură după trăsătură şi, pe cînd buzele îi dezveleau tot mai mult dantura, iar urechile i se lăsau mereu mai îndărăt, căluţul sălta de pe un picior pe celălalt. Şi brusc, începu să rîdă. Rînjea. Căuta să-l împingă la o parte cu botul, cît de tare îi sta în putinţă, pe băiatul care-l gîdila în acelaşi chip în care o fetişcană de la ţară o face cu mîna, dar fără să muşte într-acolo. Gîndea chiar să se răsucească şi să împingă cu trupul întreg. Dar argatul îşi păstra superioritatea. Şi cînd ajungea cu ţesala în apropierea subţiorii, calul nu mai rezista defel. Se proţăpea pe picioare, un fior îi trecea prin întregul trup şi îşi descoperea gingiile cît putea mai adînc. Atunci se comporta, secunde de-a rîndul, întocmai ca un om pe care îl gîdili într-o asemenea măsură, încît nu mai poate să rîdă. Savantul sceptic va observa că, aşadar, calul n-a putut, totuşi, să rîdă. La care trebuie să i se replice că acest lucru este just, numai în măsura în care cel care, de fiecare dată, necheza de rîs era tînărul grăjdar. S-ar părea că, de fapt, este un privilegiu strict omenesc acela de-a putea necheza de rîs. Dar, cu toate acestea, era evident că cei doi se jucau în deplină înţelegere şi, de cîte ori o luau de la început, nu încăpea nici o îndoială că şi calul era dornic să rîdă şi era în aşteptarea celor ce aveau să urmeze. În acest fel, savantul scepticism în privinţa capacităţii animalului se restrînge la faptul că acesta nu ştie să rîdă la cuvinte de duh.

Lucrul, însă, nu trebuie luat, întotdeauna, în nume de rău, calului.

ROBERT MUSIL

Volumul „Bătălia Arghezi“, de Dorina Grăsoiu – un vibrant omagiu adus genialului poet…

in Polemici, controverse

La Editura Nouă a apărut excepţionalul volum al doamnei Dorina Grăsoiu, închinat lui Tudor Arghezi, nemuritorul creator din generaţia enescienă şi un revoluţionar, prin inovaţiile aduse în lumea paradisiacă a limbii române. Se cuvin a fi menţionate operele scrise de aceeaşi autoare: ,,Bătălia” Arghezi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984; Mihail Sebastian, sau Ironia unui destin, Editura Minerva, Bucureşti, 1986; Caragiale în presa vremii, Editura Jurnalul literar, Bucureşti, 2003; Viaţa cărţilor lui Ovidiu Papadima, Editura Vestala, Bucureşti, 2004. Volume în colaborare: Dicţionar cronologic, Literatura română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Literatura română contemporană, I – Poezia, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980; Literatur Rumäniens – 1944 bis 1980, Verlag Volk und Wissen, Berlin, 1983; Atitudini şi polemici în presa literară interbelică, TUB, 1984; Sinteze şi comentarii pentru Bacalaureat, Societatea de ştiinţe filologice din Bucureşti, 1992, Bibliografia I.L. Caragiale, două volume, Editura Grai şi suflet, Bucureşti, 1997; Bibliografia esenţială a literaturii române. Scriitori/ Reviste/ Concepte, Editura Encliclopedică, Bucureşti, 2003; Dicţionarul general al literaturii române, I-VII, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2004-2009.

Precizez că volumul închinat lui Tudor Arghezi se află la a II-a ediţie, revăzută, publicată la Editura Nouă. În opinia mea, apariţia acestui opus poate fi considerată un eveniment editorial.

* * *

Cuprinsul volumului omagial are următoarele capitole: Argument; Destinul unei opere; Ecoul începuturilor; ,,Bătălia” Arghezi; Avatarurile unui clasic în viaţă; Concluzii; Note; Indice de nume; Referinţe.

Consider ca fiind relevantă, pentru cei interesaţi, reproducerea următorului fragment al lucrării (pag. 36-37): ,,La o primă vedere, ar putea părea cu totul curioasă iritarea manifestată de obştea scriitoricească faţă de reacţia lui Lovinescu. Curioasă, fiindcă, în fond, atitudinea lui Arghezi era incontestabil blamabilă. Circumstanţele de talent, valoare, pe care N. Davidescu le invocă, sînt valabile, dar nu schimbă problema. Atunci, ce a provocat valul surprinzător de simpatie cu care poetul este înconjurat acum? Compasiunea? Nu mai este cazul; fusese eliberat din închisoare. În fond, de ce Ioan Slavici, care se afla în aceeaşi situaţie (şi ale cărui sentimente pro-germane erau mult mai explicabile ţinînd cont de formaţia şi educaţia lui) nu a constituit subiectul unor dispute similare?

Explicaţia credem că ar trebui căutată în esenţiala mutaţie estetică produsă în conştiinţa scriitoricească şi în gustul public după război, eveniment care s-a constituit nu doar ca o realitate social-politică, ci, prin consecinţele sale, a marcat un nou ev în literatura română. Moartea unor valoroşi exponenţi ai literaturii «ţărăniste» antebelice şi imposibilitatea altora de a-şi depăşi propria formulă au lăsat teren liber de afirmare unei noi generaţii, ce se impune în pofida obtuzităţii criticilor şi a opacităţii publicului. Simbolismul, socotit multă vreme doar un act de frondă, o modalitate eretică de opoziţie faţă de idealurile naţionale, după ce cucerise, prin creaţia lui I.Minulescu, D.Anghel, Şt.Petică, aprecierile criticii şi aplauzele publicului, se vede acum «sărăcit», prin moartea prematură a cîtorva dintre cei mai promiţători reprezentanţi ai săi. Arena literară este ocupată de «modernişti» (dintre care unii debutează imediat după război, iar alţii, în faza de maturitate, îşi împlinesc destinul literar acum). Aşa se explică, deci, interesul cu care Arghezi este citit, comentat, apărat în anii postbelici”.

Mai pun într-un con de lumină şi fragmentul de la pag. 150, în care autoarea relevă momentul important, al recunoaşterii unanime de care avea să se bucure, după o aprigă bătălie, poetul Tudor Arghezi: ,,În conştiinţa critică a vremii, ca şi în cea publică, Arghezi îşi cîştigase locul alături de cei mai străluciţi reprezentanţi ai liricii româneşti. Ecourile «bătăliei» se stinseseră, şi chiar dacă vreo săgeată mai scapă din arcul prea întins al vreunui zelos, ea trecea pe lîngă impunătorul edificiu, a cărui existenţă nu mai era, acum, contestată de nimeni. Destinul operei argheziene părea, astfel, pecetluit: după o îndelungată şi aprigă dispută, să culeagă laurii unei recunoaşteri unanime. În plus, generaţiile poetice de după 1940 (generaţia «Albatros», a Cercului literar de la Sibiu) nu mai erau preocupate de fenomenul liric arghezian, preferînd să-şi găsească propria formulă şi să accepte, ca o axiomă ce nu mai avea nevoie de vreo demonstraţie, valoarea creaţiei lui. În felul acesta, opera argheziană tindea să se clasicizeze, să intre în rîndul scrierilor tabu, recunoscute, ca atare, de toţi. Evenimentele care au urmat însă – în «obsedantul deceniu» – au provocat o asemenea răsturnare a ierarhiilor, încît Arghezi, ca, de fapt, mulţi alţi creatori de frunte ai epocii interbelice, s-a văzut izgonit, pentru un timp, din panteonul literelor române”.

Capitolul „Avatarurile unui clasic în viaţă” este, în opinia mea, de-a dreptul răscolitor! Iată un fragment: ,,Deşi comentariile au cîştigat, după cum am arătat, în varietate şi subtilitate analitică, deşi, în asamblu, numărul articolelor, studiilor, monografiilor este impresionant, totuşi nu se poate afirma că s-a scris lucrarea fundamentală, Cartea despre Arghezi. El nu-şi are încă monumentul pe care un G. Călinescu, spre exemplu, i l-a ridicat lui Mihai Eminescu”.

Din capitolul Concluziilor am ales, drept exemplificare, următorul fragment: ,,Prematurele semne de oboseală acuzate de public şi de critică se datorează, dincolo de circumstanţe extraliterare, şi unei false impresii de accesibilitate, creată de versurile sale. Poate că o nouă generaţie, desprinsă de fatalitatea influenţei exercitată de personalitatea, nu întotdeauna comodă, a lui Arghezi, ca şi de preconcepţiile fixate de atîtea serii de comentatori, se va întoarce la opera lui, descoperind, cu surpriză, probabil, nebănuita ei actualitate”.

În încheierea acestei evocări, revin la ideea pe care am mai expus-o: în cultura română, există „simfonii”, alcătuite din opusurile muzicale în care s-au tălmăcit, în chip impresionant, poeziile unor mari scriitori. Aşa s-au conturat Simfoniile Eminescu, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Nichita Stănescu, Marin Preda, Eugen Barbu, Marin Sorescu, Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu.

În ceea ce mă priveşte, am compus liedurile Inscripţie, Inscripţie pe un indel, Inscripţie pe un mormînt, care au fost prezentate în toate festivalurile dedicate lui George Enescu, precum şi pe scene din cele două Americi, din Asia şi din Vestul şi Estul european. Îmi permit să adaug, la toate acestea, sutele de pagini de eseu, cu titlul „Tudor Arghezi şi muzica”.

Iată de ce, într-o lume debusolată, în care viaţa a devenit un chin, cartea doamnei Dorina Grăsoiu a transformat existenţa noastră într-un cîntec, cu enesciene virtuţi consolatoare.

DORU POPOVICI

Elogiul adus de Tudor Arghezi Gorjului şi gorjenilor

in Polemici, controverse

În 1943 a apărut în presă faimoasa tabletă-pamflet „Baroane“, în care Tudor Arghezi îl ataca vehement pe Albert von Killinger, ambasadorul Germaniei hitleriste în România.

Consecinţa curajului civic al lui Arghezi a fost internarea sa în lagărul politic de la Tîrgu-Jiu. Acolo a continuat să lucreze şi să scrie. Prin decembrie 1943, s-a clădit o bisericuţă de lemn, chiar în centrul lagărului. Cu acel prilej, Tudor Arghezi, obişnuit a consemna zilnic orice eveniment, a scris un articol intitulat „Bisericuţa din lagărul de la Tîrgu-Jiu: un giuvaer“. Era o minunată „tabletă“, necunoscută însă, deoarece autorul a strecurat-o cu discreţie în ziarul local „Gorjanul“, din 19 decembrie 1943, sub un pseudonim inedit „Alfa“. Nici eu n-aş fi ştiut că ar fi fost scris de Tudor Arghezi, dacă o întîmplare fericită nu m-ar fi pus în posesia manuscrisului original pe care, pentru deosebita sa valoare literară, precum şi pentru necunoaşterea lui, îl reproduc aici. Este, de fapt, un splendid elogiu adus Gorjului şi gorjenilor.

* * *

Gorjul e o regiune de surpriză.

Întîi, căci se cuvine să fie pus întîi, e gorjanul. E, el, român, e şi oltean, dar e mai mult decît atîta, cu toate că ar fi deajuns să rămînă şi fără alte originalităţi. E altfel de român, şi altfel de oltean. Gorjanul, comparat cu ceilalţi români, consideraţi pe judeţe, are – nu ştiu ce are – ceva aşa, ca un lipici al lui, o noimă de aristocraţie…

Dacă n-aţi văzut gorjencele acelea, cucoanele acelea, în opinci, în cojoc, cu chipul rotunjit într-o bogată năframă boierească, n-aţi văzut nimic şi duceţi-vă să le vedeţi. Pictorii care ne-au împuiat capul cu Balcicul, să-şi ia şevaletul şi paleta, să apuce pe rîu în sus, la dreapta şi la stînga lui, şi să ne spună în expoziţiile din Bucureşti cum li s-au agăţat pensulele de sprînceana Smarandei, de iţarii lui Marin, de genele Parîngului, şi de acea lumină de aur mare, care fulgeră pămîntul celui mai sărac judeţ, de oamenii cei mai zdraveni şi mai teferi la minte.

Gorjanul are stilul lui în vorbă, în port, în inteligenţă. Aş pune rămăşag că nu-i în tot judeţul un singur prost. În felul lui, fiecare gorjan e o individualitate. Iată sentinela din poarta lagărului de internaţi politici. E un sătean mititel, de vreo patruzeci şi cîţiva de ani. Face onorurile cum se pricepe, între ofiţerii şi gradaţii de la intrare. Invitaţii la sfinţirea bisericii sînt numeroşi, se cam îmbulzesc. Soldatul a rămas un moment singur, să descifreze cartoanele tipărite ale comandamentului, fără de care musafirii sînt nepoftiţi. Lagărul se găseşte la 200 de paşi de oraş, iar un domn şi-a uitat documentul acasă.

– Lasă-l să intre, camarade, îl îndeamnă pe şoptite cîţiva invitaţi cu actul de invitare în regulă. E un domn mare,

nu-l ţine la poartă.

Soldatul se uită şi la unii, şi la alţii. E un gorjan concentrat de cîteva zile. Consemnul e să intre numai musafirii care prezintă invitaţia. Se gîndeşte o secundă şi răspunde gorjeneşte :

– Ştiu eu că-i mare. Şi dvs. sînteţi toţi mari. Numai că eu sînt mic, păcatele mele.

* * *

Mai sus, în lagăr, pe vasta alee elegantă, păzită de drapele lungi paralele, de înălţimea stîlpilor, din vîrful cărora curg Tricolore pînă-n pămînt, la o răspîntie de uliţi, printre cartierele de cabane, o altă sentinelă, un alt sătean, alt gorjan. Acesta, înalt ca sentinela lui Grigorescu, stă cu ochii îndreptaţi către coamele albe ale Parîngului, descifrînd, printre vălurile violete ale unei ceţi delicate, Sanatoriul monumental de la Dobriţa, atîrnat, pe munţi, ca un avion alb uriaş.

– La ce te uiţi, camarade?, îl întreb.

– La Mîndra!, răspunde soldatul. Mîndra este unul din piscurile din gloata Carpaţilor înghesuiţi într-acolo.

Lîngă soldat păzeşte, cu ochii înflăcăraţi, un cîine zvelt, negru, care vrea să înţeleagă întrebarea şi răspunsul.

– Vă uitaţi la căţeaua mea?, zice ostaşul cu baioneta înfiptă în văzduh.

Era cîinele lui de încredere. A venit să facă şi el concentrarea cu soldatul, care-i cioban.

* * *

În Tîrgul Jiului, capitala Gorjului, nici negustorii nu sînt precum ceilalţi din restul ţării. Ei ştiu să te primească şi să surîdă, politicoşi, fără servilism, dar niciodată indiferenţi. Fiind în trecere prin oraş, am intrat în toate prăvăliile de toate mărfurile, n-am cumpărat de nicăieri nimic, dar m-am aprovizionat cu mărfurile sufleteşti cele mai bune. Mă rog, cînd vă săturaţi de negustorii din Bucureşti, daţi o fugă pînă la Tîrgu-Jiu – numai 16 ore de drum – şi serviţi-vă la ei. Domnii comercianţi din Capitală ar putea să ia din magazinele locale o frumoasă lecţie de omenie şi de bună-cuviinţă.

Ca negustorii e şi clientela, o clientelă care ştie ce vrea, pretenţioasă la calitate, dar cu adevărat distinsă. Cucoanele, aici, lucru neobişnuit de semnificativ pentru o provincie atît de departe, pe latura Munţilor Cernei şi Retezatul, sînt cucoane în alesul înţeles al cuvîntului, nu numai frumoase şi deştepte, dar îmbrăcate cu gust. Altă rasă de români! Şi nici n-ar putea să fie altfel, căci doamnele şi domnişoarele sînt gorjence, iar domnii sînt gorjeni. Aristocraţia este în aerul binecuvîntatului ţinut.

* * *

Intelectualitatea? E o intelectualitate concretă şi integrală în Gorj, departe de spoiala unui semidoctism foarte des întîlnit în Bucureştii tuturor despersonalizărilor. Profesorii, medicii, ofiţerii, avocaţii, magistraţii – sînt alţii. Te surprinde acuitatea justeţei lor de gîndire. Oamenii aceştia par maceraţi de o cultură veche şi densă, fără intervale, fără lipsa verigilor de înlănţuire. Ai putut, cînd cîntau clopotele din lagăr şi orchestra militară intona un zumzet admirabil organizat, de reculegere, să stai de vorbă cu ei despre problemele esenţiale ale artei şi literaturii. Asta se întîmplă rareori, chiar în librăriile universitare. Tonalitatea interioară a opiniilor şi judecăţile sînt caracterizate şi de un accent strict gorjan: spiritul de independenţă. Se cunoaşte că din osul lui Tudor din Vladimiri sînt ieşiţi oamenii pe care i-am cunoscut cu prilejul şederii în lagărul împrejmuit cu sîrmă ghimpată de la Tîrgu-Jiu.

* * *

Povestea bisericuţei este frumoasă ca şi înfăţişarea ei, culeasă parcă din basmele lui Andersen, ale fraţilor Grimm şi Swift.

Comandantul lagărului a visat o imagine de Ierusalim în lagăr, un altar naiv şi fraged, un chivot, o bijuterie. Schitul a fost zidit pe tălpi de piatră, din bîrne groase aparente, şi înconjurat cu un brîu de iarbă primăvăratică, ţesută fin şi verde în decembrie, ca un chenar de smarald. Deasupra bîrnelor negre se ridică, pe povîrnişuri variate, o îmbrăcăminte galbenă de zale de şiţă. Cerdacul elegant invită mînăstireşte. Uşa bisericii însăşi e o broderie de stejar. În interior, catapeteasma, stranele, analogul, pupitrul cîntăreţului sînt puternic asigurate, în gingăşiile sculpturii, de rezistenţa stejarului. Interiorul e, bineînţeles, zidit masiv, şi culoarea lui candidă dă o impresie de văzduh senin. Bisericuţa e un diminutiv, raportat la imensitatea lagărului dimprejur.

E o biserică unică, din cîte cunosc eu, şi pare să cînte singură din lumini şi icoane. Privită în peisajul ei, cu atîtea culori de contraste studiate, e vioaie şi zmălţată ca un brotăcel.

DAN SMÂNTĂNESCU

De omenie e mereu vreme…

in Polemici, controverse

 

Dragă Angela Gheorghiu,

Mă miram. Mă miram şi mă supăram dacă nu te vedeam solidară cu nenorocirea întîmplată în România. Cu victimele tragediei Colectiv. Cu familiile îndurerate. Cu prietenii victimelor. Cu mişcarea de indignare care a schimbat politicieni şi un guvern. Mai puţin năravurile politruce. Şi care a încercat să primenească aerul de cavernă al politichiei noastre. Ca român, ca bărbat, sînt mîndru de Femeia neamului său, Angela… Era momentul ca o apariţie angelică, aşa cum e a dumitale, să lumineze, să aerisească totul… Asta o spun domniei tale, scumpă Angela. O spun aşa, ca fan, ca iubitor de vedete româneşti. Ca un ins dotat cu simţul valorii. Care i-a cunoscut, i-a iubit şi-i iubeşte, – ba cu unii, spre onoarea sa, a fost/este şi prieten – pe: Mariana Nicolesco, Octavian Naghiu, Ludovic Spiess, Valentin Teodorian, David Ohanesian, Pompei Hărăşteanu, Gita Moldoveanu, Nicolae Secăreanu, Ştefănescu-Goangă, Arta Florescu…ohooo! Dar asta e doar o introducere provocatoare. Cum să refuzi aşa ceva? Cum să nu fii alături de românii tăi, oriunde te-ai afla şi indiferent de ce bine ţi-ar fi? Cum să nu alini durerea unor părinţi care şi-au pierdut peste noapte copiii dragi? În determinarea acestui gest umanitar s-a implicat şi o Divă, cu iniţiativa sa. Nu uit a spune că totul s-a făcut financiarmente pentru familiile lovite de nenorocire. Nu ştiu cui i-ar mai fi venit ideea să te convoace. Poate că şi datorită înălţimii la care te afli în ochii noştri, ai muritorilor. Ai admiratorilor. Lucru care pînă duminică seara (29 noiembrie – n.n.) părea o barieră falsă. Căci, abia acum s-a adeverit reala ta origine caracterială. Româncă. Adevărată. Eşti cu noi şi de-a noastră. S-a văzut! Bună ideea, Andreea Marin!

Mă gîndesc, poate exagerînd, că o parte dintre marii artişti ai noştri, după gestul tău şi al lui André Rieu, va roşi citind aceste rînduri. Fiindcă, eu cred că pe acest subiect puteau, mulţi puteau, să anticipeze gestul tău. Dar de omenie e mereu vreme… Desigur, nu pentru artiştii egoişti, nemiloşi, carierişti ori cupizi. Fiindcă aici, dincolo de sacrificiul fizic or financiar, totul trebuie să aibă suflet. Un suflet uriaş. Aşa cum ai dovedit că ai, Angela Gheorghiu. Sărutăm dreapta, inima şi sufletul, Angela Gheorghiu, Doamnă de România!

GEORGE STANCA (,,Click!”)

Elegie pentru un suflet nobil

in Polemici, controverse

„Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!“

TUDOR VLADIMIRESCU

 

La mijlocul acestui blînd septembrie, în ziua înălţării Sfintei Cruci, un linţoliu mohorît s-a aşternut peste chipul brăzdat de lupte al Tribunului. Dumnezeu nu a mai avut răbdare şi l-a ridicat în împărăţia Sa, lăsîndu-ne amintirea personalităţii sale de excepţie şi conturul idealurilor pentru care a ars o viaţă de om.

Noi, cei care l-am iubit, am crezut în el şi i-am fost alături pînă la săvîrşirea sa fizică, am fost cutremuraţi, devastaţi, am încercat sentimentul neputinţei în faţa Proniei, am simţit cum o parte din fiinţa noastră s-a scurs, pentru a-i face alai Tribunului în călătoria sa către Ceruri.

Totuşi, oricît de mare ar fi durerea pierderii, noi ştim că, în perspectivă creştină, scopul nu este viaţa, ci Învierea. Nicolae Iorga spunea că omul nu moare niciodată întreg. Prin urmare, destinat pămîntului şi descompunerii este doar învelişul, trupul, sufletului fiindu-i hărăzit un alt loc. Ne rămîne deci să diluăm sarea lacrimilor noastre şi să ne înseninăm inimile cu gîndul că sufletul Tribunului a rămas viu şi s-a înălţat la Tatăl. El nu ne-a părăsit, doar că a încetat să se mai deplaseze orizontal ca noi toţi, paşii săi fiind de acum înainte zbor.

Cu siguranţă, Vadim nu ar fi dorit să ne tînguim, ci să îi continuăm lupta, să aducem un permanent omagiu principiilor pentru care el a sacrificat totul: dragostea nemărginită faţă de Neamul Românesc, cultivarea valorilor spirituale şi artistice; dezinteresul pentru lumea amăgitoare a materialului, demnitatea (atît la nivel de individ, cît şi de naţiune), dragostea faţă de oameni şi animale. Mai presus de toate acestea, Vadim a propovăduit credinţa în Dumnezeu, credinţa creştină.

Cînd spui Vadim, prima asociere care îţi vine în minte este cu conceptul de naţionalism şi cu idealul atît de drag acestui neam – România Mare. În ciuda presiunilor, calificărilor de tot soiul, chiar a demonizării, Vadim şi-a asumat integral Doctrina Naţională, ştiind că în ea sălăşluieşte viitorul Naţiunii Române, predestinarea noastră în universalitate. Pentru proiectarea acestui ideal în inimile noastre nu a precupeţit nici un efort, s-a lăsat stors de o muncă sisifică şi a refuzat orice compromis, oricît de îmbelşugat în daruri materiale ar fi fost acesta.

Vadim a fost o personalitate uriaşă, activitatea sa desfăşurîndu-se, în paralel, pe mai multe planuri: jurnalism, literatură (în special poezie), istorie, teologie, cinematografie, politică. Pregătirea sa enciclopedică l-a aşezat în acea specie de titani ai istoriei noastre, despre care se poate spune că au scotocit fiecare ungher, fiecare colţişor al fiinţei noastre naţionale. Pentru Vadim, limba română a reprezentat ceva sacru, a stăpînit-o, cum puţini au putut să o facă, atît în scris, cît mai ales oral, fiind unul dintre marii oratori ai vremurilor noastre, iar cei care au avut şansa să îl asculte pe viu pe Tribun ştiu exact la ce mă refer, fiind memorabile discursurile sale în Parlamentul României şi în diverse locuri încărcate de istorie şi pline de magnetism (Ţebea, Cluj-Napoca, Auschwitz şi multe, multe altele).

Tribunul a dus foarte multe bătălii, pe unele le-a cîştigat, pe altele le-a pierdut. Însă dincolo de rezultatul lor, ne rămîne imaginea sa dîrză, neînfricată şi armonia deplină între idealul susţinut şi faptele sale. A preferat să piardă, decît să se lepede de crezurile sale, cu gîndul că adevărata victorie nu o reprezintă gloria efemeră, certificată de potentaţii zilei, şi decoraţiile cu luciu, ci sinceritatea şi capacitatea de jertfă pe altarul credinţei sale. Asistăm în aceste zile la uriaşa solidaritate a Poporului Român cu Tribunul, fiecare dintre noi, indiferent de concepţiile noastre ideologice, artistice, religioase, moraie, simţim că Vadim a vorbit măcar o dată şi în numele nostru, că a rostit cu tărie ceea ce noi, uneori, nu am avut curajul să spunem.

Vadim a refuzat să accepte că acest neam trebuie să stea în genunchi în alt scop decît pentru rugăciune. De aceea, a fost anatemizat, blestemat, lovit, rănit. El însă s-a ridicat de fiecare dată şi a continuat lupta, chiar dacă aceasta se purta cu arme inegale şi chiar dacă împotriva sa s-a coalizat o armată a răului, provenită parcă din infernul lui Dante, bestiarul lui Goya, din insectarele copilăriei sau din Cloaca Maxima, indivizi fără coloană vertebrală şi fără etaloane morale. La început, Tribunul i-a avut alături pe Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Gheorghe Buzatu, Romuius Vulpescu, Mihai Ungheanu, George Pruteanu. Pe nesimţite, aceştia s-au stins, iar Tribunul a rămas tot mai singur, chipul lui luda se reflecta tot mai des în oglinda apei în care se spăla pe faţă, trădarea îşi arăta rînjetul hidos.

Acum ştim că, în veac, Tribunul a cîştigat bătălia cea mai importantă, lăsîndu-ne ca moştenire un mănunchi de idealuri eterne şi un model de conduită. La fel ca Nae lonescu la înmormîntarea lui Vasile Pîrvan, îmi permit şi eu să spun: „Să-i fie ţărîna uşoară, atît de uşoară, pe cît de mare este durerea noastră!“. Dumnezeu să te mîntuiască Tribunule şi să îţi poarte sufletul în grădina Raiului! Îţi sîntem recunoscători fiindcă, la fel ca mulţi alţi martiri ai Neamului Românesc, ne-ai oferit speranţa într-o Românie Mare, prosperă şi binecuvîntată!

Mircea Nicolae Mincea,

prim-vicepreşedinte al organizaţiei judeţene a PRM Hunedoara

Oglinda libertăţii (6)

in Polemici, controverse

Recunosc cinstit ca sînt o nostalgică a „Epocii de Aur“, chiar dacă a fost doar poleită. Sînt  recunoscătoare că, în perioada aceea, am avut  posibilitatea să am o casă, să muncesc 38 de ani în aceeaşi instituţie, să merg, în fiecare an, în concediu la munte şi la mare, să am o maşină, să mă îmbrac elegant şi mai ales, să nu am grija zilei de mîine pentru un loc de muncă şi să nu fiu la cheremul unui patron. Pe vremea aceea, am stat chiar şi 3 luni la Paris, mi s-au acordat îngrijiri gratuite, cînd m-am îmbolnăvit de TBC fibro-nodular pulmonar, la Sanatoriul din Buşteni, în condiţii de excepţie, şi mi-am refăcut sănătatea după 7 luni de tratament. Astăzi, din toate cele de mai sus nu-mi mai pot permite nimic, nici măcar un bilet la un concert. Este mare păcat că perioada stalinistă este asimilată cu perioada ceauşistă. Nu-mi vine să cred că  Nicolae Ceauşescu a fost condamnat pentru „subminarea economiei naţionale“, cînd tovarăşul (era să zic domnia sa) a lăsat o ţară industrializată şi fără un leu datorie externă. Ştiu că poporul român a fost supus unor mari restricţii – pe o perioadă limitată – dar s-a ales cu ceva. Din păcate, acest „ceva“ s-a evaporat în regimul democrat. Se minte cu neruşinare că religia era interzisă, cînd chiar Ceauşescu şi-a îngropat părinţii cu preoţi. La biserică nu s-a dus doar cine n-a vrut. Copiii toţi au fost botezaţi în legea creştină, iar nunţile – cununia religioasă era făcută în biserică. Excepţie au făcut activiştii de partid, dar şi aceştia se cununau „pe şest“. Ceauşescu şi-a păstrat demnitatea chiar şi în clipa morţii. N-a permis să fie batjocorit şi n-a batjocorit pe nimeni spunînd cuvinte injurioase de genul „ţigancă împuţită“, „găoază“, şi n-a pălmuit nici un copil. N-a tăiat salarii şi pensii şi n-a spus niciodată că „bătrînii sînt o povară şi trebuie să iasă din sistem“. În conducerea superioară respectul era reciproc, fiind excluse mahalagismele. Nu l-am auzit să jignească pe cineva, să-i spună primului-ministru „pisic“, „Surda-n horă“, „Belicosul“ etc. etc. A făcut, însă, o mare greşeală în dorinţa de a achita datoriile F.M.I,. şi asta l-a costat viaţa.

Acum, după aproape un sfert de veac de libertate, sîntem „fericiţi“. Avem două Românii. A LOR şi a NOASTRĂ, cei umiliţi după o viaţă de muncă, stresaţi şi cu „frica-n sîn“ să nu mai crească preţurile şi mai ales facturile, iar „odraslele“ au acumulat averi cît noi toţi la un loc, în timp record. Şi la ce bun, cînd toţi devenim un pumn de pămînt, neluînd cu noi nici măcar un ac din tot ce am adunat. Bogat sau sărac, trecînd înfriguraţi prin TIMP, ne rătăcim în CLEPSIDRA DE NISIP, punînd punct şederii noastre pe Pămînt. În perioada ceauşistă, au fost create condiţii de excepţie pentru sportivi, actori, interpreţi etc. Unii, după ce s-au văzut campioni, drept recompensă pentru ţara care i-a format „au luat-o la fugă“ spre Occident. Un tenor de la Operetă a preferat că coasă cojoace în Germania. Doar un exemplu. Dacă ai talent şi nu ai condiţii, rămîi un anonim. Şi soţul meu a fost la specializare în Franţa (în domeniul energiei electrice). La terminare, i s-a propus, fiind considerat un bun specialist, să rămînă la Paris. Nici pentru toată Franţa soţul meu n-ar fi acceptat. Rădăcinile sale erau în România şi trebuia să restituie ţării efortul de a-i fi  suportat cheltuelile anilor de studii. La început, francezii de la firma unde soţul meu a făcut specializarea l-au privit cu suspiciuni,  pentru că venea dintr-o ţară comunistă. La sfîrşit, i-au spus: „Domnule, dumneata n-ai avut ce învăţa de la noi, dar noi de la dumneata, da“. În prezent, şeful Statului  ne îndeamnă la plecări în alte ţări, cum ar fi Italia sau Spania pentru a culege căpşuni sau a spăla la fund persoanele în vîrstă, în timp ce pămîntul nostru este lăsat în paragină sau vîndut bucată cu bucată. Să fii patriot este o ruşine, aproape nimeni  nu arborează Tricolorul românesc. Trădătorii şi hoţii sînt iertaţi sau chiar promovaţi în funcţii. O, şi ce  de mai plecăciuni pînă la pămînt în faţa străinilor. Oamenii sînt umiliţi pentru că n-au unde să muncească şi au  venituri mninuscule. Acum s-a deschis sezonul de vînătoare şi au dat iama în pădurile noastre toţi „păgînii“ din alte ţări, care au venit să se „relaxeze“ împuşcînd vînatul care ar trebui să fie al ţării. Poporul este suveran, patria este una singură pentru toţi românii iar restul sînt ţări, nu patrii pentru români. Patriotismul înseamnă iubire de patrie, de vreme ce patria trăieşte în  fiecare individ. Iubirea de patrie implică iubirea de sine,  dar fiecare cetăţean se supune intereselor colective. Succesul sau insuccesul unui popor se datorează unor calităţi şi unor defecte, aportului fiecăruia la viaţa socială, iar lipsa de coerenţă a opiniilor politice în lupta pentru putere are ca rezultat eşecul. Doar interesul general are succes. În prezent, egoismul e la „rang de cinste“. „Să se descurce fiecare cum poate“, a spus chiar şeful Statului.

(va urma)

LILIANA TETELEA

13 decembrie 1983 – ziua în care a murit ,,Îngerul blond“

in Polemici, controverse

Amintiri despre poetul Nichita Stănescu

 

Cînd vorbesc despre Nichita, gîndesc ca atunci cînd aş călători pe crengile unei sălcii de demult. Într-o asemenea salcie ne-am căţărat acum 30 de ani şi am încercat să fim copii, dar acest lucru nu l-a izbutit decît Cezar Baltag.

Într-un aprilie de neuitat, văzîndu-ne că ne sărutăm cu vişinul şi cu doi meri şi chinuindu-se să înţeleagă ceva, fostul director al Palatului Mogoşoaia, un anume Vieru, om de 2,02 m, minunat şi plin de bunăcuviinţă, ne-a întrebat: dar ce faceţi dvs. aici?

– Învăţăm lecţia de sinucidere, a spus Nichita. Peste un minut terminăm.

– Vă aştept. Acolo, în fundul livezii, au apărut doi iezi şi doi miei. Veniţi să-i vedeţi.

– Numai dacă sînt albi, am zis eu, pradă tuturor superstiţiilor.

– Eu aş vrea, a zis Nichita, să se întîmple şi unul negru.

Şi s-a întîmplat, într-adevăr, să fie şi unul negru. Nichita l-a sărutat pe bot şi pe cercei. Şi iedul cel negru nu l-a uitat. Într-un decembrie, cînd se îndeasă iarna în suflet, l-a chemat în pajiştea unui destin sumbru. Sînt convins că acum, cînd încă se arată primăvara, stau amîndoi sub o salcie de demult – vărsătorul de aur şi iedul cel negru – şi aruncă în lume umblet de aprilie.

FĂNUŞ NEAGU

* * *

E frig. Sînt singur şi scriu despre Nichita. Sînt singur de el. Sîntem singuri şi, obsedant, cu o fioroasă voluptate, numele lui Nichita ni se scrie pe creier aşa cum l-au crestat maramureşenii pe troiţa pusă la căpătîiul lui. Îl visăm, ne umplem conversaţiile cu el. Sîntem locuiţi de el. El, ce nu e – încă – amintire şi nu va să fie curînd. El. Prietenul, poetul fără amurg, autor de zeiască vorbire poetică şi făuritor de orgi prin care trece, pură, muzica unui sînge ce nu se poate coagula.

Există Opera lui Nichita Stănescu. Iubind această Operă şi dînd tiparului evocări ale vieţii poetului, alcătuite cu infinite precauţii, îl vom putea păstra între şi în noi pe Nichita cel viu.

GHEORGHE TOMOZEI

* * *

În ultimii ani, Nichita Stănescu era un astru în plină implozie: ca să nu te prăbuşeşti în cîmpul lui de cădere gravitaţională, trebuia să ai viteza luminii. Pentru unii, însă, perioada sa de radiaţie se terminase. În ultima contemplare a Elegiei a treia, Nichita Stănescu ne vorbeşte de anamneza dureroasă, pe care atingerea unei clipe înalt privilegiate, de neuitat dar şi de nereamintit, care i-ar fi putut fi fatală în ordinea vital-pămîntească, a putut-o cîndva declanşa: ,,… Se arăta fulgerător o lume/ mai repede decît timpul literei A./ Eu ştiam atît: că ea există,/ deşi văzul dinapoia frunzelor nici n-o vedea./ Recădeam în starea de om/ atît de iute că mă loveam/ de propriul meu trup, cu durere,/ mirîndu-mă foarte că-l am…// Astfel mă încordam să-mi aduc aminte/ lumea pe care am înţeles-o fulgerător/ şi care m-a pedepsit zvîrlindu-mă-n trupul/ acesta, lent vorbitor// Dar nu-mi puteam aminti nimic./ Doar atît – că am atins/ pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,/ care, ştiindu-mă, m-a respins”.

Te-a respins şi te-a silit să mai arzi necruţător, pînă la capăt, pentru că ne trebuiai, Nichita Stănescu, pentru că încă nu ne puteai părăsi, pentru că poezia noastră avea nevoie de tine.

CEZAR BALTAG

* * *

Fiecare cuvînt al său, chiar aruncat cu nepăsare în obrazul alb al hîrtiei, fiecare sfărîmătură de vers şi orişice aşchie de gînd poartă semnul unei colosale tensiuni existenţiale, sînt aidoma ciobului colorat de amforă – restul acela de perfecţiune din care poţi reconstitui cruzimea asediului. El a sărutat călcîiul vulnerabil al cuvîntului, şi acesta a început să şchioapete, strivindu-i sărutul şi iscînd o învolburare de sensuri nemaiîntîlnite pînă atunci.

TRAIAN T. COŞOVEI

* * *

În dimineaţa zilei de 13 decembrie, invizibilul ornic al lui Nichita Stănescu a început să înregistreze un alt timp, pe care doar el îl poate vedea. Bătăile i le auzim şi noi. Numai aşa cum era, Nichita Stănescu putea rezista în faţa cerinţelor noastre. Putea fiinţa în mai multe locuri deodată, ca în nişte lumi paralele. Era pretutindeni unde-i pătrundea cuvîntul, de neoprit ca lumina. Elegiile sale sînt scrise pentru omenire şi veşnicie; aşa se şi citesc în Anglia şi Ungaria, în Iowa City, la Stockholm şi la Belgrad. Locurile „mai puţin clare“ ale Elegiilor se iubesc cu o dragoste aparte, pentru a se deschide. De parcă a împăcat damnarea lui Baudelaire şi invectiva lui Rimbaud şi Hlebnikov, strigătul lui Brâncuşi „Vă ofer bucuria însăşi“! cu instinctul sinucigaş al lui Paul Celan care se aruncă în Sena, Nichita Stănescu îşi impune cel mai riguros program: să nu iei nimic şi să dai totul. În viaţă, acesta e versul. În vers, acesta e viaţa. Întreaga viaţă se desfăşoară în faţa fiinţei poetului, se înfăşoară pe fundalul învăţării de a muri. Pentru Stănescu, ca şi pentru Eminescu, moartea reprezintă suprema, ultima lecţie. Acestui fapt nu i se dă crezare, dar deodată, cînd vine clipa, totul e definitiv de clar.

Acea clipă a sosit, iată! Acum Stănescu e doar poet. Marele poet Nichita Stănescu. Iar moartea unde-i? În poemul „Enghidu“, citim versurile-cheie: „Orice lucru îl privesc/ noaptea de parcă aş privi-o…“. Acest însemn al morţii, poetul vrea să-l imprime (pentru sine şi pentru cititor) oricărui lucru, pentru ca şi lucrul, şi moartea să se grăbească să avertizeze. Viaţa e materia mult prea preţioasă, pentru a îndrăzni să scăpăm din vedere sau să uităm ceva.

Noi, scriitorii Serbiei, îţi mulţumim pentru că eşti şi-al nostru. Noi, scriitorii din Iugoslavia, îţi mulţumim pentru „Cununa (ta) de aur“ de la Struga. Binecuvîntat fie pămîntul românesc care te născu din sămînţa sa. Şi, iarăşi, binecuvîntat fie că te reprimeşte, vai, în veşnica sa îmbrăţişare.

Iartă-mă, iartă-ne, dragă Nichita, că încă mai sîntem în viaţă.

ADAM PUSLOJIC

* * *

pag 6 nichita stanescu 2

Privesc această fotografie-document. E o pagină de istorie a culturii. Doi poeţi, un compozitor şi un pictor. Eu sînt cel mai tînăr dintre ei. L-am iubit enorm pe Nichita Stănescu. Îl cunoscusem în 1974, la Casa Scriitorilor, de pe Calea Victoriei. Citisem o piesă de teatru, la Cenaclul de Dramaturgie, şi beneficiasem de elogiile unor oameni ca Dina Cocea, Ion Băieşu, Ion Zamfirescu ş.a. Numai Radu F. Alexandru m-a criticat. Asta nu ne-a împiedicat să devenim amici. Atunci, Nichita Stănescu – aflat în restaurantul de la parter – mi-a trimis un bilet, prin dramaturgul Dorel Dorian, în care mă încuraja şi îl făcea praf pe contestatar: „Vadim, am auzit că un jidan s-a luat de piesa ta“ (sau cam aşa ceva). Efectiv, a scris acel cuvînt infamant. Dar, în gura sa, sub condeiul unui om minunat, care avea mulţi prieteni evrei (inclusiv Dorel Dorian), aşa ceva nu era peiorativ. Am pierdut acel bilet, aşa cum am pierdut şi poeziile pe care mi le-a dedicat autorul celor „11 elegii“. Le-am pierdut, mai mult ca sigur, cu prilejul atîtor schimbări de domiciliu. Ulterior, în 1976, m-am împrietenit, la toartă, cu Nichita Stănescu. Întîmplarea a făcut să bem bere, amîndoi, pe terasa Restaurantului Berlin, la două mese alăturate. Eu eram cu fotoreporterul Cioboată, iar el cu nişte prieteni. În toamna anului următor m-am pomenit că mi-a făcut o cronică elogioasă la volumul meu de debut, pe care a citit-o la Radio şi apoi a publicat-o în „Scînteia“. Nu voi uita, niciodată, generozitatea lui biblică. A fost un om extraordinar. El a marcat acea epocă literară prin creaţia lui, dar şi prin personalitatea copleşitoare. Pur şi simplu, el nu numai că sfinţea locul, ci îl şi lumina cu o aureolă de raze şi spini. La începutul anilor ’90, nişte nelegiuiţi l-au acuzat că ar fi colaborat cu Securitatea (?!). Atunci, mama şi sora poetului mi-au trimis, mie, o scrisoare de protest – am citit-o de la tribuna Senatului şi am publicat-o, pe pagina 1 a „României Mari“. Pe urmă, încet-încet, s-au prăpădit şi ele, ducîndu-se după Zeul lor. Ce e viaţa!

Mai priviţi, o dată, această fotografie. A fost realizată acum 35 de ani. Pe vremea aceea, în ciuda cenzurii şi a atîtor necazuri, se făcea cultură mare în ţara asta. Lumea nu se barbarizase. Exista o solidaritate în suferinţă, dar şi în speranţă. Făcuse carieră un catren, model de toleranţă, pe care mi-l dedicase bunul meu amic, Nichita Stănescu: „Vadime, Vadime/ Eu am loc de tine/ Tu ai loc de mine/ Vadime, Vadime“…

CORNELIU VADIM TUDOR

(11 februarie 2015)

Vadim – pilonul nemuritor al românismului (2)

in Polemici, controverse

Vorbind despre Vadim, nu mă pot mărgini doar la prietenia noastră de decenii, după cum nici duşmanii săi, care n-au vărsat o lacrimă pentru el, păstrîndu-şi plînsul pentru patronii lor mafioţi, care aşteaptă cătuşele, nu se vor adăpa la infinit din ură viscerală. Va veni odată, şi pentru ei, un ceas al adevărului despre Vadim, despre omul pe care l-au urît din invidie, l-au duşmănit fiindcă era prea drept şi prea mare pentru statura lor. A vorbi despre Vadim este ca şi cum i-ai striga numele într-o imensă peşteră, de unde, după doar cîteva clipe, reflectat de suprafaţa neregulată a stîncilor, numele lui ţi-ar reveni, înzecit, în urechi. Un asemenea fenomen nu se petrece doar în imperiul inert al pietrelor, ci şi la lumina zilei, unde mii, sute de mii de oameni rostesc şi repetă acest nume, ca un ecou fără sfîrşit, în cele mai variate posturi ale sale: Vadim poetul, publicistul, istoricul, politicianul, omul nestrămutatei credinţe în Dumnezeu. L-am întrebat, la un moment dat, care e pasiunea lui cea mai mare. Fără să se gîndească măcar o clipă, mi-a arătat stiloul… Citea enorm, dar la fel de mult şi scria. Într-una din cugetările sale, avea să spună mult mai mult despre suprema lui pasiune: ,,Scrisul nu e altceva decît amînarea morţii. Scriem nu ca să comunicăm cu contemporanii – cu care, de altfel, putem să şi vorbim, eventual la telefon, e mult mai lesne. Scriem pentru a lăsa ceva după noi…”. Şi, într-adevăr, Corneliu Vadim Tudor a scris toată viaţa, lăsînd în urma sa o operă vastă şi strălucitoare, cuprinsă în 38 de volume – nepreţuit hrisov al uneia dintre cele mai cumplite perioade a Istoriei noastre bimilenare.

Vadim a erupt spre marea creaţie literară, spre publicistică, spre marea cultură şi spre viaţa politică, prin poezie. Poet cu nemăsurat har, Corneliu Vadim Tudor coboară din stirpea lui Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Bacovia şi a altor corifei ai liricii noastre. ,,Într-o lume de poeţi în care bate vîntul lepădării de lirism, unde anticalofilia declarată devine program, iar Apolon este suspectat de acte false, apariţia unui liric pur, de o perfectă ingenuitate (Corneliu Vadim Tudor – n.n.) surprinde şi, mai ales, jenează”, scria Eugen Barbu, în prefaţa volumului ,,Poeme de dragoste, ură şi speranţă”. ,,El strică jocurile iresponsablităţii ce au dus la ruinarea versului, impune rigorile uitate, cheamă la o rece judecată (…) Graiul poemelor şi al articolelor sale pare picurat de filocalii, şi un lirism proaspăt răscumpără cuvintele bolovonoase pe care le aruncă asupra vrăjmaşilor, pentru că, înainte de toate, este un polemist de marcă, cu un verb otrăvit, plin de venin şi urzici”. În pofida încercărilor josnice ale unor critici fără legitimitate, de a-l minimaliza şi de a-l elimina din viaţa literară, Corneliu Vadim Tudor s-a impus drept unul dintre redutabilii literaţi ai ultimelor 3-4 decenii, nu numai prin întinderea operei sale, ci şi prin valoarea ei estetică. Vadim este un liric de excepţie, o asemenea calitate izvorînd din sufletul său, pe cît de vulcanic, pe atît de gingaş, dar şi din dragostea şi preţuirea pe care le manifestă faţă de statura artistică şi menirea poetului, aşa cum o exprimă într-una dintre creaţiile sale: ,,Fii binecuvîntat pe veci, poete/ îngenunchez la steaua ta şi tac/ de-abia cutez, în nopţi nemărginite/ în templul tău să urc, să-mi aflu leac”. Şi tot el, Vadim, ne spune că poet adevărat este acela pentru care visul este mai important decît realitatea. În acest sens, Corneliu Vadim Tudor transpune deseori, în poezia sa, realitatea în reverii încîntătoare, ridicîndu-se, prin meditaţie şi idealizare, la condiţia poetului vizionar. Originalitatea şi farmecul poeziei sale izvorăsc din pasiunea cu care Vadim a răscolit, de-a lungul vieţii, vechi cronici, hrisoave şi legende, istoria, religia şi viaţa, sub multiplele ei aspecte, dar şi din dragoste faţă de natură. În acelaşi timp, frumuseţea şi viabilitatea liricii sale sînt un rezultat al asocierii poeziei culte cu cea populară, urmînd îndeaproape exemplul înaintaşului şi rudei sale, Şt.O. Iosif, acel ,,poet domol şi sfios în meserie”, cum îl caracteriza Mihail Sadoveanu.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Un titan denigrat, post mortem, de nişte pigmei (1)

in Polemici, controverse

 

Motto: „Ptiuuu, că proşti mai sînteţi neică/ Şi-aveţi creierul de fleică/ Pe urechi vă curge frişcă/ Aţi strîns pietre şi grenade / Să daţi în Alcibiade”.

Corneliu Vadim Tudor, „Presa ticăloşită”

 

Chiar de a doua zi, 15 septembrie 2015, după decesul cunoscutului scriitor şi ziarist Corneliu Vadim Tudor, ziarul „Adevărul” publica un număr de 4 articole denigratoare la adresa marelui dispărut, toate apărute în zilele ce au urmat. Primul articol, cel din 15 septembrie, se intitulează „S-a încheiat epoca Vadim” (?!), semnat de ziariştii Cristian Delcea şi Mihai Voinea şi aflat la pagina 6. Pe prima pagină, însă, „Adevărul” redă titlul articolului deasupra unei reuşite fotografii prezentîndu-l pe Corneliu Vadim Tudor, într-o imagine a unui bărbat cu caracter ales, un lucid şi profund gînditor asupra cursului vieţii. Numai că, de la un capăt la altul, acest articol înseamnă şi o gravă şi total nejustificată insultă la adresa unui mare patriot român,  apărător destoinic al Interesului Naţional, al demnităţii naţionale şi al Poporului Român. Părţi din această scriitură poartă subtitluri jignitoare, revoltător de mincinoase. Iată unele dintre ele: „O viaţă închinată insultei”, „Bătăi în Parlament şi cuvinte grele”, „Voia să conducă ţara cu mitraliera”. Românii patrioţi s-au convins, şi vor fi tot mai mulţi cei care vor avea această convingere, că Titanul dispărut, în întristata lună septembrie 2015, a fost şi va rămîne un mare scriitor: poet, pamfletar incomod pentru parveniţii actualei societăţi, ziarist redutabil şi remarcabil orator, dar şi un politician de înaltă ţinută, fiind unul dintre fondatorii marcanţi ai Partidului România Mare (PRM). Politica sa a însemnat un adevărat scut în apărarea Interesului Naţional. Cu aceeaşi însufleţire şi devoţiune s-a pus stavilă în încercarea unora de a denatura Istoria Poporului Român, fiind unul dintre factorii importanţi care s-a pus chezaş la rezolvarea tuturor problemelor care ar fi putut afecta şi mai mult starea actuală şi demnitatea încercatului Popor Român. Toate aceste merite au făcut ca Vadim Tudor să devină Tribunul neamului său. Tocmai înşiruirea acestor merite, care sînt doar o parte din intensa activitate a Tribunului, mă face să cred că „Epoca Vadim” nu numai că nu s-a încheiat, dar ea continuă şi va continua, cu mai multă vigoare, şi după ce ţelul către care aspiră PRM va fi împlinit. Crezul şi idealul lui Corneliu Vadim Tudor nu pot muri odată cu el. Tribunul, fără îndoială, are urmaşi competenţi.

Creaţia lui Corneliu Vadim Tudor în domeniul literaturii reprezintă opera unui scriitor cu o vastă cultură, naţională şi universală, cu profunde reflecţii filozofice („Aforisme”), ceea ce face din scrierile sale o operă de o valoare incontestabilă. Un cunoscut istoric literar, estetician, profesor de literatură universală, autor a unor studii apreciate de literatură comparată, Edgar Papu, într-un amplu studiu ce prefaţează volumul de versuri „Carte românească de învăţătură”, creaţie a lui Corneliu Vadim Tudor, îl numeşte pe autor „Poetul prin excelenţă”. Dar, în articolul menţionat, nişte pigmei găsesc în lupta lui Vadim, dusă împotriva tuturor relelor puse în spinarea Poporului Român, dovezi de scandal. Atitudinea Tribunului de condamnare fermă a celor care, după aşa-zisa revoluţie din 1989, afirmau că Mihai Eminescu, poetul naţional, este depăşit, că Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Călinescu au colaborat cu forţele diriguitoare ale regimului socialist, aceşti pigmei ignorînd o realitate evidentă, şi anume  că, prin opera lor, marii scriitori numiţi mai sus au demonstrat, cu mult înainte de venirea la Putere a comuniştilor, aveau înclinaţii certe spre stînga. Dar pentru denigratorii post-decembrişti, de la ziarul „Adevărul”, Tribunul nu este decît un ins oarecare. Este o părere ofensatoare, conform unei declaraţii a altui pigmeu, „alintat” de Tribun Crocodilul chelios, care se întreabă, nedumerit, legat de alegerile prezidenţiale din 2000, „ce i-a determinat pe tineri să-l voteze pe acest individ”? – adică pe Corneliu Vadim Tudor. Această atitudine faţă de o  mare personalitate, aşa cum a fost Corneliu Vadim Tudor, reprezintă un motiv ce i-ar putea face pe cititorii revistei noastre să se întrebe revoltaţi: de ce n-au îndrăznit să scrie aceste pagini, tendenţios insultătoare, în timpul vieţii Tribunului? Unul din răspunsuri ar putea fi: desigur, se temeau de ripostă.

În articolul la care ne referim, intitulat „S-a încheiat epoca Vadim”, întîlnim, în continuare, tot felul de afirmaţii mincinoase şi formulări injurioase. Redăm o parte din aceste „perle”, pentru ca cititorii să cunoască şi să aprecieze ei înşişi morala şi gradul de civilizaţie ale autorilor. Aflăm, astfel, că ilustrul scriitor Corneliu Vadim Tudor, ar avea în opera sa şi pagini plagiate, că a dedicat nenumărate ode cuplului ceauşist. Apoi, zic ei, în zilele desfăşurării evenimentelor din decembrie 1989, Vadim ar fi „stat ascuns în casă”. O altă gogoaşă umflată, slobozită de pigmei este afirmaţia defăimătoare privind conţinutul revistei „România Mare”. După apariţie, susţin ei, revista „a devenit un furtun de abjecţii cu care Vadim a stropit (,) fără ezitare (,) toată clasa politică românească”. Păi, putem spune, tot fără ezitare, că politicianul Vadim a avut dreptate şi încă a fost destul de blînd cu „stropitul” clasei politice post-decembriste, întrucît, iată, această clasă politică a fost înlăturată de la Putere. Din cauza modului în care  guvernează Ţara politicienii noştri, aproape că nu există săptămînă să nu-i vedem pe cîte unii dintre ei încătuşaţi, pentru tot ceea ce fac sau nu fac, după ce au ajuns înalţi demnitari. În  timpul marilor demonstraţii de stradă, care au cuprins întreaga Ţară, zeci de mii de români, participanţi la impresionanta revoltă declanşată de înfiorătoarea tragedie de la Clubul Colectiv, au cerut, în sloganuri vehemente, plecarea politicienilor de la guvernare şi înlocuirea lor cu persoane apolitice, cu tehnocraţi, lucru/lucrare care s-a şi înfăptuit. Şi, astfel, vedem cum, în România se mai petrece un act „revoluţionar” – eveniment care nu se mai întîmplă nicăieri: trecerea de la un surogat de democraţie, la o imitaţie de tehnocraţie.

Marele Vadim a prevăzut toate aceste rele. Inclusiv scînteia care a declanşat ieşirea în stradă a românilor revoltaţi, cuprinşi de mînie. Pentru că această tehnocraţie  nu micşorează îngrijorarea. Mai ales cînd tehnocraţii iau drept modele de urmat un sas ca (sic) Klaus lohannis şi un român (?) ca Dacian Cioloş. După această digresiune, considerăm că e drept ca cititorii să afle şi o  altă enormitate scrisă de Cristian Delcea şi Mihai Voinea în numitul articol. Ei scriu negru pe alb că, la înfiinţarea PRM, s-au înregimentat în rîndurile sale „divizii întregi de foşti securişti“. (Bine ar fi fost  ca lucrurile să fi stat aşa! – n.a.). Ne oprim, însă, aici cu răutăţile presărate, din belşug, cu otravă, în primul articol, întrucît vom da peste celelalte materiale îmbîcsite cu acelaşi venin, semnate de către cei doi autori menţionaţi mai sus. Aceiaşi Mihai Voinea şi Cristian Delcea, de la ziarul „Adevărul”, publică, în ziua de 16-IX-2015, cel de-al doilea articol, despre marele ziarist şi pamfletar Corneliu Vadim Tudor, intitulat: „Enciclopedia Vadim. Odioasele pamflete şi victimile lor“. Titlul e anunţat cititorilor de la pagina I, în manşeta de sub frontispiciul ziarului, iar conţinutul materialului este dezvoltat în pagina a doua,  şi, parţial, în a treia. Articolul este însoţit de o altă fotografie. Este o imagine foarte bine prinsă, din timpul unui discurs, la unul din Congresele PRM. Pe peretele din spatele ilustrului orator, este vizibilă o parte din cunoscuta lozincă, îndrăgită şi clamată de Tribun, liderul autoritar al PRM, de-a lungul întregii perioade post-decembriste: „Sus Patria, jos Mafia!”, lozincă însuşită de  toţi membrii acestui foarte important partid. Dar dacă, privitor la fotografiile maestrului,  acestea redau imaginea reală a Tribunului, în schimb, conţinutul articolelor publicate este plin de neadevăruri exprimate pătimaş şi îmbibate cu multă otravă. Autorii îşi prefaţează articolul, din 16-IX-2015, cu un preambul în care se arată surprinşi de faptul că, în cea mai mare parte a mass-mediei, dispariţia, pe neaşteptate, a marelui scriitor, fără îndoială, de o cultură enciclopedică, a produs un şoc puternic. Sînt nevoiţi, totuşi, să recunoască şi să menţioneze acest adevăr, dar cu jumătate de gură. Cităm din preambul: „Vestea morţii lui Corneliu Vadim Tudor a fost anunţată cu voci tremurînde de moderatorii televiziunilor de ştiri. S-a vorbit de «memoria elefantină» a liderului PRM şi despre pierderea insurmontabilă a unui mare om de cultură. Sub umbrela platitudinii «despre morţi numai de bine», nimeni n-a mai avut chef să se întoarcă în timp şi să arate ce a însemnat Corneliu Vadim Tudor pentru România ultimilor 25 de ani”, ca imediat cei 2 măsluitori ai adevărului să adauge: „…«Tribunul» a fost întemeietorul unei şcoli (…) de gîndire în care n-a existat nici o regulă şi în care, sub alibiul pamfletului, el a incitat la violenţă şi a insultat fără nici o remuşcare, după cum a avut chef şi după cum i-au dictat interesele”.

(va urma)

Radu Pădurariu

„Faust“

in Polemici, controverse

Faust, de Charles Gounod, este poate cea mai populară operă din Istoria muzicii franceze. Ea apare ca o reacţie violentă împotriva stilului de „grand-opera“, al cărui exponent de frunte a fost Mayerbeer. Compozitorul Gounod a considerat că spiritualitatea franceză este mai apropiată de lirism şi de tonul confesional decît de maniera grandilocventă. În acest sens, el ia ca punct de plecare melodicitatea caldă, generoasă, pregnantă, ce nu este o anexă a limbajului armonic, ci, dimpotrivă, poate fi fredonată de orice iubitor de muzică.

A dorit şi a izbutit să realizeze o artă larg accesibilă şi nu una pentru „elite“. Dacă ascultăm cu atenţie Faust, vom remarca, încă de la primele măsuri, talentul melodic excepţional al lui Charles Gounod. Melodia sa este adesea încadrată în dualismul major-minor, de cele mai multe ori simetrică, diatonică, şi cu un ambitus nu prea extins. Nou, în conceptul melodic al compozitorului, este elementul modal, care trăieşte, fară a crea un stil discordant cu concepţia funcţională „major-minor“. Balada Regelui din Thule, încredinţată Margaretei, este, în acest sens, de o rară frumuseţe, de un lirism cald, evocator, avînd ceva din tonul de baladă medievală al vechilor truveri şi trubaduri francezi. Armonia valorifică minunat înlănţuiri de trepte secundare, cu un colorit diatonic liniştitor. Dar nu renunţă nici la înlănţuirile majore cu supremaţia dominantei, sau a unor cromatisme modulante sau nemodulante. O mare varietate armonică se remarcă în scena de balet Noaptea Valpurgiei, unde tocmai armonia este aceea care unifică tipuri de melodie foarte depărtate ca stil: vals vienez, melos străbătut de un specific exotic oriental, melos modal ce transfigurează folclorul din sudul Franţei şi altele. Gounod a mînuit cu multă fineţe polifonia, iar în această privinţă se deosebeşte de stilul omofon al multor înaintaşi. Celebra arie a lui Faust, prin care acesta îşi expune sentimentele nobile faţă de Margareta, are, de fapt, două planuri distincte: cel al vocii soliste, pe de o parte, cel al violinei soliste, pe de altă parte, cînd prezentată ca un tip clasic de contra melodie, cînd o delicată eterofonie. N-ar avea rost să evidenţiem „noul“, raportat la domeniul ritmului. Gounod nu a avut intuiţia variaţiei, aşa cum poate fi ea remarcată la Debussy, de pildă. El a preferat varietatea timbrală şi, sub acest aspect, rămîne un maestru al instrumentaţiei. Preludiul introductiv este un admirabil exemplu de subtilitate a tratării compartimentului de corzi şi pe cel al suflătorilor de lemn. Aria bijuteriilor, expusă de Margareta, arată o atrăgătoare fuziune între discursul muzical ce reclamă o soprană de coloratură, sub aspect vocal, şi paleta orchestrală, viu colorată, uneori, cu elemente ce prefigurează curentul impresionist. Noaptea Valpurgiei este poate punctul culminant al ştiinţei orchestrale a lui Charles Gounod. Aici putem vorbi de emancipări ale compartimentelor mai puţin utilizate în muzica clasică: suflători de alamă, percuţie, „pînze sonore“ încredinţate coardelor, împerecheri ciudate de timbre pure şi multe alte efecte ingenioase. Măiestria cu care îmbină corul, cantilenele soliştilor şi discursul sonor al orchestrei – este de-a dreptul impresionantă! Să ne gîndim la celebrul „cor al soldaţilor“, un emoţionant cîntec de massă, inspirat de un profund sentiment patriotic. Aş mai cita momentul tragic după uciderea lui Valentin, sau scenele de ansamblu, în general, dramatice, minuţios gradate. Pe lîngă aria lui Valentin, nobilă şi foarte melodioasă, evidenţiem mai ales Serenada şi Balada aurului, încredinţate lui Mefisto, puncte culminante pentru orice bas de operă! Şi, într-adevăr, alături de compozitorii ruşi, Gounod a izbutit să valorifice cu multă muzicalitate vocea de bas, atît registrul grav, de un patetism profund, cît şi cel mediu, în general eroic, sau cel acut, pătrunzător, la confluenţa cu baritonul dramatic. Şi nu întîmplător, marii başi ai lumii, precum Şaliapin, Boris Hristov, Gheaurov, Folescu, Niculescu-Basu şi, mai apoi, Nicolae Florei au considerat şi au făcut din Mefisto un ,,rol-cheie“, aprofundînd cu seriozitate multiplele probleme scenice şi vocale pe care le-a creat popularul compozitor francez.

Despre semnificaţiile muzicale şi estetice ale operei „Faust“ s-au scris multe tomuri în muzicologie! Cu toţii sîntem, azi, de acord că ea este expresia unui lirism fin, francez prin excelenţă, că armonia, orchestraţia şi arhitectura muzicală mai liberă vor netezi calea unui Gabriel Fauré, Claude Debussy, Maurice Ravel sau Paul Dukas. De asemenea, Gounod utilizează elemente ale muzicii vieneze, pe care le metamorfozează şi le adaptează spiritului francez; evidenţiază şi nuanţe exotice orientale, care vor constitui deliciul multor impresionişti şi post-impresionişti, culminînd cu Messiaen. El ne indică adevăratul drum al muzicii franceze şi, de aceea, este mai popular decît Franck sau d’Indy, care vor plăti tribut, fară a-şi pierde personalitatea, armoniei şi orchestraţiei wagneriene. Gounod îl redescoperă pe Rameau şi, împreună cu Berlioz, duce mai departe firul autenticităţii, indestructibil legat de muzicalitatea franceză. De aceea, el nu a fost prea mult agreat de partizanii Scholei Cantorum şi nici de „Grupul celor 6“, în frunte cu Honegger. Personal, fară a fi exclusivist, admir şi frumuseţea compozitorilor francezi cu esenţe germane, şi a francezilor mai solitari, mai identificaţi cu soarele arzător al Mediteranei.

În ceea ce priveşte libretul, mai cu seamă muzicologia germană a contestat tălmăcirea fidelă a capodoperei lui Goethe. Desigur că profundul conţinut filozofic din volumul II, al lui Faust, nu este prezent. În schimb, s-a creat o dramă lirică, realizată printr-o muzică visătoare, cu orchestraţie transparentă, avînd ceva din limpezimea apelor repezi de munte. Şi totuşi, ar fi o greşeală dacă nu am desprinde măreţul mesaj: tendinţa lui Faust de a cerceta adevărul, cu orice risc, iubirea caldă şi sinceră a Margaretei, care, pînă în cele din urmă, va învinge spiritul malefic al lui Mefisto, simbol al răului pe pămînt. Prin limbajul mai accesibil, mai apropiat de omenescul obişnuit şi mai depărtat de orice ar constitui abstract şi metafizic, Gounod a izbutit să creeze o operă lirică, un corespondent al poeziei elegiaco-visătoare a lui Lamartine, al poeziei de un lirism delicat a lui Alfred de Musset, dar şi al elementului viguros caracteristic picturii lui Delacroix. Gounod a fost perfect conştient că, prin cîntec, prin forţa lui miraculoasă, sînt alinate pînă şi durerile cele mai profunde, iar, în final, a ţinut în mod deosebit să contureze o viziune paradisiacă, în care triumfă luminozitatea înălţată la dimensiune de simbol, la dimensiunea unui mit cu semnificaţii perene.

DORU POPOVICI

Oglinda libertăţii (5)

in Polemici, controverse

Trist, dar adevărat!

Pentru Referendum – ţara întreagă a ieşit la vot, minus preşedintele suspendat şi partidul său, care au boicotat totul. Prin votul lor, românii au hotărît ca preşedintele Ţării să plece de la Cotroceni, acolo unde toţi preşedinţii ne-au transformat din „porumb” în „coceni”. Se spune că, în „democraţie“, poporul e suveran, dar, cu toate acestea, de 3 zile Curtea Constituţională amînă rezultatul sub pretextul că nu ar fi ieşit suficienţi oameni să voteze şi din această cauză nu s-a atins pragul electoral. Nu se ştie cu precizie cîţi locuitori mai are România, care, de la 22 de milioane (1989), a ajuns la 19.515.138 de milioane, dar în calculul deciziei Referendumului s-a luat în considerare cifra cea mai mare, pentru ca preşedintele suspendat să se poată întoarce la Palat. Interesele unora strivesc Poporul Român. Soarta unei ţări a depins de un singur om de la Curtea Constituţională, care a anulat votul a 8.5000.000 de români. Şi asta pentru că, în România, omul de rînd arată ca puiul de vultur care a ieşit din oul pus, pentru a fi clocit, într-un cuibar de găină. Pui mic fiind, învăţa de la cloşcă să scormonească în pămînt după rîme şi seminţe. Pe măsură ce creştea, îşi dădea seama că el este altfel decît puii de găină. Privind spre Cer, a văzut un vultur care zbura sus de tot şi şi-a dat seama că seamănă cu el. Dar găina i-a zis: «Nu privi în sus, tu eşti doar un pui de găină şi trebuie să scormoneşti în pămînt». Puiul s-a resemnat şi a scormonit mai departe în pămînt, cu capul plecat, nemaiîndrăznind să viseze  că ar putea să zboare. Într-o zi, un băiat l-a luat, s-a urcat  cu el pe un acoperiş şi i-a zis: «Zboară!». Vulturul n-a îndrăznit, spunînd că el este doar un pui de găină şi trebuie să stea pe pămînt pentru ca să  scormonească după rîme. Atunci, băiatul l-a dus pe un munte, l-a obligat să privească Soarele,  după care i-a făcut vînt ca să zboare. Şi a zburat …aşa cum încercăm şi noi, dar aripile mereu ni se frîng, pentru că, în România, corupţia e la rang de cinste. Nimeni nu e tras la răspundere, decît de faţadă. Şi nimeni nu se întreabă de unde au avut bani „Stan” şi „Bran” ca să cumpere avuţia naţională. Iar contractele „babane” se fac fără licitaţie, după interesele politice ale unuia sau ale altuia. Românul îşi ascunde durerea într-o pasivitate deplină, în ignorarea faptelor, cu acelaşi fatalism orb cu care ploaia se supune legii gravităţii, tigrul – legii celui mai puternic, iar trandafirul – legii frumuseţii. Nici vorbă de o lege a conştiinţei, care implică, în măsură egală, capacitatea şi talentul. Este o flacără ce arde fără să se stingă. Doar arde şi… atît. Absurditatea provine din zicala „lasa-mă să te las“, care este o trăsătură caracteristică a poporului român, cu unele excepţii. Ierarhia socială ar trebui să aibă la bază inteligenţa, condiţia fundamentală pentru bunăstare. Un rol considerabil îl joacă, însă, banul, o piramidă în echilibru care acţionează cu consimţămîntul  unor inşi  care depind de „vîrful piramidei“ , de „toanele“ lui.  Urarea SĂ TRĂIŢI BINE este doar amintirea unui braţ drept ridicat, puţin înclinat, semănînd cu un „salut” de mult apus. Ştiţi dvs. al cui! Ehei. Fereşte-ne, Doamne, de ei ! Se fac alegeri parlamentare din 4 în 4 ani, cu cheltuieli enorme şi cu promisiuni niciodată onorate, .„MAI MARII“ uitînd că o ţară nu poate exista fără oameni şi oamenii nu pot exista fără o ţară. Şi unde-s oamenii, cei 2-3 milioane, înstrăinaţi pe alte meleaguri, şi unde este avuţia naţională care a fost vîndută, bucată cu bucată ? Este drama unei ţări ajunsă la cheremul capitalismului sălbatic. Discrepanţa dintre nivelul de trai al celor privilegiaţi şi cel al omul de rînd poate fi ilustrată prin diferenţa dintre salariul mediu lunar, de cca. 10 milioane (vechi), şi salariul de 350 de  milioane (vechi) pe care îi primeşte un domn consilier, tatăl celebrei doamne R.A.. Deci, domnia sa „înghite“, lunar, cam 35 de salarii medii sau 90 – l00 de pensii de 3 milioane (vechi). Asta, da, echitate socială! Unii în „Rai“, majoritatea în Iad, pentru că şi Raiul şi Iadul sînt aici, pe Pămînt. După ce aleşii poporului „îşi văd sacii în căruţă”, dau bice cailor pînă în „ogor”, uitînd că acela este al tuturor. Dar ce să mai spunem despre drama oamenilor care trăiesc lîngă groapa de gunoi, în Secolul XXI, la marginea unei capitale europene, unde copiii nu cunosc gustul unei ciocolate? Peste două mii de oameni îşi duc traiul în cocioabe, căutînd fier vechi şi resturi de mîncare în gunoiul aruncat de maşinile care aduc resturile menajere din Capitală. Sosirea maşinilor de Salubritate este, pentru ei, o „clipă fericită”. Oameni, cîini vagabonzi, şobolani şi păsări, împart, împreună, „avuţia. Dacă mi-ar fi povestit cineva despre toate astea, aş fi spus că este o mare minciună. Dar am văzut reportajul  doamnei Carmen Avram care, prin competenţa profesionalismului său, „lustruieşte” oglinda libertăţii cu imagini necunoscute de mulţi dintre noi. Şi, Doamne Fereşte să ai de rezolvat o problemă oficială. De pildă, vecina mea şi-a instalat în mod abuziv antena TV, direcţionînd-o spre geamul meu de la bucătărie, acoperindu-1 parţial. Am sesizat organele (ne)competente, inclusiv pe dl. primar al  Sectorului 6 care mi-a comunicat că a trimis sesizarea mea la Poliţie. Aceasta din urmă mi-a trimis o scrisoare în care mi se precizează că „nu este necesară o aprobare pentru instalarea T.V.“. Ce-am cerut şi ce mi s-a răspuns! Dacă o problemă atît de minoră nu s-a putut rezolva, atunci ce se întîmplă cu problemele importante?! Nu e de mirare că toate merg anapoda.

(va urma)

LILIANA TETELEA

Fapte, fapte

in Polemici, controverse

Acum 11 ani, în revista ,,România Mare”, nr. din 6 februarie 2004, a fost publicat un articol pe care l-am scris din toată inima: ,,Dezvelirea bustului statuar al lui Yitzhak Rabin, prilej de purificare a sufletelor”. Era vorba statuia fostului premier al Israelului, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, realizată din iniţiativa şi pe cheltuiala Tribunului, cel pe care niştei pigmei, duşmanii săi de neîmpăcat, îl acuzau, pe nedrept, de antisemitism. Ei bine, cu toate opreliştile Puterii de atunci, Corneliu Vadim Tudor a reuşit amplasarea, la Braşov, a acestei statui, ridicată în amintirea unui mare luptător pentru pacea lumii. Mărturisesc că am fost fericit în preajma Tribunului, iar inima mea radia de bucurie pentru faptul că îmi oferise un spaţiu în paginile nepreţuitei sale reviste. Mi-aş dori din suflet ca tinerii noştri să citească ,,România Mare”, căci sînt sigur că vor găsi aici multe informaţii de natură să le îmbogăţească nivelul de cultură.

Cine s-ar fi gîndit că, la 11 ani de la momentul pe care l-am evocat mai sus, acel falnic brad, care ne răcorea cu umbra sa, va fi fulgerat din senin, dispariţia lui răvăşindu-ne tuturor sufletele? Sînt nespus de trist că Tribunul nu se mai află printre noi, deşi cred că, acolo unde se află el acum, este apreciat la adevărata lui valoare, adică după faptele bune pe care le-a săvîrşit pe pămînt. Dumnezeu să-l ţină şi să-l ocrotească de-a dreapta Sa!

EMILIAN ŞANDRU,

ofiţer sup. paraşutist, din Cluj-Napoca

Vadim – pilonul nemuritor al românismului (1)

in Polemici, controverse

Cînd s-a stins din viaţă ultimul dintre fraţii mei, eram zdrobit, disperat, invocam Divinitatea să mi-l aducă înapoi, măcar pentru cîţiva ani, dar, mai ales, blestemam moartea care se tot obişnuise să dea tîrcoale casei noastre. Aşi fi cosit-o cu propria ei unealtă. Cu greu mi-am recăpătat liniştea. Îmi sună şi astăzi în minte cuvintele de mîngîiere şi de îmbărbătare pe care mi le adresa, în fiecare dimineaţă, Corneliu Vadim Tudor, de cum intra în redacţie. Le simţeam venind ca de la un frate, căci fraţi eram atunci, nu numai de condei, ci şi de suflet, legaţi prin aceleaşi simţăminte şi năzuinţe, prin aceleaşi bucurii, dureri şi revolte. Şi aşa am rămas vreme de mai bine de 4 decenii. Pînă mai ieri, cînd moartea perfidă nu numai că nu şi-a plătit cafeaua, dar l-a luat din casă şi pe amfitrion, avidă de suflete mari. Ne-am întîlnit, în tinereţe, pe fostul stadion ANEF, prin diverse redacţii, la teatru, dar cel mai mult am stat alături la AGERPRES şi, apoi, la publicaţiile sale ,,România Mare”, ,,Politica” şi ,,Tricolorul”. Dacă ar fi să măsurăm drumurile pe care le-am străbătut împreună, ca reporteri – pe ploi, pe arşiţă, pe viscol -, poate că o asemenea evaluare ar bate spre suta de mii de kilometri. Era întotdeauna jovial şi avea un dar aparte de a povesti întîmplări personale, cînd nostalgic sau exaltat, cînd umoristic sau furios, dar, întotdeauna, plin de farmec. Atunci îl înţelegeam cel mai bine şi-l recunoşteam integral în portretul sufletesc pe care şi-l creionase singur: ,,În mine trăiesc, în permanenţă, doi oameni – unul care se controlează şi încearcă să facă faţă convenienţelor sociale, şi altul sălbatic, care se revoltă împotriva nedreptăţii, a ticăloşiei şi a prostiei”. Uneori, după discuţii cu activişti ai fostului Partid Comunist, mulţi dintre ei nişte semidocţi, demagogi şi aroganţi, ori cu funcţionari nătîngi, care amestecau birocraţia cu politica, prietenul meu exploda ca scurtcircuitat. Nu se împăca deloc cu comportamentul slugarnic al politicienilor vremii. Într-o astfel de  drumeţie reportericească, pe plaiuri hunedorene, îmi mărturisea că vrea să renunţe la carnetul de partid, ca şi Eugen Barbu. Ştiam despre multe necazuri pe care Vadim le avea cu mulţi activişti de partid sus-puşi, dar mai ales cu Securitatea. Mai mult, ştiam cît de grave pot fi consecinţele lepădării de partid. M-am chinuit mult, în acea seară, să-l determin să renunţe la un asemenea gest sinucigaş. N-am reuşit, aşa cum, mai tîrziu, nu puteam să-l înduplec nici pe mentorul său, Eugen Barbu, care, după ce m-a ascultat răbdător vreo 5 minute, mi-a suprimat, brusc, pledoaria: ,,Basta! M-am săturat pînă-n gît!”.

După trecerea în nefiinţă a mitropolitului Antonie Plămădeală, a unor scriitori ca Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Grigore Vieru, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Romulus Vulpescu, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, a istoricilor Gheorghe Buzatu, Mircea Muşat, Vlad Hogea şi a altor patrioţi, ca Emil Hossu, Sergiu Nicolaescu – astăzi nu se mai află printre noi nici Corneliu Vadim Tudor, unul dintre cei mai puternici stîlpi ai românismului. Sîntem mai săraci, sîntem mîhniţi pînă-n străfundul sufletului de o asemenea grea şi neaşteptată pierdere, dar nu ne temem că ne vom surpa, fiindcă Vadim, asemenea atîtor mari patrioţi, rămîne puternic impregnat în conştiinţa noastră, precum pilonul Podului lui Apolodor, de la Drobeta Turnu Severin, în albia Dunării. Poporul nostru obidit, jefuit şi veşnic pizmuit pentru istoria lui, pentru bogăţiile şi frumuseţile pămîntului său – din mijlocul căruia s-au ridicat, de-a lungul veacurilor, neînfricaţi domnitori precum Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, tribuni ai neamului ca Avram Iancu şi Nicolae Bălcescu, martirii Horea, Cloşca şi Crişan, Constantin Brâncoveanu şi Tudor Vladimirescu, personalităţi culturale de prestigiu universal, ca Mihai Eminescu, George Enescu, Constantin Brâncuşi, Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Nicolae Titulescu şi atîţia alţi cărturari, în rîndul cărora se înscrie, astăzi, şi Corneliu Vadim Tudor – acest popor, acest pămînt nu-şi vor seca niciodată izvoarele de lumină, de curaj şi de forţă, nu vor înceta niciodată să împrospăteze românismul. A plecat dintre noi Corneliu Vadim Tudor, un om cît o lume, cum spunea, printre lacrimi, un apropiat al său. Ne-a părăsit un intelectual care, prin erudiţia lui, se situa în sferele înalte ale culturii, s-a stins un suflet nobil, forjat la flacăra nestrămutatei credinţe în Dumnezeu. A plecat spre eternitate un mare patriot, dar în locul lui va veni un alt Vadim, poate 2, sau încă 10.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

In memoriam Corneliu Vadim Tudor

in Polemici, controverse

S-au scurs mai bine de 10 săptămîni de la trecerea în veşnicie a lui Corneliu Vadim Tudor, personalitate deosebit de complexă care a trăit mai mult pentru România şi pentru Poporul Român decît pentru sine, dăruindu-se cauzei naţionale. Consider că el va intra în Istoria Neamului Românesc precum bravii noştri eroi. În ceea ce ne priveşte pe noi, PRM-iştii şi simpatizanţii acestui partid, întotdeauna am fost şi vom fi mîndri că am avut în dregătoria Ţării un mare patriot contemporan, un excepţional orator, un om de formaţie umanistă şi de o vastă cultură naţională şi universală, care ne-a reprezentat cu cinste pe toate meridianele globului. Un om ca domnia sa se  naşte doar odata la 100 de ani! Întreaga lume l-a cunoscut ca jurnalist, poet, dramaturg, istoric, sociolog, doctorand în teologie şi ilustru politician. Implicat în lupta acerbă împotriva corupţiei, Tribunul nostru s-a dovedit a fi un om drept, de o onestitate şi un curaj fără echivoc. Preocuparea sa principală a reprezentat-o refacerea României Mari în frontierele sale fireşti – vast proiect politico-teritorial şi naţional în slujba căruia a lucrat neobosit. A susţinut, cu toată însufleţirea, Biserica Naţională atît în Parlamentul României, în anii ‘90, cît şi în viaţa spirituală personală, el fiind, ca şi noi toţi, copii al lui Dumnezeu. Au rămas memorabile discursurile rostite la congrese sau la plenarele Consiliului Naţional al P.R.M., în care erau implementate versete biblice potrivite realităţii. Şi-a iubit semenii şi animalele în aceeaşi măsură, dînd ultimul bănuţ pentru cei aflaţi la greu. Cine mă cunoaşte, mă va crede cînd afirm cu toată convingerea că l-am respectat şi, în acelaşi timp, l-am iubit, cu atît mai mult cu cît am avut multe de învăţat, impulsionîndu-mă în mod tacit, să-mi continui studiile. Ar trebui ca tînăra generaţie să urmeze exemplele demne de urmat ale acestei personalităţi contemporane de marcă. Pentru noi, patrioţii, Vadim Tudor încă trăieşte prin ceea ce am moştenit de la el: sinceritatea, dreptatea, cinstea, dragostea pentru Ţară şi pentru Neamul Românesc. Ne vom aminti veşnic de acest om de o valoare inestimabilă recunoscută atît pe plan intern cît şi la nivel internaţional.

Marcelina Pătraşcu

Lector universitar dr. în Istorie

Clipa numită Vadim – sau despre trăirea vieţii ca sens

in Polemici, controverse

Motto:

„Vreau o clipă

Cînd toate visele mele

Sînt la o bătaie de inimă depărtare,

Şi răspunsurile depind de mine.

Dă-mi o clipă

Cînd mă-ntrec cu destinul,

Atunci, în acea clipă

Voi simţi eternitatea.

Am ajuns să fiu cel mai bun,

Vreau totul, nu am timp pentru mai puţin.”

,,One Moment in Time” – Whitney Houston,

John Bettis, Albert Hammond

 

Încep cu un truism – de la Corneliu Vadim Tudor aveai ce afla. Încerc, însă, o dialectică a trecerii lui Vadim prin timpul nostru, în general, şi prin viaţa mea, în special, şi pun întrebarea – ce nu puteai afla de la Vadim? O întrebare grea, fiindcă omul acesta ştia totul. Cel puţin asta îndrăznesc să afirm, după ce am eliminat din analiză elementele neesenţiale, trecătoare către promiscuu – adică tot ceea ce e legat de bani.

Addenda: Vadim a crezut în Dumnezeu, alegerea lui fiind cea impusă de Christos – ,,Nu poţi sluji la doi stăpîni, lui Dumnezeu şi lui Mamona”; de aceea, ca şi Christos, nu a acceptat ca Templul, casa lui Dumnezeu, să fie pîngărit – şi a folosit biciul; România a fost Templul lui Vadim – şi a folosit biciul cuvîntului.

Alegerea sinceră, deplină, a Căii l-a dus în paradisul celor consideraţi nebuni sau blasfemiatori, adică al acelora pentru care Adevărul nu se constituie în capete de acuzare, ci în viziune asupra Vieţii.

Vadim a iubit oamenii de spirit – pentru el, a ,,băga în cerneală” era sinonim cu a-l provoca pe respectivul, a-i da o şansă la demostrarea măiestriei, în duelul minţilor ascuţite. De fapt, cei care i-au fost duşmani sinceri nu ştiu ce prieten adevărat au pierdut.

Vadim a citit, a văzut, a ascultat şi, în final, a dat sens – sensul său, evident – societăţii, politicii, culturii. Vadim a trăit pentru a da sens.

Am mai scris-o – politica nu a fost pasiunea lui Vadim. Creaţia culturală a fost avatarul sufletului său. Politica a abordat-o ca obligaţie morală a unui patriot autentic, o datorie pe care a considerat că o are faţă de ţară, faţă de români. Vadim a reuşit să creeze un partid, în oarecare măsură după spiritul său, un partid în care oamenii de cultură au avut o importanţă majoră şi s-au bucurat de un respect fără egal în ,,democraţia” banului.

S-a folosit adesea sintagma că este o fantomă/epavă comunistă. Cauţionînd metaforic ponegritorii, e normal ca, pentru un emul al prozaicului capitalist, al epocii care şi-a distrus întrega flotă, orice corabie care încă pluteşte să fie catalogată drept epavă comunistă. Extrapolînd, pentru aceeaşi generaţie, care trăieşte prin şi în promiscuitatea mediatizată, orice personalitate care promovează cultura autentică şi valorile naţionale să fie un Olandez Zburător… Stînd, însă, în faţa unei oglinzi a propriei onestităţi, poate ar fi bine să ne gîndim dacă nu cumva fiecare insultă adusă unui om al destinului este o recunoaştere a propriei neputinţe de a înfrunta examenele propriei vieţi. Iată cum, vrînd-nevrînd, am intrat şi în zona promiscuă. Da, alunecarea în România mică de azi încearcă să facă uitată România mare, de ieri…

Nu am scris aici despre dragostea lui Vadim pentru Eugen Barbu sau Zaharia Stancu, pentru Richard Wagner sau Ceaikovski, de emoţia unică a recitării poeziilor lui Esenin, de subtilitatea pe care îi plăcea să o găsească în Balzac… Eminescu a fost zeul unui Vadim păgîn, dacă ar exista aşa ceva, iar Pantheonul i-ar cuprinde pe Dostoievski şi Goethe, Beethoven şi Napoleon… Viaţa efemer-eternă a lui Labiş, cumpăna lui Bacovia, voltele poetice ale lui Minulescu sau ale lui Păstorel, minunatele melodrame ale copilăriei lui Teodoreanu, ori sensibilitatea senectuţii patriarhale a lui Arghezi, frămîntarea orgolios-altruistă a lui Păunescu, Nichita sau Fănuş… de fapt, ce nu a trăit Vadim?

Lumea misterioasă şi incitantă a studiilor oculte – ca şi Eminescu, Vadim a dezvoltat o pasiune pentru sanskrită, pe care o considera limba fundamentală de unde se trag toate celelate limbi. A intrat  în dialog cu spiritualişti, cu ocultişti, doar pentru a afla şi a cuprinde, fără a fi zdruncinat în convingerile sale creştine. În mod straniu, 28 noiembrie, ziua naşterii lui Vadim este şi a lui William Blake, cel care a ,,văzut” cel mai bine şi a desenat lumea Paradisului pierdut, iar data morţii, 14 septembrie, destăinuie întîlnirea cu Dante, părinte al poeziei şi călător printre tărîmurile fără timp.  Fără timp…

Da, toată viaţa, Vadim a reclamat un singur duşman – timpul. Am înscris pe fruntea acestui umil, dar drag portret o strofă dintr-un manifest al muzicii universale. Un cîntec a cărui trăire mă face să cred în nemurire; cred că acele cuvinte ar putea fi epitaful vieţii lui Vadim – „Vreau totul, nu am timp pentru mai puţin”.

Poate că, dacă aş fi complet sincer, ar trebui să ridic mîinile şi să mărturisesc: e imposibil să înţelegi un om al destinului, dacă nu eşti, la rîndu-ţi, un om al destinului. Îmi vine în minte o motivaţie pe care unul dintre modelatorii spirituali ai lui Vadim i-o găseşte altui model al său – Eugen Barbu – „Măştile lui Goethe”: ,,Durerea capătă, pentru el, un sens. Înţelege gustul vieţii interioare şi al concentrării. Ceva din vechea superficialitate moare acum. Numeşte criza «cel mai fericit eveniment al vieţii mele»”. Cît de bine înţelegerea maeştrilor i s-a potrivit lui Vadim, ucenicul, pentru a deveni un maestru!

Trebuie să răspund, însă, la întrebarea de început – ce nu puteai afla de la Vadim? Iată răspunsul: nu ai aflat despre fiinţe pe care să le ignori, nu ai aflat despre oameni, gesturi, detalii pe care să nu le observi, cărora să nu le dai atenţie, despre viaţă care nu merită iubită sau urîtă, despre semeni care să nu treacă prin clipe de laudă sau dispreţ şi ceartă. De la Vadim nu puteai afla despre ceva căruia sau căreia nu merită să-i dai şansa unui sens.

Viaţa lui Vadim a avut şi a dat sens. Vadim este un sens.

DRAGOŞ DUMITRIU

Tristă aniversare…

in Polemici, controverse

Scriu aceste rînduri într-o frumoasă zi de toamnă aurie, la începutul lunii lui Brumar, lună în care s-a născut Corneliu Vadim Tudor. E păcat că Tribunul nu a mai apucat ziua de 28 noiembrie, data la care, în urmă cu 66 de ani, s-a ivit pe acest pămînt, cu misiunea de a încerca să facă bine oamenilor şi să schimbe ceva din ,,orînduiala cea crudă şi nedreaptă”, cum o numea genialul Mihai Eminescu. El şi-a făcut datoria atît timp cît i-a permis Dumnezeu, care, se pare că l-a vrut la dreapta lui, mult prea devreme, spunem noi. Acum se odihneşte, în sfîrşit, după atîtea zile şi nopţi de trudă şi chin pentru slujirea României, a poporului din mijlocul căruia a apărut: izvor de apă vie, rîu neliniştit, apoi, fluviu dezlănţuit şi devastator pentru lichele şi canalii, şi pentru toţi trădătorii ţării. El s-a dus în pămînt, dar spiritul lui este viu, trăieşte. ,,E aici, cu noi, alăturea de noi, şi cu cei ce-or veni după noi”.

GEORGE MILITARU

Oglinda libertăţii (4)

in Polemici, controverse

Cînd l-am văzut pe reprezentantul F.M.I dansînd cu pantofii cu talpa găurită, într-un restaurant de fiţe din Sinaia, nu ştiu de ce mi-am amintit un episod din copilăria mea. Mama gătea cele mai gustoase bucate. Dar nu mă tentau. Mă gîndeam la vecinul nostru – un  fierar – care avea o singură cameră plină de copii şi atelierul de fierărie. Uneori, la ora prînzului, luam din prăvălia noastră bomboane şi ciocolată şi mergeam la vecini. De obicei, „nimeream” cînd mămăliga aburea, pe masă, avînd o aromă dumnezeiască. Nevasta fierarului turna lapte fierbinte într-un castron mare, punea o bucată bună de mămăliga, dădea fiecărui copil o lingură de lemn şi toţi dădeau năvală la castron. Vecina ştia că mă duceam la ei pentru a „plescăi” împreună cu copiii şi îmi dădea şi mie o lingură. În cîteva minute, nu mai era nici urmă din mămăligă! Atelierul fierarului mă fascina. Avea tot felul de unelte, cuie, şaibe, dar şi potcoave pentru cai, lanţuri, un fel de cuptor cu jar în care înroşea fierul pentru a~l putea modela, suflînd în foale ca să aţîte focul. Îmi plăceau ciocanele. Avea multe, mai mari, mai mici, dar unul dintre ele era imens. I-am spus fierarului că acesta din urmă mă speria, că-mi era teamă să nu-mi cadă pe picioare şi să-mi strivească degetele. Mi-a răspuns că acela nu era un ciocan, era un BAROS…Nu-mi dau seama ce asociere am făcut între reprezentantul FMI şi imaginea BAROSULUI din fierărie. Creierul uman este ciudat, împleteşte timpul cu faptele şi apoi le scoate la lumină… Uitasem cu desăvîrşire de vecinii mei din copilărie. BAROSUL m-a emoţionat atunci, dar acum mă irită. Pentru că am ţinut, mereu, „capul plecat să nu-1 taie sabia”… Încercînd să pătrunzi dincolo de marginile destinului tău, alergînd de la o speranţă la alta, vîrtejul pămîntului te ameţeşte şi te aruncă în panorama timpului limitat la rumba vieţii şi a morţii. Totul e o amăgire, o nebunie… Întorcîndu-mă în timp, îmi amintesc cu nostalgie de anii copilăriei, cînd erau 4 anotimpuri care aveau tot „respectul“ unul faţă de altul. Vara era vară, iar toamna – toamnă. În ţara noastră nu erau drogaţi, nici împuşcături pe stradă, nici hoţi (de rang înalt), nici mafioţi, nici păduri defrişate, nici terorişti şi, mai ales, laptele era lapte, carnea – carne, iar grîul avea bobul auriu. Apa nu era poluată, medicamentele nu erau contrafăcute. Existau stima de sine şi respectul reciproc, care au dispărut cu desăvîrşire. Astăzi, pe muntele defrişat şi stîna s-a „modernizat”, devenind doar un surogat, stăpîn fiind U.E., brînză bună nu mai E. Fluierul nu mai doineşte peste a munţilor creste, oile ascultă muzică populară pe lungimi de undă. Trecutul, prezentul şi viitorul sînt ale tuturor. Trecutul însă nu mai revine, viitorul este incert, clipa prezentă este portocalie, dar fără aroma portocalei, ci doar a cojii amare. Iar CRIZA MONDIALĂ este ca „un pendul ce anunţă 30 de războaie într-o lună“, în care facturile pun stăpînire pe existenţa noastră, de ajungem să ne  punem  întrebarea: de ce, oare, ne amintim de Moromeţi? Marin Preda, unde eşti? Preţurile cresc, dobînzile scad, vai şi amar de noi. Dar  toate astea nu-s pentru toţi, că-n ţară mai sînt şi hoţi „cocoţaţi” pe scaunul domnesc, îngropaţi în euro şi dolari, tronînd în vile cu piscine şi cu „mormane“ de bani în bănci străine… Judecăm trecutul, judecăm prezentul, dar nu facem nimic pentru viitor, care, în mod cert, ne va judeca aspru. Nu e greu să scrii o istorie a omenirii, pentru că actorii care şi-au jucat rolurile în timpurile respective au dispărut, iar cei care i-au aplaudat fac parte din trecutul îndepărtat şi părerile actuale nu îi mai supără. E greu, însă, să fim sinceri cu faptele contemporanilor, pe care fie le respingem, fie le aprobăm, pentru că nu sîntem în stare să le expunem fără părtinire. Rămîn foarte multe de făcut pentru a nu mai exista prăpastia dintre bogaţi şi săraci, primii trăind în „lumea lor, cu capu-n nori“. Acum, la noi, este la modă condamnarea comunismului, un sistem care nu a depins de voinţa poporului, ci a fost impus de MAI MARII LUMII. Prezentul nu vede „bîrna din ochii săi, ci paiul din ochii trecutului“. Unii, destul de puţini, au acumulat averi uriaşe, alţii – majoritatea – îşi duc traiul de la o zi la alta. Nu pentru că sînt leneşi,  ci pentru că nu au un loc de muncă. Blocajul financiar premeditat a condus la închiderea întreprinderilor şi  la aruncarea pe drumuri a salariaţilor. Salariile au fost reduse, pensiile – ciuntite, pensionarii  au devenit, din nou, generaţia de sacrificiu, deşi au sperat că nu vor mai trece prin vremuri atît de grele. Ba, mai mult, după opinia unora, ei  „ar cam trebui să  iasă din sistem“. Sînt aruncate vorbe grele  împotriva unor persoane care în regimul comunist au avut funcţii importante. Dar ei n-au slujit comunismul, au slujit ţara, o ţară care îi avea în coastă pe „craii de la Răsărit“, şi care ne-au împins spre Apus. Cum vor fi judecaţi cei din prezent pentru dezastrul de azi, care a dus la sărăcirea poporului şi la emigrarea atîtor persoane în ţări străine, pentru o bucată de pîine? Din privirea plină de duioşie a oamenilor, doar două sentimente răzbat: durerea şi frica de necunoscut, simbolul groazei care ne modelează fără s-o înţelegem în toată deplinătatea ei. Poate de aceea sîntem un popor atît de supus. Dacă Ceauşescu ne-a închis graniţele, ne-am plimbat doar prin „curte“; dacă Băsescu ne-a tăiat salariile şi pensiile, ne-am resemnat. Concluzia? E una singură! NU ŞTIM SĂ TRĂIM, îi lăsăm pe alţii SĂ TRĂIASCĂ BINE, pe spinarea noastră cocoşată de tot felul de privaţiuni alimentate doar de promisiunea că „vom mai primi o sută de lei“.

(va urma)

LILIANA TETELEA

George Enescu – Portret

in Polemici, controverse

Motto: ,,Am început prin a învăţa” – George Enescu

 

La vîrsta de 5 ani, copilul-minune din Liveni a fost însoţit de tatăl său la Iaşi, unde a avut loc prima întîlnire cu profesorul-compozitor Eduard Caudella (1841-1924). Încurajat de aprecierile acestuia, Costache Enescu s-a întors acasă, decis să-i acorde fiului său cele mai bune condiţii de studii preşcolare, în vederea următoarei întîlniri cu E. Caudella, stabilită să aibă loc 2 ani mai tîrziu. Astfel, micuţul George a avut-o ca educatoare, pînă la vîrsta de 8 ani, pe Lydie Cèdre, o femeie cultă, cu studii superioare de muzică, pictură şi lingvistică, de la care acesta a învăţat să scrie, să citească, să cînte la pian, să colecţioneze timbre poştale şi să vorbească limba franceză. De subliniat că primele compoziţii pentru pian la 4 mîini, copilul George le-a scris de timpuriu, spre a le cînta împreună cu L. Cèdre. Educatoarea venită din Franţa a fost ca o mamă pentru el, iar pentru părinţii lui, ea a devenit o adevărată membră a familiei. Lydie este aceea care îi inventează numele de alint ,,Jorjoe”, crezînd că micuţul poartă 2 nume îmbinate, ca la francezi: Georges (Jorj) şi Jacques (Joe). Plecînd la Viena cu copilul de 7 ani, ea a preluat rolul de ,,mamă”. Rămasă singură cu George într-un oraş mare, cu o tradiţie artistică şi educaţională de secole, aşa cum era capitala Imperiului Austro-Ungar în Secolul al XIX-lea, domnişoara Lydie s-a ataşat cu multă dragoste de sufletul băieţelului, venit dintr-un sat uitat de lume, din străfundurile Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfînt. La 8-9 ani, micul George merge la diverse spectacole de operă şi vizitează muzee, avînd-o ca îndrumătoare pe îndrăgita lui educatoare-mamă. Lydie Cèdre nu numai că l-a instruit pe copilul Enescu în tehnica pianului de începător, dar l-a acompaniat, acasă, şi în piesele mici pentru vioară. La vîrsta de 10 ani, după despărţirea de L. Cèdre, copilul Enescu îi scria acesteia, din Viena, o epistolă în limba franceză (10 mai 1891), în care îşi exprima sentimentele de recunoştinţă: ,,Nu fiţi îngrijorată că am să vă uit. Toată viaţa mea am să mă gîndesc la dvs. şi la bunătatea pe care mi-aţi arătat-o… La revedere, scumpa mea domnişoară. Elevul dvs., care vă iubeşte din tot sufletul. G. Enescu”. După 3 ani, în 1894, L. Cèdre i-a recomandat lui George prima gazdă pe care acesta a avut-o în Capitala Franţei, unde el urma să-şi continue studiile.

Un moment de mare rezonanţă în viaţa lui Enescu a fost acela în care, la 17 ani, a susţinut primul său concert de vioară, la Atheneul Român, sub privirile Reginei Elisabeta. De asemenea, la 1 martie 1899, sub înaltul patronaj al Regelui Carol I, avea loc prima audiţie a ,,Poemei Române”, interpretată de autor, tot la Atheneu. Pentru tînărul Enescu, aceasta avea să rămînă cea mai importantă seară din viaţa sa. Nu doar pentru că, atunci, a fost ovaţionat de cei mai de seamă oameni ai momentului, sau pentru că, în onoarea sa, însuşi ministrul Spiru Haret a dat o recepţie în luxoasele saloane ale Hotelului ,,Continental”, ci şi pentru că avea s-o cunoască pe femeia vieţii lui, Maruca. De altfel, întrebat fiind, la un moment dat, cum priveşte el sentimentul dragostei, G. Enescu a mărturisit: ,,Pentru mine, a iubi este grav şi, mai ales, este definitiv”.

La vremea întîlnirii celor doi, visurile romantice ale Marucăi, pe atunci, doamnă de companie favorită a Reginei Elisabeta, se ruinaseră. La 19 ani, Maruca Rosetti Tescanu căpătase titlul de prinţesă, prin căsătoria cu prinţul Mihail Cantacuzino (cu 12 ani mai în vîrstă decît ea). Pentru că nu aveau nimic în comun, cei doi erau parteneri într-o căsnicie liberă, fiecare avînd propria viaţă intimă – un mod de convieţuire pe care prinţul i l-a impus soţiei sale. Maruca era o femeie frumoasă, impecabil îmbrăcată, şi se învîrtea în cele mai înalte cercuri ale societăţii. Era inteligentă şi una dintre cele mai culte tinere de la Curtea regală. Educat în spirit conservator, George Enescu este uimit de farmecul tinerei prinţese şi se îndrăgosteşte de ea fără speranţe. Cînd muzicianul îi este prezentat, Maruca îl laudă ca pe un ,,copil drag” şi, cu aceasta, conversaţia lor se încheie.

După mult timp, prinţesa Maruca povesteşte, în memoriile ei, felul în care a început marea lor dragoste, ce avea să reziste o jumătate de secol: ,,Întîlnindu-mă, G. Enescu găsise un port pentru inima lui, înnebunită de singurătatea din mijlocul mulţimilor şi al lumii mondene pe care le frecventa datorită carierei sale. (…) Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu el mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică, odată cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strîngere de mînă”. Aceste mărturisiri parcă nu ar spune totul despre omul, compozitorul şi interpretul genial G. Enescu, dacă nu am relata şi unele gînduri dedicate acestuia, într-una din sutele de cărţi scrise despre autorul ,,Poemei Române” (puţini oameni ştiu că această compoziţie a fost Imnul României pînă în 1947, la abdicarea Regelui Mihai).

În cartea ,,Gînduri închinate lui Enescu”, Doru Popovici, renumitul muzicolog şi autor de portrete ale unor mari artişti, ne spune: ,,Muzica enesciană constituie un moment important în dezvoltarea artei sonore universale. Enescu este un simbol al geniului creator al acestor pămînturi şi al acestui popor… Erudiţia sa avea un caracter umanist, şi de aceea arta sa a oferit o noţiune plastică popoarelor lumii asupra capacităţii lor de a-şi făuri visurile cele mai îndrăzneţe… Fenomenul Enescu s-a cristalizat, azi, pentru a vorbi, în adevăratul sens al cuvîntului, de tradiţia Enescu, tradiţie care a fost şi care continuă să fie preluată în mod creator, sub cele mai felurite aspecte, ţinînd fie de domeniul muzicologiei, fie de cel al creaţiei sau al artei interpretative”.

Iată şi o altă apreciere, de prin anii ’60, aparţinînd domnului Ştefan Nicolaescu: ,,… Sinteza dintre Orient şi Occident: aceasta a fost calea lui G. Enescu. Opera sa afirmă sinteza realizată în «spiritul timpului» – adică în spiritul tendinţelor universale, din arta epocii în care a trăit – dintre cultura muzicală românească (în primul rînd, populară, dar şi cea cultă) şi marea cultură simfonică europeană. Enescu a trebuit să inventeze procedee noi în exprimare, un limbaj muzical nou, care să permită confluenţa unor culturi, pînă atunci, independente, şi care a însemnat atît universalizarea culturii muzicale româneşti, cît şi conturarea unui chip nou al artei universale, a unei noi posibilităţi umane de comunicare, de regăsire şi de cunoaştere”.

Al. Vlahuţă – Însemnări: ,,Aseară am fost la Atheneu: concert. Enescu, făcînd ce vrea cu vioara, şoptind, suspinînd, plîngînd, rîzînd”.

Grigore Ventura: Notă datînd din 1895: ,,…Enescu e menit a fi nu numai un interpret de frunte, dar şi un creator. El este, după mine, un ales al muzicii şi care, în calitate de compozitor, va face onoare neamului”.

Iar inegalabilul Tudor Arghezi, în articolul ,,Un jubileu de laudă”, ne incită cu dulcile sale ironii stilistice: ,,Maestrul Enescu, aşa cum i se zice, verbal şi în scris, lui George Enescu, împlineşte vîrsta de 50 de ani, şi presa îl sărbătoreşte. Iar melancolia, aparentă pe fruntea cu lauri de hîrtie de ziar a marelui maestru lăutar, se va simţi mîngîiată de închinăciunea greierilor negri ai rotativei mîzgîlite… Firul de aţă de mătasă, G. Enescu şi l-a purtat deosebit de urzeala generaţiei, din care şi l-a scos afară. Precocităţile speciale ale muzicii fac dintr-un copil de 4 ani un magistru şi-l ridică, de crud, în furia vieţii. Harul auzului melodic nu-i dăruit oricui, ca să fie scurtată vioara, şi lăuta să se însoţească din hor (corn) sau clavecin. Natura toată şi zeii toţi abia au putut să dea naştere unui singur Pan, care a colindat mii de ani, căutîndu-şi perechea… Casa noastră de lut poros nu s-ar putea ridica mai sus decît a lăsat fragilitatea urechii, printre steaguri şi vîrfuri de lănci, ca să închine un strop de aur rece, în gloria celui mai consacrat”. Şi aceasta o zicea nemuritorul maestru al slovei despre Enescu, în 1931. Mă întreb, însă: ce ar fi zis acum, Arghezi, după recentul Festival Internaţional ,,George Enescu”, de la Bucureşti, eveniment care s-a bucurat de prezenţa a 3.000 de artişti din întreaga lume?

ANTON VOICU

„Compunînd Prometeu“

in Polemici, controverse

Mitologia Antichităţii eline reprezintă, pentru omul modern, însumarea în simboluri de mare universalitate a unei gîndiri de proporţii uriaşe. Ea sintetizează şi transpune în aria culturii europene milenii întregi de frămîntare spirituală. Şi este interesant de constatat cum „redescoperirea” acestui univers spiritual urmează grade diferite de înţelegere şi de interpretare.

Renaşterea şi barocul au interpretat mitologia greacă sub semnul unei revelaţii protestatare, văzînd-o ca pe o descătuşare din dogmele rigide ale secolelor anterioare. Însă înţelegerea simbolului, a abstractizării cu vigoare generalizatoare, a trebuit să mai parcurgă cîteva etape decisive pînă în zilele noastre.

Figura demiurgului Prometeu, la fel de legat de slăbiciunile oamenilor ca şi de forţa magică a celor nemuritori, a fost, fără îndoială, un subiect ideal pentru artă. Poziţia sa mediatoare (asemenea unui Hercule, sau a fiinţelor-simboluri situate la hotarul dintre real şi ireal) a folosit, deopotrivă, scenelor pastorale şi idilice ale Secolelor XVII şi XVIII, ca şi patosului romantic, sau extazului impresionist de la finele secolului XIX. La Beethoven găsim o adevărată obsesie pentru ceea ce era numit, în accepţiunea timpului său, „mitul” prometeic. În buletinul lui Salvatore Vigano, imortalizat prin muzica Titanului, facem cunoştinţă cu un Prometeu „graţios” care – asemenea lui Amphitrion – însufleţeşte statuile prin muzică. Este, poate, un început de simbolizare, prin viziunea „focului sacru” muzical. O simbolizare care va cunoaşte, un secol mai tîrziu, frămîntarea înnoitoare a armoniei lui Skriabin, de data aceasta, o „obsesie” de altă natură, mai elevată, statornicind în istoria muzicii contemporane acordul numit – pe drept cuvînt – „prometeic”.

În felul acesta, înţelegerea contemporană a „mitului” a făcut un pas hotărîtor înainte. Transpunerea scenică a lui Fauré, deşi încă puternic îngrădită de gustul şi manierele postromantismului, cuprinde, însă, germenele unei noi viziuni: Prometeu – omul, renegat al crepusculului olimpic, eroul uman al marilor prefaceri. Or, toate acestea necesitau o serioasă reconsiderare a elementelor de limbaj muzical, a formelor de exprimare şi interpretare a ceea ce trebuia să fie teatrul muzical contemporan. Dacă putem vorbi de „formule”, atunci încercările Secolului XX s-au oprit cu precădere asupra operei-oratoriu, un gen care – prin concizia sa – permite reliefări viguroase, construcţii precise de formă, conturări structurale reprezentative.

Opera ,,Prometeu”, pe care am compus-o, conţine un scurt preludiu orchestral, care expune nucleul tematic al întregii muzici – un material care va cunoaşte, pe parcurs, cele mai variate transformări structurale şi de nuanţare, caracteristice dramei.

Primul tablou ne dezvăluie frămîntările aceluia care, ca semizeu, este sortit să aparţină universului olimpic, cu toate plăcerile sale – dar care, prin natura-i umană, vrea să sufere alături de semenii săi de la poalele Eladei. Atmosfera este olimpiană, realizată prin adevărate „adieri” sonore (harpă, celestă, coarde ţinute), învăluind un decor voit simbolic, în care se va naşte ideea marelui „rapt” – acel foc divin care, după versurile poetului, „va chema toţi oamenii la viaţă”.

Temătoare, nimfa Eromeni urmăreşte frămîntările bărbatului iubit, intuind nenorocirile ce se vor abate asupra aceluia care îndrăzneşte să se împotrivească zeilor: ,,La sînul meu, şi totuşi mi-eşti aşa departe,/ Oare vreo gîndire străină ne desparte?”. Neliniştea culminează într-un moment de intensitate lirică, degajînd dramatismul atmosferei. Este tocmai fundalul de deplină eficienţă pentru apoteoza simbolului prometeic: trezirea Pămîntului din somnu-i fără vise, transformarea întregii omeniri într-o generaţie de demiurgi.

Odată cu tabloul 2, pătrundem în atmosfera grotescă a „consiliului divin”. Se relevă jelania lui Hephaistos, căruia i s-a furat focul sacru.

Apariţia lui Zeus este marcată la fel de grotesc, printr-un cor mixt – zei şi zeiţe – în care vocile dublate reprezintă sonoritatea voită a unei măreţii lipsite de substanţă. Judecata este severă şi confruntarea, dramatică. Ea exprimă simbolul confruntării a două concepţii mari, concentrate, aici, în fiinţa a două personaje ale acţiunii. Cu şi mai multă strălucire revine tumultul viziunii prometeice din tabloul anterior; dar, de data aceasta, descătuşarea afirmării o înalţă pe culmile conflictului.

Ultimul tablou ne înfăţişează – în ambianţa aceleiaşi simplităţi simbolice a tabloului prim – ispăşirea semizeului care îndrăzneşte să trezească omenirea. Durerea celui înlănţuit este, însă, plină de seninătate – în glasul său cîntă natura, idealul, libertatea.

Reîntîlnim, ca structură, în această temă elementele începutului – însă într-o ipostază nouă: după frămîntarea expunerii iniţiale şi după dramatismul conflictului din tabloul al doilea, motivele înveşmîntează, aici, seninătatea unei împliniri pătrunse de un amestec de bucurie şi de durere. Ultimele cuvinte ale lui Prometeu reflectă seninătatea în faţa sfîrşitului, acea lumină care coboară şi în sufletul Oedip-ului enescian.

Tipologia acestei lucrări conduce la momentul vechiului madrigal dramatic italian, care nu a fost încă îndeajuns exploatat în muzica contemporană… Dacă Monteverdi nu ne-ar fi lăsat decît cele 3 madrigale dramatice (,,Tancred şi Clorinda”, precum şi supradimensionatele ,,Orfeu şi Euridice” şi ,,Încoronarea Popeii”) ar fi fost suficient ca el să intre, la loc de frunte, în Istoria muzicii universale. Şi nu este întîmplător faptul că şcoala contemporană italiană (Petrassi, Dallapiccola, Nono) a reluat, cu noi sensuri, acest madrigal dramatic.

Ca admirator al culturii italiene, am căutat să actualizez acest sens în operele mele – desigur, însă, de pe poziţia unui compozitor român.

Am adaptat piesa academicianului Victor Eftimiu la opera-oratoriu Prometeu, menţinînd scheletul original al tragediei; am socotit că, din punct de vedere muzical, este bine să continui în mod creator moştenirea enesciană, urmărind să realizez o sinteză între mijloacele noi de expresie ale artei contemporane şi străvechiul filon folcloric românesc. Am evitat „romantismul disperat” şi „expresionismul”, preferînd o atitudine clasică asupra tragicului, aproape optimistă, cu un permanent echilibru. Principiul componistic, de a încadra opera în ample forme simfonice – în cazul de faţă, sonată, scherzo, passacaglia -, l-am preluat de la Alban Berg care, în geniala sa operă Wozzeck, a avut, desigur, o influenţă covîrşitoare asupra discursului muzical din opera zilelor noastre. Am dorit ca lucrarea mea să reprezinte un imn dedicat luptei omului spre mai bine şi, sub acest aspect, flacăra aprinsă a legendarului Prometeu constituie un simbol etern, simbolul celui care va rămîne – după cum spune Marx – „cel mai mare sfînt şi martir din calendarul filozofic al omenirii!”.

DORU POPOVICI

PROSTIA LUI STALIN – EŞECUL LUI PUTIN

in Polemici, controverse

S-a spus şi se mai spune despre I.V. Stalin că a fost un mare strateg şi viclean politician, care la Conferinţa de la Yalta, din 4-11 februarie 1945, a reuşit să-i păcălească pe Roosevelt şi Churchill şi să instaureze o nouă ordine mondială… În realitate, nu a păcălit pe nimeni. Aliaţii atlantici, săturaţi de războiul cu Germania hitleristă, s-au folosit de Armata Roşie drept carne de tun pentru ocuparea Berlinului şi la provocările lui Stalin au răspuns prin Planul Marshall şi politica economică şi militară a Cortinei de Fier, declanşînd războiul rece, cursa înarmărilor şi teroarea atomo-nucleară, prin bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki. Cum au răspuns Stalin şi URSS la aceste acţiuni bine dirijate de SUA şi Europa Occidentală?… Prin aceleaşi metode utilizate înainte de atacul fascist împotriva URSS, din 22 iunie1941, adică: propagandă mincinoasă, teroare la nivel maxim, crime politice, lagăre de muncă forţată, simulacru de justiţie, dirijism economic în favoarea aparatului de stat represiv şi birocratic, exploatarea la sînge a muncii salariate, construcţii megalitice, dar mai ales prin învrăjbirea naţiunilor aşa-zise socialiste cu cele rămase în Lagărul imperialismului anglo-franco-american, care, după opinia bolşevică, era muribund şi în putrefacţie… După zeci de ani de confruntări, Imperialismul în cauză, folosindu-se şi de Calul troian Gorbaciov, în anul 1989, a dat lovitura de graţie sistemului mondial socialist. Astfel, teoria stalinistă a omului de tip nou, pritocită de propagandistul lui Stalin, Andrei Jdanov (1896-1948), s-a dovedit a fi un fiasco, la fel ca multe alte bazaconii puse la cale de dictatorul de la Kremlin şi de acoliţii săi. În primul rînd, el, Stalin, a fost orice, dar numai om de tip nou nu! Răspopit, spărgător de bănci, conducător bolşevic sîngeros în Războiul civil, la Ţariţîn, conducătorul URSS şi al PCUS (1922-1953), dictator cumplit, care şi-a înlăturat adversarii prin crime oribile, cu o viaţă de familie dezordonată, care a dus la eliminarea fizică a soţiei sale, Nadejda Aleluieva,  şi un îmbătrînit în rele prin siluirea celor mai frumoase şi celebre artiste sovietice, vezi cazul Liubov Orlova, interpreta cîntecului „Şiraka strana maia rodnaia…“, în traducere liberă însemnînd „Marea mea patrie în care m-am născut“… Dar de ce îi plăcea lui Stalin aşa de mult acest cîntec naţionalist, tocmai lui, care voia să apară în ochii lumii ca un internaţionalist proletar? Răspunsul îl aflăm în politica externă a URSS din anii 1939, 1940 şi 1941. Folosindu-se de gogoriţa Revoluţiei mondiale comuniste, care era gata să izbucnească în condiţiile agravării relaţiilor dintre marile puteri capitaliste, Stalin a apreciat că sosise momentul ca, prin mijloace diplomatice şi militare, să-şi pună în aplicare planul de refacere a graniţelor fostului imperiu ţarist în cadrul URSS. Totul a început prin semnarea înţelegerii de neagresiune între Germania nazistă şi URSS, la Kremlin, în prezenţa lui Stalin, la 23 august 1939, aşa-numitul Pact Ribbentrop-Molotov. Conform acestei înţelegeri, Hitler a atacat Polonia la 1 septembrie 1939, declanşînd al II-lea război mondial, iar Stalin a atacat statul polonez la 17 septembrie 1939, desfiinţîndu-l, prin încorporarea teritoriilor estice poloneze la RSS Belarus şi RSS Ucraina. Prin această acţiune, Stalin s-a dovedit, pe termen lung, un prost politician, deoarece a amestecat populaţii diferite catolice şi ortodoxe, care, sute de ani, s-au urît reciproc şi consecinţele istorice se văd astăzi în războiul civil din Ucraina, declanşat de fasciştii catolici ucrainieni în februarie 2014, cu sprijinul CIA. Dar Stalin nu s-a oprit din paranoia lui şi, la 30 noiembrie 1939, a atacat Finlanda, cu intenţia de a o anexa la URSS. Războiul de iarnă ruso-finlandez (1939-1940) a fost un dezastru pentru Armata Roşie, comandată prosteşte de K.E. Voroşilov. Sute de mii de morţi şi nici o victorie notabilă. Mareşalul finlandez Mannerheim i-a servit o lecţie usturătoare lui Stalin, pe care, în paranoia lui, dictatorul de la Kremlin nu a înţeles-o. În cele din urmă, schimbîndu-l la comandă pe Voroşilov cu Mareşalul Timoşenko, URSS, stat agresor, a obţinut un tratat de pace cu Finlanda, prin care i-a smuls acestei ţări nordice, regiunea Karelia, din apropierea Leningradului… asigurînd, în acest fel siguranţa strategică a oraşului lui Petru cel Mare, cu preţul pierderii prieteniei paşnicului popor finlandez. Pe termen lung, criza finlandeză din 1940 a fost iarăşi o mare prostie din partea lui Stalin. Astăzi, în condiţii total schimbate, Finlanda, stat membru al UE şi al zonei euro, ţine seama de conflictul diplomatic dintre Federaţia Rusă şi NATO, cauzat de criza ucrainiană, face pregătiri de război?! În acest fel, frontiera finlandeză, dintr-una a convieţuirii paşnice cu Federaţia Rusă, a devenit una a nesiguranţei şi o ameninţare potenţială la adresa bazelor militare ruseşti de la Murmansk şi Arhanghelsk. Dar în anul de foc 1940, Stalin nu gîndea la viitor, ci cum să mai facă noi rapturi teritoriale, în timp ce la Kunţevo, Liubov Orlova îi şoptea la ureche cîntecul „Şiraka strana maia rodnaia“. Prilejul de a lărgi graniţele URSS a venit imediat în primăvara şi vara anului 1940. La 10 mai 1940, trupele germane au atacat Belgia neutră şi au surprins armata engleză şi pe cea franceză, care au scăpat de distrugere prin retragerea rapidă la portul Dunkerque. Nemaiavînd soluţii de continuare a războiului, Franţa capitulează la 10 iulie 1940. După acest succes imens, Hitler nu mai are decît un singur duşman serios, Anglia! Pentru a pregăti debarcarea în insulele britanice, aviaţia germană declanşează războiul aerian împotriva RAF. La concurenţă cu Hitler, Stalin încalcă grosolan dreptul internaţional şi, în 18 iunie 1940, anexează Ţările Baltice: Estonia, Letonia şi Lituania, pe care le transformă în republici sovietice. Şi pentru ca tacîmul să fie complet, printr-un rapt teritorial, anexează la URSS, la 28 iunie 1940, regiunea Basarabia, parte a României, Ţinutul Herţa şi Bucovina de Nord, de asemenea teritoriu istoric românesc. A fost ultima mare prostie politică a lui Stalin. Pentru a-şi justifica aceste crime, gruzinul inventează minciuni, susţinînd că moldovenii nu sînt români, că vorbesc limba moldovenească, la care se potriveşte mai bine alfabetul chirilic şi, culmea vicleniei, în 1812, ei s-ar fi refugiat de bună-voie, în massă, în Imperiul Ţarist. La trecerea a 26 de ani de la evenimentele din 1989, din URSS, care prin glasnosti şi perestroika gorbaciovistă au destrămat colosul aservit Moscovei, minciunile staliniste mai au încă susţinători în Republica Moldova. Aceştia sînt încurajaţi în blasfemia lor de declaraţia lui Vladimir Putin, care consideră Pactul Ribbentrop-Molotov ca un factor pozitiv, care a amînat timp de 2 ani atacarea URSS de către Hitler. Dar aceasta este iarăşi o mare minciună, fiindcă, pe bază de documente, s-a demonstrat că Hitler nu ar fi declanşat al II-lea război mondial împotriva Vestului, dacă nu ar fi fost asigurat de Stalin în Estul Europei. Nu vrem să-i dăm sfaturi lui Vladimir Putin ce să facă şi ce să nu facă! Un fapt este însă sigur: refacerea URSS în Secolul XXI după idei staliniste nu mai este posibilă. Rămîne doar nostalgia cîntecului „Şiraka strana maia rodnaia“…

Florin Iordache

Oglinda libertăţii (3) Turnul de Fildeş

in Polemici, controverse

Ianuarie 2012. După 1989, cele două capete împuşcate s-au reîncarnat, s-au multiplicat şi stăpînesc în Palat.

Puterea, avînd la bază originea satanică a urmaşilor lui Lucifer, nu încape nici o îndoială că nu a ales credinţa creştină a Mîntuitorului Isus Christos, ci a strîns comori pe pămînt, bogăţii cîştigate necinstit, pe care le-a mistuit sufletul. Cine a citit „Istoria Diavolilor“, după Talmud, ştie că omenirea provine din îngeri şi demoni, din care s-au născut cei buni şi cei răi. Ultimii s-au instalat în Palat, promiţînd că toată lumea „VA TRĂI BINE!“. De bine ce a trăit, mulţimea, de cîteva zile, e adunată în Piaţa Revoluţiei, cere demisia Guvernului şi, mai ales, a preşedintelui, „înarmată“ cu steaguri, cu sicriu, colivă, popă, spînzurători, de care atîrnă păpuşi cu chipul preşedintelui. Bătăi cu Poliţia, debandadă, dar Puterii nu-i pasă (e vorba de ianuarie 2012 – nota red.). Ascunsă în Turnul de Fildeş, priveşte cu nepăsare vacarmul aşternut la picioarele ei, cu sfidare, neintervenind pentru calmarea spiritelor.

Piaţa Revoluţiei a devenit o imensă scenă unde, fără întrerupere, se scandează JOS! Şi se strigă lozinci emblematice, creative, emoţionante, amuzante, izvorîte din suflete chinuite.

În Piaţa Revoluţiei, printre manifestanţi s-au remarcat naistul Gh. Zamfir, actorul Mircea Diaconu. jurnalistul Sorin Roşca Stănescu, iar, din păcate, de la actorul Emil Hossu, care a spus că „indiferenţa este esenţa lipsei de umanitate“, a rămas Testamentul său pentru popor. La 2 –3 zile după manifestaţie, de pe scenă a trecut pe un alt tărîm.

Baba Iarna şi-a pus şi ea amprenta pe ţară, intrînd în drepturile ei legitime şi aşternînd un strat gros de zăpadă – bună pentru agricultură, pacoste pentru şosele.

Domnul prim-ministru a luat o lopată, a dat „exemplu“ de hărnicie, a împărţit ceai cald şoferilor şi s-a plimbat cu elicopterul pentru a vedea starea drumurilor. Păcat că n-a văzut pînă acum starea Naţiunii, în urma ciuntirii veniturilor, şi aşa destul de precare.

Pentru stăpînii vremelnici, România s-a trezit într-un vîrtej ameţitor, ecoul gîndurilor milioanelor de oameni urcînd spre Cer, pentru a opri jaful şi corupţia.

În prezent, se critică vehement perioada comunistă, inculpînd o întreagă generaţie, care a lăsat ca „zestre“ capitalismului o ţară fără datorii externe, o ţară care asigura o „bucată de pîine“ acasă, nu printre străini, o ţară care nu avea analfabeţi, ridicînd în „slavă“ prezentul care, vreme de peste 20 de ani, sub pretextul tranziţiei, a impus cele mai abjecte măsuri, menite să distrugă Industria, Comerţul Exterior, Administraţia, Justiţia, Sănătatea, Învăţămîntul, Sportul etc.

Dacă acum, în „capitalism“, ar „curge lapte şi miere“, oricine ar avea dreptul să judece perioada comunistă. Dar aşa… daţi dvs. răspunsul. Cel drept.

Democraţia din prezent seamănă cu o pisică amărîtă, care, privindu-se în oglindă, se vede tigru.

Dacă n-ar fi aşa, după 22 de ani de „democraţie“ n-ar ieşi lumea pe un ger de crapă pietrele, în Piaţa Revoluţiei, zile în şir, pentru a da jos Guvernul, care nu se mai bucură de susţinerea populaţiei.

Comentariile, făcute cu rea-credinţă de diverşi „actuali“, pe seama „epocii de aur“, nu sînt fair-play, un termen sportiv, care determină raporturile jucătorului cu coechipierii lui, dar şi cu adversarii, avînd un apetit iraţional de denigrare a adevărului, făcînd o paralelă-contrast între cele două sisteme, care par a fi două surori, vitrege, ce-i drept.

30 ianuarie 20l2. Iată ilustrată, pe micul ecran, imaginea României de azi. În dreapta ecranului, manifestanţii din Piaţa Revoluţiei, pe un ger de – 14°C, îngheţaţi de frig, dar pe care îi încălzeşte flacăra speranţei că vor reuşi să-i dea jos pe asupritori, iar în stînga ecranului – imagini alăturate – într-un restaurant de fiţe din Sinaia, „îmbuibaţii“, în fruntea cărora se afla reprezentantul Fondului Monetar în România, joacă hora, bătînd din picioare, prilej care „scoate în evidenţă“ drept martor al „sărăciei“ domniei-sale pantoful găurit în talpă. După ce Nicolae Ceauşescu a achitat toate datoriile către F.M.I. şi Banca Mondială, refuzînd să mai plătească dobînzi finanţei francmasonice, acesteia nu i-a convenit, deci masonii „nu l-au iertat“. Pentru achitarea acestor datorii, Poporul Român a fost supus la mari restricţii, dar, cel puţin, banii n-au fost risipiţi în vînt, Casa Poporului fiind una dintre martorele sacrificiilor făcute de respectiva generaţie. Acum, în „democraţie“, datoriile externe se ridică la cîteva miliarde, şi nu se ştie pe ce s-au dus banii. În buzunarele cui au intrat?

În sfîrşit, prima victorie a manifestanţilor din Piaţa Revoluţiei: primul-ministru şi guvernul său au demisionat. Dar „vraja“ care continuă să „ameţească“ România tot există…

(va urma)

LILIANA TETELEA

Du-te Sus