• Fondată în 1991 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 15

Mihai Eminescu şi Mihail Jora

in Polemici, controverse

 

 

 

Se poate vorbi de o tulburătoare „Simfonie Mihai Eminescu” în muzica românească. Altfel spus, cele mai valoroase opere ale genialului poet – stea polară în cultura românească – au fost tălmăcite în compoziţiile concepute de cei mai inspiraţi creatori de pe străvechiul pămînt daco-roman. În acest sens, îi amintim pe înaintaşii noştri, care s-au înscris în romantismul muzical românesc, pe autorii din generaţiile enesciene şi post-enesciene, pe cei din generaţia lui Tiberiu Olah şi Nichita Stănescu, dar şi pe cei care au urmat acesteia. Un loc aparte în această constelaţie a eufoniilor eminesciene îl ocupă liedurile pentru voce şi pian, compuse de Mihail Jora. Cele „Cinci cîntece pe versuri de Mihai Eminescu” au fost scrise de creatorul liedului şi baletului românesc, în anul 1952, fiind vorba de Opusul 33, din care fac parte piesele: „Afară-i toamnă”, „Şi dacă”, „La steaua”, „Peste vîrfuri”, „Ce stă vîntul să tot bată”. Spre deosebire de George Enescu, care a fost atît un mare melodist, cît şi un mişcător polifonist, Mihail Jora ni se înfăţişează precum unul dintre cei mai reprezentativi armonişti români, totodată un generator foarte expresiv de recitative. Armonia lui Mihail Jora a pornit de la acea cromatică şi enarmonică a fostului său magister de la Leipzig, Max Reger, dar şi de la unele aspecte ale înlănţuirilor de acorduri ale lui Claude Debussy. Desigur, Mihail Jora s-a inspirat şi din modalismul cromatic al clasicismului nostru, cîntecul şi dansul de la sate. Profund şi original, greu de încadrat într-un curent propriu-zis, Mihail Jora reliefează o bogată armonie, subtil cromatizată şi în aceste cîntece, care au la origine poetica eminesciană, cu o ritmică asimetrică, la care se asociază o scriitură pianistică aerată, aş spune tipică unui compozitor mediteranean. După terminarea acestor cîntece, Mihail Jora a înclinat către viitoarele cicluri vocale, spre înlăturarea funcţiilor tradiţionale ce glorifică tonalitatea şi se îndreaptă spre un post-expresionism, ce-şi găseşte corespondentul spiritual în lirica unui Blaga sau Rilke. Tonul rămîne tot confesional, Mihail Jora renunţînd să-şi orchestreze cîntecele, el considerînd că tonul de destăinuire pe care l-a generat este mai apropiat de specificul liedului, interpretat vocal şi la pian. În toamna lui 1952, după ce a fost aspru criticat şi pus la „stîlpul infamiei” de către exponenţii „Rezoluţiei lui Jdanov” – ne referim la Matei Socor, Alfred Mendelsohn, Hilda Jerea, Sergiu Natra, Mauriciu Vescan, Leonte Răutu, ca să-i citez pe cei mai violenţi, din sinistra „Săptămînă a muzicii româneşti” din anul 1951 –, Mihail Jora s-a retras în lumea lui, potrivită cu sufletul său, de autentic artist moldav, cea a muzicii şi a poeziei. Tot atunci a compus cîntecele eminesciene. Mi-amintesc că la lecţiile lui – particulare, deoarece a fost exclus din Conservator – mi-a citit un fragment din splendidul eseu al lui Dan Botta, intitulat „Theogonia eminesciană”, din care vă expun următoarele: „Făuritor de armonii perfecte, liră ce luceşte printre stelele patriei, Eminescu este, pentru noi, mult mai mult decît un vates, un poet cu religioase funcţii, un profet al poporului său. Ca Solon, ca Empedocles şi ca Numa, el este un legislator al patriei, un om a cărui operă exprimă legea, relaţia mistică dintre noi şi lumea nebuloasă a părinţilor, poporul de Mani, de Lari, care sînt pallodiul, mărturisirea în ceruri a existenţei noastre pe Pămînt. Poet, profet, legislator, el a rostit, în cadenţele sale, faptele eponime ale poporului său, oracolul destinelor sale. El este acela a cărui carte chiverniseşte relaţiile dintre noi şi lume, dintre români şi energiile care zac în corpul diafan al patriei”. Apoi, mi-a prezentat cîntecele care au la origine versurile lui Mihai Eminescu, fredonîndu-le şi acompaniindu-se la pian. S-a creat o ambianţă orphică… În acele „vremuri de bejenie”, muzica lui Mihail Jora avea acel ceva din imnurile religioase ale ortodoxismului, mai ales în „La steaua”, unde s-a conturat o ambianţă sonoră, de o grandoare austeră şi hieratică. Şi mi-am adus aminte de finalul eseului aceluiaşi Dan Botta, citat mai sus: „Şi cum Apostolul Pavel sau părinţii Bisericii au extras din filozofia precreştină, din aceste doctrine ale aşteptării principiul dumnezeieştii lor învăţături, conferind universului lor nimbul creştinătăţii, tot aşa Eminescu a îngemănat, într-o divină confuzie, raza Luceafărului şi

chipul binecuvîntat al Mariei: «Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor!…»”.

DORU POPOVICI

„Sanctitatea Sa…“

in Polemici, controverse

La Editura Papyrus a apărut impresionantul volum intitulat ,,Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea şi istoria secretă a timpurilor noastre“, de Carl Bernstein şi Marco Politi. Traducerea este semnată de Ioana Albu, iar adaptarea îi aparţine Mariei Vesa Aursulesei; consultant: Ciprian Coroianu. Din Prefaţa volumului, admirabil concepută, reproducem următorul fragment, edificator pentru înţelegerea trăsăturilor definitorii ale acestei mari personalităţi a lumii creştine: ,,Rădăcinile simţămintelor sale şi ale acţiunilor pe care le-a întreprins ca Papă, atît în termenii dogmei catolice, dar şi în termenii doctrinei geostrategice, îşi aveau originea în glia Polonei sale natale. Ca tînăr, la fel ca mulţi compatrioţi de-ai săi, se cufundase în ştiinţa mesianismului polonez, potrivit căreia menirea Poloniei era aceea de Mîntuitor al Naţiunilor, care avea să se ridice, cîndva, pentru a arăta calea de urmat întregii omeniri. Timp de un deceniu, Polonia sa avea să fie creuzetul războiului rece, iar el, personalitatea ce va influenţa întreaga istorie. Aceasta este, deci, povestea lui“.

Papa Ioan Paul al II-lea (Carol Wojtyla pe numele său) a intrat, în istoria universală, pe de o parte, ca reprezentant al unei importante forţe – catolicismul – cuprinzînd peste 1 miliard de credincioşi, de pe toate continentele lumii, şi, pe de altă parte, ca om politic, foarte dotat în această privinţă, abil şi intransigent. Acţiunile pe care le-a desfăşurat în această calitate au vizat lupta împotriva dictaturii sovietice, toate demersurile sale beneficiind de ajutorul intern şi extern al slujitorilor Sfîntului Scaun. Însă marea lui abilitate politică s-a evidenţiat prin modul în care a reuşit să obţină sprijinul, substanţial, al SUA şi al Vestului european – principalele forţe care s-au aliat în lupta împotriva celor ce au generat odioasa Cortină de Fier. În acest sens, capitolul ,,Imperiul se clatină“, din lucrarea dedicată Papei Ioan Paul al II-lea, ar trebui să fie aprofundat de orice istoric, de orice politician şi, de ce nu, de orice intelectual autentic, conştient de pericolul pe care l-a reprezentat, în această parte a lumii, ,,tăvălugul creat de Lenin şi, mai ales, de Stalin“. Din capitolul ,,Un Păstor universal“, în care ne este prezentat, mai cu seamă, umanismul christic al lui Ioan Paul al II-lea, reţinem un fragment grăitor: ,,În perioada pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea (1978-2005), Biserica Catolică i-a sanctificat şi i-a beatificat pe eroii creştini, într-un ritm impresionant. În cei aproape 2.000 de ani ai Bisericii, numai 3.000 de oameni, bărbaţi şi femei, au fost calificaţi pentru sfinţenie. În cei 15 ani ai pontificatului său, Papa Paul al VI-lea declarase 72 de sfinţi. La mijlocul anilor ‘90, Ioan Paul al II-lea beatificase peste 700 de bărbaţi şi femei (mai mult ca oricare alt Papă), declarînd, totodată, peste 300 de sfinţi. Pînă la alegerea lui Carol Wojtyla ca Suveran Pontif, pentru fiecare dintre persoanele beatificate, Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor trebuia să certifice două mari miracole, cel puţin; Ioan Paul al II-lea, însă, a coborît grila la un singur miracol“. Un merit deosebit al său l-a constituit apropierea de toate confesiunile, dar mai cu seamă de religia mozaică şi de cea musulmană. Apoi, pentru prima oară în Istoria Bisericii Catolice, el a condamnat marile greşeli ale Papalităţii, săvîrşite de-a lungul veacurilor, şi anume: Inchiziţia, indulgenţele şi transformarea religiei catolice într-o ideologie terestră, imperialistă, în totală ,,disonanţă“ cu învăţăturile Mîntuitorului nostru, Isus Christos. Procedînd astfel, Suveranul Pontif a întărit sensul cuvintelor: ,,Religia noastră este o religie a păcii şi a iubirii“.

Un capitol răscolitor al cărţii citate este, fără îndoială, cel intitulat ,,Prăbuşirea comunismului“. Rezonanţele eufoniilor slave ale lui Ioan Paul al II-lea se conturează în fragmentul următor, în care sînt redate cîteva dintre mărturisirile sale: ,,Aş fi extrem de bucuros să vizitez Uniunea Sovietică, Rusia, să-i întîlnesc pe catolici şi nu numai pe aceştia, să vizitez lăcaşele voastre sfinte, care sînt pentru noi, creştinii, o sursă de inspiraţie… Vedeţi, eu nu cunosc bine Europa de Est, eu însumi sînt un slav din Vest. Nu am cunoscut niciodată acele oraşe care existau în Polonia înainte de război şi care, acum, sînt parte a Uniunii Sovietice. Mă refer la Lvov şi Vilnius. Însă mi-ar face mare plăcere să mă întîlnesc cu voi, în mod special, şi să simt ceea ce eu numesc «geniul Estului»“. Capitolul final al cărţii – ,,Un Papă furios!“ – ne atrage atenţia asupra luptei pe care Ioan Paul al II-lea a purtat-o împotriva celor care confundă politica lumii cu oportunismul, cu setea de parvenire şi chiar cu crima şi imoralitatea iezuită, din orice domeniu al societăţii. Iată cîteva citate memorabile din însemnările Papei: ,,Un capitol dureros, scria el, în care fiii Bisericii nu reuşesc să se întoarcă deloc cu mintea deschisă spre căinţă este modul în care catolicii, cu precădere în anumite secole, au consimţit la metodele de intoleranţă şi chiar de violenţă, în slujba adevărului. (…) A ne gîndi la atenuarea împrejurărilor istorice nu scuteşte Biserica de datoria de a suferi profund pentru slăbiciunea atîtor fii ai ei, care i-au desfigurat înfăţişarea. (…) A venit vremea să ne căim; fiecare creştin ar trebui să adere la cuvintele înţelepte ale Conciliului Vatican II: «Adevărul nu poate fi impus decît prin forţa adevărului însuşi»“. Meditînd la toate acestea, parcă-l revăd pe acest om providenţial al umanităţii şi al creştinătăţii, ,,în umbrele serii, plutind deasupra procesiunii mistice, la fel ca Osiris pe corabia sa, îndreptîndu-se spre Apus…“.

DORU POPOVICI

Sigismund Toduţă

in Polemici, controverse

 

 

În această lucrare de amploare, intitulată „Muzica corală românească“, autorul prezintă date importante despre formaţiile corale din trecut şi din zilele noastre, într-unul dintre capitole fiind menţionat: „Compozitorul clujean Sigismund Toduţă este un exponent de frunte al muzicii româneşti. Fost elev al Academiei «Santa Cecilia» din Roma, unde a studiat, sub îndrumarea reputaţilor maeştri Respighi şi Pizetta Casella, el şi-a însuşit cunoştinţe temeinice în domeniul compoziţiei, dobîndind o vastă cultură muzicală, şi a încercat să transplanteze principiile creaţiei Renaşterii italiene, cu spiritul ei luminos, impregnat de un puternic umanism, pe tulpina robustă a cîntului popular românesc. Viziunea componistică a lui Sigismund Toduţă este aceea a unui subtil polifonist“. Creaţia muzicală a acestuia este ca o poezie care vine de pretutindeni, impetuoasă, fecundă şi uneori obsedantă. Fiecare pagină reprezintă un poem cu multiple imagini evocatoare şi, în acelaşi timp, deschizător de drumuri, cu largi orizonturi. Fremătătoare de dor, plină de nuanţe orfice şi creatoare de atmosferă, muzica sa ne apare ca un tablou românesc în care suspină trecutul, prezentul scapără oglinzi fermecate, ca din basme, şi străluceşte puternic viitorul luminos al poporului, pe care continuă să-l cînte cu o totală dăruire. Figură senină, asemănătoare cerului mediteranean, Sigismund Toduţă se înscrie la loc de cinste într-un capitol de temelie al liricii corale româneşti contemporane. Dacă muzica lui Paul Constantinescu şi a lui Ion Dumitrescu reliefează optimismul şi vigoarea creatorilor, tălmăcite printr-un limbaj prin excelenţă armonic, partiturile lui Sigismund Toduţă pun în lumină lirismul cald şi interiorizat al compozitorului, total străin de efectele instrumentale, fără înflorituri, dar cu asimetrii structurale, generatoare de eufonii ale „dorului dor“. Altfel spus, spiritul doinei, de o seninătate „mioritică“, străbate opusurile sale mai ales în structurile lente, cele mai inspirate. Ne referim la prima secţiune a oratoriului „Mioriţa“, la nenumărate madrigaluri, la unele lieduri concepute pe versurile lui Lucian Blaga şi la multe alte pagini din oratoriul „Pe urmele lui Horia“. Între opera lui Sigismund Toduţă şi eseul „Spaţiul mioritic“ al poetului ,,Poemelor Luminii“, Lucian Blaga, există corespondenţe de suflet. În acest sens, redăm mai jos cele afirmate de criticul literar Emil Manu: „Al doilea studiu în care muzica, am putea spune, devine argument în explicarea unor speculaţii de ordin teoretic este spaţiul mioritic, cel mai «discutat» capitol al filozofiei lui Lucian Blaga. «Spaţiul mioritic» rămîne, totuşi, în picioare, mai ales prin elementele sale de estetică, de comentariu critic: «Răsună într-un cîntec nu atît peisajul, plin şi concret, al humei şi al stîncilor», al apei şi al ierburilor, ci, înainte de toate, un spaţiu sumar articulat din linii şi accente…“. Filozoful se întreabă de unde vine acest sentiment spaţial care depăşeşte peisajul, pentru că, în acelaşi peisaj, pot coexista culturi cu orizonturi spaţiale diferite. „Răspunsul nu poate fi decît unul singur, un anume spaţiu vibrează în cîntec, fiindcă acesta există undeva, într-o formă oarecare, în chiar substraturile sufleteşti ale cîntecului“. „Doinind“, Sigismund Toduţă a dat naştere unei opere de un lirism tulburător – lirismul „dorului dor“ -, profund ancorată în inima acestei ţări, şi ne vine „a melodia“ pe versurile blagiene: „Palpită în visul seminţelor/ un foşnet de cîmp şi amiezi de grădină,/ un veac pădureţ,/ popoare de frunze/ şi-un murmur de neam cîntăreţ“.

DORU POPOVICI

Răfuiala panaramelor cu scriitorii (2)

in Polemici, controverse

Printre lăudătorii care-l ridică în slăvi şi-l preamăresc pe Manolescu, pentru faptele lui eroice, se numără panegiristul Gabriel Dimisianu, critic literar, care le dă lecţii scriitorilor, însă el, în viaţa lui – ca şi mentorul său Niky -, n-a scris o poezie, o proză, o piesă de teatru, sau măcar o poveste pentru copii, care să merite a fi citite. Gabriel Dimisianu, în panegiricul despre Niky, pomeneşte de faptul că Manolescu, în 1971, era, vezi Doamne, „un lider neoficial” al scriitorimii de la acea vreme, un fel de luptător şi un „rezistent” împotriva sistemului comunist şi a lui Ceauşescu, împreună, bineînţeles, cu el în persoană. Ba încă şi cu tot Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Ca să vezi unde erau „rezistenţii” din acea vreme, iar noi n-am aflat pînă azi! Acum, Gabriel Dimisianu ne spune cum s-au opus cu toţii „Tezelor din iulie 1971”, date de Ceauşescu, prin luările lor de cuvînt. Citez: „Inechivoc împotrivă”. În realitate, nici pomeneală de aşa ceva. N-a crîcnit nici unul! Din contră, unii dintre ei publicau, cu drag şi spor, pe unde apucau, articole laudative la adresa „politicii partidului” şi a strălucitelor indicaţii ale „tovarăşului Nicolae Ceauşescu”. Un astfel de exemplu este cel despre aşa-zisul „lider neoficial, rezistent şi anticomunist” Niky Manolescu, care nu o făcea oricum, ci cu distincţie, avînd vechime în astfel de cîntări şi închinăciuni. În acest sens, concludente sînt următoarele citate: „Literatura realist-socialistă este o literatură a valorilor etice… Scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvîrşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este, în primul rînd, muncitorul comunist”. (Revista „Contemporanul”, din 24.08.1962) „Ideologia revoluţionară a proletariatului a realizat cele mai bune tradiţii înnoitoare, stimulînd dezvoltarea lor largă”. „Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de la tribuna celui de-al IX-lea Congres al Partidului Comunist Român”. („Literatura română de azi, 1944-1964”)

Mai sînt şi altele, ca să nu mai spun că, atunci cînd le vorbea studenţilor de la Universitate (ca asistent, iar mai tîrziu ca lector), făcea clăbuci la gură precum un trubadur proletcultist riguros, pe linia trasată de… şi de… Acum scuipă unde a lins cu sîrg ani la rînd, ca mai toate lichelele care, peste noapte, au devenit anticomunişti feroce şi încearcă să ne prostească la televizor, în presă şi pe unde apucă. Pentru ciolan. În privinţa asta, Manolescu a reuşit. S-a lipit ca ambasador UNESCO la Paris (după ce s-a făcut preş la toate uşile, în special la Traian Băsescu, care i-a dat şi o decoraţie, să fie, başca un salariu de multe mii de euro), profesor la Universitate (emerit, la propunerea unui acolit), director de revistă la „România literară”, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (printr-o fraudă de proporţii, pentru a treia oară), academician (prin milogeli, ameninţări, scandal în presă, şantaj, caz unic în Istoria Academiei Române), reporter special la ziarul ,,Adevărul”, acţionar în mai multe locuri – suge de peste tot şi de unde poate. Pentru bani şi onoruri e în stare de orice. Mai nou, povestea în ziarul ,,Adevărul de Weekend”, din data de 19 decembrie 2014, cît de erou a fost el la Revoluţia din 1989, la Universitate şi la Televiziune, sub ploaia de gloanţe. La Televiziune, l-a refuzat chiar pe Ion Iliescu, acesta rugîndu-l să scrie un „Apel către ţară”. Avea şi motive personale: dacă pe 22 decembrie 1989 revenea Ceauşescu?! Sau poate el era dinainte „de dreapta”, pe cînd Ion Iliescu era „de stînga”. Poţi să ştii?! Atunci cînd Ion Iliescu (după cum susţine chiar el) i-a propus să ia conducerea Televiziunii Române, a refuzat, recunoscînd că este un incompetent. Dar dacă-i spunea ce salariu îi dă… Probabil că Manolescu vrea acum şi indemnizaţie de „Erou al Revoluţiei”. Dincolo de amuzamentul copios al unor colegi de breaslă (la un şpriţ, fireşte) pe această temă, care şi-l închipuiau pe Niky revoluţionar încruntat, hotărît, cu părul vîlvoi şi cu pieptul dezgolit pe baricadele de la Universitate, strigînd lozinci, el e un fricos notoriu şi tare mi-e teamă că omu’ chiar a păţit ceva la scufiţă…

(va urma)

ALEXANDRU C. POPESCU

Volumul „Emilia Petrescu – Regina cîntului vocal concertant“ – o capodoperă

in Polemici, controverse

 

 

În cadrul Editurii Muzicale a apărut, în excelente condiţii grafice, volumul scris de muzicologul Grigore Constantinescu, avînd un titlu atît de semnificativ: „Emilia Petrescu – Regina cîntului vocal concertant“. Opusul lui Grigore Constantinescu – profund muzicolog şi scriitor stilist – este un vibrant omagiu adus sopranei Emilia Petrescu, o interpretă de talie mondială, pentru care lumea Euterpei reprezintă o constelaţie sonoră, tulburătoare, care mă poartă cu gîndul la versurile genialului poet Rainer Maria Rilke, şi în care cuvintele sună orpheic, făcîndu-te să te simţi „narcotizat“ de frumuseţea lor: „Muzica: respiraţia statuilor, poate/ liniştea tablourilor. Tu, cuvînt, acolo/ unde cuvintele sfîrşesc, timp aşezat vertical/ pe direcţia inimilor ce pier“.

* * *

Opusul amplu, care conţine 433 de pagini, reieşit, parcă, din adîncul sufletului lui Grigore Constantinescu, este, fără exagerare, o tulburătoare capodoperă, unică în Istoria muzicologiei străvechiului popor daco-roman! Se poate vorbi despre un original muzician, care cunoaşte – în mod multilateral – constelaţia armoniei, a polifoniei şi a arhitecturii discursului sonor, încît putem afirma, cu tărie, că Grigore Constantinescu este un creator şi un continuator al scrierilor mişcătoare, ce aparţin slujitorilor artei melodiei din Germania lui Bach, Mozart, Beethoven şi Wagner.

În acest volum, Grigore Constantinescu ne înfăţişează dramatica biografie a Emiliei Petrescu, pornind de la ideea că viaţa unui interpret dotat este, din nefericire, un scurt drum către moarte! Însă, Grigore Constantinescu, în ultimul său volum, aminteşte şi de un aforism emoţionant, în virtutea căruia ,,arta este o plecăciune în faţa adevărului etern, nu o linguşire pe lîngă urîtul aflat, vremelnic, la putere“.

Grigore Constantinescu pune într-un joc de lumini patriotismul Emiliei Petrescu, care, deşi a fost umilită de stalinişti, a refuzat să părăsească România, cu toate că i s-au oferit contracte extraordinare în patria lui Goethe. Nu de puţine ori, Emilia Petrescu a subliniat, pentru melomanii români, semnificaţia cuvintelor care amintesc de estetica lui George Enescu, semnificaţie ce merită menţionată: ,,Regret, doar, că am numai o singură viaţă, pe care să o pierd pentru Ţara mea“.

Din cartea lui Grigore Constantinescu reiese adoraţia sublimei cîntăreţe faţă de muzică, identificată cu bucuria de a trăi, în concordanţă cu legile moralei. În acest climat, al lumii frumosului liber, pot spune că Emilia Petrescu s-a condus după răscolitoarele cuvinte ale lui Emil Cioran: „Cît de mult aş vrea să pier prin muzică, în chip de pedeapsă, pentru că m-am îndoit, uneori, de puterea suverană a farmecelor ei malefice!“. O, Doamne, de cîte ori ,,regina cîntului vocal concertant“ mi-a repetat răscolitorul aforism, generat de filozoful ,,silogismelor amărăciunii“…

* * *

Grigore Constantinescu ne prezintă, pentru prima dată în Istoria muzicii noastre, activitatea polivalentă a Emiliei Petrescu, raportată la frumuseţea numerică a muzicologiei, ramură pe care o apropie de lumea matematicii. În această privinţă, evidenţiez următoarele secţiuni din carte: ,,Lumea liedului şi concertului“, ,,Idei şi contribuţii la pedagogia cîntului“ şi ,,Orizonturi repertoriale şi interpretative“. În aceste fragmente, punctul de vedere al artistei devine identic cu teoremele, o demonstraţie convingătoare a acestora. Astfel, parcurgînd întregul volum, de o grandoare austeră şi hieratică, observăm că soprana noastră lirică devine un „geometru muzical“. Un capitol al opusului, generat, cu măiestrie, de Grigore Constantinescu, este expunerea manifestărilor concertistice, din ţară şi de peste hotare, dar mai cu seamă din patria muzicii – Germania barocului şi a clasicismului sonor. Recunosc că, în opera mea muzicologică, nu am putut înfăţişa atîtea manifestări, închinate ramurii melodiei, exprimări urmate de sublime consideraţii ale unor personalităţi, intrate, încă din timpul vieţii lor fecunde, în eternitate. În acest sens îi menţionez pe nemuritorii comentatori ai Emiliei Petrescu, în frunte cu Sigismund Toduţă, Viorel Cosma, Ion Dumitrescu, Pascal Bentoiu, Valentin Gheorghiu, Vasile Tomescu şi George Georgescu. Dintre interpreţi, ies în evidenţă, în acest context, Georgeta Stoleriu, Florin Diaconescu, Pompeiu Hărăşteanu, Sanda Şandru, George Crăsnaru, Ionel Pantea şi Ion Piso. În orice caz, o mult aşteptată „Istorie a interpreţilor, din fascinanta lume a Euterpei, pe fond spiritual daco-roman“ nu poate fi concepută fără aportul Emiliei Petrescu, aşa încît pot adăuga că munca ei a fost infinită. Maestra cîntecului, cu enesciene virtuţi consolatoare, poate vibra din punct de vedere muzical la cuvintele latine ,,Exegi monumentum aere perennius“!

În încheierea acestei recenzii, doresc să evidenţiez fragmentul din finalul capodoperei lui Grigore Constantinescu: „Ultima parte a vieţii divinei soprane a fost una foarte tristă, ea suferind o cumplită destrămare psihică. În cele din urmă, a murit în mizerie, ca alte personalităţi din constelaţia vocilor de aur – Haricleea Darclée, Lucia Bercescu Ţurcanu, Nicu Apostolescu, Dinu Bădescu, Şerban Tassian, Nicolae Secăreanu, Valentina Creţoiu“. În acest sens, se cuvine să citez aforismul lui Nicolae Iorga: ,,Recunoaşterea posterităţii – un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat“.

DORU POPOVICI

Constantin Dărăşteanu (1914-2007) – un mare patriot şi naţionalist român, omul care a spulberat mitul despre masacrul de la Abator (2)

in Polemici, controverse

Declaraţia lui Constantin Dărăşteanu continuă astfel: ,,Fac menţiunea că, la data aceea, Abatorul era o societate administrată şi controlată de evrei. De asemenea, precizez că i-am spus şoferului, dacă vrea, să meargă şi el să-i vadă pe cei atîrnaţi în cîrlige, dar nea Vasile l-a oprit, spunînd că nu e bine, deoarece unii «de sus» au observat deja mişcarea pe care o făcusem şi acum sînt cu ochii pe noi. L-am întrebat pe nea Vasile dacă e dispus să declare cele petrecute la Abator şi în faţa altora, în cazul că va fi vreodată nevoie. Nea Vasile a declarat că este de acord, mi-a dat adresa – locuia lîngă Abator, pe Splai – iar ulterior l-am vizitat de mai multe ori şi ne-am împrietenit. Aşa am aflat că, după aceea, Armata a ridicat cadavrele de la Abator şi le-ar fi dus în Pădurea Plumbuita.

Vizita mea la Abator a durat circa 15-20 minute. La plecare, am luat, pentru trupă, o navetă de măruntaie, mai mult burţi. Cînd m-am întors la unitate, m-am prezentat la comandant şi i-am raportat cele aflate. Comandantul a considerat că e de datoria lui să raporteze mai sus. Eu m-am retras din biroul comandantului şi m-am dus în hala de montaj, în hangarul central. După un ceas, un ceas şi jumătate, a venit la mine comandantul şi mi-a spus că a telefonat la Consiliul de Miniştri, la cabinetul lui Horia Sima, şi a cerut să vorbească cu acesta. De la postul telefonic respectiv i s-a răspuns că «nu mai există camaradul Horia Sima şi nu se ştie unde este». Menţionez că în zilele care au urmat, zvonul despre uciderea şi atîrnarea în cîrlige a evreilor, la Abator, a circulat, dar nu era luat în serios de nimeni. Pînă şi femeile cele mai simple din mahalaua bucureşteană se întrebau: «De ce evreii nu reclamă la Antonescu ceea ce au păţit?».

Precizez că nu am fost membru al Mişcării Legionare, dar, la fel ca şi cei mai mulţi colegi din aviaţie, am simpatizat, ca român şi creştin, cu ideile lui Corneliu Zelea Codreanu”.

Despre activitatea pe care a desfăşurat-o Constantin I. Dărăşteanu în Canada au scris, în publicaţia ,,Rost” – revistă de cultură creştină şi politică –, domnii Claudiu Tîrziu şi Marcel Petrişor, în anii 2009 şi 2010. În ultimii ani de viaţă, acest mare patriot român a contribuit la construirea unei biserici ortodoxe din Sectorul 3 al Capitalei. Constantin Dărăşteanu a fost un om cu o educaţie profund creştină, un naţionalist autentic, care a luptat toată viaţa pentru adevăr şi dreptate, fiind un susţinător înflăcărat al Uniunii Vatra Românească.

Despre înscenarea de la Abator, din 22 ianuarie 1941, pe care Ion Antonescu a făcut-o pentru a discredita Mişcarea Legionară şi pentru a-i omorî pe oamenii care l-au ajutat să ajungă Conducătorul Statului – a scris şi dr. Şerban Milcoveanu, în cartea „Corneliu Z. Codreanu – altceva decît Horia Sima“, Vol. II, Editura „Liga pentru apărarea adevărului istoric“, Bucureşti, 1996, pag. 77-81. În carte este redat un fragment din lucrarea de specialitate a marelui penalist Petre Pandrea, care, făcînd, personal, o anchetă la abator, a tras concluzia că acele aşa-zise crime au fost o înscenare.

Recent, a apărut o carte interesantă – „Veşnica mea pomenire“, de dr. Radu Eftimovici, Editura Curtea Veche, 2004, Bucureşti – în care, la paginile 185-201, se arată că masacrul de la Abator, urmat de atîrnarea cadavrelor în cîrlige, este o gogoriţă, o minciună sfruntată. Pe vremea aceea, dînsul era nu numai şeful Laboratorului de analize ale cărnii, dar şi directorul adjunct al Abatorului din Bucureşti. Autorul menţionează că, imediat după război, scriitorul şi reporterul de război Ilia Ehrenburg, de origine evreiască, a publicat o carte, intitulată „Prin Europa“, în care se afirmă că la Bucureşti au fost asasinaţi zeci de evrei, ale căror cadavre au fost atîrnate în cîrligele de vite, de la abator. Numai că, ulterior, s-a aflat că această crimă s-a petrecut, de fapt, la Riga, unde letonii s-au răzbunat, în acest fel, pe evreii comunişti implicaţi în moartea rudelor lor.

Cartea se citeşte pe nerăsuflate şi se găseşte de vînzare la Librăria ,,Mihail Sadoveanu”, din Bucureşti. Ar fi bine să se editeze noi tiraje. Se vede că lucrarea este scrisă de un mare intelectual, profesor universitar – şeful catedrei de Istoria medicinii, la Institutul de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“.

Felicitări, domnule profesor, Poporul Român vă este profund recunoscător pentru întreaga dvs. activitate dăruită ştiinţei, familiei şi lui Dumnezeu. Asta înseamnă că mai sînt români de mare valoare – adevăraţi patrioţi şi naţionalişti.

În cartea-epopee „Holocaustul: Gogoriţa Diabolică“, recent apărută sub semnătura cunoscutului istoric şi ziarist col. (r) Vasile Zărnescu, este prezentată aproape întreaga escrocherie a holocaustului, practicată, în formă continuată, de 145 de ani. Volumul se găseşte de vînzare la Librăria ,,Mihai Eminescu”.

Constantin Dărăşteanu a murit în anul 2007 şi a fost înhumat în cimitirul ortodox al Parohiei Dudeşti-Cioplea (Str. Postăvarului nr. 2, Sector 3, Bucureşti, fig. F, loc. 1680).

Locul său de odihnă se află la cîţiva metri depărtare de mormîntul poetului şi ziaristului Ilarie Dobridor (1908-1968), pe numele său adevărat Constantin T. Iliescu, fiu de ţărani, născut în comuna Dobridor, judeţul Dolj. Cele mai importante cărţi ale sale sînt: ,,Decăderea dogmelor – cum au dizolvat evreii cultura europeană” (Bucureşti, 1940) şi ,,Oameni ridicaţi din ţărănime” (Bucureşti, 1944). Pentru aceste scrieri, a făcut 10 ani de temniţă grea, care l-au măcinat fizic şi sufleteşte. Eliberat din detenţie în 1964 (cînd au fost desfiinţate închisorile politice), el s-a confruntat cu o serie de decepţii care, laolaltă cu marginalizarea socială, l-au împins spre singurătate. Ajutat de Mihai Ralea (paradoxală prietenie!), a reuşit să obţină o slujbă. A mai şi scris cîte ceva, dar fără vigoarea şi entuziasmul de odinioară. Urmărit îndeaproape de Securitate, slugile acesteia i-au închis gura mult prea slobodă, pe la începutul anului 1968, maltratîndu-l cu cruzime în mansarda sa din Str. Romei şi încuindu-l, apoi, înăuntrul locuinţei, cu lacătul. Sora lui l-a găsit mort, desfigurat în urma bătăilor primite, după o săptămînă. Evreii nu vroiau să accepte, sub nici o formă, ideea că fiii de ţărani pot deveni intelectuali. Dorinţa lor era ca ţăranii să rămînă nişte slugi şi făceau tot posibilul ca românii să fie alungaţi de pe pămîntul strămoşesc, astfel încît ei să poată întemeia, aici, ISRAELUL EUROPEAN. La această acţiune barbară nu au renunţat şi, după complotul internaţional anti-românesc pe care l-au pus la cale, a început o nouă invazie de evrei, mai periculoasă ca oricînd, care pune în primejdie existenţa Statului Român şi a Naţiunii Române (vezi cartea ,,Oameni ridicaţi din ţărănime”, Editura Fundaţia Culturală Regală, Bucureşti, 1940). Cîţi evrei au venit în România după decembrie 1989? De ce se ţine ascunsă această cifră? Ce acţiune desfăşoară aceşti evrei? Dacă românii nu se vor trezi, în maximum 40 de ani vor fi pulverizaţi în istorie. Vorba prof. Petre Ţuţea: ,,Neam de tîmpiţi ce sîntem”, ori, cum spunea Alexander E. Ronett: ,,Neam fără noroc, sau blestemul lui Zamolxe”. Volumul ,,Decăderea dogmelor – cum au dizolvat evreii cultura europeană” a fost tipărit într-o nouă ediţie de Editura Fronde, Alba Iulia-Paris, în 1999. Ar fi salutară publicarea, de către o editură de prestigiu, şi a cărţii ,,Oameni ridicaţi din ţărănime”.

La cca. 20 de metri de mormintele lui Constantin Dărăşteanu şi Ilarie Dobridor se află monumentul funerar al familiei lui Antonie Plămădeală, Arhiepiscop al Sibiului, ultimul mare Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului (fig. F, loc 2.135). Aici sînt înmormîntaţi părinţii înaltului prelat – Vasile (1903-1983) şi Elisabeta (1905-1988) – şi 3 din cei 6 fii ai lor. Mormîntul Mitropolitului se află la Mînăstirea din Sîmbăta de Sus – Făgăraş, ctitorie brâncovenească, a cărei incintă a fost rezidită de el din temelie.

Antonie Plămădeală s-a născut la 17 noiembrie 1926, în comuna Stolniceni, judeţul Lăpuşna (interbelic), într-o familie de cîntăreţi bisericeşti. A fost membru de onoare al Academiei Române şi al Academiei de Ştiinţe din Chişinău. De asemenea, a fost distins cu numeroase ordine ecleziastice. Mitropolitul Antonie Plămădeală va rămîne, în conştiinţa celor care l-au cunoscut, în primul rînd, un mare cărturar-patriot al neamului său.

Unul din fraţii săi mai mici, Mihai Plămădeală (născut la 5 noiembrie 1935), de profesie inginer mecanic, a scris două cărţi: ,,Dosarele nu ştiu tot” (Editura Andreiana – Sibiu, 2011), în care este evocată o anumită perioadă din viaţa Mitropolitului, şi ,,Refugiul – deznădejde şi speranţă” (Editura Istros – Brăila, 2012), o lucrare în care autorul se referă la dramatica despărţire de locurile natale şi la peripeţiile familiei sale, povestind cu talent despre tinereţea sa, anii de studii şi intrarea în viaţa social-productivă.

Cinstindu-i pe înaintaşi, dovedim că-i merităm!

Sfîrşit

Tudor Voicu

Un eveniment editorial: volumul „Muzica între prezent şi viitor”, de Monica Gurău-Mihalache

in Polemici, controverse

 

În cadrul Editurii Muzicale a apărut, în excelente condiţii grafice, primul volum al colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune, despre fascinanta lume a Euterpei, pe fond spiritual daco-roman, asociată multiplelor probleme legate de arta sonoră, din zilele noastre şi din viitor. În opusul doamnei Monica Gurău-Mihalache găsim comentarii, la un înalt nivel muzicologic, despre muzicienii noştri din tînăra generaţie – cu referiri admirabile la compozitori, muzicologi şi interpreţi. Autoarea ar putea avea ca „motto” cuvintele genialului neorenascentist Mircea Eliade, acel „om unic, original, universal afirmat”, putînd fi considerat şi un răscolitor „român-filoromân”! Iată cuvintele lui Mircea Eliade, pe care le citez cu o christică smerenie: „Cei mai glorioşi «naţionalişti» nu sînt eroii, nici şefii politici, care nu fac decît să conducă destinele istorice ale Neamului lor. Cei mai glorioşi «naţionalişti» sînt creatorii, care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru Neamul şi Ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de Istorie, prin care o Ţară şi un Neam intră şi rămîn în eternitate. Un salt pe care l-au făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania şi Rusia”.

* * *

Monica Gurău-Mihalache este fiica distinsului scriitor şi cineast Radu Gurău, un bucovinean ager la minte, cum sînt şi Roman Vlad, Liviu Rusu, Mircea Hoinic, Mircea Streinul, Constantin Tarnavschi, Joseph Schmidt, dar şi mult înzestratul scriitor-martir Dumitru Oniga. În cartea colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune sînt înfăţişaţi mulţi tineri – prin interviuri muzicologice, nu gazetăreşti, culminînd cu afirmaţii, într-un con de lumină torenţială -, ca Dan Dediu, Sabin Păutza şi Violeta Dinescu – apreciată, în mod deosebit, în lumea germană. Tinerii, cu care se poartă fecunde dialoguri, au fost formaţi de creatorii din „generaţia de aur”, dominată de Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Andrei Vieru, Cornel Ţăranu, Dan Voiculescu şi Valentin Timaru. Tot tinerii, sînt, în acelaşi timp, şi profunzi muzicologi. Nu există nici un tînăr creator care să nu cunoască, foarte bine, legile armoniei, polifoniei, orchestraţiei şi arhitecturii sonore. (…) Nu pot fi de acord cu faptul că „Marele Premiu al breslei noastre” se acordă numai creatorilor trecuţi de 70 de ani, şi nu după valoarea opusurilor respective, sfidîndu-se sensul, înţelept, al aforismului, potrivit căruia „Măiestria nu aşteaptă numărul anilor”! În această constelaţie, a celor care nu au obţinut mult rîvnita distincţie, îi amintesc pe: Myriam Marbé, Doina Rotaru, Petrea Carmen-Basacopol, Dan Voiculescu, Octavian Nemescu, Nicolae Brânduş, Cornel Ţăranu, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan, compozitori care au pus muzica românească în dialog cu eternitatea!

* * *

Un capitol aparte, foarte inspirat, al amintitei cărţi, poate fi considerat cel închinat sublimilor interpreţi, cum ar fi dirijorii Tiberiu Soare şi Camil Marinescu, artişti de talie mondială.

* * *

„Laus tibi!”, Monica Gurău-Mihalache, pentru că ne-ai dăruit un opus care se înscrie în cadrul bibliografiei obligatorii pentru viitorii muzicologi, care se vor ocupa de noul val de pasionaţi ai fascinantei lumi a Euterpei. Cartea, pe care o admir, este concepută „ex abundentia cordis” („din prisosul inimii”) şi relevă un romantism apollonic, aflat în sufletul autoarei, pentru care „muzica este refugiul sufletelor, pe care le-a rănit fericirea”.

Cum să nu mă bucur, cînd pot spune, la finalul existenţei mele, că în România sînt multe, foarte multe talente creatoare, că această ţară, a lui Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi şi George Enescu, e un teritoriu binecuvîntat de Cel de Sus, unde, repet, „arta sonoră s-a născut odată cu poezia şi s-au despărţit ca să se reîntîlnească în veşnicie”. Dar mă şi întristez cînd constat, fără exagerare, că 90% dintre melomani nu cunosc realizările, tulburătoare, ale tinerilor compozitori, încît îmi vine să întreb: „Pentru cine i-am format pe aceşti neotrubaduri?”, care, prin lucrările lor, ne duc cu gîndul la sensul aforismului: „Muzica, sistem al formulelor de adio, evocă o fizică, al cărei punct de pornire nu ar fi atomii, ci lacrimile”.

* * *

Eu, imnograf byzantin, simt o disperare, de tip expresionist, cînd susţin că luni bune se interpretează mai mult muzică românească în străinătate decît în mioritica Românie. Acest fapt se explică prin aceea că, în „era Traian Băsescu”, bugetul ţării, pentru Cultură, a fost sub 1%! Ruşine!! Nedorită ruşine! În timp ce interpreţii, tălmăcind lucrările din răscolitorul „Rinascimento”, din epoca barocului, clasicismului şi a romantismului, se bucură, datorită măiestriei lor, de apreciere, compozitori de frunte, din generaţia enesciană, din cea postenesciană, din generaţia mea, din „generaţia de aur” – după Mihail Jora şi Mihail Andricu – sînt umiliţi, trecîndu-se pe lîngă lucrările lor cu o condamnabilă indiferenţă, dar avînd „acel ceva” din amărăciunea trandafirilor de Ispahan, într-o toamnă bacoviană, cînd… „Şi toamna, şi iarna coboară amîndouă, şi plouă, şi ninge, şi ninge şi plouă”. În acest climat lugubru – ce-mi aminteşte de tristeţea autumnală a nefericitului Paul Verlaine – ce să mai aştept? O… Doamne… Ca ai noştri tineri creatori să fie valorificaţi, cu o puternică forţă emoţională…

Generaţia mea – a lui Tiberiu Olah, Ştefan Niculescu, Anatol Vieru şi Aurel Stroe – a beneficiat de toate condiţiile pentru o senină afirmare. Noul val, de autentici artişti, trăieşte precum genialul Ovidiu în exilul de la Tomis… O dureroasă resemnare…

* * *

Revenind la profunda carte a colegei mele din Radiodifuziune, pot sublinia că această tulburătoare realizare poate fi ceea ce Horaţiu a numit „Lux in Tenebris” („Lumină în întunecimi”…).

DORU POPOVICI

Mesaje de felicitare

in Polemici, controverse

 

 

* General dr. Lucian Silvan Pahonţu, directorul Serviciului de Protecţie şi Pază – Naşterea Domnului, sărbătoarea bucuriei şi a izbăvirii noastre, îmi oferă plăcutul prilej de a vă fi alături prin urările mele sincere de sănătate, fericire şi alese împliniri. Noul An 2015 să vă aducă deosebite realizări şi satisfacţii în tot ceea ce vă doriţi. La Mulţi Ani!

* Farid Abdinabayov, ambasadorul Republicii Azerbaidjan – Vă doresc Sărbători Fericite şi cele mai bune urări cu ocazia Noului An!

* Pavel Alekseenko, secretar II, Ambasada Federaţiei Ruse – Stimate domnule Corneliu Vadim Tudor, vă urez Crăciun fericit şi un An Nou plin de bucurii!

* Anton Lixăndroiu şi familia, SUA – Stimate domnule Vadim, vă doresc un Crăciun fericit şi Anul Nou cu sănătate pentru toată familia dvs. Să dea Dumnezeu ca anul care vine să fie mai bun pentru poporul nostru. Vă rog să transmiteţi tuturor colaboratorilor dvs. multă sănătate şi numai bine – sînt nişte oameni deosebiţi care, ca şi dvs., îşi iubesc ţara şi poporul din care se trag. LA MULŢI ANI!

* Prof. dr. Viorel Roman, Phuket (Thailanda) – Dragă Vadim, ţie şi prietenilor comuni, Sărbători Fericite şi La Mulţi Ani!

* Ing. ec. Margareta Premciu-Lascu – Domnule dr. Corneliu Vadim Tudor, vă doresc din inimă Crăciun Fericit, cu linişte şi pace în suflet, cu multă, multă lumină în cuget, precum şi un An Nou – 2015 cu sănătate, prosperitate şi multe bucurii. Dumnezeu cu noi toţi, iar noi să-I fim aproape. La Mulţi Ani!

* Paul Suditu şi familia – Iubite domnule preşedinte, cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou, vă dorim sănătate şi pace în suflet, iar României noastre, atît de oropsite, îi dorim prosperitate şi libertate.

* Călina Popa, Dobroteşti (Teleorman) – Cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă îi urez preşedintelui Corneliu Vadim Tudor tot binele din lume şi îl sărut pe obraji pentru binele pe care mi l-a făcut acum 10 ani. Şi în anul 2014, duşmanii ţării şi ai dvs. şi-au unit forţele să vă înlăture din viaţa politică. Dar şi-au frînt dinţii, încă o dată, căci iubirea de Dumnezeu şi de ţară este mai puternică. Adevăraţii români nu pot fi înfrînţi niciodată! La Mulţi Ani!

* Achim I. Matei, com. Silvaş – Multă sănătate şi multe bucurii. Sărbători Fericite şi La Mulţi Ani!

* Mihai Enache – Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anul Nou să vă aducă bucurii, împliniri frumoase, noroc cu carul şi realizarea tuturor aşteptărilor. La Mulţi Ani!

* Conf. univ. dr. Mihaela Ionescu, fostă deputată PRM – Cele mai bune urări de reuşite în tot ceea ce întreprindeţi, cu sănătate, bucurii şi recunoaşterea pe care o binemeritaţi. Un Crăciun Fericit vă doresc şi un An Nou 2015 mai bun decît toţi cei de pînă acum!

* Conf. dr. ing Florin Iordache – Domnule dr. Corneliu Vadim Tudor, preşedinte al PRM, cu prilejul Naşterii Mîntuitorului nostru Isus Christos şi al Sărbătorilor de Iarnă, odată cu trecerea în noul an 2015 vă urez dvs. şi familiei dvs. împlinirea tuturor dorinţelor şi un călduros LA MULŢI ANI!

* Plt. adj. (r) Ilie Marin Cristea şi dr. Cristian Stoica, Arad – Stimate domnule preşedinte Corneliu Vadim Tudor, cu ocazia Naşterii Mîntuitorului nostru Isus Christos, vă dorim sănătate şi putere de muncă. Aceleaşi urări le adresăm familiei dvs., redactorilor celor două publicaţii ,,România Mare“ şi ,,Tricolorul“, membrilor şi simpatizanţilor Partidului România Mare.

* Ec. Ion Dicu, Piteşti – Stimate domnule Corneliu Vadim Tudor, doctor în Istorie, strălucit om de cultură, politician înţelept, sincer şi cinstit, zilele sfinte ale Crăciunului şi cele de la începutul Anului Nou îmi oferă minunatul prilej să simt înalte trăiri spirituale, îndemîndu-mă să vă adresez sincere felicitări pentru neobosita dvs. activitate, adînc ancorată în universul culturii, politicii, economiei şi socialului. În Anul Nou care îşi anunţă sosirea şi pe care îl dorim mai bun, aducător de pace în sufletul românilor, vă urez multă sănătate şi putere de muncă, noi şi importante succese în toate domeniile pe care le stăpîniţi cu profesionalism şi înţelepciune, domenii unde v-aţi afirmat, incontestabil, ca OM de vastă cultură, istoric, politician înţelept şi cinstit, scriitor, poet, gazetar. Vă îmbrăţişez ideile şi vă apreciez activitatea de MARE PATRIOT, de Tribun care şi-a dedicat viaţa apărării marilor valori naţionale, materiale şi spirituale, identitatea naţională şi integritatea teritoriului României. Urări de sănătate, bucurii şi linişte în suflet adresez distinsei dvs. familii, care vă înconjoară cu afecţiune şi respect. La Mulţi Ani!

O româncă a cucerit Italia lui Verdi!

in Polemici, controverse

 

Distinsa scriitoare Vavila Popovici, românca plecată din ţară şi exilată în SUA, a fost distinsă cu un prestigios premiu în patria lui Verdi. În paginile minunatei reviste „Săgetătorul“ – supliment cultural al cotidianului „Argeşul“ – a apărut, sub semnătura fratelui meu de suflet, scriitorul Gheorghe Mohor, un amplu eseu dedicat Vavilei Popovici şi operei sale, cuprinzînd eseuri, scrisori şi poeme. Mă simt dator ca, în acest elevat climat spiritual, să citez un fragment din opusul amintit: „Învolburate de vitregia vremurilor şi a evenimentelor istorice, valurile vieţii au purtat-o pe copila de atunci, împreună cu părinţii, din natala Basarabie, pe alte tărîmuri româneşti, ferite de furtună. Este vorba despre distinsa doamnă Vavila Popovici, cunoscută în lumea literară românească datorită numeroaselor volume de poezie şi proză, miilor de articole şi de eseuri, acestea adunate, pînă acum, în 4 volume. Colaborează la publicaţiile din ţările unde nu se prea aude glasul Mioriţei – Germania, Belgia, Spania, Danemarca, Israel etc. -, fără a le neglija pe cele româneşti. Ca dovadă, articolele şi eseurile pe care le semnează în paginile prestigioasei publicaţii «Săgetătorul», toate pătrunse de o puternică încărcătură morală, filozofică, religioasă, socială, educativă, istorică, autoarea argumentîndu-şi adesea ideile cu citate din gîndirea reprezentanţilor clasicismului autohton şi universal. Cu mai mult timp în urmă, ea a susţinut o prelegere de zile mari despre viaţa şi opera poetului naţional Mihai Eminescu, la Biserica Ortodoxă din Durham. Primită cu căldură de către comunitatea românească, ea a recitat din versurile eminesciene. Internetul mi-a oferit prilejul să o văd pe distinsa noastră compatrioată, s-o ascult şi să-i înţeleg sentimentele, strîns legate de spiritualitatea românească. Acum, stimaţi iubitori de literatură, bucuraţi-vă că scriitoarea Vavila Popovici şi-a onorat ţara de unde a plecat şi oamenii în mijlocul cărora a trăit, cu un binemeritat Premiu de poezie, comparabil cu triumful lui V. Alecsandri, cîştigătorul Concursului de la Montpellier (1878), pentru cea mai bună poezie a latinităţii, organizat de către poeţii felibri, la iniţiativa lui Albert de Quintana“.

Omagiul pe care Gheorghe Mohor îl aduce scriitoarei Vavila Popovici se încheie astfel: „Dar noi, românii, cu ce ne răsplătim compatrioata pentru «Primo Premio Assoluto» al Academiei Il Convivo, din Italia? Juriul a apreciat, cum nici autoarea nu s-a aşteptat, volumul de poezii «Love story», prefaţat de muzicologul-compozitor Doru Popovici şi de criticul-scriitor Eugen Evu. Cu recunoştinţa noastră o răsplătim pe distinsa noastră contemporană, fiindcă faima cîştigării Marelui Premiu la un Concurs internaţional de Poezie, Proză şi Arte, din Italia, de către o poetă româncă (aflat-am că premiile al II-lea şi al III-lea au fost acordate tot unor românce), înseamnă nu doar o izbîndă personală, ci şi o confirmare, peste hotare, a geniului creator românesc“.

* * *

În ceea ce mă priveşte, încă de la apariţia volumului premiat – ,,Love story” – am scris, în prefaţa acestuia, următoarele consideraţii: „Am citit şi am aprofundat multe creaţii ale maestrei Vavila Popovici, al cărei nume s-a înscris în pleiada sublimelor românce Haricleea Hartulary Darclée, Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Ana Ipătescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Marina Krîlovici ş.a.; prin opera ei, Vavila Popovici ar putea «melodia» pe cuvintele divinului Horaţiu: «Exegi monumentum aere perennius» (Am înălţat un monument mai durabil decît bronzul).

Din creaţia autoarei menţionez mult inspiratul eseu «Alegeţi plaja, nisipul, vîntul şi stînca», în care remarc, în mod deosebit, finalul: «Filozoful grec Epictet (55-135 d.Chr.) spune că nu trebuie să ne temem de sărăcie, de exil, de închisoare, sau de moarte, ci să ne temem de propria noastră teamă. Şi pentru a nu ajunge să ne temem de propria noastră teamă, ne este necesară voinţa şi stabilirea unui ideal, în aşa fel ca viaţa să nu fie lăsată la voia întîmplării». (…) Privind chipul Vavilei Popovici, mi-am adus aminte de una din cărţile mele, «Cîntec iberic», închinată răscolitorului Rinascimento, cu acel «siglo d’oro», din Epoca lui Carol Quintul şi Filip al II-lea, şi cu femei mîntuite de amurguri roşiatice, soţii de hidalgo, cu sînge «limpio», identificate cu o «ceremonie de splendori»”.

Merită remarcat faptul că, din întreaga presă românească, prima semnalare a apariţiei volumului ,,Love story” a apărut în paginile revistei ,,România Mare”, în care Tribunul şi omul de cultură Corneliu Vadim Tudor a recomandat cititorilor această răscolitoare carte. Şi de data aceasta, Corneliu Vadim Tudor, acest „nou neorenascentist“, s-a condus, la fel cum o face în opusurile sale, după sensul cuvintelor lui Lucian Blaga: „Cu greutatea trecutului ne-am obişnuit ca şi cu greutatea atmosferei: nici n-am putea exista fără ea“.

DORU POPOVICI

P.S.: Să nu uităm că Vavila Popovici a avut mult de suferit în „Era tovarăşei Ana Pauker“: atunci, fiul său a fost arestat şi torturat în sinistra închisoare stalinistă de la Piteşti, condusă de torţionarul Ţurcanu. Să nu dea Dumnezeu omului cît poate el să îndure…

In memoriam Roman Vlad

in Polemici, controverse

Roman Vlad – muzicologul, profesorul şi scriitorul multilateral – a fost şi rămîne un distins fiu al paradisiacului Cernăuţi. S-a format la şcoala severă a compozitorului şi profesorului Liviu Rusu, apoi a devenit un strălucit elev al lui Alfredo Casella – prieten apropiat al lui George Enescu, maestrul aniversat de veşnicie, care i-a oferit „Premiul de compoziţie George Enescu“. Roman Vlad ne-a lăsat moştenire creaţii din care fac parte mult inspiratele ,,Colinde“, interpretate de Corul Madrigal, dirijor Marin Constantin, atît în ţară, cît şi peste hotare, în state cu o străveche tradiţie artistică. În toate manifestările lor au obţinut binemeritate succese. Să ne amintim de opera „La storia d’una mamma“, dar şi de piesele pentru pian şi flaut, alături de un dramatic Cvartet de coarde. Nu putem să nu adăugăm inspiratele lui lieduri şi cantate, în acest sens evocînd volumul ,,Muzică corală românească“, în care este expus şi punctul meu de vedere: „Roman Vlad reuşeşte să nu facă uitată originea sa românească, în sensul că vîna romantico-dramatică este, la el, predominantă, chiar şi atunci cînd jocul inteligenţei sale extraordinare se exercită cu mai multă subtilitate. Într-adevăr, temperamentul său îl îndeamnă, uneori, să depăşească limitele cadrului fixat, rezultînd un anumit dezechilibru. Cu toate acestea, se întîmplă ca unele defecte să constituie elemente pozitive, la fel ca în cantata pentru cor şi orchestră «Le ciel est vide» (1953), pe versuri de Jean-Paul Bourre şi Gérard de Nerval. Alt aspect al fanteziei muzicale a lui Roman Vlad, care se traduce prin invenţiunea plăcută şi uşoară, îl vom recunoaşte în «Divertimento» pentru 11 instrumente (1954), dar şi în numeroasele muzici de scenă şi film pe care le-a compus“. În evidenţă iese şi madrigalul dramatic „Lettura di Michelangelo“, care este de un tragism răscolitor, însă punctul culminant al creaţiei sale îl reprezintă opera „Pescăruşul“. Atît în acest profund opus, cît şi-n piesele sale simfonice, Roman Vlad se prezintă ca primul compozitor italian expresionist, care a utilizat, cu o tulburătoare măiestrie, tehnica dodecafonismului componistic, procedeu utilizat şi de colegii săi Luigi Dallapiccola, Luigi Nono şi Goffredo Petrassi. Se poate vorbi, în acest climat sonor, novator, de un ,,dodecafonism italian“, în sensul că, spre deosebire de cel cultivat de Arnold Schönberg, Alban Berg şi Anton von Webern, Roman Vlad nu a renunţat la cantabilitate!

Ca muzicolog, Roman Vlad a conceput amplul volum „Istoria dodecafoniei“ – apreciat mult în toată constelaţia componistică modernă. Remarcabilul compozitor este şi autorul unor originale şi măiestrite studii despre Franz Liszt, Luigi Dallapiccola, Alfredo Casella, Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah şi, nu în ultimul rînd, despre lucrările lui George Enescu. Cea mai importantă realizare a sa, în lumea muzicologiei, rămîne, însă, cartea închinată genialului Igor Strawinsky, despre care acesta din urmă a consemnat: „Volumul lui Roman Vlad, dedicat operei mele, este cea mai profundă realizare, raportată la arta mea sonoră!“.

Să nu uităm că Roman Vlad a fost directorul Filarmonicii din Roma şi al Operei Scala din Milano, într-o perioadă de glorie a acestora.

Pentru toată activitatea sa fecundă şi cu multiple rezonanţe în Istoria muzicii româneşti şi universale, lui Roman Vlad i s-a acordat Marele Premiu al revistei „România Mare“, de către scriitorul Corneliu Vadim Tudor. Este, din nefericire, singura distincţie importantă obţinută, în România, de sublimul fiu al Bucovinei.

Cît adevăr se întrevede în aforismul generat de nemuritorul Nicolae Iorga, conform căruia: „Recunoaşterea posterităţii este un giulgiu de aur, aruncat peste trupul celui asasinat“.

DORU POPOVICI

Un remarcabil volum semnat de Liviu Grăsoiu: „Românul a rămas poet?“

in Polemici, controverse

La Editura Bibliotheca, din Tîrgovişte, a apărut acest substanţial opus, dedicat de maestrul Liviu Grăsoiu scriitorilor care s-au afirmat după „generaţia de aur“, reprezentată de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu ş.a. În paginile valorosului volum, intitulat „Românul a rămas poet?“, autorul face următoarea analiză: „O întrebare (retorică) ridică şi E. Lovinescu, profesor de limbi clasice, traducător al anticilor, dar promotor constant al inovaţiilor şi al modernismului în poezie, ca şi în proză. Încă o dată, lucrurile nu se pot separa tranşant, la fel prezentîndu-se situaţia şi după războiul al II-lea. Atunci, un poet de talia lui Şt. Aug. Doinaş apărea sclipitor, aureolat romantic prin celebrele balade, după care intelectualul cu vaste lecturi se apropia şi îşi apropia un modernism de substanţă, graniţa spre postmodernism depăşind-o nedeclarat, dar impunînd, în folosul mai tinerilor confraţi, un nivel nesesizat decît rareori de aceştia. Cel mai apropiat, spiritual, de el, din generaţia ‘60 s-a arătat a fi Cezar Baltag, acesta contopind îndrăzneli avangardiste cu exigenţe de esenţă barbiană, meditaţii religioase cu idei din programul existenţialiştilor. Aproape simultan, descopereau profunzimile credinţei creştine Adrian Popescu, Ileana Mălăncioiu şi Victoria Ana Tăuşan, recurgînd la formule poetice unde se contopeau, în aliaje specifice, sonorităţi proprii. O altă personalitate aparte, un romantic structural, de o inegalabilă originalitate, s-a dovedit a fi Mihai Ursachi. În poezia sa pot fi detectate o sumedenie de caracteristici ale vechilor maeştri, alături de cele prin care se încerca impunerea postmodernismului în spaţiul literar românesc. Ludicul, textualismul, sinceritatea perversă, prinse în forme de versificaţie rafinat cizelate (ca urmare a însuşirii lecţiilor necesare meşteşugului) sînt de găsit la Şerban Foarţă, la Mircea Cărtărescu, la Lucian Vasiliu. Nu însă şi la un Cezar Ivănescu, adept al sincretismului artelor, căutător al formulelor nealterate prin timp, cînd versul şi muzica se completau, potenţîndu-şi forţa emoţională. Scriind sub semnul atemporal al tragicului, Cezar Ivănescu se ridică deasupra modelor şi curentelor. Şi în cazul său vasele comunicante funcţionează din plin, infinite în diversitate, dar vizibile, la o analiză atentă, în detectarea sevelor tradiţiei, ale modernităţii şi, forţînd puţin, chiar pe cele ale postmodernismului. Ceea ce, de fapt, am încercat să şi demonstrez, prin referinţele de mai sus“.

Ca şi în impresionantele volume dedicate unor figuri marcante ale poeziei româneşti, precum Vasile Voiculescu, Şt. O. Iosif şi George Topârceanu, maestrul Liviu Grăsoiu ni se prezintă, şi de această dată, ca un profund analist al creaţiei literare contemporane. O menţiune specială pentru obiectivitatea autorului, care a refuzat şi refuză să fie ,,porta-vocea“ unei generaţii – era să spun a unei „găşti literare“… Pentru Liviu Grăsoiu, continuă să fie importantă „autonomia esteticului“, ceea ce îl înscrie în ramura criticilor literari care studiază atent şi analizează opera respectivă, respectînd principiul „sine ira et studio“. El nu utilizează stilul baroc al „divinului critic“ George Călinescu, ci preferă stilul limpede al clasicului Eugen Lovinescu, amintindu-ne de coloritul „hrisalidei luceolei din Calea Lactee“… În toate eseurile sale se poate constata o solidă cultură literară, prin care Liviu Grăsoiu s-a impus, alături de Titus Vijeu, în emisiunile de profil, realizate în cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune.

Nu pot trece peste capitolul intitulat„Eminescu din inima mea“, din cuprinsul căruia reproduc un fragment pe care îl consider semnificativ: „Nu aveam cum să bănuiesc ce se va întîmpla în decembrie 1989. Venind, inevitabil, ziua de 15 ianuarie 1990, am programat ferm «Imn Eminescului», aşa cum îl gîndisem şi cum fusese realizat. Vigilentul cenzor de altădată stătea acum ascuns, îşi temea (la propriu) pielea, iar calea în eter a semnat-o subsemnatul, însoţind cu o lacrimă sau mai multe o izbîndă tîrzie, profund mîngîietoare pentru toţi cei implicaţi în întîmplările amintite mai sus. Iar Eminescu a rămas mereu în inima şi în sufletul meu, l-am omagiat discret prin emisiunile pe care le giram, printr-o conferinţă la Tel-Aviv în 2000, în faţa unei săli speciale, cuprinzînd cam 100 de intelectuali evrei născuţi în România şi stabiliţi în Istrael, fără a uita controversatul antisemitism eminescian. Nu ştiu dacă am dislocat ceva din preconcepţiile lor devenite folclor, dar am pledat în favoarea sublimului naţionalism lăsat viitorimii de autorul «Doinei». În plus, am respins, după cum am putut, inepţiile emise vocal, sau în scris, de oameni care, negînd una dintre valorile ce definesc un popor greu încercat, cum este al nostru, se auto-exclud din cultura naţională. Aşa se face că, nu doar la 15 ianuarie, ci indiferent de zi, ori de an, mă îndrept sigur spre Poeziile sale, convins că mă purific şi că nu sînt singurul“.

DORU POPOVICI

Ştefan Andrei, olteanul isteţ care şi-a slujit cu multă ardoare ţara

in Polemici, controverse

La scurt timp după plecarea lui la cele veşnice, spuneam despre Ştefan Andrei, în revista ,,România Mare”, că a fost un politician care, vreme de aproape 3 decenii, a contribuit, prin activitatea sa, la ridicarea prestigiului României pe plan internaţional. Nu este o noutate faptul că acţiunile de politică externă ale ţării noastre, din perioada 1975-1989, au plasat România ca pion principal, pe tabla de şah a lumii, în lupta pentru pace şi colaborare paşnică între popoare. Pentru a înţelege mai exact în ce a constat contribuţia valoroasă a lui Ştefan Andrei, amintesc cititorilor cîteva dintre gîndurile, preocupările şi opiniile sale asupra unor evenimente controversate, cuprinse în cartea de memorii ,,Din frac în zeghe. Istoriile mele dintr-un pătrar de veac românesc”, apărută la Editura Adevărul. Chiar din titlul ales de autor se poate observa ironia amară la adresa politicienilor de după 1989, care s-au dovedit incapabili să cîntărească just tot ceea ce a făcut acest om remarcabil pentru România. Aflăm, din cuprinsul volumului de memorii, o serie de evenimente şi de întîmplări, din care se degajă trăsăturile definitorii ale personalităţii sale: cinstea, setea de adevăr şi curajul de a fi el însuşi, în orice împrejurare. Chiar şi atunci cînd destinul său a fost puternic marcat de factorul politic, omul Ştefan Andrei nu şi-a pierdut omenia.   

În prima parte a cărţii, autorul ne povesteşte despre familia sa din Podari, judeţul Dolj, despre perioada adolescenţei, şcolile absolvite, despre formarea sa intelectuală, despre soţia care i-a stat alături timp de 52 de ani, evocînd perioadele bune, dar şi pe cele mai puţin plăcute, trăite în convulsiile politice ale evenimentelor din anii ‘80. Ne relatează sentimentele sale, prin redări fireşti, oneste, cu istorioare fără umbre şi fără acuze la adresa meandrelor şi a culiselor politice ale vremurilor de atunci. Cît despre perioada de detenţie postdecembristă, la care a fost supus la vîrsta senectuţii, el o califică drept ,,o mare greşeală”.

Parcurgerea acestor memorii, lăsînd la o parte orice prejudecăţi şi opţiuni politice, oferă cititorilor prilejul unei lecturi de calitate şi posibilitatea cunoaşterii unor evenimente importante din istoria modernă a ţării, prin mărturiile unui om aflat în poziţii importante în Stat şi care, îndeosebi ca ministru de Externe (8 ani), a contribuit substanţial la creşterea prestigiului României în lume. El subliniază, în cartea sa, că a asistat la înălţarea şi decăderea lui Nicolae Ceauşescu, a cărui evoluţie politică, după ,,vîrful” din august 1968, s-a frînt tragic, la Tîrgovişte, în ziua de Crăciun a anului 1989. În finalul lucrării, ne sînt prezentate aprecierile de care s-a bucurat Ştefan Andrei din partea unor personalităţi politice străine, care au remarcat meritele sale indiscutabile de om politic şi de Stat, şi, aşa cum sublinia, printre altele, Mario Soares, preşedintele Portugaliei, ,,de slujitor credincios al Interesului Naţional al României, mai mult decît al regimului dictatorial al lui Nicolae Ceauşescu”.

ANTON VOICU

D’ale istoriografiei

in Polemici, controverse

 

Mihail Roller a împărţit Istoria noastră medievală în două părţi. Prima, de la începutul Evului Mediu pînă la 1504, cuprinzînd şi domnia lui Ştefan cel Mare, şi a doua parte, de la Ştefan cel Mare pînă după domnia lui Mihai Viteazul. Cea dintîi parte i-a fost încredinţată lui Barbu T. Câmpina, iar cea de-a doua lui Eugen Stănescu. Din punctul de vedere al aspectului fizic, era o diferenţă foarte mare între cei doi. Barbu Câmpina era înalt, subţire, cu ochii albaştri, pe cînd Eugen Stănescu era mic de statură. Cînd eram studenţi, îi spuneam Ardei Umplut, pentru că era scund, rotunjor şi cu faţa mereu congestionată. Aşa credeam noi, dar nu avea nimic şi nu i s-a întîmplat nimic, deşi îi plăceau chiolhanurile. Sarcina încredinţată lui B.T. Câmpina era mult mai dificilă, dar, inteligent din fire, a reuşit să facă faţă acesteia. Întrucît specialiştii Gheorghe Brătianu, Petre P. Panaitescu şi Constantin C. Giurescu au ajuns la închisoare, B. Câmpina putea să zburde, nestingherit, pe cîmpia Istoriei Româneşti.

În 1950, M. Roller, cînd s-a hotărît publicarea documentelor medievale româneşti, avea să exclame: ,,Acum o să vedem noi cît de mare a fost Ştefan cel Mare şi cît de viteaz a fost Mihai Viteazul“. Deşi nu făcuse Facultatea de Istorie, B. Câmpina s-a străduit să aplice învăţătura marxistă la studierea trecutului, P.P. Panaitescu fiind cel care l-a inspirat. A fost cel mai bun medievist din Bucureşti. Legenda spune că, odată, fiind un congres de slavistică, au fost invitaţi să participe şi românii. M. Roller i-a întrebat pe ciracii săi care ar fi slavistul nostru. I s-a răspuns că P.P. Panaitescu este, dar se află în închisoare. A fost scos de acolo şi trimis la congres, după care a rămas la dispoziţia lui Mihail Roller şi a lui Barbu Câmpina. El a avut ideea identificării societăţii medievale româneşti cu cea occidentală. Astfel, au apărut instituţiile de la noi în haina celor din Occident. Documentele noastre nu conţineau date despre lupta de clasă, aşa că Barbu Câmpina a descoperit că a fost, la fel ca în Occident, o luptă între domn şi boieri, domnul dorind o putere pe care să nu i-o conteste nimeni, adică un stat centralizat, iar boierii tindeau să se sustragă autorităţii domneşti, ceea ce ducea la fărîmiţarea feudală. Ajuns la Institutul de Istorie al Academiei, am studiat temeinic lucrările lui B. Câmpina. Comparîndu-le cu ceea ce reieşea din documente, am descoperit că societatea feudală românească prezintă particularităţi care o deosebeau de cea occidentală. Nu era bine. Barbu Câmpina murise de tînăr. Ciracii săi, însă, au popularizat tezele barbiste în volumul al II-lea din Tratatul academic de Istoria României, apărut în anul 1962. Aşadar, tezele lui Barbu deveniseră o dogmă, lucru pe care eu l-am acceptat cu greu. Aşa că am scris o carte, care avea să se intituleze ,,Centralizarea şi fărîmiţarea ţărilor române în Secolele XV-XVI“. Barbiştii au înţeles încotro bat şi s-au străduit să blocheze publicarea lucrărilor mele. Cartea despre centralizare şi fărîmiţare am prezentat-o, în 1975, ca teză de doctorat. Am dat-o la Craiova, la editura „Scrisul Românesc“, pentru a fi tipărită. Directorul Ilarie Hinoveanu, deşi avea, şi el, oamenii lui, n-a putut să treacă peste barbişti, aşa că, timp de 3 ani, el a pus lucrarea în plan, şi barbiştii au scos-o, şeful lor, Ştefan Ştefănescu, fiind foarte influent. Am stat de vorbă cu Eugen Barbu, despre cum aş putea să sparg zidul ridicat în jurul meu. După ce s-a gîndit cîteva zile, E. Barbu mi-a spus: ,,Domnule, te trimit la Cornel Burtică, şeful Secţiei de Propagandă a C.C.-ului“.

Am ajuns la C. Burtică, i-am explicat despre ce este vorba şi i-am spus că profesorii C.C. Giurescu şi Ion Ionaşcu au susţinut că lucrarea mea este bună. Cornel Burtică mi-a spus că nu-l interesează ce afirmă profesorii, pentru că are, şi el, oamenii lui, care să-şi spună părerea. Şi, în faţa mea, a pus mîna pe telefon, apelînd pe cineva: ,,Tovarăşu’ Pană, este o lucrare a lui M.N. la noi. Interesează-te şi vezi despre ce este vorba“. După cîteva zile, m-am pomenit cu un telefon. La capătul firului era tov. Bucur Micu, şeful Direcţiei Presei, adică directorul cenzurei. M. Bucur m-a întrebat ce am cu el. I-am explicat că nu aveam nimic cu el, şi i-am relatat despre ce este vorba. Mi-a dat întîlnire într-o miercuri, la Casa Scînteii, la orele 10. Am fost să-l văd, venea spre mine, era un tip zdravăn, nu prea înalt, dar bine clădit, ţăran din Mărginimea Sibiului. Era însoţit de o doamnă, o fostă colegă de facultate, puţin mai tînără decît el. I-am explicat despre ce este vorba, iar doamna scria. Două ore am vorbit. Am spus, printre altele, că barbiştii sînt supăraţi foc pe mine, deoarece am prezentat, critic, în „Ramuri“, volumul I din scrierile istorice ale lui Barbu Câmpina. Publicarea unui asemenea volum nu mă deranja deloc, era firesc să se întîmple aşa, dar prefaţatorul, prof. Mihai Berza, l-a considerat un prag în cercetarea istorică românească. Bucur Micu a adăugat: ,,Se publică lucrarea dumitale, însă volumul al II-lea din scrierile istorice al lui B. Câmpina nu mai apare!“. Am protestat. Voiam să apară, mai ales că, de data aceasta, îmi propusesem să fiu şi mai bine pregătit pentru a-l critica. Hotărîrea lui Bucur era de neclintit. Florin Constantiniu s-a întrebat, de mai multe ori, de ce n-a mai apărut volumul al II-lea din scrierile lui B. Câmpina. N-am avut ocazia, însă, să-i dau lămuririle necesare. Faptul că a apărut cartea mea despre centralizarea şi fărîmiţarea feudală, iar cartea lui B. Câmpina n-a mai apărut, i-a scandalizat pe barbişti. Nu înţelegeau cum de a trecut cartea mea. La o întîlnire cu istoricii, la care a participat şi Bucur Micu, acesta mi-a povestit că, la un moment dat, Eugen Stănescu, care se îngrijise de volumul I din scrierile lui B. Câmpina, s-a apropiat de academicianul Ştefan Pascu, de la Cluj, şi l-a întrebat, pe un ton puţin iritat: ,,De ce i-aţi dat, domnule profesor, referat favorabil lui Manole Neagoe, ca să-şi tipărească lucrarea?“. Surprins, Ştefan Pascu i-a spus că nu ştie nimic, habar nu are despre ce volum era vorba. Bucur Micu, aflîndu-se, şi el, acolo, i-a spus lui Eugen Stănescu: ,,Tovarăşu’ profesor, mai sus – şi i-a arătat cu degetul de unde venea aprobarea -, după care Eugen Stănescu a făcut stînga-mprejur şi s-a îndepărtat. Publicarea lucrării mele de doctorat nu m-a ajutat cu nimic. De mai mulţi ani, Ştefan Ştefănescu, directorul Institutului, membru în C.C., deputat în Marea Adunare Naţională, era cel care îl asigura pe „tovarăşu’“ că, sub oblăduirea lui, cîmpia istoriografică românească a repurtat noi succese. Şeful meu de sector, Damaschin Mioc, nu avea scrisă nici o carte, el spunîndu-mi, la un moment dat: ,,Te-ai pus pe scris şi scoţi carte după carte, ca să ne iei locul“. Orice i-aş fi zis, nu m-ar fi crezut. Aşa că, deşi aveam 5 cărţi publicate, mai aveam şi teza de doctorat, însă publicasem şi 5 prefeţe, şi 5 studii de specialitate. Directorul, care nu avea decît două cărţi, m-a dat afară din Institut, în 1975, cînd Ceauşescu a cerut ca persoanele care au făcut politică reacţionară, sau care au făcut închisoare să fie date afară din Institutele Academiei. Astfel, am plecat odată cu liberalul Dan Amedeo Lăzărescu şi cu Rădulescu Zoner, care făcuse 2 ani de închisoare. R. Zoner a încercat, zadarnic, să se dea pe brazdă, citîndu-l pe Lenin cînd nu-l mai cita nimeni. Ca post-revoluţionar, a ajuns comandantul trupeţilor de la Alianţa Civică, i-a urmărit pe securiştii de la Institut şi, după laborioase cercetări, a reuşit să demaşte doar un turnător.

MANOLE NEAGOE

Eveniment discografic: recital Mihail Jora

in Polemici, controverse

 

 

„Muzica lui Mihail Jora – un subtil armonist, care a sintetizat diferite elemente, precum modalismul cîntecului popular, coloritul bogat şi luminos al impresioniştilor francezi, cromatismul neoromanticilor germani şi asperitatea politonalismului unor neoclasici, într-un stil original şi atrăgător – slăveşte frumuseţile pămîntului şi chipul femeii iubite. Înaripatul său cînt înfrînge timpul şi spaţiul şi îmbracă haina universalismului. El poartă amprenta veacului în care a fost creat, în ciuda faptului că motivele şi simbolurile sînt preluate direct din milenara tradiţie folclorică. Aidoma lui Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Lucian Blaga, sau Tudor Arghezi, Mihail Jora a reuşit să redea sentimentele etern umane – natura şi dragostea – într-un mod profund, cu o mare autenticitate şi semnificaţii noi. Niciodată edulcorată, sau lipsită de vigoare, lira lui Mihail Jora reprezintă un cîntec al puterii, al bărbăţiei, o lumină aprinsă într-un veac în care «generaţii secate se sting, tinerii rîd către stelele reci»“.

* * *

Compact-discul cuprinde compoziţii reprezentative din creaţia lui Mihail Jora, iar în acest climat orphic se delimitează opusurile ,,Variaţiuni pe o temă de Schumann“, ,,Sonata în Re bemol major“, ,,Sonatina pentru pian“ şi suitele ,,Poze şi pozne“. Toate aceste compoziţii sînt concepute pentru pian şi interpretate de tulburătoarea artistă Ilinca Dumitrescu, la un înalt nivel instrumental. CD-ul mai cuprinde piesele: ,,Suita mică“ pentru vioară şi pian, precum şi ,,Cîntec“ pentru voce şi pian, interpretate de Ştefan Rodescu, Valentin Teodorian şi Georgeta Stoleriu. Şi aceste creaţii sînt tălmăcite cu forţă emoţională, reliefînd o eufonie neoromantică, evocatoare, caracteristică profesorului Mihail Jora.

Pianista şi, totodată, scriitoarea Ilinca Dumitrescu este o excelentă instrumentistă, ea specializîndu-se în arta sonoră pentru pian a creatorului noii şcoli de compoziţie, Mihail Jora. Artista relevă un tuşeu inconfundabil, avînd „acel ceva“ din polifonia appollinicului, generată de nemuritorul Dinu Lipatti. Ca şi în recitalurile de la Atheneul Român, Ilinca Dumitrescu a dat naştere unui lirism nemaiîntîlnit, care îşi găseşte corespondentul spiritual în muzica lui Frédéric Chopin şi Robert Schumann. Pianista, artist de talie internaţională, şi soţul ei, poetul-fagotist Vasile Macovei, urmează sensul aforismelor, de o nobilă muzicalitate, ale minunatului sculptor-poet Pavel Mercescu: „Înţeleptul este o lampă, poetul o candelă“, ,,Poezia este ecoul dumnezeirii din noi,/ Ce ademeneşte veşnicia să poposească pe pragul casei noastre“, ,,Cel ce arde ca o flacără/ Călăuzeşte şi pe ceilalţi prin întuneric“. Ilinca Dumitrescu şi Vasile Macovei au făcut eforturi uriaşe pentru valorificarea muzicii româneşti în toate centrele cu o cultură străveche, din toată lumea, încît se poate spune că, pentru cei doi multilaterali muzicieni, Patria începe acolo unde cîntecul, foarte expresiv, prinde viaţă, şi sfîrşeşte atunci cînd acesta moare. Multe dintre recitalurile lor de muzică şi poezie au avut drept ,,motto“ următorul aforism: „Eminescu este numele cu care se iscăleşte România, într-o limbă pe înţelesul tuturor“.

DORU POPOVICI

Un eveniment editorial: ,,Istoria muzicii româneşti”, de Carmen şi Petru Stoianov

in Polemici, controverse

Carmen Stoianov s-a afirmat în calitate de excelentă exponentă a muzicologiei româneşti contemporane, remarcîndu-se ca autoare a unor profunde studii dedicate lui George Stephănescu, muzicii corale şi, nu în ultimul rînd, artei sonore vocal-simfonice din România Secolului XX. Petru Stoianov este un compozitor valoros, ale cărui opusuri se înscriu în ,,post-modernism” – altfel spus, creaţiile sale îmbină, în chip admirabil, structuri avangardiste cu altele, de tip tradiţional. Ambii muzicieni îi pregătesc, cu o ardentă dăruire, pe studenţii Universităţii ,,Spiru Haret”, condusă de Aurelian Bondrea, cel care a izbutit să înfiinţeze acest lăcaş de cultură, una dintre cele mai importante universităţi particulare, unde se pune un accent deosebit pe disciplinele cu profil umanistic. Volumul scris de soţii Stoianov poate fi socotit primul, din Istoria muzicologiei noastre, în care este analizată, cu un admirabil profesionalism, corelaţia dintre compozitorii români şi clasicismul autohton – folclorul de la sate. Din ,,Introducerea” ce prefaţează această lucrare am reţinut următorul fragment, pe care îl consider relevant: ,,Arta muzicală a spaţiului carpato-dunăreano-pontic s-a afirmat încă din vechime prin originalitatea ei, expresie a filozofiei locuitorilor acestor ţinuturi, însoţindu-le existenţa în perioadele liniştite sau învolburate ale vieţii, oglindindu-le aspiraţiile, traducînd în fapt artistic gîndurile şi mesajele, în acord cu etosul folcloric. Cunoaşterea datelor esenţiale ale Istoriei muzicii noastre este de nepreţuit, deoarece ea sintetizează, din perspectivă proprie, existenţa multimilenară într-un climat artistic, iar studierea valorilor decantate în timp întregeşte orizontul cunoaşterii, constituind un mijloc eficient de formare şi cultivare a conştiinţei de neam. Este dificil de cuprins într-un volum de mici dimensiuni amplul proces de cristalizare, afirmare şi definire impetuoasă a muzicii noastre, cu atît mai mult cu cît ne aflăm în faţa unui fenomen în permanentă schimbare, cu orizont din ce în ce mai larg. Frapează bogăţia datelor privind originalitatea ei, unitatea structurală, seducătoare în diversitate, a muzicii româneşti, dăltuită la confluenţa marilor izvoare din care i s-a alimentat şi i se alimentează continuu cursul maiestuos prin veacuri: stratul folcloric, cel al muzicii de cult, pe diversele coordonate şi paliere, în funcţie de tipurile ritualice, apoi, curentul oriental şi matca muzicii europene, sau – începînd cu Secolul XX – extra-europene. Această originală osmoză, clădită în timp, în funcţie de datul istoric, dar şi de conexiunile, inerente, inter-artistice, a dat, mereu, valori perene, ce au imprimat fizionomia specifică unui generos orizont general cu dominantă muzicală, în care se detaşează galerii de creatori, de interpreţi, de comentatori, de organizatori, dar şi de dăruiţi promotori ai învăţămîntului muzical românesc”.

Iată cele mai importante capitole ale cărţii: ,,I. Note pentru o privire istorică: Muzica în perioada străveche şi veche. Arta traco-dacilor; Muzica în Dacia romană; Etnogeneza muzicii româneşti; Repere ale muzicii creştine; Muzica în Epoca Medievală; Muzica la intersecţia Secolelor XVIII-XIX. II. Note din perspectiva abordării folclorului: Mediul muzical al primelor încercări de abordare folclorică; Elementul folcloric la compozitorii precursori; Creaţia enesciană: confluenţa deplină cu matca folclorică; Mihail Jora şi bogăţia sugestiilor folclorice; Reevaluări «în maniera» Mihail Andricu; Paul Constantinescu, sau sfera modalului ca ambianţă generală; Filip Lazăr – creaţie cu referiri folclorice; Theodor Rogalski – lumea vie a ritmului popular; Preferinţa lui Sabin Drăgoi pentru universul modal diatonic; Zeno Vancea: pledoarie pentru polifonie; Sigismund Toduţă şi calea sensibilului aperceptiv; Tudor Ciortea, sau «firul băsmuit» al melodiei; Ion Dumitrescu – consecventa valorificare a folclorului românesc; Liviu Comes: pe culmi de «Măguri»; Vinicius Grefiens: în prag de urări şi datini; Tiberiu Olah: recucerirea citatului; Myriam Marbé – nostalgia ritului; Doru Popovici ţinteşte clasicismul pur; «Texturi», sau lumea mioritică imaginată de Mihai Moldovan; Liviu Glodeanu, sau «disciplina realizării tehnice»”.

Ca muzicolog, doresc să evidenţiez măiestria cu care autorii analizează armonia şi polifonia modală şi neomodală, ritmurile respective şi arhitectura sonoră, aspecte caracteristice în arta celor mai importanţi compozitori, care au pornit de la cîntecul şi dansul popoarelor, din străvechiul pămînt daco-roman. Prin acest volum, care trebuie să fie bibliografie obligatorie în Istoria lumii Euterpei, pe fond spiritual românesc, autorii s-au înscris în suita, limpidă, de creatori, legată granitic de sensul cuvintelor latine ,,Primus inter pares” – ,,Primul între egali”, expresie ce desemnează ,,persoana cea mai înzestrată dintr-un grup omogen”, omul superior, ca pregătire, dintr-o categorie.

DORU POPOVICI

Volumul „Muzica byzantină – doxologie şi înălţare spirituală”, de Constantin Secară

in Polemici, controverse

În epoca noastră – pe care eu, în multe opusuri, am numit-o „Era Coca-Cola” -, unde „economicul striveşte spiritul” (economic îndrumat şi condus de o forţă ocultă, ce şi-a propus, de la Marea Revoluţie Franceză, să ulcereze credinţa în Dumnezeu), apar puţini tineri muzicologi care analizează, cu seriozitate, arta sonoră de cult, bazată, în România, pe străvechiul cîntec de strană. Cu atît mai mult am apreciat volumul tînărului muzician Constantin Secară – „Muzica byzantină – doxologie şi înălţare spirituală”. Autorul se deosebeşte de oastea lugubră a superficialilor gazetari muzicali, care nu ţin seama de sensul cuvintelor sublimului meu profesor Mihail Jora, sens după care „un critic muzical trebuie să se afirme, plenar, în una din ramurile lumii Euterpei: în compoziţie, muzicologie, interpretare, sau pedagogie. Altfel, el apare ca o ficţiune într-o operetă proastă!”. Constantin Secară – aşa cum am subliniat în unele eseuri – cunoaşte bine modurile bisericeşti, armonia modală şi specificul muzicii byzantine, artă care constituie un punct de plecare pentru muzica noastră de cult. În ampla sa prefaţă, Constantin Secară susţine că „volumul este articulat în două părţi inegale, cu titluri inspirate din Theoretikoanele muzicii byzantine: partea I – ,,Trupuri” şi partea a II-a – ,,Duhuri”, ştiut fiind că primele desemnează semnele diastematice, care exprimă intervale muzicale, iar celelalte reprezintă semnele auxiliare, care se combină cu cele dintîi. Nădăjduiesc că, la fel ca în muzica byzantină, cele două tipuri de semne se evidenţiază şi potenţează reciproc dimensiunile şi problematica diferită (dar unitară) ale celor două secţiuni, completîndu-se, spre o deplină măsură a întregului. Nu în ultimul rînd, această carte, care concretizează, într-o manieră selectivă, truda cercetărilor şi bucuria reflecţiilor personale din ultimii ani, reprezintă şi un modest omagiu adus tuturor celor care (direct, sau prin scrierile lor) mi-au îndrumat paşii pe drumul anevoios al studierii şi înţelegerii manuscriselor byzantine”.

După părerea mea, tezele noi sînt conturate în următoarele capitole: ,,Valorificarea manuscriselor muzicale de la Putna, între premize subiective şi realităţi obiective”; ,,Catavasierul lui Filothei Ieromonahul – parte integrantă a Psaltichiei rumăneşti”; ,,O tipologie a Irmologionului în Secolele XVII-XIX, cu reprezentare în manuscrisele din fondurile româneşti – autori şi caracteristici”; ,,Lumina lină a Naşterii Domnului oglindită în Oratoriul de Crăciun de Paul Constantinescu”; ,,Muzica byzantină – tradiţie şi actualitate”; „Formaţia «Psalmodia» şi interpretarea muzicii byzantine în România”. Din studiul dedicat formaţiei „Psalmodia” reţin fragmentul: „Cercetător, compozitor, interpret, formator de şcoală, acesta este portretul sumar, dar incomplet, al celui omagiat la Cluj: Părintele Arhidiacon Prof. Univ. Dr. Sebastian Barbu-Bucur. Activitatea atît de bogată şi complexă a acestuia se regăseşte, astăzi, în miile de pagini scrise cu şi despre muzica byzantină, în miile de minute de înregistrări audio, dar şi în lucrarea discipolilor săi. Modelul pe care l-a dus spre desăvîrşire (pentru că, după cum sublinia şi muzicologul Constantin Catrina, «Psalmodia este un adevărat model pentru interpretarea cîntărilor de tradiţie byzantină din România») va lăsa posterităţii o discografie importantă atît ca volum, cît şi ca reprezentare, un stil personal şi aparte de interpretare a muzicii byzantine în rostire românească”.

Din studiul dedicat lui Paul Constantinescu se remarcă „dimensiunea mistică a Oratoriului de Crăciun, care constă, în primul rînd, în forţa duhovnicească a textelor citate, în contextul în care «cărţile de slujbă reprezintă învăţătura de fiecare zi a Bisericii», cumulînd «expresia autorizată şi mereu vie a întregii predanii patristice, contemporană cu toate veacurile». De aici rezultă şi dimensiunea doxologică a opusului, ca o împlinire a «ritmului dintre contemplaţie şi slujire» şi ca o evocare a «prezenţei mereu vii a imnelor în viaţa de rugăciune a Bisericii»”. „Lumina lină a Naşterii Domnului şi revelarea tainei acesteia se regăsesc în multiplele expresii ale spiritualităţii creştine, în «Cîntarea nouă» (Psalmul 149), însă, totodată, contemporană cu generaţiile ortodoxe existente. Conştientizînd acest fapt, ne putem însuşi cuvintele Sfîntului Cosma Melodul, din Canonul Naşterii Domnului, şi putem cînta, cu bucurie, «Christos Se naşte, măriţi-L, Christos din Ceruri, întîmpinaţi-L, Christos pre pămînt, înălţaţi-vă, cîntaţi Domnului tot pămîntul şi cu veselie lăudaţi-L, popoare, că S-a preamărit!»”. În concluzie, se poate spune despre Constantin Secară că este un adversar al acelor artişti care generează întunecatul spirit dizolvant, de aceea el a adîncit sensul aforismului creat de sculptorul-poet Pavel Mercescu, sens în virtutea căruia „Creatorul trebuie să fie o mărturie a vremii lui şi nu un bufon politic”!

DORU POPOVICI  

Volumul „Lecturi cu… muzică”, de Grigore Constantinescu

in Polemici, controverse

Prietenul meu de o viaţă, Grigore Constantinescu, s-a impus ca un muzicolog strălucit, apoi, ca un scriitor autentic, născut şi nu făcut, care ne-a dăruit numeroase articole de critică muzicală, urmate de mult inspirate eseuri şi studii, opera sa culminînd cu o serie de cărţi, deosebit de valoroase. Ca profesor universitar, a format mai multe generaţii de studenţi, care, datorită lui, au beneficiat de o serioasă pregătire profesională în ramura lumii Euterpei, pe fond spiritual daco-roman, mulţi dintre ei devenind maeştri ai artei sonore româneşti şi universale.

Volumul său, intitulat ,,Lecturi cu… muzică”, poate fi considerat o creaţie remarcabilă, care a atras atenţia, în egală măsură, atît literaţilor, cît şi artiştilor. În „Postfaţa” cărţii, regăsim opiniile lui Theodor Grigoriu, neoenescianul compozitor, muzicolog şi scriitor – unul dintre exponenţii de frunte ai generaţiei lui Tiberiu Olah şi Nicolae Labiş -, intrat în eternitate încă din timpul vieţii sale zbuciumate. Iată un fragment semnificativ din inspiratul său comentariu: ,,Numim, cu un cuvînt, această problematică, «de frontieră». Şi – aşa cum studiile de literatură comparată ne duc înainte de înţelegerea atîtor detalii (adevărul se află în detalii, cum se spune) – o dezbatere, care merge cam tot în acest sens, dintre muzică şi literatură e totdeauna binevenită. Ea va îmbogăţi, fără îndoială, cunoştinţele noastre. Vechea teză că marile literaturi s-au caracterizat, prin relaţia lor, afectivă, dar şi de destin, cu muzica – marile exemple Nietzsche, Thomas Mann, Romain Rolland sînt prea cunoscute pentru a ne mai îndoi de ele – ne dă putinţa, prin cartea prof. dr. Grigore Constantinescu, să observăm, chiar dacă nu prin desfăşurări mai ample, că ea e reprezentată şi de alte foarte multe exemple, fiind prezentă, cu prisosinţă, şi în literatura română, cu mărturiile de rigoare: Caragiale, Eminescu, Iorga, Vulcănescu, Arghezi, Anton Holban, Călinescu, Ralea, Dan Botta, Cioran, Alice Voinescu, N. Steinhardt ş.a.

Aşa cum e alcătuită, cu talentul şi farmecul autorului de a atrage interesul intelectualilor sensibili şi curioşi, cu marea sa experienţă de promotor al cunoaşterii universului mirific al muzicii, în sute de «prezenţe» mult apreciate de publicul larg (inclusiv cel radiofonic), nu mă îndoiesc că această carte, «Lecturi cu… muzică», de prof. dr. Grigore Constantinescu, va avea un mare impact la publicul nostru, care parcă iese din «obsesia specializării» şi se extinde către domenii complementare, sau adiacente, care alcătuiesc, toate, ideea de CULTURĂ, hrană spirituală, dar şi dovadă că omul contemporan, spre onoarea lui, respinge gîndirea unilaterală şi reducţionistă, în care ideologiile Secolului XX au încercat să-l… încarcereze”.

Volumul lui Grigore Constantinescu cuprinde, printre altele, următoarele capitole, dedicate unor creatori de primă mărime, fără de care Istoria culturii româneşti şi universale nu poate fi concepută: ,,Ronsard – Muzica, virtute a omului”, ,,Hegel – Subiectivism în muzică”, J.P. Eckermann – Convorbiri muzicale cu Goethe”, ,,Fr. Nietzsche – «Cazul Wagner»”, ,,Despre Mozart…”, ,,Charles Baudelaire – Despre muzică”, ,,Marcel Proust – Impresii despre muzică”, ,,Romain Rolland – Scriitorul „muzician“, „Thomas Mann – Patimile şi măreţia maeştrilor“, „Thomas Mann – Citind din «Muntele vrăjit»”, ,,Jean Paul Sartre… descoperirea jazzului”, ,,Caragiale… meloman”, ,,Eminescu… despre muzică”, ,,Dan Botta – Viziunile muzicale ale unui poet”, ,,N. Iorga – Impresii şi sonuri”, ,,Tudor Arghezi – pagini despre muzică”, ,,George Călinescu… Crochiuri”, ,,Mircea Vulcănescu… lumea muzicii”, ,,George Călinescu, în memoria contemporanilor: Alexandru Cosmovici, Ionel Hristea, Ilie Kogălniceanu, Veturia Ghibu, Alice Voinescu”, ,,Maruca Cantacuzino – Amintirile unei Prinţese Moldave”, ,,Traian Şelmaru – Marea Frescă, văzută de aproape”, ,,N. Steinhardt – Scrisori”, ,,N. Tertulian – Sociologia muzicii”, ,,Mihai Moroianu – Marii damnaţi” şi ,,Emil Cioran – Motivaţii muzicale”.

Citind şi recitind acest volum, am remarcat că avem de-a face cu un scriitor stilist, care continuă – în mod creator – operele unor meşteri mari, afirmaţi în era României interbelice, precum George Breazul, Dimitrie Cuclin şi Mihail Jora – ca să-i citez pe cei mai dotaţi stilişti. Mi-a atras atenţia profundul său profesionalism, dublat de o viziune multilaterală asupra lumii frumosului liber. Grigore Constantinescu are şi revelaţia analizelor, pe deplin convingătoare, la care se adaugă şi ancorarea adîncă în spiritualitatea „neamului nostru de poeţi şi de cîntăreţi”, care a dat omenirii „cvartetul de aur”, alcătuit din Mihai Eminescu, cel nemurit de popor, şi din genialii artişti inovatori – George Enescu, Constantin Brâncuşi şi Eugen Ionescu.

Voi cita două fragmente din acest impresionant volum, care-l plasează pe Grigore Constantinescu într-o lume fascinantă, învăluită în eufonia unei lumini torenţiale.

* ,,Este adevărat, trecerea lui Richard Wagner prin spaţiul temporal al Secolului XX nu a fost de natură să aducă linişte în lumea ideilor şi artelor, nici în muzică, nici în teatrul de operă, nici în relaţiile inter-umane. Spirit bîntuit de nelinişti şi orgolii, marele compozitor a creat capodopere, dar, în egală măsură, reacţii adverse, sau admirative, pe măsura geniului său. A trecut mai bine de un veac de la plecarea sa în marea călătorie, dar mulţi au continuat să se împartă în pro şi anti-wagnerieni. Unul dintre cazurile-limită de adversitate, ale cărui idei sînt cunoscute chiar sub numele de «Cazul Wagner», este cel al marelui filosof romantic existenţialist Friedrich Nietzsche, acest filosof pătimaş, care a murit urîndu-l pe Wagner! Nu s-a întîmplat aşa de la început, iar traseul acestei istorii are în el, desigur, schimbînd anumite aspecte, conţinutul unei veritabile poveşti de iubire şi duşmănie” (Friedrich Nietzsche – ,,Cazul Wagner”, pag. 122).

* ,,Trebuie să ne oprim o clipă, pentru a cerceta cîteva rînduri aparţinînd altor scriitori. Anton Holban notează, în studiul său despre Marcel Proust, deja amintit, că «după capriciul liniei melodice şi după fraza care revine, caldă ca o fiinţă, şi care s-ar putea găsi în mai multe opere ale aceluiaşi compozitor l-am recunoaşte mai degrabă pe Cesar Franck». Iată, deci, un răspuns posibil. Îi adăugăm, însă, şi certitudinea, aşa cum o semnalează Camil Petrescu, într-un articol al său, publicat în 1924, cînd aproape se încheiase editarea postumă a ciclului de romane. Referindu-se la misterioasa sonată şi la unul din romanele ciclului, intitulat «Du côté de chez Swann», scriitorul român citează o scrisoare a lui Marcel Proust către Jacques de Lacretelle, în care vorbeşte despre cheile operei sale: «În aceeaşi seară, ceva mai departe, m-aş fi surprins, vorbind de acea frază muzicală, să fi gîndit la Vraja din Vinerea Sfîntă – scrie Proust, care adaugă – … tot în seara aceea, cînd pianul şi vioara se tînguiau ca două păsări care-şi răspund, am cugetat la Sonata lui Franck, mai cu seamă cîntată de Enescu…». Iată răspunsul şi dezlegarea enigmei, care ne aduce şi nouă o anume bucurie, căci vraja interpretului Enescu se confundă, în paginile proustiene, cu arta compozitorului Franck. Ştim acum – în măsura posibilă a deducţiilor – la ce se gîndea Marcel Proust şi, să recunoaştem, valorile modelului muzical sînt, incontestabil, inspiratoare” („Marcel Proust – Impresii despre muzică” – pag. 187).

În finalul volumului, plămădit dintr-o inimă „ca o risipă de luceferi”, Grigore Constantinescu a scris, în maniera sa, de tulburător ,,stilist”, aceste rînduri memorabile: ,,Să nu ne despărţim de lecturile din cîteva scrieri ale lui Emil Cioran, pe care le-am parcurs, fără a rememora una dintre cele mai frumoase imagini-idee gîndite de el, de filosoful care a iubit arta sunetelor, cu o adevărată pasiune. Deci, spune Emil Cioran, pentru noi şi pentru toţi cei ce îi urmează în timpuri: «O inimă fără muzică este ca o frumuseţe fără melancolie»”.

DORU POPOVICI

Despre românii de la 1200

in Polemici, controverse

În 1965, Şerban Papacostea a publicat un studiu despre conştiinţa românilor, că sînt români, cel puţin aşa cum o arată documentele medievale (Les Roumains et la conscience de leur romanité au Moyen Age). Andrei Oţetea, directorul Institutului de Istorie al Academiei, sesizînd importanţa subiectului, i-a cerut lui Adolf Armbruster să scrie o teză de doctorat pe această temă. Armbruster a realizat lucrarea Romanitatea românilor, istoria unei idei, pe care a prezentat-o ca teză de doctorat. Academicianul Constantin Daicoviciu, de la Cluj, a criticat dur studiul lui Papacostea şi s-a opus acordării titlului de doctor lui Armbruster. Oţetea, însă, s-a zbătut. Dar, cu toată autoritatea lui, era cît pe ce să nu reuşească, fiind necesară intervenţia lui Paul Niculescu-Mizil ca teza să fie publicată. De ce s-a opus Daicoviciu? Pentru că atitudinea lui era pe placul ruşilor. Ei ţineau să ne considere slavi. Cei doi cercetători, însă, prezentau documente care arătau că românii ştiau din cele mai vechi timpuri că sînt urmaşii Romei. Deşi lucrarea lui Armbruster este foarte valoroasă şi necesară cercetării ştiinţifice, a apărut Boia cu demitizarea, afirmînd că o asemenea carte n-are nici o valoare, fiind convins că ceea ce nu-l interesează pe el, nu mai interesează pe nimeni. Punct de vedere cu care a fost de acord şi Neagu Djuvara. Turcul şi pistolul.

În discuţiile dintre Daicoviciu şi Papacostea, a intervenit şi Florin Constantiniu, prietenul nedespărţit al lui Papacostea. Constantiniu considera că unele observaţii făcute de Daicoviciu sînt întemeiate. De exemplu, atunci cînd este vorba de vlahii (românii) din sudul Dunării, conduşi de fraţii Asăneşti, Petru şi Asan, care, în confruntarea cu byzantinii, au ajuns în nordul Dunării ca să ceară ajutor. Unii istorici au susţinut că este vorba de un ajutor dat de fraţii lor, românii de la nord de fluviu. Daicoviciu a afirmat că nu există nici un izvor care să ateste că românii de la nord de fluviu le-ar fi dat ajutor celor de la sud. Constantiniu este de acord cu observaţia lui Daicoviciu şi a ţinut să demonstreze valabilitatea acesteia. Ca să credem că ar fi existat o unitate între românii de pe cele două maluri ale fluviului. Izvorul pe care se bazează Constantiniu este cronica byzantinului Nicetas Choniates, contemporan cu faptele descrise. Textul cronicii lui Choniates se află în Fontes Historiae Daco-Ramaniae, vol III, p. 259. (Constantiniu, atît de scrupulos şi sever cu greşelile altora, indică în mod greşit p. 257). În paragraful din partea superioară a paginii se spune că Petru şi Asan „s-au unit cu sciţii“, adică cu cumanii, care controlau atunci teritoriul de la nord de Dunăre.

În paragraful din partea inferioară a paginii, Choniates scria că cei doi fraţi „au trecut Istrul (Dunărea) şi s-au unit cu sciţii, după ce (care) au înrolat de acolo, în voie, o mare mulţime de aliaţi“… Constantiniu a reprodus citatele în cele două cărţi ale sale: O istorie sinceră a poporului român şi De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu. Din cel de-al doilea paragraf din cronica lui Nicetas se poate vedea că nu este vorba doar de cumani, ci şi de „o mulţime de aliaţi“, care nu puteau fi decît românii.

În ciuda acestor afirmaţii, Constantiniu crede însă „Că sub autoritatea cumanilor se afla o populaţie românească, dar asta e o altă problemă sau, mai exact, rămîne de dovedit“.

Îndoiala lui în legătură cu existenţa românilor la nord de Dunăre şi alianţa acestora cu cumanii este gratuită, căci, peste 3 ani, în 1189, acelaşi cronicar afirmă că cumanii (în original apar cu numele dat de byzantini, „sciţii“), cu o ceată de valahi, trecînd Istrul, prădau în primul lor atac, chiar în ziua pomenirii anuale a mucenicului lui Christos, Gheorghe, oraşele din Tracia… (p. 91) De data aceasta, textul lui Choniates este limpede, românii aliaţi cu cumanii sînt români din nordul Dunării.

O primă informaţie despre romanitatea românilor se întîlneşte la cronicarul byzantin Ioan Kinamos. Acesta, referindu-se la campania lui Leon Vatatzes, din anul 1166, contra ungurilor, afirmă că generalul byzantin avea cu sine „altă oaste numeroasă din altă parte, ba chiar şi o mulţime de vlahi, despre care se spune că sînt colonii de demult ai celor din Italia“. În legătură cu românii din oastea lui Vatatzes, se punea întrebarea: era vorba de românii din sudul sau din nordul Dunării? Avînd în vedere faptul că atacul pornea dinspre Pontul Euxin (Marea Neagră) este evident că această oaste trecea prin Moldova, de unde, în mod sigur, au fost recrutaţi oameni din partea locului, dornici, şi ei, să participe la o campanie de unde nu se întorceau cu mîna goală. Dar, indiferent că erau români din nordul sau din sudul Dunării, importantă rămîne informaţia despre originea romană a românilor, deci despre conştiiţa romanităţii lor. Conştiinţă afirmată de Ioniţă Caloianul, personalitatea cea mai puternică dintre fraţii Asăneşti, care-i scria Papei că i se cuvine o coroană imperială, el find urmaş al romanilor de altădată.

Manole Neagoe

Un amplu studiu: ,,Ludicul pianistic oferit copiilor în creaţia lui Dan Voiculescu”, de Ştefan Angi

in Polemici, controverse

În cadrul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, sub conducerea maestrului Octavian Lazăr Cosma, a apărut amplul studiu ,,Ludicul pianistic oferit copiilor în creaţia lui Dan Voiculescu”, semnat de Ştefan Angi. În prefaţa acestui remarcabil opus, autorul a consemnat următoarele: ,,Reafirmarea, astăzi, a valenţelor estetice creative şi interpretative ale volumului de miniaturi pianistice «Carte fără sfîrşit», semnat de maestrul Dan Voiculescu, are motivaţii multiple. Reamintim, în primul rînd, preocuparea analitică manifestată de Sigismund Toduţă faţă de capodoperele literaturii muzicale compuse pentru tineret, spre exemplu în spaţiul acordat investigării muzicologice a pieselor din «Klavierbüchlein für Anna Magdalena Bach 1725», în cadrul celebrului său tratat «Formele muzicale ale barocului în operele lui Johann Sebastian Bach». În al doilea rînd, remarcăm faptul că, dintre discipolii de prim rang ai şcolii întemeiate de Sigismund Toduţă, Dan Voiculescu este cel care a creat poate cele mai multe compoziţii adresate copiilor, îmbogăţind, cu noi paradigme, repertoriul autohton şi universal al celei mai tinere categorii de muzicieni şi spectatori, deopotrivă. În al treilea rînd, amintim funcţia complementar-interdisciplinară a «Cărţii fără sfîrşit», manifestată, de-a lungul anilor, în ansamblul creaţiilor, pe plan poetic, românesc, teatral şi de arte plastice”.

Studiul ,,Ludicul pianistic oferit copiilor în creaţia lui Dan Voiculescu” are următoarele secţiuni: ,,În adîncul mesajului fiinţează valoarea”, ,,O subtilă estetică a valorilor”, ,,Ludicul”, ,,Valori estetice”, ,,Frumosul”, ,,Sublimul”, ,,Tragicul”, ,,Comicul”, ,,Grotescul”, ,,Absurdul”, ,,Tehnici de compoziţie”, ,,Pragmatism”, ,,Creativitate”, ,,Miniaturalul”, ,,Raţiune”, ,,Emoţie”, ,,Tenacitate”, ,,Sfîrşitul cărţilor fără sfîrşit…”.

Din epilog, am selectat următorul fragment: ,,Bunăoară, autorul subliniază, în «Cuvînt înainte», absenţa sfîrşitului. Nu doar absenţa sfîrşitului învăţăturii ca atare, ci şi a finalizării cărţilor de faţă. Între timp, am aflat că există miniaturi suficiente, compuse pe parcurs, pentru noi şi noi volume, jalonînd filonul ascensiunii pe treptele vîrstelor tinereţii, de la copilul mic la adolescent, şi dincolo de ele, spre înţelepciunea maturităţii. Autorul mi-a mărturisit că «acum există un nou volum, de 24 de canoane” (24, bineînţeles, de la Bach, dar, aici, cu sensul de două duzini). Ar putea fi inclus în continuarea «Cărţii fără sfîrşit», dar poate vieţui şi ca volum separat. Poate că adevărata continuare a «Cărţii…» se poate face cu Fabule, Dialoguri, Sonate… Importanţa apariţiei lor credem că este evidentă, pentru fiecare iubitor al muzicii. Aşadar, variante ale continuităţii fără sfîrşit există. Publicarea, în trei volume, a «Cărţii fără sfîrşit» dă senzaţia unei încheieri provizorii, căci aceste deschideri ajută ca finalul să fie amînat. Ele aşteaptă, deocamdată. În orice caz, întreruperea editării lor nu depinde de maestrul Dan Voiculescu. Mingea, precum s-ar spune, se află, acum, pe terenul editorilor, care, şi ei, au copii, adolescenţi, şi, poate, maturitate suficientă pentru o sponsorizare cuvenită”.

* * *

Într-un e-mail, compozitorul Dan Voiculescu îmi scria: ,,Îţi mărturisesc faptul că mă încearcă regretul de a nu fi dedicat acest volum memoriei doamnei prof. Kardos”. Citind şi recitind acest amplu studiu, conceput cu o adevărată măiestrie şi cu rezonanţe multiple în istoria muzicii româneşti, pot spune că este ,,o realizare nepereche”. Din nefericire, se trece pe lîngă el cu indiferenţa cu care ploile udă statuile…

Doru Popovici

,,Enciclopedia muzicii româneşti, de la origini pînă în zilele noastre“, de Viorel Cosma

in Polemici, controverse

 La Editura Arca a apărut volumul I (A-B) al acestei remarcabile Enciclopedii, semnată de Viorel Cosma, muzicologul nonagenar care, prin activitatea sa extraordinară, întăreşte sensul aforismului: ,,Tinereţea e o stare a spiritului“. În prefaţa monumentalului opus, cuprinzînd peste 500 de pagini, autorul îşi dezvăluie convingerile care l-au determinat să demareze acest amplu proiect: ,,O enciclopedie naţională de specialitate reprezintă o dimensiune culturală a unui popor. «Cartea de vizită» a personalităţii muzicale a Poporului Român a devenit, la începutul Mileniului III, un «paşaport» de identitate al unei talentate naţiuni, care respiră, de mai bine de un mileniu, prin intermediul artei sunetelor, în peisajul european şi universal, fără ca «glasul» original al celor peste 22 de milioane de locuitori să pătrundă pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.

Argumentul convingător, capabil să susţină, eficient şi documentat, întregul complex al ideilor şi realizărilor muzicienilor români din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre rămîne lucrarea de tip lexicografic, care îşi propune – pentru prima oară în literatura de specialitate – să ofere, într-o succintă imagine enciclopedică, întregul proces istoric de plămădire a muzicii româneşti. La baza acestui instrument de lucru se situează adevărul, singurul susţinător peren în faţa marilor civilizaţii ale lumii, acolo unde aspirăm şi noi să ne alăturăm cu realizările artistice – de multe ori neomologate – prin atestate temeinice, fundamentale. Partizan convins al neuitatelor cuvinte rostite de preşedintele american Abraham Lincoln, asasinat pentru ideile sale liberale în Secolul XIX, şi anume că «un om poate să mintă pe toată lumea un anumit timp, sau poate să-i mintă tot timpul pe unii oameni, dar nimeni, niciodată, nu poate să mintă pe toată lumea, tot timpul!», am pornit la drum de unul singur, răscolind arhivele, spre a identifica adevărul. Pentru muzica românească a sosit timpul să se rostească adevărul după care am jinduit mai bine de 4 decenii (1944-1989), mărturisindu-mi speranţa că numai o Enciclopedie, solid clădită pe documente, va schimba imaginea trucată a culturii muzicale naţionale“. Volumul lui Viorel Cosma – primul, în opinia mea, din istoria muzicologiei noastre – cuprinde definiţii despre arta sonoră şi portrete de mari compozitori români, acestea din urmă culminînd cu acela închinat maestrului Pascal Bentoiu.

Redau, în continuare, un fragment relevant din prezentarea pe care prietenul meu de o viaţă, omniprezentul Viorel Cosma, o face opusului său, dedicat istoriei muzicii noastre: ,,Spre deosebire de majoritatea lucrărilor lexicografice colective care se publică astăzi, Enciclopedia muzicii româneşti rămîne, în esenţă (fiindcă am apelat şi la doi colaboratori externi), o operă de autor, de tipul celor elaborate în trecut de Hugo Riemann şi George Grove. În ciuda riscurilor de a nu stăpîni în amănunt toate materiile, sursele biografice, ultimele descoperiri etc., totuşi, există, astfel, satisfacţia majoră privind unitatea de concepţie, echilibrul între articole, stil muzicologic, ierarhizare a valorilor, caracterizare estetică, descoperire a personalităţilor şi operelor muzicale. Acuzate de un pronunţat subiectivism, lucrările de autor se impun, totuşi, printr-un spirit mai obiectiv şi mai unitar decît cele cu zeci de autori, ce nu pot fi aduse, chiar de către un coordonator experimentat, la un numitor comun, cînd se solicită respectarea «paternităţii» punctelor de vedere individuale. În cazul Enciclopediilor universale, însă, materia este, acum, atît de vastă, încît pare de necuprins de către o singură persoană, ceea ce face obligatorie redactarea colectivă. Iată de ce Enciclopediile naţionale se pare că rămîn singurele care mai rezistă epocii noastre, ca opere de autor (eventual cu unul, sau doi colaboratori, pentru articolele neutre)“. Spre a nu cădea în pericolul de a nivela, în vreun fel, valorile lumii Euterpei, pe fond spiritual daco-roman, Viorel Cosma a reuşit să stabilească o diferenţiere a creatorilor din domeniul muzicii româneşti, potrivit unor criterii bine fundamentate, pe care le detaliază în aceeaşi prefaţă a lucrării sale: ,,În dorinţa de ierarhizare a valorilor, am socotit necesară o clasificare a fişelor de personalităţi mari, mijlocii şi mici, cu nuanţările de rigoare (spaţiu grafic, caracterizare, fotografie, bibliografie etc.).

Spre a evita consideraţiile echivoce înainte de atingerea maturităţii profesionale şi a stilului personal în ceea ce-i priveşte pe compozitorii în viaţă, am ocolit, în mod deliberat, caracterizările estetice înainte de împlinirea vîrstei de 50 de ani. Chiar şi aparatul critic al personalităţilor de anvergură internaţională a fost marcat printr-o bibliografie în două capitole (lucrări lexicografice şi lucrări biobibliografice)“. Ca o concluzie a acestei prezentări, îl citez, din nou, pe Viorel Cosma: ,,Faptul că acest proiect de anvergură editorială naţională nu s-a realizat în primii ani de după revoluţia din 1989 a avut drept cauză lipsa de susţinere materială din partea oficialităţilor noastre, care au socotit acest efort ca fiind prea costisitor. Cînd toate speranţele de tipărire se pierduseră, au apărut, în mod surprinzător, un om şi o instituţie bancară, care au înţeles că muzica românească merită orice sacrificiu financiar, ea fiind «moneda» cea mai preţioasă de schimb internaţional, pentru cultura naţională. Mulţumesc, deci, Băncii Comerciale Române şi preşedintelui ei, pentru sponsorizarea tipăririi Enciclopediei în condiţii grafice excepţionale, dimensiunea gestului de bunăvoinţă faţă de arta sunetelor înscriindu-se ca un act singular în spiritualitatea noastră“. Cei ce vor aprofunda această creaţie – la care şi-au adus contribuţia alţi doi entuziaşti, Luminiţa Vartolomei şi Constantin Catrina – vor putea susţine că muzica acestui neam de cîntăreţi este o artă infinită… Iar Viorel Cosma, admirabilul autor al acestei ample lucrări ar putea – parafrazîndu-l pe mioriticul Profet de la Lancrăm, Lucian Blaga – să ne spună: ,,Sînt tînăr încă – şi voi rămîne pînă la urmă tînăr, fiindcă am un viitor, fiindcă adevăratul meu viitor vine după mine“.

DORU POPOVICI

Polemici « Controverse

in Polemici, controverse

Pianista Ilinca Dumitrescu –

distinsă cu titlul de „Comandor al Italiei”

 

La Centrul Cultural al Ministerului Administraţiei şi Internelor a avut loc un recital extraordinar de muzică şi literatură. Cu acest prilej, mi s-a oferit ocazia de a vorbi despre pianista de talie internaţională Ilinca Dumitrescu, distinsă cu titlul de „Comandor al Italiei”, obţinut şi de alţi români, precum Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Balaci, Florian Potra, Octavian Paler şi subsemnatul. „Laus tibi”, Ilinca Dumitrescu! Pianista noastră a interpretat, cu o puternică forţă emoţională şi cu o expresie dureroasă, capodopere ale compozitorilor Robert Schumann şi Frédéric Chopin. Ascultînd-o, cu respiraţia tăiată, doream să-i spun, pe un ton „blagian”: „Draga mea Ilinca, tu nu trăieşti în zadar, deoarece ai înţeles că ai datoria de a da vieţii pămînteşti aspectul unei captivităţi cereşti… Spre deosebire de duşmanii tăi, tu consideri că orice ideal este o mustrare de conştiinţă”. În acelaşi concert, fagotistul Vasile Macovei a recreat poemul „Frescă byzantină”, într-un climat de o grandoare austeră şi hieratică. Apoi, acompaniat de Ilinca Dumitrescu, a prezentat minunatele „Cîntece aromâne”, de Ion Dumitrescu. Ca şi Theodor Rogalski, Ion Dumitrescu a valorificat acest tezaur emoţionant din Munţii Pindului. Cei doi exponenţi de frunte ai artei sonore camerale au tălmăcit, cu o expresie tragică, mult inspiratul ,,Diptic bacovian”, al octogenarului Vasile Timiş, artistul excepţional care ne întăreşte convingerea că ,,tinereţea e o stare a spiritului”. În partea a doua a manifestării, Paula Romanescu ne-a recitat, cu o mişcătoare măiestrie, pagini din poemele ei, de o rafinată muzicalitate. Prozatoarea a fost prezentată – expresiv – de poetul Geo Călugăru, cel care a reliefat şi ancorarea doamnei Ioana Stuparu într-o arhaică spiritualitate românească, parcă ducîndu-ne cu gîndul departe, foarte departe, acolo unde, cum ar spune „divinul critic” George Călinescu, „un neam îşi pierde urmele în umanitate”. Felicitări, doamnă Ioana Stuparu! De apreciat sînt şi poemele inspirate ale lui Vintilă Anastasescu, acestea amintindu-ne

de aforismul Paulei Romanescu: ,,Iubirea-i o senină taină-n care pasărea-suflet cîntă”.

Doru Popovici

P.S. 1: După recitalul dedicat lui Octavian Goga şi concertul închinat lui Ludwig van Beethoven, poetul Vasile Ursache, directorul Centrului Cultural, a organizat o nouă manifestare încîntătoare.

P.S. 2: Din nefericire, maestra Ilinca Dumitrescu a fost dată afară din conducerea Muzeului Naţional ,,George Enescu”. Justiţia îşi va spune cuvîntul, ca şi în alte concedieri făcute de fostul ministru al Culturii, Adrian Iorgulescu. În ceea ce mă priveşte, eu nu cotizez la sinistrul război româno-român! Multă dreptate a avut Moses Rosen cînd a subliniat că evreii, spre deosebire de noi, românii, nu şi-au ucis „rabinii”!

Atitudini « Polemici

in Polemici, controverse

Aud la tembelizor…

 

Doamnelor şi domnilor,

Sînt Baurceanu, de undeva, din sudul Moldovei, şi, în august 1944, am văzut războiul pe viu. Ruşii au făcut urgii şi la noi în sat. I-am urmărit, zile întregi, mărşăluind spre Berlin. Eram elev la Liceul militar şi mă aflam în vacanţă. Mi-am zis, dintr-o inspiraţie divină – fiindcă, la 14 ani, cît aveam atunci, nu putea fi vorba de discernămînt – că nu merg pe mîna ăstora, chiar dacă ar fi să pierd. Aşa s-a şi întîmplat: cîţiva ani mai tîrziu, am ajuns să dorm pe rogojină, şi aia ruptă, la Jilava.

Aud la tembelizor, în 23 septembrie 2014, că intelectualii de vîrf se ceartă pentru cel ce ar trebui să conducă naţia. Cu vreo 40 de ani în urmă, tot un intelectual, ajuns ministru după lovitura de stat din 1989, spunea (citez): ,,Luceafărul urcă pe o rază la Soare”, Luceafărul fiind Nicolae Ceauşescu, cel care mi-a dat apartament în 1969. Eu nu sînt împotriva unui preşedinte ales de popor, dar sper să nu-mi trimită securişti la uşă, aşa cum veneau înainte de 1989. Nu mai am cine ştie cît de trăit, dar lăsaţi-mă să-mi duc zilele în linişte. Bunicul meu matern zace în pămîntul de la Mărăşeşti, şi asta nu pot să uit: trecutul familiei mele se împleteşte cu istoria acestui neam. Cu asta îmi hrănesc spiritul, chiar dacă, în 1997, preşedintele de atunci al ţării ne spunea că ,,trecutul nu ţine de foame”. O doamnă care, potrivit propriilor mărturisiri, a avut de suferit în tinereţe declara la TV – ascultînd-o, mi-a dat şi o lacrimă – că e fericită fiindcă, în urma unei amnistieri fiscale, va primi, în plus, la pensie, 2.118 lei pe lună. Femeia îi era recunoscătoare guvernului pentru adoptarea acestui act normativ (nici dracu’ nu ne întrece la legi…), fără, însă, să se întrebe: de unde vor veni aceşti bani, cine munceşte pentru ca ea să beneficieze de suma respectivă? Eu nu vreau să dispară comunismul, dimpotrivă. Cînd mă supără careva, îi spun: ,,Să trăiţi 100 de ani în comunism, împreună cu copiii şi nepoţii!”. Cînd am fost implicat în activităţi anticomuniste, nu ştiam că, un sfert de secol mai tîrziu, fostul regim va fi regretat pentru că dădea locuinţe oamenilor. Dar, cînd eram tînăr, am învăţat un lucru: să nu-ţi faci idoli, pentru că va trebui să asuzi din greu pentru a le dărîma soclul. Aşadar, stimată doamnă, ai grijă de buzunarul dumitale, nu-mi otrăvi, mie, viaţa!

ION BAURCEANU

Un eveniment editorial: volumul „Mihail Jora – studii şi documente“, de Ilinca Dumitrescu

in Polemici, controverse

Un eveniment editorial: volumul „Mihail Jora – studii şi documente“, de Ilinca Dumitrescu

 

Distinsa pianistă Ilinca Dumitrescu semnează volumul „Mihail Jora – studii şi documente“, o lucrare fundamentală despre cel care a pus bazele şcolii româneşti de compoziţie, ale baletului şi liedului din Secolul XX. În prefaţă, autoarea a consemnat următoarele: „Am încercat, prin aceste pagini, pline de lumini şi umbre, caleidoscop de căutări dureroase şi de certitudini strălucitoare, să redau portretul unui mare om şi, odată cu el, al unui întreg secol, frămîntat şi contradictoriu. Am lucrat la acest volum cu o neţărmuită dragoste şi cu un imens respect: pentru personalitatea fascinantă a maestrului Mihail Jora, dar şi pentru epoca pe care acesta o reprezintă, moment însemnat în cultura muzicală românească – drumuri, hăţişuri, meandre necercetate încă, sau puţin şterse de colbul vremii şi de urgiile Istoriei. Acum cîţiva ani, un astfel de volum n-ar fi fost posibil. Mîinile noastre n-ar fi îndrăznit să atingă acele documente vechi, îngălbenite de vreme, ascunse şi, totodată, păstrate cu grijă. Cine ştie cît timp ar mai fi aşteptat, închizîndu-şi tainele?! Pentru mine, redactarea acestei lucrări a însemnat desfăşurarea unei activităţi intense, pe parcursul mai multor ani, în care m-am cufundat în trecut, am răscolit arhive, am descifrat texte şi, apoi, le-am dactilografiat, am cercetat şi am decupat teancuri de ziare vechi, am comparat mărturii ale mai multor oameni, am ascultat sfaturile şi gîndurile multor muzicieni, am retrăit – dureros, uneori – momente din propria-mi existenţă şi am înţeles aspecte pe care eu şi generaţia mea le cunoşteam destul de puţin. Cred că această carte, care, în fond, ar fi putut fi un tom de muzicologie, ştiinţific şi oarecum auster, se poate citi ca un roman – unul scris de Istorie, dar şi de oameni, mai vîrstnici, sau mai tineri, care i-au fost în preajmă maestrului Mihail Jora, care l-au iubit încă din prima clipă, sau care l-au contestat violent, dar care au păşit, vrînd-nevrînd, împreună cu el, pe drumul destinului. Un destin al unei epoci, dar şi al unei ţări“.

Volumul „Mihail Jora – studii şi documente“ cuprinde următoarele secţiuni: ,,Cuvînt înainte”, ,,Omagii”, ,,Studii”, ,,Analize”, ,,Punct de vedere”, ,,Corespondenţă” şi „Varia“. Pianista Ilinca Dumitrescu se remarcă printr-un foarte expresiv stil literar, moştenit de la tatăl său, compozitorul Ion Dumitrescu, dar şi de la mama sa, poeta Mariana Dumitrescu, a cărei operă a influenţat ultima perioadă componistică, postexpresionistă, a lui Mihail Jora. Trebuie remarcate, totodată, vasta documentare şi profundele consideraţii muzicologice ale autoarei, despre care, fără a exagera, putem spune că se înscrie într-un capitol fundamental al lumii Euterpei. Cu toate acestea, Ilinca Dumitrescu nu a fost primită în Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, deşi, după cum se ştie, în această prestigioasă instituţie au intrat, de-a lungul vremii, oameni de-a dreptul mediocri. Cît adevăr cuprind cuvintele lui Nicolae Iorga: „Recunoaşterea posterităţii este un un giulgiu de aur, pe trupul celui asasinat!“.

Doru Popovici

„Estetica muzicală în viziunea lui Dimitrie Cuclin“

in Polemici, controverse

„Estetica muzicală în viziunea lui Dimitrie Cuclin“

 

La Editura Universităţii Naţionale de Muzică, din Bucureşti, a apărut un remarcabil volum de muzicologie, semnat de dirijorul şi compozitorul Cristian Brâncuşi, interpret specializat în tălmăcirea operelor lui Haydn şi Mozart, dar şi în valorificarea muzicii moderne. În cuprinsul cărţii, intitulată „Estetica muzicală în viziunea lui Dumitrie Cuclin“, figurează următoarele secţiuni: Cuvînt introductiv; Motivaţie; Dimitrie Cuclin – personalitate proeminentă a culturii muzicale româneşti. Consideraţii selective despre viaţa şi activitatea sa; Tratatul de estetică muzicală: Psihologia Elementelor şi Fenomenelor; Logica compoziţiei; Etica esenţei expresive; Concluzii; Epilog; Bibliografie. În calitate de cercetător al operei olimpianului Dimitrie Cuclin, am ajuns la aceeaşi concluzie ca autorul Cristian Brâncuşi, şi anume că valorosul compozitor, muzicolog, scriitor, filozof şi profesor de estetică este un „spenglerian“… Altfel spus, în accepţiunea lui Dimitrie Cuclin, primele mari momente din istoria muzicii universale au apărut în sublima Eladă şi în Palestina profeţilor. Punctul culminant al acestei evoluţii este atins prin conturarea sintezei Bach – Beethoven şi, în acest sens, Dimitrie Cuclin a analizat – genial! – sistemul tonal, găsind numeroase corespondenţe spirituale în preceptele christice. Odată cu apariţia impresionismului şi, apoi, prin conturarea artei sonore de avangardă, se naşte – potrivit lui Dimitrie Cuclin – „Era de decadenţă a istoriei lumii Euterpei“! Admirat de un profund gînditor, precum germanul Hartmannn, Dimitrie Cuclin aduce teze discutabile, şi chiar inadmisibile, pentru compozitorii de avangardă. Dar, în acelaşi timp, tezele lui sînt perene şi – aş spune – excepţionale, în ceea ce priveşte analiza sistemului tonal. Şi acest fapt reiese din splendidul volum al lui Cristian Brâncuşi, maestru care, în Epilog, subliniază următoarele: „Mesajul lui Dimitrie Cuclin este, exceptînd afirmaţiile ocazionale, unul optimist: omenirea va continua să creeze, fenomenul componistic se dezvoltă neîncetat, iar noi sîntem îndemnaţi să scrutăm pătrunzător şi cu încredere în viitor. Dacă evocarea muzicii se rezumă la 5 mentalităţi dominatoare: «religioasă (cîntarea plană), psihologică (Bach), apostolică (Beethoven), mistică (Wagner) şi metafizică (Franck)», gîndirea funcţională tradiţională a creat piedestalul de pe care… porneşte a doua eră, definitivă, în Istoria omenirii: după era zbaterilor pentru deplina deşteptare a Conştiinţei umane, urmează aceea a Divinităţii omului“.

În concluzie, afirm, cu toată convingerea, că volumul lui Cristian Brâncuşi reprezintă, cum ar spune italienii: „una meraviglia dell’ arte“…

DORU POPOVICI

,,Anatol Vieru – Creaţia de operă”, de prof. Maria Bâscă

in Polemici, controverse

Un eveniment editorial:

,,Anatol Vieru – Creaţia de operă”, de prof. Maria Bâscă

 

Colega mea din Societatea Română de Radiodifuziune, profesoara Maria Bâscă, ne-a oferit o carte profundă, concepută de pe poziţia muzicologului autentic, nu din aceea a „gazetarului muzical”, în majoritatea cazurilor superficială şi agramată! Este vorba despre un amplu volum, intitulat ,,Anatol Vieru – Creaţia de operă”. Pînă în prezent, a apărut o admirabilă carte a Ruxandrei Arzoiu, despre teatrul liric cameral, în care s-au analizat operele de cameră ale lui Anatol Vieru, la care asociez studiul meu, dedicat madrigalului dramatic „Scene nocturne”, al aceluiaşi maestru, madrigal situat la confluenţa cu o operă miniaturală şi concepută pe versurile, nemuritoare, ale „Privighetorii Spaniei” – aşa l-am numit eu pe republicanul „de stînga” Federico Garcia Lorca. Supradimensionatul studiu al Mariei Bâscă analizează, cu seriozitatea unui „geometru muzical”, creaţiile de operă ale lui Anatol Vieru: ,,Iona”, ,,Praznicul calicilor”, ,,Telegrame – teme şi variaţiuni”, ,,Un pedagog de şcoală nouă”, ,,Ultimele zile, ultimele ore”. Citind şi recitind acest volum – care va intra în bibliografia obligatorie a muzicologiei, raportat la creaţia fostului meu prieten, compozitorul cu sclipiri de geniu Anatol Vieru, dar şi în aceea a muzicologiei româneşti şi mondiale – am subliniat următoarele caracteristici:

1) Maria Bâscă are cunoştinţă despre teoriile noului modalism, pornind de la tezele lui Anatol Vieru din „Cartea modurilor” – analizată, cu măiestrie, de Ileana Ursu, exilată-n Canada, deoarece în ţară nu a avut condiţii materiale onorabile!

2) Autoarea cunoaşte – în chip multilateral – ritmica, polifonia, orchestraţia şi arhitectura sonoră din operele lui Anatol Vieru.

3) Profesoara ştie să genereze „corespondenţe spirituale” între libretele respective şi arta sonoră, conturată de autorul operei – extraordinare, de altfel – ,,Iona”, după Marin Sorescu, reliefînd, în acest sens, şi o vastă cultură generală.

4) Maria Bâscă a pus, într-o lumină strălucitoare, o bibliografie de referinţă, evidenţiind un înalt profesionalism, astfel încît i se pot adresa cuvinte de genul ,,Laus tibi, Maria Bâscă!”.

5) La toate aceste considerente se alătură analiza, cu multe rezonanţe în eternitate, a capodoperei ,,Ultimele zile, ultimele ore”, în care apare triumviratul Mozart-Puşkin-Salieri.

6) Merită să fie adîncite şi schemele multiple, şi anexele.

În concluzie, cred că dacă mediocrităţi, fără analize muzicologice, doar „gazetăreşti”, accentuez, mediocrităţi, precum Elena Zottoviceanu, sau Oltea Şerban-Pârâu sînt membre ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din ţară, profesoara Maria Bâscă merită să fie primită în breasla noastră şi distinsă cu Premiul Academiei pentru această carte, înscrisă în Istoria muzicii româneşti.

DORU POPOVICI

 

P.S.: Sînt trist şi mă întreb: de ce nici o operă a lui Anatol Vieru nu a fost prezentată în cadrul Operelor din România şi de ce numai în concertele simfonice? Înţeleg că, înainte de fatidicul an 1990, Vieru a fost un compozitor incomod pentru „culturnici”, însă nici după această perioadă, cînd s-a pus accentul pe profesionalism, nu s-a făcut nimic pentru prezentarea lor scenică. Îi sînt recunoscător – „postmortem” – răscolitorului Eugen Barbu, care mi-a publicat un serial în revista „Săptămîna”, închinat capodoperei „Iona”, unde s-au întîlnit 2 creatori excepţionali: Anatol Vieru şi Marin Sorescu. De asemenea, îi mulţumesc şi distinsului Corneliu Vadim Tudor, care mi-a publicat ample eseuri în revista „România Mare”, dedicate lui Anatol Vieru şi vocaţiei sale pentru un dramatism de tip postexpresionist. Însă am tot dreptul să mă întreb: de ce Comunitatea evreilor din România nu a dat, încă, numele lui Anatol Vieru nici unei străzi? De ce nu i s-a ridicat o statuie fostului meu prieten, care, spre deosebire de unii evrei extremişti, l-a înălţat pe Mihai Eminescu la dimensiunea de mit, compunînd inspiratele lieduri eminesciene, dar şi o altă capodoperă – „Simfonia a V-a” -, care are la origine poemele ,,Luceafărul” şi „Glossă”? Ca să fim sinceri pînă la capăt, nici Ministerul Culturii, nici Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor nu au făcut prea multe pentru „marii evrei filoromâni”: Yehudi Menuhin, Clara Haskil, Mândru Katz, Filip Lazăr, Ludovic Feldman, Stan Golestan, Sergiu Comissiona, Edgar Cosma şi Marius Rintzler. Ceea ce nu înseamnă că neg meritele, deosebite, de altfel, în această privinţă, ale maeştrilor Vasile Tomescu, Theodor Grigoriu, Octavian Lazăr Cosma, Ruxandra Arzoiu, Dan Dediu, enumerîndu-i, aici, pe cei mai importanţi.

Este ciudat faptul că nici un evreu-român nu se află printre muzicologii care au închinat studii sublimilor muzicieni români de origine evreiască. Deşi concepţiile noastre estetice şi politice sînt diametral opuse, îl felicit pe fostul meu prieten Octavian Lazăr Cosma pentru faptul că a acceptat să fie coordonator al valorosului studiu conceput de Maria Bâscă, şi anume teza ei de doctorat. Lazăre, Lazăre, în eternitate voi cîştiga faţă de tine, gîndindu-mă la sensul cuvintelor lui Dimitrie Cuclin, şi el marginalizat după 1990, acesta a rostit următoarea frază: „Acela care judecă pe un creator după dosarul lui politic este sau «stalinist», sau «fascist»”!Î

 

Iulia Toma Pîrvu (1)

in Polemici, controverse

Iulia Toma Pîrvu (1)

Scriitoarea deportărilor şi cumplitelor umilinţe

Prin faptele sale literare şi didactice, Iulia Toma Pîrvu se arată a fi un model de viaţă împlinit, sub arcada timpului, străbătut mai mult de nori negri de zgură decît de un cer înstelat, pentru cei care doresc să aibă un model de om integru. Cu discreţia ce o caracterizează, spre împăcarea sufletului său, a umplut sute de pagini cu amintiri din viaţa personală, descriind, cu mare grijă, evenimente prin care a trecut, şi participînd, în mod direct, la acestea. Putem spune că avem de-a face cu o poetă sensibilă, la care sinceritatea vocii transmite bucurie celor mici, după cum se remarcă şi în volumul său „Poeziile Dianei”, apărut în anul 2012. Lectura se poate face cu multă uşurinţă, datorită mesajului său direct, ca o plonjare în apa caldă a mării, sau ca o răsucire voioasă pe plaja însorită. Este cel mai frumos lucru pe care-l poate face un poet pentru cei mici. Din nefericire, nu toţi cei care scriu astfel de versuri reuşesc să-şi valorifice inspiraţia, în aşa fel încît să scoată, din condeiul lor, acea strălucire de diamant, de care cei mici să se bucure, ca de un dar aparte, oferit de părinţii lor. Iulia Toma Pîrvu, trecînd prin şcoala vieţii, a acumulat multe cunoştinţe, transmiţîndu-le, de-a lungul existenţei, şi cititorilor săi, îndemnuri demne de urmat şi de studiat de către tînăra generaţie, în aproape toate scrierile ei scoţînd în evidenţă mîndria de a fi român. Proza şi poezia scrise de aceasta au o consistenţă aparte, sînt izvoare de descrieri în mod substanţial, urmare a evenimentelor pe care scriitoarea le-a trăit şi pe care le prezintă, atît de viu, în limba poporului său, un popor care a avut parte numai de sudălmi şi minciuni din partea oamenilor politici şi de la care, de-a lungul Istoriei, nu a obţinut decît legi de asuprire. Durerea eroilor săi, din paginile volumului „Întoarcere la rădăcini”, apărut în anul 2013, nu este descrisă la întîmplare, sau redată din poveştile auzite de la alţii, ci este trăită de ea însăşi, ca fiică a Basarabiei. Puţini dintre noi cunosc adevărul, însă mulţi au avut de suferit din cauza dezlănţuirii furtunii despărţitoare a fraţilor acestei ţări. Iulia Toma Pîrvu, prin această carte de memorialistică, îşi prezintă strigătul de durere, care nu este numai al său, ci şi al tuturor românilor ce au cunoscut cumplite umilinţe în deportările lor, fără ca vreunul dintre cei vinovaţi să plătească, în vreun fel, nici pînă în zilele noastre. Autoarea acestui volum nu este o analistă propriu-zisă a oamenilor, spre deosebire de alţi scriitori, care adîncesc firul povestirilor pînă la epuizarea totală a acţiunii, ea redînd faptele aşa cum s-au petrecut, scoţînd în evidenţă oamenii şi întîmplările lor de viaţă. Mai mult, putem afirma că această fostă învăţătoare dintr-un orăşel de provincie, precum Titu, a crezut şi a sperat că îşi va putea tipări cărţile. Miracolul avea să se întîmple, în cazul său, în perioada postdecembristă, cum de altfel cei mai mulţi dintre noi am putut beneficia de bucuria pe care o emană lecturarea cărţilor scriitorilor Neamului Românesc.

(va urma)

Ion Machidon,

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

„Muzica Renaşterii în spaţiul cultural românesc“ – de dr. Vasile Tomescu

in Polemici, controverse

 

 

Am simţit nevoia să scriu, cu o pasiune orphică, despre epocile Evului Mediu şi Renaşterii. În acest sens, am conceput volumele ,,Arta trubadurilor“, din Secolul XI, ,,Muzica Renaşterii în Italia“, ,,Don Carlo Gesualdo“, ,,Principe da Venosa“ şi ciclul radiofonic ,,Maeştrii madrigalului italian“, continuat cu ,,Maeştrii madrigalului românesc“. Sînt primul muzicolog, după Sigismund Toduţă, care a introdus, în muzicologia noastră, noţiunea de „madrigal românesc“. („Sînt modest… cu o singură condiţie: să se ştie“, ca să-l citez pe Victor Eftimiu, autorul libretului operei mele, ,,Prometeu“). În acest climat, neorenascentist, am avut, am şi voi avea corespondenţe spirituale cu ai mei colegi din Uniune, cum ar fi Liviu Comes, Max Eisikovits, Valentina Sandu-Dediu şi Dan Mihai Goia. Cu acea brâncuşiană „bucurie curată“ am citit, recent, amplul volum al muzicologului Vasile Tomescu – doctor la Sorbona -, intitulat ,,Muzica Renaşterii în spaţiul cultural românesc“. La începutul acestei lucrări, Vasile Tomescu, unul dintre cei mai renumiţi muzicologi din România, autorul unei opere vaste şi cu o bogată activitate ca redactor-şef al revistei „Muzica“, într-o epocă de glorie a acesteia, precum şi ca secretar al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor, pînă în anul 1990, consemnează următoarele: „Renaşterea se identifică, în perimetrul culturii autohtone din acea perioadă, cu o bogată activitate în domeniul muzicii cu tradiţie byzantină, cu afirmarea, în viaţa artistică europeană, a unor muzicieni autohtoni, cu o tentativă, din ce în ce mai intensă, de valorificare a creaţiei componistice şi a lucrărilor teoretic-muzicale elaborate în Occident şi cu promovarea, aici, a interpreţilor şi compozitorilor din centre de seamă ale Europei. Reprezintă Renaşterea, prin toate atributele artei sale de compozitor şi virtuoz al lăutei, braşoveanul Valentin Greff Bakfark, preţuit în Secolul XVI la curţi imperiale şi regale din Europa, în ambianţa artistică papală, muzician ale cărui drum în viaţă şi activitate aveau să se încheie la Padova. Compoziţiile proprii şi intabulările realizate de el, cu piese aparţinînd maeştrilor din diferite şcoli europene, alcătuiesc prestigioase volume, tipărite antum şi postum, şi constituie prezenţe în repertoriul de gen, din epoca respectivă pînă în zilele noastre“. Răsfoind paginile volumului, autorul ne prezintă, cu binecunoscuta-i măiestrie de savant al lumii Euterpei, modul cum este împărţită lucrarea: Introducere – ,,Cultura muzicală românească şi spiritul Renaşterii“; Capitolul I – ,,Concepţii prerenascentiste despre muzică ale unor exponenţi ai culturii de sinteză daco-romană, mediteraneană şi latină: Niceta de Remesiana, Dionysius Exiguus, Johannes Cassianus, A.M.S. Boethius şi F.M.A. Cassiodorus“; Capitolul II – ,,Muzica în gîndirea unor umanişti activi în Banat şi Transilvania: Gerardo di Sagredo, Nicolaus Olahus, Johannes Honterus, Martin Opitz, Johann Heinrich Alsted, Johann Tröster, Laurentius Toppeltinus“; Capitolul III – ,,Cultura muzicală în epoca lui Ştefan cel Mare“; Capitolul IV – ,,Stolnicul Constantin Cantacuzino în orizontul artei sonore“; Capitolul V – ,,Tezaur muzical renascentist în opera lui Ioan Căianu“; Capitolul VI – ,,Valori muzicale ale Renaşterii promovate în oraşul Braşov“; Capitolul VII – ,,Daniel Croner, un precursor al lui Johann Sebastian Bach“.

Cu acest ultim capitol se încheie primul volum. Ca şi în alte opusuri ale sale, se evidenţiază un răscolitor profesionalism, o vastă documentare, ce are la origine corelaţiile dintre muzica şi Istoria acelui strălucit „Rinascimento“, dintre arta sonoră şi literatură, estetica şi filozofia epocii. Se poate vorbi de un adevărat muzicolog, unic în felul său, care, spre deosebire de sutele de gazetari din domeniul muzical, foarte superficiali, din era României postdecembriste, cunoaşte tehnica de compoziţie, dar mai ales polifonia Renaşterii. El a ţinut seama de sensul profund al aforismului lui Giuseppe Verdi: „Torniamo all’antico e sarŕ un progressň“… Vasile Tomescu, prietenul meu de-o viaţă, prin opera sa, care l-a proiectat, încă din timpul vieţii sale fecunde, în eternitate, a trăit şi trăieşte modest, interiorizat, cu o granitică lege morală, pornind de la preceptele christice, precum şi de la un patriotism vibrant, convins fiind că „acela care înalţă gîndirea predispune la demnitate“. De aceea nu a răspuns la invective cu invective şi nici nu a dorit să mai ocupe funcţii administrative, într-o vreme în care „economicul şi spiritualul dizolvant“ ulcerează lumea adevărului, aceeaşi cu a culturilor solare. El, ca şi mine, care în finalul operei mele ,,Statornicie“ am reliefat semnificaţia aforismului „Duşmanii-s apa care trece, noi pietrele care rămîn“, a fost şi este conştient că un creator dăinuie prin opera sa. În rest, singurătăţi deşarte!

DORU POPOVICI

Un eveniment cultural: Volumul „Reflecţii despre muzică“, de Ştefan Niculescu

in Polemici, controverse

La Editura Academiei Române a apărut excelentul volum al compozitorului, muzicologului şi profesorului Ştefan Niculescu, intitulat „Reflecţii despre muzică“. În laconica, dar consistenta prefaţă a cărţii, autorul consemnează următoarele: „Titlul «Reflecţii despre muzică» a figurat mai întîi pe un volum apărut la Editura Muzicală, în 1980. Se reuneau, atunci, scrieri despre muzică, risipite în diverse publicaţii (reviste, ziare etc.), între 1956 şi 1979. Volumul de faţă poartă acelaşi titlu şi continuă adunarea de texte similare, publicate, însă, din 1980 pînă astăzi. Textele, aşezate în ordinea cronologică a elaborării lor, sînt, acum, grupate în două capitole: «Miscellanea» (studii, articole, conferinţe, cronici etc.) şi «Convorbiri»“. În capitolul „Interferenţe posibile“, ne atrag atenţia titlurile: ,,Teoria în muzică”, ,,Structuri spaţiale”, ,,Structuri temporale”, ,,Forma în muzică”, ,,Un caz de organizare a materialului muzical”, ,,Muzica şi arta plastică”. Ţin să subliniez că, pentru prima dată în istoria muzicii noastre, asemenea probleme au fost dezbătute în contextul acesta, de o frumuseţe unică, în care talentul extraordinar al compozitorului se îmbină armonios cu măiestria muzicologului şi înalta pricepere a omului de ştiinţă. Să nu uităm că Ştefan Niculescu a fost, în tinereţe, un remarcabil inginer şi un matematician de excepţie. Puncte culminante în scrierile dedicate artei sonore pot fi socotite titlurile: ,,Între individual şi general”, ,,Un nou spirit al timpului în muzică” şi ,,Impresii fugitive”. O menţiune specială cu privire la raportarea tezelor lui Ştefan Niculescu la cele ale filozofului Constantin Noica se regăseşte în acest semnificativ fragment din carte: „De vreo două decenii s-a petrecut în muzică o mutaţie, imperceptibilă la început, dar tot mai transparentă, odată cu trecerea vremii. Încă de la sfîrşitul deceniului al 7-lea, oricine putea observa că nu mai apăruse nici o direcţie fundamental nouă în creaţia muzicală. Coexistau doar, în ciuda aprigei lor opoziţii, direcţiile deja manifestate în perioada scursă de la ultimul război mondial încoace. Ceea ce nu înseamnă vlăguirea activităţii creatoare. Dimpotrivă, lucrări potrivnice continuau să exploreze teritorii noi, sau de-abia întrezărite, pe una sau pe alta din orientările instaurate. Dar idei cu totul inedite nu se mai arătau şi nici nu aveau să se ivească pînă astăzi. Curentele acestea de gîndire, succedate tot mai vertiginos pînă prin anii ’60, le putem considera «avangardele» muzicii. În cadrul unei avangarde, un număr nu prea mare de autori (care, uneori, nici nu se cunoşteau între ei) lucrau cam în aceeaşi direcţie, în centre diferite de cultură. Ei explorau, îmbogăţeau, adaptau sau modificau un set de convenţii noi, opuse, de regulă, celor precedente, dar păstrate, în genere, în comun. Cîteva dintre aceste orientări se mai perpetuează şi astăzi, însă sub forma ariergardei. Avangarda, benefică la vremea ei, pare să fi murit, destinul împlinindu-i-se de-a lungul primelor 7 decenii ale secolului nostru“. Iată şi un alt fragment care mi-a reţinut atenţia: „O constatare similară rezultă din remarca lui René Thom (1980, pag. 285): «… în orice caz, o ordine nu este o informaţie». Altfel spus, purtătoare de informaţie, în sens strict, este opera, nu ordinea care i-a servit drept suport. Prin urmare, orice invenţie sau descoperire din domeniul ordinii, deci, de limbaj, nu înseamnă mare lucru, dacă opera care o conţine este lipsită de semnificaţie. Ordinea se dezvăluie şi se impune prin intermediul operei, şi nu opera, prin ordine. De aceea, este infinit mai profitabil să se înveţe, bunăoară, ordinea tonală, plecînd de la capodoperele care au consfinţit-o, decît de la sistemul abstract de reguli, deduse din aceste capodopere“.

Impresionante, prin profundul lor caracter muzicologic, sînt portretele închinate unor minunaţi muzicieni, precum George Enescu, Bela Bártok, Mihail Andricu, György Ligeti, Anatol Vieru, Wilhelm Berger, Vasile Spătărelu, Liviu Dănceanu, Daniel Kientzy. Subliniez complexitatea unora dintre eseuri, cum ar fi cele intitulate ,,Local şi global în muzică”, ,,Muzica românească între anii 1944 şi 2000”, ,,De la Mimesis la Arhetip” – acesta din urmă constituind un vibrant omagiu adus colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune, Despina Petecel. În partea finală a lucrării, rodnice şi cu multiple rezonanţe în istoria lumii Euterpei ne apar Convorbirile maestrului – mă refer, cu precădere, la cele purtate cu Alfred Hoffman, cu Carmen Popa (despre muzică şi matematică) şi cu Sebastian Vlad Popa. Un dialog plin de semnificaţii fecunde, dar şi întristătoare, referitoare la trecerea într-un con de umbră a muzicii noastre noi, este cel avut cu Valentina Dediu. Mai adaug Dezbaterea Karsten Witt, György Ligeti şi Ştefan Niculescu, avînd ca subiecte Muzica în bisericile de azi şi În România, muzica nouă este necunoscută. Citind şi recitind această carte remarc că Ştefan Niculescu – prietenul meu de o viaţă, cel care a scris în cel mai convingător mod şi despre opera mea! – este un neorenascentist, un nou uomo unico, uomo universale, uomo singolare al timpului nostru, un muzician cu sclipiri de geniu, care străluceşte ca diamantul în această „Eră Coca-Cola“, tristă „Epocă a deculturaţiei“.

DORU POPOVICI

 

Un eveniment editorial: „Timpul nemîntuit…”, de Ruxandra Arzoiu

in Polemici, controverse

În cadrul Institutului Cultural Român a apărut volumul colegei mele din Societatea Română de Radiodifuziune – este vorba despre maestra Ruxandra Arzoiu -, carte dedicată compozitorului, muzicologului şi profesorului universitar Aurel Stroe. Mă refer la amplul studiu „Timpul nemîntuit: paradigme culturale în muzica lui Aurel Stroe”. Ruxandra Arzoiu s-a afirmat, în Istoria muzicii româneşti moderne, prin cărţile dedicate lui Mihail Andricu şi Gustav Mahler, la care se adaugă sute de emisiuni de radio, eseuri şi cronici muzicale, totodată fiind considerată unul dintre cei mai valoroşi muzicologi din generaţia medie. Despre Aurel Stroe s-au scris multe.

El rămîne unul dintre maeştrii sublimi ai generaţiei lui Tiberiu Olah şi Nicolae Labiş. Prima avangardă muzicală din România este alcătuită din trioul Zeno Vancea – Matei Socor – Constantin Silvestri. Cea de-a doua mişcare artistică eterogenă cuprinde „Constelaţia de la Mihail Andricu”, în frunte cu Aurel Stroe, Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Dumitru Capoianu, Myriam Marbe, Theodor Grigoriu, Doru Popovici şi Mircea Istrate. În „Preliminarii” se reliefează următoarele considerente raportate la muzica lui Aurel Stroe: „Un salt peste timp evidenţiază, în paginile scrise în ultimul deceniu, echilibrul sintezelor, obiectivitatea unei priviri înalte, ce cuprinde spaţii diverse, depărtate, pe care încearcă să le apropie de planul concepţiei şi al percepţiei, în pofida distanţei şi a incomensurabilităţii lor, de a cărei evidenţă compozitorul se simte chiar incitat.

Alăturarea lor, contradicţia, opoziţia sînt situaţii de la care autorul porneşte, intuind paralelisme, înfruntînd necunoscutul şi, pînă la urmă, cucerind noi teritorii, ale căror dimensiuni aduc autenticul şi inefabilul. «Opera mea trebuie văzută prin prisma acestor legături – uneori penibile, alteori periculoase -, pe care am încercat a le afla (fără a face din aceasta un scop în sine), între lumi care, cîndva, au fost împreună şi între care s-au aşezat cortine de fier, s-au format prăpăstii. Marea mea satisfacţie a fost primirea Premiului Herder, în 2002, tocmai în calitate de constructor – prin muzică – al unor punţi între civilizaţii diferite» (interviu din anul 2002). În Laudatio rostit cu acel prilej de prof. dr. Reinhard Lauer se spunea: «Ceea ce realizează Aurel Stroe în muzica sa este nemaiauzit şi nemaiîntîlnit.

El doreşte o punte între diferite culturi, care să oprească aşa-zisul război între acestea, şi speră ca, prin manifestul său artistic din 1999, intitulat <Ästhetik und Grundstrukturen>, să aducă unele clarificări în domeniul culturii şi al mentalităţilor de comunicare între ele… În creaţia sa se disting două perioade: una timpurie, pînă în 1985, şi alta din ultimele două decenii, <Mannheimerzeit>, după 1985, dominată de <Morfogeneză>. Căutarea de noi sonorităţi prin combinarea instrumentelor (în <Eumenidele> – saxofoane şi 9 cîntăreţi -, în <Pastorale> – orgă şi clavecin), întoarcerea la originea matematică a muzicii, la computerizarea acordurilor, aduce inovaţii importante în arta sunetelor. Deşi muzica sa este melodioasă la suprafaţă, structura lucrărilor sale este matematică şi ontologică. Şi toate acestea i-au adus o reputaţie internaţională, care înseamnă şi inventivitatea, şi gîndirea filozofică a unui compozitor pentru Premiul Herder.

În schiţarea personalităţii artistice a lui Aurel Stroe, parcursul a mai bine de 5 decenii defineşte, dincolo de relevanţa unor repere biografice, portretul unui muzician, al unui gînditor despre muzică, de o originalitate covîrşitoare. Am ales, pentru acest capitol, mijloacele dialogului, pentru a-i conferi o derulare cît mai dinamică în dimensiunile lui istorice şi evocatoare»”.

În volumul apărut se remarcă dialogul – de un răscolitor stil muzicologic – dintre Ruxandra Arzoiu şi Aurel Stroe, iar în acest context, de o frumuseţe numerică, sînt analizate cele mai importante compoziţii ale marelui creator, culminînd cu semnificativul capitol ,,Universul lirico-dramatic”, legat de titlurile: ,,Agamemnon”, ,,Choeforele” şi ,,Eumenidele”. „Reprezentativă pentru muzica morfogenetică, al cărei promotor este Aurel Stroe, «Trilogia Cetăţii Închise» probează aplicabilitatea conceptului în sfera artei sonore, luînd naştere, totodată, o nouă categorie a artei, care propune urmărirea unui organism sonor de la geneză, prin etapele evoluţiei, către dispariţie.

Legile şi nivelurile de existenţă ale acestuia sînt generate de acumulările interioare continue, dar destructive, într-un spaţiu închis, ceea ce conduce la ruptură, la catastrofă, la schimbarea direcţiei de mers. Conţinutul şi limbajul lucrării «Orestia» relevă transformări cu modificări de sens evolutiv de la un titlu la altul, aşa cum tragedia lui Eschil a nuanţat capacităţile perceptive ale muzicianului. Deşi sînt opere de cameră, cu personaje şi instrumente puţine, pagini emblematice pentru portretul ideal al acestui gen şi, în acelaşi timp, pentru dialectica lui, ce nu permite existenţa unor şabloane, lucrările înscrise sub titlul «Trilogia Cetăţii Închise» necesită un spaţiu larg de desfăşurare scenic.

Percepţia este amplu reprezentată, recurgîndu-se, uneori, chiar pînă la 3 interpreţi şi la o gamă foarte largă de instrumente, ce acoperă o parte substanţială dintr-o scenă. Dar şi ceilalţi participanţi la actul interpretativ, fie că sînt instrumentişti, fie actori, sau cîntăreţi, necesită o mare libertate de mişcare controlată, sau aleatoare, prevăzută, sau spontană, în funcţie de intensitatea participării, de dimensiunea dramaticului, ceea ce accentuează drumul către teatrul muzical, într-o nouă şi, poate, veche interpretare şi percepţie”. Amplul volum al Ruxandrei Arzoiu – punctul culminant în Istoria muzicologiei din România Secolelor XX şi XXI – ar putea avea ca „motto” cuvintele sculptorului-poet Pavel Mercescu: „Chiar dacă viaţa este un suspin, noi să o facem cîntec”.

DORU POPOVICI

 

Volumul „Bach şi instrumentele sale“, de Francisc László

in Polemici, controverse

Studiul lui Francisc László, intitulat „Bach şi instrumentele sale“, a apărut în cadrul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, instituţie aflată, pe atunci, sub conducerea maestrului Octavian Lazăr Cosma. Iată ce a consemnat autorul referitor la această lucrare: „La 50 de ani de la producerea primului studiu născut din admiraţia mea pentru Bach, care, publicat în 1957, s-a dovedit a fi «km 0» al modestei mele cariere de muzicolog de sfîrşit de săptămînă, constat că, din instrumente de lucru fundamentale, care au format temeliile imaginii mele privind viaţa şi opera lui Bach, monografiile lui Spitta (1880) şi Schweitzer (1908) au devenit, de atunci, simple lecturi obligatorii, documente doar ale receptării moştenirii bachiene. Printre sutele de volume şi studii mai recente, pe care ar trebui să le răsfoim înainte de a ne pronunţa «ex cathedra» despre oricare aspect al acestei imense moşteniri, spre marea mea mirare, a apărut, din nou, un temerar «opus magnum», intitulat «Bach. Leben und Werk» (Reinbek bei Hamburg: Rowohlt, 2000). De aproape 800 de pagini, cartea muzicologului şi profesorului de muzicologie de la Dortmund, Martin Geck, este un bilanţ personal şi de mari dimensiuni a tot ce se ştie astăzi în materie, ca atare, un sublim asalt al imposibilului. Sînt convins că va rămîne în istoria muzicologiei şi cea mai recentă lucrare de sinteză despre Bach, subintitulată «Viaţa şi opera». O recomand tuturor colegilor aflaţi în căutarea unei lecturi fundamentale, formativă şi informativă în acelaşi timp, dedicată uriaşului de la Lipsca“.

În continuare, Francisc László notează: „Această lucrare este forma lărgită şi adusă la zi a tezei de doctorat «Studien zum Instrumentarium Johann Sebastian Bachs, mit besonderer Berücksichtigung der Kantaten» («Studii referitoare la instrumentarul lui Johann Sebastian Bach, cu privire deosebită la cantate»), susţinută de autor în 1974, la Universitatea din Tübingen. Aceeaşi «privire deosebită» caracterizează şi versiunea din 2005, în care el tratează exhaustiv muzica vocal-instrumentală a lui Bach, colateral şi pe cea de cameră, însă nu şi pe cea solistică, a instrumentelor cu claviatură. Capitolele destinate orgii şi clavecinului sînt surprinzător de concise, concentrate asupra întrebuinţării acestora în cadrul compartimentului «basso continuo». Clavicordul este trecut sub tăcere, ca şi cum nu i-ar fi fost deosebit de familiar lui Bach. Era cît pe ce să-l critic pe autor pentru această «nedreptate», dat fiind faptul că Bach, după cum se ştie, a compus sute de lucrări pentru claviaturi. Dar, mi-am dat seama că nu este vorba de o lipsă a cărţii, ci de o raţiune inatacabilă. Problema claviaturilor lui Bach este atît de complexă şi atît de cercetată de muzicologi, încît ea ar reclama o altă carte, care ar fi necesarmente mai puţin originală decît este aceasta“.

În finalul acestui excelent studiu, autorul afirmă următoarele: „Cînd eram începător în muzicologie şi jurnalistică, maeştrii mei m-au avertizat că, în percepţia cititorului, laudele excesive sînt susceptibile de părtinire şi chiar de lipsă de profesionalism. Cronica unei performanţe ştiinţifice, sau artistice este credibilă numai dacă ea conţine şi niscai obiecţiuni critice. Nu am uitat ce am învăţat, dar, precum am anticipat mai sus, în cazul de faţă nu pot să-i reproşez autorului chiar nimic. Pentru mine, această carte este perfectă, de la concepţia de bază şi redactarea ei pînă la punerea în pagină a textului şi a ilustraţiilor. Îi urez cît mai mulţi cititori şi în România şi, dacă se poate, înzestraţi cu un spirit critic mai ascuţit decît al meu“.

În semn de adînc respect pentru activitatea întreprinsă în alcătuirea volumului „Bach şi instrumentele sale“, îi dedic maestrului Francisc László poemul meu intitulat ,,Omagiu lui Johann Sebastian Bach. Eufonia aforismelor…“: ,,În Vinerea Mare,/ Înaintea Duminicii Învierii Mîntuitorului,/ Domnul nostru Isus Christos,/ Ascult, cu smerenia cu care-n copilărie/ Luam Sfînta cuminecătură,/ Sublimul oratoriu al lui Bach/ – «Patimile Domnului, după Matei» –./ Contemporanii autorului au spus că/ Autorul capodoperei a scris-o/ Stînd, cu umilinţă, în genunchi./ Emil Cioran, ascultînd şi reascultînd/ Această compoziţie, fără pereche-n/ Istoria lumii Euterpei,/ A consemnat că…/ Fără Bach, teologia ar fi lipsită/ De obiect. Facerea ar fi fictivă,/ Iar neantul – peremptoriu./ Dacă e cineva, pe lumea asta,/ Care să-i datoreze lui Bach,/ Acela e/ Dumnezeu…“.

Doru Popovici

„România Mare”, în Anul XXV

in Polemici, controverse

Tenacitate

 

În curînd, revista „România Mare” va trece pragul celui de-al 25-lea an, şi te face să te întrebi, pe bună dreptate, cine sînt cei care trudesc, săptămînă de săptămînă, pentru a o edita, de fiecare dată reuşind să încînte cititorii cu diverse articole de ordin literar, ştiinţific, istoric, politic, dar şi cu ştiri la zi. Considerîndu-mă un cititor fidel al acestei publicaţii, ancorat în realitatea cotidiană, pot menţiona că această revistă are verticalitate, ţinută literară, naţională şi ştiinţifică şi, de ce nu, enciclopedică. Truditorii ei, în frunte cu naţionalistul şi poetul Corneliu Vadim Tudor, au reuşit, în tot acest timp, să o menţină, mereu, în fruntea săptămînalelor.

Tenacitatea şi spiritul militant al multor scriitori au condus la publicarea, în revistă, a unor subiecte cu rezonanţă, ce au atras atenţia cititorilor, aceştia, la rîndul lor, devenind, alături de Tribun, militanţi, luptători activi pentru adevăr şi înlăturarea răului din societatea românească a ultimilor ani, îndeosebi a sistemului mafioto-băsist. Mărturisesc că, de cca. 5-6 ani, urmăresc două rubrici permanente, Alcibiade şi Microsioane, şi constat că este nevoie de foarte multă muncă pentru a pune la dispoziţia cititorului informaţiile cele mai reprezentative din săptămînă, simţirea literară luată din realitate şi transmisă oamenilor prin intermediul publicaţiei. Nu aş vrea să trec mai departe şi să nu apreciez, la superlativ, efortul intelectual, moral şi fizic al tenacelui Corneliu Vadim Tudor, iar simpaticului oltean şi scriitor Vasile Băran să-i urez, în continuare, putere de muncă şi sănătate, propunîndu-i o întîlnire, pentru a depăna amintiri din tinereţea noastră.

Şi, pentru că ne referim la o aniversare, în care se evidenţiază perseverenţa în a milita pentru adevăr, se fac cunoscute simţirile trecutului, aducînd în prim-plan Istoria, abordată, în scris, atît de frumos şi corect, de Manole Neagoe, domeniul muzicii şi al descrierilor unor personalităţi culturale, tratate, cu minuţiozitate, de venerabilul Doru Popovici, apoi ajungînd în sfera pamfletului politic, datorită intransigentului poet Corneliu Vadim Tudor, dar şi a editorialelor cu substanţă politică, memorialistică, militantă ş.a.m.d.

Nu putem să nu-l amintim pe prof. dr. Viorel Roman, care ne delectează cu numeroase teme europene şi religioase, sau pe prof. univ. dr. Gavrilă Sonea, care ne prezintă, cu multă exactitate, trecutul nostru politico-economic. Paul Suditu, Gheorghe Braşoveanu, George Militaru sînt, de asemenea, periodic, prezenţi în revistă, cu diferite teme despre Istorie, natură, memorii ş.a., reţinînd, cu astfel de subiecte, atenţia cititorului.

Ca un admirator entuziast al revistei, doresc să le mulţumesc, pe această cale, celor care au făcut să reziste publicaţia în această luptă unilaterală din lumea presei. Le doresc, de asemenea, tuturor corespondenţilor revistei să obţină victorii în lupta cu Mafia băsistă şi îi îndemn să nu renunţe şi să contribuie la promovarea adevărului, menţinînd, în acest fel, revista „România Mare” în topul publicaţiilor fruntaşe.

Anton Voicu

P.S.: Consider că această publicaţie ar fi şi mai interesantă dacă, în interiorul său, ar exista şi o pagină intitulată „Amintiri despre revistă”, unde cititorul să-şi poată exprima opiniile.

Omagiu dirijorului Hermann Scherchen

in Polemici, controverse

La Editura „Musica Viva” au apărut două volume excepţionale, dedicate sublimului dirijor din Europa interbelică, „filoromânul” Hermann Scherchen. Autorul amintitelor opusuri este maestrul Victor Eskenasy, despre care am aflat: „Victor Eskenasy, născut la Bucureşti, în 1950, este redactor la Radio Europa Liberă, Praga. Absolvent al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, s-a specializat în Istoria şi arheologia medievală, publicînd, în calitate de cercetător, o serie de articole, în revistele de specialitate din ţară. A studiat, concomitent, Istoria evreilor din România şi este editorul primului volum din seria «Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România» – Bucureşti, 1986, plus ediţia a 2-a, Editura Hasefer, 1995 – şi al unei «Bibliografii a evreilor din România»

– Universitatea din Tel Aviv, 1991 – în colaborare. Emigrat în Elveţia, în 1983, a fost asistent de cercetare la Universitatea din Lausanne, unde a publicat un «Catalogue des livres imprimés», din colecţia Fondation Humbert II et Marie-José de Savoie (Torino, Umberto Allemandi, 1988). Din 1987, preocupările sale s-au îndreptat, predominant, către jurnalism şi radio, fără să abandoneze cercetarea istorică. Victor Eskenasy a publicat diverse articole şi a avut numeroase contribuţii istoriografice – volumul «Moses Gaster. Memorii. Corespondenţă» (Bucureşti, Editura Hasefer, 1998) -, însă a tradus şi adnotat şi volumul de memorii al muzicologului Gottfried Wagner – «Moştenirea Wagner. O autobiografie» (Bucureşti, Editura Hasefer, 2001).

A realizat emisiuni cultural-muzicale la Radio Europa Liberă, luînd interviuri unor personalităţi, cum ar fi Sergiu Celibidache, sau Yehudi Menuhin, ulterior acestea fiind publicate, în colaborare cu casele de discuri Tahra (Paris), Edition Modern (Bucureşti) şi RFE (Praga). Maestrul a efectuat cercetări în arhivele occidentale în domeniul Istoriei muzicii, care s-au materializat în cartea «Hermann Scherchen: Vieţile unui dirijor», vol. I – «Memorii» (Ploieşti, Editura «Musica Viva», 2003) şi vol. II – «Scherchen şi România» (Ploieşti, 2005). După 1989, a publicat în presa culturală românească, în prezent colaborînd la o rubrică de informaţie muzicală în săptămînalul ieşean «Suplimentul de cultură»”.

Volumul I – „Vieţile unui dirijor. Memorii”, traducere, cuvînt înainte şi note de Victor Eskenasy – cuprinde următoarele capitole: „Cuvînt înainte la ediţia românească”, ,,Prefaţă” – de Paul Badura-Skoda, ,,Străfulgerări” – de Rolf Liebermann, ,,Cuvînt înainte la ediţia franceză”, ,,Prima mea viaţă”, ,,Evenimentele unei vieţi”, ,,Cea de-a doua viaţă”, ,,Viaţa dincolo de viaţă”, ,,Fragmente autobiografice” (Myriam Scherchen), ,,Bibliografie selectivă” şi ,,Indice de nume”. Volumul II – ,,Vieţile unui dirijor. Scherchen şi România” – cuprinde o parte din corespondenţă, cronici de concert, interviuri şi alte articole. Capitolele cărţii sînt: ,,Cuvînt înainte” – de Iancu Dumitrescu, ,,Notă asupra ediţiei, Scherchen şi România”, ,,Repertoriul concertelor date de Hermann Scherchen în România”, ,,Hermann Scherchen” (Adolf Aber), ,,Listă de abrevieri”, ,,Bibliografie selectivă”, ,,Index”. Citind şi recitind amplele volume ale maestrului Victor Eskenasy, ajungem la concluzia că aceste profunde opusuri (numără mai mult de 400 de pagini) sînt create cu un tulburător profesionalism.

Putem vorbi nu numai de un excelent muzicolog, ci şi de un remarcabil istoric. Autorul reliefează faptul că Hermann Scherchen a scris un capitol de bază în Istoria muzicii universale, alături de Wilhelm Furtwangler, Herbert von Karajan, Arturo Toscanini şi Sergiu Celibidache. Pentru lumea Euterpei, pe fond spiritual daco-roman, a făcut enorm, iar în acest climat orphic se cuvine a evidenţia tălmăcirile sale date muzicii româneşti din Secolul XX, culminînd cu dirijarea operelor lui George Enescu. În această privinţă, îl citez pe sublimul şef de orchestră: „Am înscris în programele viitoarelor mele concerte simfonice două compoziţii pentru orchestră de cameră, «Serenada» – de George Enacovici – şi «Lieduri» pentru voce şi orchestră – de Filip Lazăr.

În celelalte programe am înscris dansurile din opera «De la Mateiu cetire» – de Ion Nonna Otescu, «Acteon» – de Alfred Alessandrescu, suita simfonică «Privelişti moldoveneşti» – de Mihail Jora – şi Uvertura la «Ecuba» – de C.C. Nottara. (…) La concertul meu dirijez o «Suită» a maestrului George Enescu, o lucrare reprezentativă pentru stilul personal şi viguros al marelui compozitor, în care mă încumet să recunosc nu numai că este cel mai de seamă geniu muzical românesc, ci şi una dintre cele mai interesante personalităţi ale muzicii europene contemporane. Arta muzicală românească mă interesează în mod deosebit, deoarece ea reprezintă un domeniu puţin exploatat, fiind şi un izvor nesecat de inspiraţie. Cred că George Enescu a reuşit să dea cea mai frumoasă formă de expresie a melosului original românesc, naţionalismul său constituind un ferment căruia i se adaugă, însă, muzicalitatea lui genială şi concepţia personală viguroasă.

Operele lui George Enescu oglindesc temperamentul viu şi talentul natural al creatorului lor. Consider fericită ţara care numără, printre fiii ei, un artist de valoarea lui”. De compozitorul emblematic al ţării noastre l-a legat şi sensul aforismului „Tinereţea este o stare a spiritului”. Aşa se explică faptul că la o vîrstă înaintată a dirijat, într-un mod absolut emoţionant, compoziţii semnate de Arnold Schönberg, Alban Berg, Anton Webern, Igor Stravinski, Bela Bartok, Edgard Varčse, Iannis Xčnakis şi alţi exponenţi ai avangardei muzicale mondiale. Hermann Scherchen a conceput arta ca „un idol, o imagine făurită a perfecţiunii cosmice”. Aşa încît, prin lumea frumosului liber, el ne îndeamnă „să dăruim artei ceva din sufletul ei nemuritor”.

Doru Popovici

P.S.: Mă surprinde faptul că atît muzicienii români, cît şi cei din comunitatea evreilor din ţară nu au făcut foarte mult pentru exponenţii minunaţi intraţi în Istoria artei mondiale, aşa încît consider că e necesar să-i menţionez aici pe Hermann Scherchen, Clara Haskil, Mîndru Katz, Myriam Marbé, Anatol Vieru, Edgar Cosma, Marius Rintzler, Stan Golestan, Radu Lupu, Victor Eskenasy şi Silvia Marcovici. Şi mai ales pe unul dintre marii scriitori ai Franţei Secolului XX, Gherasim Luca. Avînd în vedere meritele sale, maestrul Victor Eskenasy trebuie să devină membru de onoare al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, alături de Roman Vlad, György Ligeti şi Iannis Xčnakis. Cine are urechi de auzit să audă!

Du-te Sus