Numarul curent editia digitalaAbonament editia tiparita (livrare in Romania)

• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 2

Una e să fii comediant şi alta comediograf (2)

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

 

Capitolul III: În „Las Fierbinţi“ e nevoie de personaje noi

Cu un aer proaspăt şi o nouă anvergură a personalităţii. Cum ar fi: un inspector şcolar: etnobotanice, diplome de Bac, proxenetism. Sau doctoriţa Milgama. Alcoolică şi marijuana. Dar şi afaceri cu medicamente, raportări false la CAS de tratamente costisitoare. Amestecată în trafic de organe şi în vînzări de copii. Amanta popii, e cureaua de transmisie între dispensar şi cimitir. Aistenta ei, domnişoara Cordelina, e nimfomană. ,,Nu vă doresc, fetelor, să vă facă unii poştă de fată mare!” (pe cînd controla elevii de păduchi). Sau popa. Prim-plan cu el: şaşiu şi cu ochii verzi. Piei, Satano! Are o viaţă agitată. Contrabandă cu lumînări, cruciuliţe şi tămîie; speculă cu locuri de veci; suprapreţ la nunţi, botezuri şi înmormîntări; chiloţi şi sutiene prin altar; parastas în ţigănie: bătaie şi cuţite. Dar popa, ciripitor şi înainte, şi acum, cade în picioare. (Cu năravurile sale, Talpa-Iadului ar putea furniza material pentru un serial întreg.) Sau un Nabab local, care ţine în mînă tot negoţul. Cîrciumi şi benzinării, moara, bazarul, un atelier şi o spălătorie auto, materiale de construcţii, transporturi, cămătărie, droguri… Cine îl supără, pîn’ la ziuă, DNA şi ANAF cad pe capul ăluia ca iarna pe casa săracului. Acesta e Bobiţă, care e musai să aducă cu Dragnea.

Capitolul IV: Diferite aspecte locale

* În Gara Fierbinţi au apărut cîteva zeci de vagoane ruginite. Motiv pentru ţigani să dea atacul cu aparatele de sudură. Dar nici autorităţile locale nu dorm. Normal, măcel. Smurdul, Poliţia şi Parchetul… Belsteme şi lacrimi. Dar apare Bombonel, şi neînţelegerea se clarifică. Vagoanele erau ale lui… (Încă 2-3 episoade)

* Baza militară americană de la Fierbinţi. Zona mişună de agenţi CIA. Dar şi de-ai noştri, în căutarea unor eventuale şpăgi. Începe treaba: ţiganii şmenuiesc un tanc. Protest la Cotroceni, jugulara umflată pe gîtul lui Hans. Intervine telefonic însuşi Iohannis, care dezavuează şi înfierează. Dar şi Ardiles palmează o rachetă, pe care i-o mărită lui Firicel, interlop de talie europeană. De la el, racheta ajunge la ISIS. Scandal cu implicaţii planetare. Mai ales că, prin zonă, mişună şi ruşii. Cum v-am spus, Vasile… De atunci, camere de supraveghere, microfoane, drone, acoperiţi şi descoperiţi. Stare de asediu.

* Se simte nevoia unor actori care să-i întruchipeze pe Băse, Iohannis, Bombo şi alţii. Dar şi acţiuni în care să fie implicaţi derbedeii ăştia.

* De căutat şi reactivat actorul Radu Gabriel (vechiul primar), acum, mare şmecher la judeţ. A stat 4 ani la Poarta Albă şi a învăţat cum se fac dosarele pentru fonduri europene. Are şi el un tic verbal: ,,Fără 50%, nici nu mă dau jos din pat!”.

La fel şi actriţa aceea în rochie albastră, care a jucat-o pe sora Geaninei, pe la început. Cam urîţică, dar sexi şi cu chiloţii la vedere. Ideală pentru un rol mai consistent de paraşută. Ofiţer SRI.

Încheiere

Dacă nimic bun nu se întîmplă în România, să nu se întîmple nici în serialul ,,Las Fierbinţi”, văzut ca un loc al pierzaniei, o copie în alb şi negru a strălucitorului Las Vegas.

Sfîrşit

PAUL SUDITU

Hitler, în fiecare din noi

in Polemici, controverse

De ceva timp, ani să fie, asistăm la diferite anotimpuri sîngeroase. După primăvara musulmană, a urmat vara fără de sfîrşit siriană şi, la scurt timp, iarna ucrainiană începută pe Maidan. Probabil că va urma toamna rusească sau chiar una ceva mai oblică, chinezească, în timp ce zilele fierbinţi din Orientul Mijlociu se preling de zeci de ani în aceeaşi direcţie, cea a morţii. Trăim vremuri importante, în care schimbările se întîmplă ceva mai rapid, de parcă nici Istoria nu mai are răbdare. Privim impasibili cum oamenii mor prin statistici.

În Siria au murit sute de mii de oameni. Nu ne pasă, sînt doar nişte arabi pînă la urmă. Au mai murit nişte sute, prin Palestina. Nu ne pasă, sînt şi ei pe acolo. Au mai murit nişte ucrainieni, cîteva sute şi ei. Nu ne pasă, în fond şi ăştia sînt ruşi. Au mai murit nişte ruşi, tot prin Ucraina. Nu ne pasă, tot ruşi sînt. Mor zilnic oameni prin Irak, nici nu mai ştiu la ce cifră s-a ajuns. Lasă-i să rămînă în statistici. Nu ne pasă! Prin Serbia la fel mureau, dar erau victime colaterale. Mureau sîrbi, mureau albanezi, croaţi, să nu mai spunem de bosniaci. Statistici! Îşi mai aminteşte cineva de ei, de anii ’90? Îşi mai aminteşte cineva de acel război început prin ’91 şi terminat prin ’99? Cîţiva sau foarte puţini, pentru că, dacă îşi mai amintea cineva, vedea cîtă asemănare este între Iugoslavia din ’90 şi Ucraina. Moarte, armament NATO şi puşti ruseşti.

Oameni mor zilnic, unii vinovaţi şi alţii doar colateral. Mor taţi şi mor mame, mor copii şi bunici laolaltă. Cui îi pasă, însă? Ei sînt acolo, ei mor acolo, ca soldaţi sau ca simpli civili. Au avut ghinionul de a se afla la locul nepotrivit, în timpul nepotrivit. Pentru că, dacă se aflau într-un avion şi dacă Occidentul era ţara de origine, altfel se punea problema. Nu contează cine te dă jos de pe cer cîtă vreme căderea ta ajută la pacificarea lumii sau, dimpotrivă, la găsirea unui nou Sarajevo. Sau măcar un radio Gleiwitz. Nu contează că ai murit doborît de ruşi, ucrainieni sau totul a fost o conspiraţie. Tu, cel care ai murit acolo, tu, occidental, vei beneficia de toată atenţia lumii şi o să revii pe pămîntul natal avînd un tricolor înfăşurat în jurul tău. Ai murit pentru o cauză bună, nu ca toţi ceilalţi, care poate stăteau la masă cînd bomba i-a secerat. Pentru că tu, victimă a unui sistem, indiferent cum te numeşti, vei fi vedetă mulţi ani de azi înainte, vei avea un monument şi numele tău are să fie scris pe pietre. Ceilalţi, acei zeci de mii de oameni ce mor, tot în conflicte, nu beneficiază de aşa ceva. Ei sînt arabi, ei sînt ruşi, poate chinezi şi ceva ucrainieni. Ei sînt statistici, tu însă eşti o victimă. Ei nu contează, în timp ce tu ai propria ta zi de doliu naţional.

Pentru că aşa este lumea asta, unii sînt mai aproape de Dumnezeu decît alţii şi unii sînt de rasă superioară, nu ca aceia care mor aşa, fără nici o noimă, prinşi în dărîmături sau pentru că terenul lor de sub casă aveau ceva petrol. Şi acest curent este din ce în ce mai prezent în lumea Secolului XXI, de la an la an, din ce în ce mai evident. Lumea se împarte între bogaţi şi săraci, între rase superioare şi inferioare.

Cam cum vedea Hitler, pe la mijlocul secolului trecut, împărţită lumea: rasa superioara ariană, care reprezenta zona de bază a celui de-al III-lea Reich, inclusiv zona Occidentală, şi rasele inferioare, poziţionate, ghinion, prin estul Europei, pînă departe, la Vladivostock. În viziunea lui Hitler, faptul că americanul de culoare, Jesse Owens, a cîştigat patru medalii de aur la Olimpiada de la Berlin, în 1936, a fost o eroare genetică, pentru că mintea lui nu concepea ca rasa ariană să fie mai prejos decît un om a cărui culoare a pielii era neagră.

Privind în prezent, doar ce se întîmplă, vedem că Hitler trăieşte în continuare şi s-a multiplicat în toţi aceia care asistă impasibili la ceea ce se întîmplă şi tac. Pentru că, tacit, se acceptă această realitate.

TANO

Delta

in Polemici, controverse

Se ştie că domnia gurilor Dunării cuprinde teritorii vaste şi misterioase. Actul creării uscatului e în mers continuu. Nămolurile anuale sporesc pămîntul nou asupra Mării Pontice în aşa măsură încît, de pildă, Chilia, care pe vremea lui Ştefan cel Mare era port maritim, astăzi se află la mai mult de patruzeci de kilometri în interior. Mulţi concetăţeni ai noştri, la Sulina, acum şaizeci de ani admirau jocul delfinilor pe valuri, într-o zonă în care astăzi se înalţă arborii grădinii publice. Aşa încît fluviul acesta e un ziditor fără hodină şi un grădinar harnic. Aluviunile se depun, fixînd o floră variată; generaţiile de stufuri căzute, întreţinute de fauna moartă a anilor, sporesc plaurul; plaurul devine ostrov; ostroavele se leagă cu grindurile şi cu ţara Deltei. Pe grindurile şi în ostroave, omul întemeiază grădinile. Nicăieri pe pămînt, cred, nu se află livezi de gutui ca undeva, pe Dunărea Veche; cele mai mari şi mai frumoase fructe le-am văzut acolo, în grădinile cu mere de aur ale basmelor. (…)

Toate sînt frumoase şi armonioase în acest ţinut, pînă ce Domnul-Dumnezeu vrea să fie vifore şi şi ape mari. Cum spune psalmul: ,,Genunea pe genune o cheamă/ Cu glasul vîltorilor./ Toate şuvoaiele şi valurile tale/ Peste mine au trecut”.

Atunci vine tumultul. Mînia stihiilor mătură păienjenişul oamenilor. Puhoaie negre curg pe deasupra luncilor. Furtunile rup plăviile şi le mînă în singurătăţi schimbate. Pămătufurile stufurilor zboară pînă sub nori, amestecate cu păsările în acelaşi vifor al spaimei. După aceea, domnia Dunării se luminează iar de zîmbetul Domnului-Dumnezeu.

De două decenii nu fusesem pe braţul Chilia. M-am dus iarăşi acolo acum cîţiva ani. Am abătut prin ascunzişuri, unde fuseseră odată grădini, şi acum nu mai erau; am văzut grădini noi, unde odinioară nu fusese nimic. M-am oprit la Vîlcov. Şi de la Vîlcov m-am dus să văd intrarea Dunării în mare. Erau colţuri care îmi rămăseseră în suflet. Avusesem noroc să le văd în ceasuri de tihnă, şi ascultasem într-o noapte cu lună privighetorile în sălcii mari, privind în răsărit solzii de lumină ai valurilor, în dunga unde apele dulci se amestecau în unda amară a Pontului. Cu şalupa de pe puntea căreia priveam toate, am plutit încet, ocolind locurile. Linia lor graţioasă se păstrase în tainiţele amintirilor mele. Însă iată că acum, plutind din nou pe acolo, nu le mai cunoşteam. Erau aceleaşi, dar erau altele. Ostroavele erau acum grinduri. Ostroave şi plăvii noi apăruseră. Marea era departe, dincolo de acele ostroave şi plăvii noi. Dunărea clădise cu grabă ţărm proaspăt, cu lunci de sălcii tinere. Privighetorile împinseseră mai către răsărit, în minunea nouă, cîntecele şi cuiburile lor.

Rareori poate cineva, într-o viaţă, să simtă ce am simţit eu în acel ceas: teroarea divină faţă de forţele eterne.

MIHAIL SADOVEANU

O istorie a cărţilor interzise (15)

in Polemici, controverse

 

„Ulise“

Autor: James Joyce

Data şi locul publicării iniţiale: 1918, Anglia; 1933, Statele Unite

Edituri: Sylvia Beach’s Shakespeare & Co.; Random House

Forma literară: roman

Rezumat

Scris în stil fluxul conştiinţei, acţiunea romanului ,,Ulise” se petrece într-o singură zi, 16 iunie 1904, şi relatează gîndurile, sentimentele, cuvintele şi faptele lui Leopold Bloom, ale soţiei sale, ale lui Molly, şi ale lui Stephen Dedalus. Romanul a fost deseori criticat, întrucît descrie în mod explicit plăceri senzuale şi zugrăveşte imagini sexuale foarte deschis. De asemenea, au fost făcute plîngeri în legătură cu folosirea frecventă a cuvintelor desemnînd organele genitale şi a unor metafore care ţin locul acestora.

Cele mai multe referiri erotice apar prin intermediul personajelor Bloom şi Molly. Hoinărind prin Dublin şi oprindu-se la mai multe baruri pe parcursul zilei, Bloom reflectă călătoria eroului epic Ulise, care a hoinărit timp de zece ani, înainte de a ajunge înapoi acasă, la credincioasa lui soţie. Bloom, un om obsedat de plăceri fizice şi senzuale, îşi aminteşte de experienţele sale sexuale pe tot parcursul acestei călătorii de o zi, rememorînd, de exemplu, o situaţie în care s-a năpustit, cu o pasiune dezlănţuită, asupra partenerei. Este, de asemenea, explicit în referiri emetice, descriind în detaliu un scaun, şi relatînd senzaţiile fizice pe care acesta le producea. De asemenea, adoră să mănînce „rinichi de oaie la grătar, care îi ofereau simţurilor sale atingerea unui difuz miros de urină”.

Molly este şi ea preocupată de astfel de elemente emetice şi de sex. Referirile sexuale sînt numeroase, dar descrierile apar într-o manieră fragmentară, cele mai multe fiind monologuri interioare ale personajelor.

Istoricul cenzurii

În 1922, Departamentul American al Oficiilor Poştale a ars 500 de exemplare din roman, atunci cînd s-a încercat introducerea lor pe teritoriul SUA, iar decizia tribunalului a fost împotriva cărţii. Primul proces în care a fost implicat romanul a avut loc în 1921, cînd John Sumner, secretarul Societăţii pentru Suprimarea Viciului, din New York, a confiscat un exemplar din revista ,,Little Review”, care conţinea un capitol din ,,Ulise”. Procesul a debutat la scurt timp după aceea, cu Margaret Head şi Jane Heap, redactori la revista în cauză, de partea apărării. Scriitorul John Cowper Powys şi regizorul Philip Moeller, chemaţi ca martori, au declarat că stilul lui Joyce este prea obscur pentru a fi înţeles de majoritatea cititorilor; cu toate acestea, tribunalul s-a pronunţat împotriva revistei şi, implicit, împotriva romanului.

Au început să apară ediţii piratate ale romanului, dar nici o măsură nu a mai fost luată pînă în 1932, cînd colectorul vamal a confiscat un exemplar al romanului, care trebuia să ajungă la Editura ,,Random House”, declarîndu-l obscen, pe baza Legii Vămilor din 1930. ,,Random House” a intervenit în această situaţie, întrucît editura pregătea deja o ediţie a romanului, pe care intenţiona să o distribuie în Statele Unite. Astfel, editura a solicitat o audiere, prevăzută de Legea Vămilor, cerînd scoaterea din cauză a titlului. În solicitările sale îndreptate către Curtea Federală New York, ,,Random House” a cerut ca romanul să fie citit în întregime şi ca pasajele declarate „obscene” să fie puse în contextul romanului. În procesul United States v. One Book Entitled „Ulysses”, judecătorul John M. Woolsey a respins acuzaţiile de obscenitate, afirmînd că, în ciuda „francheţei neobişnuite” a romanului, „nu detectez în vreun loc figura senzualistului. Consider că romanul nu este pornografie”. Mai departe, judecătorul argumenta că limbajul şi descrierile sînt perfect consecvente şi potrivite cu oamenii pe care Joyce îi prezintă. Cît despre „recurenta apariţie a temei sexului în mintea personajelor sale, trebuie să avem în vedere faptul că mediul era unul celtic, iar anotimpul era primăvara”. Judecătorul Woolsey a considerat că textul nu este obscen, judecînd după efectul pe care îl poate avea asupra omului mediu: ,,În mai multe pasaje pare a fi dezgustător, dar, deşi conţine, după cum am menţionat, multe cuvinte de obicei considerate obscene, nu am găsit nici o idee care să fie obscenă, sau să fie în slujba obscenităţii. Fiecare cuvînt al cărţii contribuie, precum elementul unui mozaic, la detalierea imaginii pe care Joyce încearcă să o construiască pentru cititorii săi”.

Guvernul a făcut apel la această decizie, la Curtea de Apel, în cazul United States v. One Book Entitled „Ulysses”, iar judecătorul Augustus Hand a reconfirmat decizia anterioară. În declaraţia explicativă, judecătorul spunea: „Considerăm că «Ulise» este o carte originală şi cu o abordare sinceră, care nu are ca scop promovarea depravării”. Guvernul a decis să nu facă apel la Curtea Supremă, punînd astfel capăt luptei, care a durat mai mult de un deceniu, pentru interzicerea romanului. De asemenea, acesta a fost un pas înainte spre libertate în lupta dintre moralişti şi editori. În esenţă, tribunalul a decis că daunele aduse de o carte „obscenă” trebuie judecate nu prin delimitarea unor pasaje, ci prin considerarea întregii cărţi. Astfel, dacă titlul în întregul său are o valoare literară, părţile obscene fiind importante pentru această valoare, cartea nu poate fi considerată obscenă. Rezumînd noua interpretare dată legii, judecătorul Augustus Hand declara: ,,Credem că testul potrivit pentru a verifica dacă o carte este obscenă este identificarea efectului său dominant (de exemplu: este promovarea depravării efectul dominant produs de lectura cărţii?). Aplicînd acest test, relevanţa părţilor imputabile pentru tema romanului, reputaţia lucrării, prin estimările unor cunoscuţi critici, dacă textul este modern, sau verdictul trecutului, dacă lucrarea este veche, sînt elementele necesare pentru obţinerea dovezilor; operele de artă nu vor obţine o reputaţie înaltă dacă obscenitatea este singura lor raţiune de a fi”.

Un efect semnificativ al verdictului a fost acela că i-a determinat pe judecători şi procurori să examineze cărţile în întregime, şi nu doar pagini izolate. De asemenea, decizia a permis editarea romanului în Statele Unite.

(va urma)

NICHOLAS J. KAROLIDES,

MARGARET BALD, DAWN B. SOVA

Top 10 închisori politice unde au fost aplicate cele mai grele metode de tortură

in Polemici, controverse

 

În perioada comunistă, 540.000 de deţinuţi politici, cu o medie a sentinţelor de cinci ani şi jumătate, au fost aruncaţi în temniţele sistemului totalitar. Dintre aceştia, 100.000 au decedat. Pînă azi, nimeni nu a fost tras la răspundere, acuzat şi condamnat pentru morţii Gulagului românesc. Autorităţile au identificat, însă, 35 de torţionari care se fac vinovaţi de torturi inimaginabile şi de moartea dizidenţilor politici. Cine sunt aceştia? Cum pot fi anchetaţi? Care este profilul torţionarului comunist? De ce statul nu a dorit anchetarea torţionarilor? Pînă în prezent au fost identificaţi 35 de comandanţi ai penitenciarelor comuniste, şefi ai temniţelor în care au fost încarceraţi liderii PNŢ şi PNL, epuraţi de regimul totalitar. IICCMER a descoperit şi „cartografiat” activitatea torţionarilor, concluzia fiind una singură: aceştia se fac vinovaţi de moartea a mii de deţinuţi politic. Datele au fost colectate şi pe numele lor au fost trimse plîngeri penale.

  1. Penitenciarul Aiud

Descriere – Închisoare de mari dimensiuni, Aiudul a concentrat între zidurile sale deţinuţi politici cu pedepse mari, proveniţi din toate categoriile politice şi sociale.

Condiţii de detenţie – Insalubritatea, frigul, foamea sau lipsa asistenţei medicale au condus la numeroase decese sau îmbolnăviri grave. În plus, „Zarca” Aiudului „oferea” condiţii şi mai grele celor care refuzau, la începutul anilor ’60, să se încadreze în procesul cunoscut sub denumirea de „reeducare tîrzie”, persoane considerate periculoase de către administraţie.

În proximitatea închisorii, locul numit Rîpa Robilor adăposteşte osemintele celor decedaţi la Aiud şi aruncaţi în gropi comune, mărturie a regimului criminal din această închisoare.

  1. Penitenciarul Sighet

Descriere – Sighetul a fost transformat, imediat după instaurarea regimului comunist, într-un loc de exterminare pentru elita politică, economică, militară şi culturală, fiind considerat chiar de către regim un loc cu specific aparte, destinat „deţinuţilor cu pedepse grele”.

Condiţiile de detenţie – Regimul de izolare, foamea, lipsa asistenţei medicale şi brutalitatea administraţiei au provocat moartea a numeroşi oameni politici sau ierarhi ai bisericii greco-catolice, nu mai puţin de 53 de decese fiind înregistrate în intervalul 1950-1955. Mormintele lor nu sînt cunoscute nici în prezent.

  1. Penitenciarul Jilava

Descriere – Deşi nu este recunoscut ca un penitenciar cu veleităţi de exterminare şi nici ca unul de executare a pedepselor (cu excepţia sentinţelor capitale), prin specificul său, Jilava s-a aflat printre cele mai dure centre de detenţie din perioada comunistă, caracterizat de o umiditatea excesivă, indiferent de anotimp, de temperaturi foarte scăzute iarna şi extrem de ridicate vara.

Condiţii de detenţie – A rămas de notorietate „primirea” deţinuţilor nou-veniţi, specifică acestui loc în perioada 1949-1952, cînd la conducere s-a aflat temutul Nicolae Moromete: aceştia erau introduşi în fort printr-un cordon de gardieni înarmaţi cu obiecte contondente, care-i loveau fără milă. Regimul drastic, alimentaţia proastă, suprapopularea, lipsa aproape completă a asistenţei medicale, relele tratamente, dar şi faptul că majoritatea deţinuţilor politici a trecut pe aici, fac din Jilava un punct de reper pe harta Gulagului românesc.

  1. Penitenciarul Rîmnicu Sărat

Descriere – Pe lîngă greutăţile materiale, deţinuţii încarceraţi în regim monocelular s-au confruntat cu o întreagă gamă de probleme generate de lipsa oricărui contact cu mediul exterior. Alături de Sighet, Rîmnicu Sărat este unul dintre penitenciarele care în mod cert a avut veleităţi de exterminare.

Condiţii de detenţie – Penitenciar de mici dimensiuni, Rîmnicu Sărat se remarcă prin rata crescută a deceselor în raport cu capacitatea de detenţie şi prin regimul de izolare deplină, unic în cadrul sistemului concentraţionar autohton.

  1. Penitenciarul Piteşti

Descriere – Mai mult decît oriunde, la Piteşti, deţinuţii supuşi procesului de „reeducare” au fost mutilaţi fizic şi spiritual într-o manieră ireversibilă.

Condiţii de detenţie – Socotit în epocă drept cel mai modern penitenciar, Piteştiul şi-a dobîndit o tristă faimă, în special din cauza fenomenului „reeducării”, care, pe lîngă decese în rîndul deţinuţilor, a produs traume ireversibile aproape tuturor celor care au trecut prin acest experiment.

  1. Penitenciarul Baia Sprie

Descriere – Deşi, spre deosebire de restul locurilor de detenţie, deţinuţii supuşi regimului de muncă forţată în minele de plumb beneficiau de o hrană superioară calitativ, aceasta nu acoperea nici pe departe efortul uriaş depus în subteran.

Condiţii de detenţie – Condiţiile dure de muncă, spaţiile insalubre, lipsa echipamentului adecvat, temperaturile extrem de ridicate, precum şi lipsa unei minime preocupări din partea administraţiei au condus la nenumărate accidente de muncă, unele dintre acestea soldate cu decesul celor în cauză. În plus, praful de plumb inhalat în mină a contribuit din plin la distrugerea sănătăţii deţinuţilor.

  1. Penintenciarul Peninsula

Descriere – Cunoscut în memorialistica detenţiei drept „Valea Neagră”, penitenciarul de la Peninsula a fost locul în care munca forţată depusă la Canal a mers pînă la exterminarea prin epuizarea deţinuţilor.

Condiţii de detenţie – Clima aspră, normele de lucru aberante, igiena precară sau lipsa echipamentului corespunzător, combinate cu alimentaţia insuficientă şi lipsa asistenţei medicale au transformat Peninsula într-o adevărată „vale a plîngerii”. Frecventele accidente de muncă, nu de puţine ori mortale, dar şi procedeul „reeducării” de tip Piteşti aplicat aici, fac din Peninsula unul dintre cele mai dure locuri de detenţie.

  1. Penitenciarul Gherla

Descriere – Cu toate că era o închisoare de dimensiuni mari, caracteristica principală a acestui penitenciar a constituit-o fenomenul suprapopulării, între 8 şi 12 persoane ocupînd o celulă destinată pentru două persoane. La începutul anilor ’50, Gherla nu a fost scutită nici de „fenomenul reeducării”, care a generat violenţe atroce, depăşind în anumite cazuri intensitatea „reeducării” de la Piteşti.

Condiţii de detenţie – Tortura, bătaia, hrana precară şi insalubritatea au însoţit în permanenţă traseul deţinuţilor politici de la Gherla, iar revolta acestora din 1958 a accentuat regimul inuman al administraţiei.

  1. Penitenciarul Miercurea Ciuc

Descriere – Aproape că nu există mărturie a fostelor deţinute politic care să nu indice Miercurea Ciuc drept cea mai dură închisoare pentru femei.

Condiţii de detenţie – Gerul, foamea şi tratamentul dur al administraţiei a produs consecinţe mai grave decît în oricare altă închisoare de gen. Rata deceselor a fost, de asemenea, crescută.

  1. Penitenciarul Făgăraş

Descriere – Supranumită „închisoarea poliţiştilor”, Făgăraşul a devenit loc predilect de detenţie pentru foşti poliţişti şi agenţi ai Siguranţei.

Condiţii de detenţie – Amenajată între zidurile reci şi groase ale cetăţii medievale, închisoarea de la Făgăraş s-a remarcat prin duritatea regimului aplicat celor consideraţi „instrumentele represive ale regimului burghez”.

Asistenţa medicală precară, alimentaţia proastă, insalubritatea, regimul dur de detenţie şi comportamentul inuman al administraţiei sînt caracteristice tuturor acestor locuri de detenţie, într-o măsură mai mare sau mai mică. În plus, trebuie ţinut cont de faptul că o astfel de evaluare depinde foarte mult de experienţa personală a fiecărui deţinut, acest top fiind, de bună seamă, unul subiectiv, cu scop de informare.

Cum a început totul.

Fenomenul închisorilor comuniste

După instaurarea regimului comunist, în 1946, România a intrat în „era” epurării violente a elitelor politice din perioada interbelică. PNL şi PNŢ au fost considerate partide ostile regimului impus de sovietici la Bucureşti şi, în scurt timp, liderii acestora au fost aruncaţi în puşcării, în contul unor infracţiuni inventate.

În 1948 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea), care avea drept principală atribuţie achetarea elementelor ostile conducerii comuniste. Organul de represiune al comuniştilor era condus de Gheorghe Pintilie şi de adjuncţii săi, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, toţi trei agenţi ai Serviciilor Secrete sovietice.

Anchetele şi arestările Securităţii, desfăşurate fără încetare, ani de zile, au condus la suprapopularea închisorilor cu deţinuţi politici. În această perioadă, în Codul Penal au fost incluse infracţiuni cu denumiri elocvente pentru ceea ce avea să urmeze: „uneltirea contra ordinii sociale”, „subminarea economiei naţionale şi sabotajul contrarevoluţionar”; cei care se opuneau regimului erau catalogaţi oficial drept „duşmani ai comunismului”.

Potrivit istoricilor, fenomenul închisorilor politice a durat din ’54 pînă în ’63-’64, atunci cînd supravieţuitorii reeducării prin tortură au fost eliberaţi. Unele estimări arată că în această perioadă au fost încarcerate peste 500.000 de persoane, dintre ele pierind sub teroare 100.000.

„Modelul închisorilor politice din România a copiat modelul închisorilor politice din Uniunea Sovietică. Principalele caracteristici ale detenţiei politice erau: o formă de izolare eficientă, folosirea deţinuţilor la muncă forţată, un regim carceral agresiv şi violent, hrană puţină, frig, teroare”, explică Andrei Muraru, directorul Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Noi schimbări, apar temniţele politice

Pe 4 decembrie 1945, MAI emite un decret prin care reclasifică penitenciarele, acesta putînd fi numit „actul de înfiinţare al închisorilor politice”. Clasificarea penitenciarelor a fost făcută astfel: penitenciare pentru muncă silnică pe viaţă (închisoarea Aiud), penitenciare pentru muncă silnică pe termen limitat (Caransebeş, Craiova, Oradea şi Sighet), penitenciare pentru executarea pedepselor de temniţă grea, pentru executarea pedepselor corecţionale 2 la 12 ani (Piteşti, Ocnele Mari), pentru pedepse corecţionale de pînă la şase luni (Baia, Bistriţa, Rîmnicu Sărat etc.).

În 1948, a avut loc o nouă reclasificare a penitenciarelor: penitenciare de maximă siguranţă unde erau încarcerate elitele politice considerate elemente periculoase pentru societate: – Aiud, Gherla; a doua categorie era cea a penitenciarelor închise, destinate deţinuţilor cu grad sporit de periculozitate: Craiova, Galaţi, Tîrgşor, Ocnele Mari, Piteşti, Mislea; a treia categorie – penitenciare cu regim de maximă severitate: Rîmnicu Sărat, Sighet etc.

Începînd din 1949, regimul comunist a efectuat o nouă reprofilare a locurilor de detenţie, în funcţie de categoria socio-profesională a deţinuţilor, de vîrsta şi de orientarea politică: Piteşti (studenţi), Suceava, Aiud, Rîmnicu Sărat (legionari), Sighet (elita interbelică), Gherla (ţărani şi muncitori), Craiova, Galaţi (liberali şi naţional-ţărănişti). Criminalii de război se aflau la Aiud, alături de intelectuali şi de foşti membri ai Guvernului Antonescu.

La Canalul Dunăre – Marea Neagră se regăseau deţinuţi din toate categoriile de mai sus. Piteştiul şi Gherla au fost martorele unui experiment prin excelenţă violent: reeducarea deţinuţilor. Între 1949 şi 1955, au existat şi penitenciare cu un anumit specific: spitalele Văcăreşti, Tîrgu Ocna. Au existat de asemenea şi locuri de detenţie pentru femei: Mislea şi Miercurea Ciuc.

„Oficial, rolul acestor penitenciare era acela de reeducare, însă, în mod evident, cînd au avut de a face cu personaje care au participat la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, personaje precum Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, evident că scopul nu a mai fost reeducarea. Era clar că scopul era eliminarea printr-un regim foarte dur”, explică Andrei Muraru.

Cine sînt victimele

În penitenciarul de la Rîmnicu Sărat, ICCMER a documentat moartea, în urma torturilor, a şapte deţinuţi politici: Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Gheorghe Plăcinţeanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Romniceanu Mihail, Solymos Ivan, Constantin Pantazi.

La penitenciarul de la Sighetu Marmaţiei a decedat, pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. Tot în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei a murit, în 1952, Constatin Argetoianu, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de Justiţie, ministru de Finanţe şi ministru de Interne. Radu Portocală, avocat, om politic liberal, a decedat tot în închisoare de la Sighetu Marmaţiei, în 1952.

Acestea sînt doar cîteva exemple, numărul deţinuţilor politici exterminaţi în perioada de represiune ajungînd la 100.000 de persoane. „Mulţi dintre cei închişi nici nu au fost judecaţi într-un proces. La Sighet, mulţi au murit fără a avea vreo condamnare sau fără să fi fost inculpaţi”, spune Andrei Muraru, directorul IICCMER.

Profilul torţionarului

Torţionarul obişnuit avea următorul profil: individ fără prea multă educaţie, în general din mediul rural, membru al Partidului Comunist sau membru UTC, recomandat de autorităţile comuniste, extrem de zelos. „Erau persoane care dădeau dovadă de exces de zel. Reuşeau să îndeplinească la normă toate solicitările conducerii penitenciarelor. Nu existau dispoziţii clare prin care comandaţilor de penitenciare li se cerea să aplice torturi deţinuţilor politici. Cu toate acestea, ei aplicau un regim de teroare din propria iniţiativă. Făceau asta fără să fi primit o solicitare expresă printr-un document. Avem de-a face cu personaje care nu îşi puneau problema dacă deţinuţii pe care îi aveau în custodie beneficiază de un minim tratament”, susţine Andrei Muraru, directorul IICCMER.

Modul în care comandanţii de penitenciare au acţionat este încadrat într-un comportament deviant. „Nu au fost cazuri izolate. În anii ’50 a existat un adevărat fenomen. Torturile, frigul, înfometarea, munca silnică pînă la epuizare au fost aplicate şi la Sighet, şi la Rîmnicu Sărat, şi la Canal. Rezultatul acţiunii acestor comandaţi de penitenciare a fost moartea pe o scare largă a deţinuţilor politici”, spune Andrei Muraru.

Cum erau anchetaţi deţinuţii politici

Mărturiile şi documentele istorice arată că traseul deţinuţilor politici prin tenebrele gulagului românesc începea încă de la arestarea acestora. Ridicaţi de organele de Securitate ziua sau noaptea, de acasă, de la serviciu sau de pe stradă, deţinuţii erau transportaţi într-o maşină neagră, cu ochelari de tablă la ochi şi uneori cu capul între picioare. Ajunşi la sediul Securităţii existau cîteva posibilităţi: unii erau introduşi direct în anchetă, iar alţii erau lăsaţi să aştepte o perioadă de timp. În cursul aşteptării, o presiune psihologică se exercita asupra lor: neştiind de ce erau arestaţi, căutau în memorie posibile motive care să fi condus aici.

În tot aceast timp, strigătele celorlalţi deţinuţi accentuau groaza generată de izolare şi detenţia

într-un adevărat infern. Anchetele durau ore în şir, anchetatorii „muncind” în schimburi. O astfel de anchetă începea cu prezentarea informaţiilor autobiografice, indicarea persoanelor cunoscute şi precizarea faptelor ostile comise împotriva regimului. Refuzul deţinuţilor de a răspunde la întrebările anchetatorilor conducea la exercitarea de presiuni fizice şi psihice asupra deţinuţilor.

Biro Attila

Speranţele unei Românii disipate

in Polemici, controverse

Fie că vrem, fie că ne opunem cu toată fiinţa, există convingerea că pentru a merge mai departe este nevoie de o schimbare. Poate să fie la nivel politic, poate să fie doar economic, poate să fie la nivel sportiv, dar sigur este nevoie să fie la nivel mental.

În discuţiile unul la unul, la colţ de stradă sau în liniştea unei terase, se tot vorbeşte de faptul că noi, ca stat, nu avem mîndrie şi ne vindem ieftin. Ori de cîte ori sîntem abordaţi frontal, spunem că nu este OK ceea ce se întîmplă acum cu România, cu românii, că e mai bine afară, că acolo sînt şanse reale de a realiza ceva în viaţă. Majoritatea arată cu degetul către guvernanţi, dar sînt foarte puţini cei care îşi asumă responsabilitatea celor care ne conduc destinele. Noi i-am ales. Din ’90 încoace, tot noi îi alegem. Cel puţin la nivel declarativ, nimeni nu a venit să ne impună liderii şi din ceea ce se vede la lumina zilei, ei sînt ai noştri, dintre noi, aleşi de noi. Trebuie să ni-i asumăm, fie că sînt la putere, fie că sînt opozanţi de profesie.

Noi, ca naţiune, am fost mereu sub influenţa Mioriţei şi nu sînt puţini cei care declară că această baladă ne marchează pe noi, ca popor. Unde ne sînt liderii dăruiţi României? Unde ne sînt valorile? Aşa cum spunea un mare preşedinte american, mandatul de politician se reînnoieşte la fiecare patru ani, cel al patriotismului este pe viaţă.

Nu avem curajul de a răspunde la multe întrebări, dar atunci cînd ne întîlnim la un vin bun sau cînd cei cu care vorbim ne sînt apropiaţi, ne spunem off-ul şi recunoaştem că mai e mult pînă departe. Ne este teamă de succes sau de derizoriu? Românul nu are curaj să iasă în faţă decît atunci cînd are siguranţa că nu are ce să rişte. Un sentiment omenesc, la o adică. A risca este cea mai mare teamă a acestui popor şi frica de schimbare reprezintă poate cea mai mare frînă care opreşte orice pornire spre libertatea reală a României.

Acum ceva vreme, stăteam de vorbă cu un prieten bun, străin de meleagurile mioritice, care nu înţelegea de ce la un miting, cînd unul dintre participanţi a fost luat de poliţie, ceilalţi au stat şi s-au uitat. A completat că, la el în ţară, dacă acest lucru se întîmpla, respectiva dubă de poliţie era distrusă.

La noi, în România, acest lucru nu are cum să se întîmple, pentru că cel care doreşte să rişte ştie că are să fie lăsat de către ceilalţi. Cum, necum, în ultimii 27 de ani, cei care ne-au condus destinele au reuşit să ne aducă atît de multă neîncredere şi ură în stradă, încît nu doreşti să te expui aiurea. Ştii bine că strada nu are să fie de partea ta, aşa cum sînt şanse mari ca nici măcar prietenii să nu-ţi fie. Privind în urmă, mă tem de viitor. Privind la ceea ce s-a întîmplat pînă acum, mă îndoiesc că mai sînt şanse reale să ne revenim, ca naţiune. Atît clasa politică, cît şi cei care conduceau sindicatele, au avut grijă să compromită toată ideea de încredere a tot ce înseamnă stat.

Apar pe sticlă genii ale analizei politice, moguli ai partidelor şi tinere speranţe ale presei româneşti, persoane abilitate să discute vrute şi nevrute. Vin cu păreri, cu idei, cu probleme, dar nimeni nu spune ce crede cu adevărat, că de fapt nimeni nu mai are încredere în sistemul politic, sindical şi social al României. Oamenii sînt resemnaţi şi ştiu că încă nu a apărut cel pe care vor, de fapt, să-l urmeze. Vor merge şi se vor îmbrînci la te miri ce cozi, dar nu vor merge în Piaţa Victoriei să protesteze cînd este cu adevărat nevoie. Nu mai au pentru cine. Omul de rînd ştie că cei care sînt acum la putere, cît şi cei din o poziţie sînt aceiaşi de 27 de ani, că toţi fură, că politica este un mod de a te îmbogăţi şi nici pe departe nu reprezintă în mod real înfăptuirea miracolului românesc.

Sînt multe întrebări care se pun pe străzi, sînt mulţi oameni care doresc ca binele să revină pe plaiurile mioritice şi, ce este trist, există multă furie că nu se întîmplă nimic. Sîntem pe cont propriu.

Tano

Suspiciuni rezonabile de corupţie la Sectorul 4

 

Înţelepciunea nebunului

in Polemici, controverse

Revoluţie. Revoluţia e o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei şi creezi o lume nouă. Revoluţia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon. Revoluţia franceză n-a fost o revoluţie, nici revoluţia rusă n-a fost o revoluţie. Nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale în bătălia pentru putre (Curzio Malaparte). Dacă e o ,,restructurare” a omului, aceasta s-a întîmplat o singură dată în timp, la apariţia lui Christos. Aşa am spus eu în temniţă: Domnule colonel – eram şase sute de inşi într-o curte închisă – nu veţi fi voi, comuniştii, niciodată revoluţionari pînă nu veţi imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat Istoria lumii, pe Christos. În parabola cu oaia rătăcită, un păstor părăseşte o turmă întreagă în căutarea unei oi. Să ştiţi, asta se cheamă ,,unanimism moral creştin”. Fiindcă în universul lui Christos, o celulă care mai palpită într-un muribund e mai valoroasă decît toate galaxiile posibile.

Ruşi. A încercat să-mi explice mie un diplomat rus precum că Moscova îşi trage rădăcinile de la Roma. I-am spus că nu se poate, pentru că toţi romanii ar fi îngheţat de frig la Moscova. Am fost întotdeauna foarte ostil ruşilor, pentru că şi ei ne-au fost nouă. Îmi aduc aminte că, într-o societate de diplomaţi, mi s-a spus că ruşii sînt un popor mesianic. Le-am răspuns că nu: ruşii sînt un popor numeros cu o obrăznicie mesianică şi care au preluat Byzanţul, considerîndu-se continuatorii strălucirii byzantine. Ruşii au un fel de umanitate indefinibilă. Am fost la Moscova şi nu pot spune despre ei că sînt individual tirani, deşi au practicat tirania. Pe de altă parte, nu cred să fi întîlnit vreun rus care să fie normal; asta nu mi-o pot explica decît prin faptul că, probabil, s-au corcit cu tătarii. Ce-şi închipuie ruşii? C-a fost pus jos Hitler, şi ei sînt vaccinaţi? Au intrat într-un teren minat: în spaţiul planetar al intereselor anglo-saxone, al negustorilor ăstora. Dacă eşti în calea unui automobil anglo-saxon, apare războiul. Păi ce-şi închipuie muscalii? Că ăia tolerează să stai în calea lor? Ăia s-au învăţat, anglo-saxonii, să fie stăpînii lumii – şi muscalii zic niet! Ei asta-i…! Păi hai să ne batem! I-am asemănat odată pe ruşi cu vacile care dau douăzeci şi cinci de chile de lapte pe zi şi apoi se baligă în şiştar. Ruşii sînt la fel de imperialişti ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun asta. Ruşii sînt mai perfizi. Cînd te ocupă şi te declari de acord, spun că eşti progresist, iar cînd le rupi fălcile, că eşti fascist şi reacţionar. Ruşii sînt mai abili politic decît germanii. Dovadă că au reuşit să facă din braşoava asta roşie, din ruşinea asta care e bolşevismul, o supraputere mondială, să impună Statelor Unite situarea bolşevismului la rang de supraputere. Mă întreba un rus, cu ani în urmă: – Domnule Ţuţea, cum vă explicaţi dvs. că noi, ruşii, întindem mîna Europei, şi ea o refuză sistematic? – Foarte simplu, aveţi un cancer mintal, se cheamă cancer ideologic marxist-leninist. Aruncaţi cancerul ăsta la gunoi, şi Europa nu numai că vă salută, dar şi vă recunoaşte, cum tradiţional aţi fost recunoscuţi, ca parteneri egali. Şi atunci, Europa se va întinde de la Atlantic la Vladivostok, iar America va fi a doua Albanie… Rusul e contraindicat la cugetare, ca sifilisul la sistemul nervos. Am făcut afirmaţia asta, pe care ulterior am retractat-o (ca să nu se creadă că e vorba de toţi ruşii, de marele popor rus), gîndindu-mă la Gorbaciov. Pentru că el spune: Situaţia economică a Uniunii – vasăzică după 70 de ani de marxism-leninism – e catastrofală. Punct. Şi apoi optează pentru leninism! Adică pentru cadavrul din Piaţa Roşie, care a creat dezastrul ăsta…

PETRE ŢUŢEA

Suspiciuni rezonabile de corupţie la Sectorul 4

in Polemici, controverse

 

De cîteva zile asistăm la o luptă surdă, la adăpostul unor hăţişuri birocratice şi al unor aşa-numite aspecte de ordin estetic, dintre reprezentanţii Primăriei Sectorului 4 şi difuzorii de presă. Cu alte cuvinte, fără a avea o minimă decenţă în ceea ce fac, cu barda abuzului într-o mînă şi cu un snop de buruieni de pace, în alta mînă, zbirii primarului Daniel Băluţă au început să ridice chioşcurile de ziare din acest sector, lăsînd pe drumuri familiile celor care le păstoreau, dar şi pe cei care se hrăneau spiritual cu produsul muncii celor care, de ani de zile, încearcă, plini de încăpăţînare, să arate că presa scrisă încă există.

Avînd probabil ceva de împărţit cu fostul ei mod de a-şi cîştiga pîinea, primarul general al Capitalei, o fostă ziaristă la vremea cînd încă era om, şi nu politician, Gabriela Firea, a pus gînd rău, se pare, tuturor chioşcurilor de ziare din Bucureşti, avînd probabil de dus la bun sfîrşit o comandă de la vreun posibil finanţator al campaniei electorale sau doar al partidului din care face parte. Pentru că, la ani de zile de la moartea, doar aparentă, a comunismului în România, nimic din ce se întîmplă în spaţiul public sau la adăpostul întunericului nu este la voia întîmplării. Nu putem crede că declaraţiile primarului Sectorului 4 sînt o realitate. Dimpotrivă, avem dreptul, dacă nu chiar obligaţia, ca ziarişti, dar, în primul rînd ca români, să ne întrebăm dacă nu cumva în spatele acestor cuvinte frumoase, gen „cosmetizare” şi „înlocuire cu ceva mai frumos”, nu se află, de fapt, un producător nemulţumit că banii cotizaţi în campania electorală nu au fost întorşi de la partidul pe care l-a sprijinit.

Să ne amintim, înainte de toate, ce a făcut Băsescu la începutul carierei de primar general, cînd a doborît chioşcurile, în totalitatea lor, acestea avînd la vremea respectivă autorizaţii de funcţionare, doar pentru că vrut el să „cosmetizeze” oraşul pe care îl păstorea. S-a dovedit că el pregătea, de fapt, drumul marilor lanţuri de magazine străine, care nu ar fi avut un aşa mare succes dacă românul doritor de o bere o găsea lejer lîngă casă, fără „cărucior de transport“. Este clar, acum, la 16 ani de la fapta imensă de trădare a fostului primar general şi, din păcate, preşedinte al României, Traian Băsescu, care a fost, de fapt, obiectivul distrugerii acelui minim de capital naţional care este gestionat de înteprinzătorii români. Acum ei nu mai există, dar copiii lor, şi nu numai, lucrează pe nimic în marile supermarketuri, la adăpostul unei legislaţii pe cît de stufoase, pe atît de generatoare de corupţie.

Revenind la ce se întîmplă acum, cînd s-a decis, peste noapte sau poate chiar în zori, ridicarea chioşcurilor de ziare şi de flori, de pe domeniul public, chipurile ca să fie înlocuite, trebuie să ne întrebăm cine cîştigă de fapt, pentru că cine pierde se ştie deja. Cînd pui la îndoială decizii trecute, dar ferme, ale Consiliului General al Capitalei, cînd încalci orice document pe care îl primeşti, care dovedeşte legalitatea existenţei acelor puncte de vînzare, înseamnă că eşti disperat, dar şi că ai acoperire, tu, ca primar şi om politic, la un nivel superior. Tu, această Bală politică la colţul gurii administraţiei locale din Bucureşti, pe ce te bazezi cînd vii şi distrugi viaţa celor care, cu bune, cu rele, stau de dimineaţă pînă seara la chioşcuri pentru ca toţi cei care încă mai citesc presa scrisă în ţara asta să aibă hrană sufletească, pe care ţie, Băluţă, nu prea îţi stă în FIREa să o ai!

Şi revenim, cine cîştigă? Ar fi foarte interesant de văzut ce prieteni cu firme ar putea asigura această comandă de înlocuire a chioşcurilor; ar fi interesant de văzut cine achită nota de plată, cine le gestionează şi cine va beneficia la final. Este interesant de verificat cine va prelua vînzarea de presă scrisă, de flori şi de acadele pentru politicieni în Sectorul 4 şi apoi, că nu se vor opri aici, la nivelul întregii Capitale. Este un caz în care Direcţia Naţională Anticorupţie – DNA – ar putea să îşi arunce un ochi, o ureche şi poate şi o pereche de cătuşe. Ce face acum Băluţă, prin modul lui de a aborda această problemă, indică faptul că este acoperit cumva, are o garanţie că, indiferent ce are să spună presa, cei din sector, bucureştenii, el nu va avea prea mult de suferit. Este clar că undeva există o factură neachitată şi ea va fi onorată, într-un fel sau altul, de către cei care acum sînt la butoanele mici ale primăriilor din Bucureşti. Pentru că ştim cu toţii că butoanele care contează sînt manipulate de alţii, nu de aceşti mitici de doi bani!

Tano

Din ciclul „Cum s-au înstrăinat resursele naturale ale României“ (1)

in Polemici, controverse/Război corupției

Documentaţii secrete în Occident

„Propun să începem cu zăcămintele aurifere de la ROŞIA MONTANĂ şi BUCIUM, Abrud, judeţul Alba. Primul zăcămînt amintit este cunoscut din vremea daco-romanilor şi a fost intens cercetat în perioada comunistă, cînd s-a început prospectarea şi apoi exploatarea parţială a lui prin metodele ştiinţifice moderne de atunci.

În zonele respective am activat ca geolog stagiar la I.P.E.G. Hunedoara-Deva, Brigada Geologică Abrud, la şantierele Bucium şi Roşia Montană. Pentru că am refuzat să particip la falsificarea datelor geologice de la Roşia Montană, aşa cum ni s-a impus de la partid prin intermediul Securităţii, a trebuit să mă transfer la altă intreprindere, problemele fiindu-mi create de Lorinţ Şuluţiu Alexa, geolog, şef pe brigadă şi secretar de partid, şi securistul brigăzii, D. Ion. Geologul-şef al IPEG-lui, Ioan Stancu, din Deva, ne verifica periodic dacă îndeplinim ordinul primit. După 1995 – 1996, el şi geologul Lorinţ, de la Abrud, coordonau noile lucrări de prospecţiune şi explorare după vechea documentaţie, reală, dublînd lucrările numai în zonele de interes geologic, dar de data aceasta lucrînd pentru un stăpîn străin. Referitor la acest zăcămînt, tot profesorul Liviu Ionesi ne-a spus că, în urma unor consultări cu firme din Occident, pe baza documentaţiilor tehnice prezentate atunci, o firmă din Franţa a făcut propunerea ca decopertarea zăcămîntului de la Roşia Montană să se facă printr-o explozie nucleară controlată, după ce localităţile vecine vor fi evacuate în prealabil, metodă care ar fi adus economie de timp şi bani pentru începerea exploatării, dar, bineînţeles, a fost respinsă din start, din motive de iradiere.

Zăcămîntul Bucium era şi el cunoscut de mult în străinătate şi am să vă povestesc un eveniment pe care l-am trăit atunci şi care i-a uimit şi contrariat pe Lorinţ Şuluţiu Alexa şi pe locotenentul-major D. Ion. Prin anul 1983, venise într-o vizită oficială la brigadă o delegaţie din R.P. Ungaria, care se interesa de zona Bucium. Lorinţ primise, în prealabil, o hartă geologică a zonei, contrafăcută, care prezenta denaturat situaţia din teren pentru protecţia zăcămîntului. Nu mică le-a fost mirarea celor doi cînd geologul ungur a prezentat o hartă geologică reală a zăcămîntului Bucium, în care erau trecute şi o parte din forajele care s-au executat în decursul timpului acolo. Mai mult, cunoştea în mare şi personalul de specialitate din brigadă, cu pregătirea şi funcţiile fiecăruia. După 1990, despre zăcămîntul Bucium s-a vorbit şi s-a scris foarte mult în presă, fiind considerat atunci al doilea zăcămînt aurifer din ţară, ca mărime, după Roşia Montană.

Mi-am continuat apoi activitatea, din anul 1984, la IPEG Argeş – Piteşti, unde am executat lucrări de prospectare şi explorare în bazinele văilor Lotru şi Sadu, în principal. Pentru că nu aveam voie să deţin funcţii de conducere, în anul 1985 am fost detaşat în zonă geologul Apostoloiu Aurel, de la IPGG Bucureşti. Împreună am continuat lucrările de cercetare a zăcămintelor de pegmatite din zonă, fiind coautor al proiectului respectiv pentru lucrările de cercetare din bazinul văii Lotrului, colaborînd şi cu alţi geologi de la întreprinderile de profil de atunci ce activau în zonă, ca Stoian Gheorghe, Arion Mircea, Săbău Gavril, Trif Ion şi Tudoran Gheorghe.

Zăcămintele respective – pegmatite cu biotit şi muscovit – cum ar fi Cataracte, Goaţa Mică şi Goaţa Mare, sau aurifere, ca Valea lui Stan, sînt cunoscute de mult timp, iar Cataractele sînt cunoscute de pe vremea romanilor, fiind exploatate de nemţi în timpul celui de-al II-lea război mondial şi apoi o perioadă de către ruşi, documentaţia pe care o aveam fiind mixtă. În zona Cataractelor şi Goaţelor, lucrările erau deja începute şi prost executate, ca acelea de la Goaţa Mică, unde a fost geolog fosta mea colegă de facultate, D. Mihaela, protejata de care v-am amintit înainte, şi a trebuit să refacem în parte noi lucrările, ea luîndu-şi transferul la altă întreprindere.

Rezultatele lucrărilor efectuate în zona Lotru şi Sadu le prezentam personal şi periodic la Ministerul Geologiei din Bucureşti, fiind recunoscut, totuşi, coordonatorul lucrărilor geologice din zonă“.

(va urma)

(M.G.)

Sursa: Justiţiarul

Ne sînt datori!

in Polemici, controverse

JFK a spus în faţa Americii un lucru care a rămas şi va rămîne în istoria omenirii: „Nu întrebaţi ce poate să facă ţara pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţară!”. Frumoase vorbe. Fără să ni se spună, de ceva timp încoace, cu mult înainte de ‘89, tot aşa am fost obligaţi să facem, chiar dacă nu am avut o minte luminată, care să ne explice aşa frumos precum a făcut-o fostul preşedinte american.

De zeci de ani ne tot sacrificăm pentru ţară, fără măcar să ştim cînd are să vină, sau dacă are să vină un moment în această viaţă în care şi ţara să facă ceva pentru noi. Cine este, de fapt, Statul ăsta, pentru care ne tot întrebăm noi ce putem să facem pentru el, de ne tot cere să ne sacrificăm şi lui tot nu-i ajunge? Cine este Statul ăsta care ne torturează cu legi proaste şi cine sînt cei care beneficiază, de fapt, de sacrificiul acestei naţiuni ? Unde se fac jocurile şi cine va plăti, totuşi, pentru toate aceste neajunsuri?

Să ne întrebăm, aşadar ce putem face noi în continuare pentru ţară şi să ne mai întrebăm, dacă ţara asta o să facă şi ea ceva pentru noi, ca indivizi, altceva decît Legi care contravin libertăţii, altceva decît taxe. Priviţi în jur, care ar fi motivele reale ca acest lucru să nu se întîmple, altele decît cei care definesc Statul.

El, Statul, cel care la beneficii se reduce la aleşii neamului şi cel care la cheltuieli se extinde la nivelul întregii populaţii. Credeţi că este normal ca în această ţară să se meargă în grup restrîns la beneficii şi toţi la pierderi? Este normal ca statul să fie o chestiune abstractă, fără răspundere la nivel de individ, şi este normal ca noi, naţiunea, să fim răspunzători pentru greşelile impardonabile ale celor care se află la conducerea Statului?

Credeţi că este normal ca noi, cei care formăm această naţiune, cei care nu facem parte din partide, găşti, loji masonice, servicii şi cine mai ştie ce organizaţii mai mult sau mai puţin secrete, să fim şi să mergem în pierdere cu cei care au numai beneficii, drepturi şi averi colosale, doar pentru faptul că noi i-am pus acolo?

Ne sînt datori! Şi nu cu bani, legi sau cine ştie ce chestie materială. Nu, ei ne sînt datori cu timp! Ne-au consumat 27 de ani din viaţă, ne-au scrijelit sacrificiul pe tîmple şi ne-au făcut să ne întrebăm dacă mai sîntem sau nu o naţiune. Statul îmi este dator, îţi este ţie, ne este dator tuturor! Ne datorează timp şi vrem despăgubiri!

Tano

România, leagănul altora

128 de ani de la moartea Poetului Naţional

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

 

În ziua de 15 iunie 1889, s-a stins din viaţă, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei româneşti, poetul Mihai Eminescu. Decesul s-a produs în Casa de sănătate a medicului Şuţu, din Bucureşti, Eminescu fiind înmormîntat apoi la Cimitirul Bellu. La 128 de ani de la moartea poetului, împrejurările în care acesta şi-a găsit sfîrşitul rămîn în continuare un subiect controversat.

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: ,,Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”. Unul dintre cei mai mari români murea ,,în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harieta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu, nota într-unul din jurnalele sale: ,,Oricum ar fi, sfîrşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea, şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun), însă de mică importanţă, a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea”. Tot medicul Tomescu nota după autopsie: ,,Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”.

Cine a dorit să scape de Eminescu?

Din articolele lui Eminescu scrise în perioada în care profesa ca ziarist, transpare nu numai o mare putere de analiză, un spirit critic şi intrasingent, neiertător cu cei corupţi şi lacomi, dar, mai ales, spiritul scrierilor sale aduce în lumina reflectoarelor un mare naţionalist.

Eminescu s-a arătat foarte vehement şi intransigent în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal). Iată de ce Eminescu devenise o problemă internaţională. În momentul în care va începe să atace şi conducerea Partidului Conservator şi inclusiv pe Maiorescu, aceştia vor înţelege că este timpul să intervină pentru a-l reduce la tăcere. În anul 1882, poetul îi mărturisea Veronicai Micle: ,,«TIMPUL» acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sînt un om urît şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urîţi din România… Naturi ca ale noastre sînt menite sau să înfrîngă relele, sau să piară, nu să li se plece lor”.

Eminescu avea să fie implicat în dezvăluirea afacerii Warszawsky, în care intendentul armatei ruse, baronul A.M. Warszawsky, a oferit mită pentru a obţine dreptul de a cumpăra la preţuri mici alimente din România şi de a le vinde mai departe armatei ţariste, la preţuri mult mai mari. Odată cu acest privilegiu, acesta a primit şi dreptul de a achiziţiona care cu boi, folosite pentru transportul mărfii. Afacerea a însemnat creşterea considerabilă a averii baronului şi ruinarea ţăranilor români din zonă, care îşi cîştigau existenţa din transportul mărfurilor peste Dunăre. După ce substraturile acestei afaceri au fost dezvăluite, organele judecătoreşti au fost sesizate, însă decizia Tribunalului Ilfov avea să fie încă o mostră a puterii şi a influenţei de care se bucurau anumite persoane din cercurile sus-puse: ,,Nu este caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva”.

În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei organizaţii secrete, ,,Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene, prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la aceste întruniri. Urmarea este una inevitabilă. Simţindu-se ameninţate de influenţa pe care Eminescu o avea ca formator de opine, la comanda Imperiului Austro-Ungar sînt inserate în cadrul grupului iscoade, iar, pe lîngă aceasta, jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion care trimitea rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întîlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: ,,S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la «Timpul», a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţămînt din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale, pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.

Misterioasa boală a lui Eminescu

Aceste lucruri se întîmplau în 1882. Brusc, după numai un an, mintea lui Eminescu avea să se întunece. Cum comenta presa vremii evenimentul? ,,Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului «Timpul», a înnebunit. Dl Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”. Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menţionarea frecventă şi în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, dar şi faptul că, imediat după prima internare forţată, atît Maiorescu, cît şi alţi apropiaţi au lipsit din ţară timp de o lună şi jumătate, par să fie tot atîtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În mare parte datorită poziţiei pe care o ocupa, dar şi a influenţei pe care o exercită, Eminescu nu putea dispărea brusc.

Încă de la prima internare, protocolul de examinare şi de internare a fost încălcat întrutotul, însă nu cu intenţia de a-i face vreun favor. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atît familia, cît şi Veronica Micle au fost ţinuţi departe de Eminescu şi neinformaţi asupra stării acestuia.

După ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis (Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), şi avînd în vedere că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament-şoc, pe bază de mercur. De la prima ,,îmbolnăvire” pînă la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă şi ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mîna cărora devenise doar o marionetă. După singurul moment în care a reuşit să publice un alt articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat.

La reanalizarea recentă a autopsiei de către doctorul Vladimir Beliş, specialist în medicină legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decît simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul cîtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: ,,Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sînt cît se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”.

Sursa: Wikipedia, Descopera.ro, Istorie pe scurt

Scurt istoric al relaţiilor româno-ruse

in Polemici, controverse

Istoria relaţiilor româno-ruse se întinde pe o perioadă lungă de timp. Dacă luăm în calcul relaţiile comerciale, de schimb de mărfuri, care s-au extins invariabil în plan social, cultural şi politic, obîrşia acestor relaţii trebuie căutată în Evul Mediu, în arealul cuprins între Principatele Române (cu precădere Moldova şi Ţara Românească) şi o Rusie în plină extindere. Dacă privim în trecutul istoric, observăm că, datorită legăturilor terestre facile, ţările române au avut legături comerciale strînse cu centrul Europei, spre est şi nord, precum şi spre sud. S-a ajuns, astfel, ca aceste ţări să aibă economii complementare, adică fiecare ţară are nevoie de produsele celeilalte şi invers.

Relaţiile româno-ruse nu au fost întotdeauna contondente şi nu au avut doar efecte bilaterale negative. Sigur, anexarea Basarabiei la 1812 şi lipsa de loialitate a Rusiei de la sfîrşitul Războiului de Independenţă din 1878, cînd am fost excluşi de la masa tratativelor de pace şi ne-au fost răpite judeţele din sudul Basarabiei, au contribuit la deteriorarea relaţiilor româno-ruse. Revoluţia bolşevică şi constituirea URSS au blocat relaţiile bilaterale, iar ultimatumul lui Molotov, din 26 iunie 1940, a creat o reacţie endemică anti-rusească în mentalul colectiv românesc. Şi totuşi, dincolo de complexitatea vecinătăţii cu un imperiu expansionist, ca de altfel cu toate imperiile pentru care spaţiul românesc a devenit un spaţiu de interes vital, au existat şi momente istorice pozitive privind relaţiile româno-ruse de-a lungul istoriei, de fapt, excepţia care poate confirma regula.

Cultivarea bunelor relaţii cu Rusia are o veche tradiţie în politica domnitorilor moldoveni. În „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”, domnitorul-cărturar Dimitrie Cantemir menţionează primele încercări, începînd din vremea lui Ştefan cel Mare: „Ştefan cel Mare şi Bun să fie dat pre fie-sa, Iliana, după Ioan Vasilivici, împăratul Moscului”, continuînd cu Vasile Lupu: „Vasile Vodă, o fiică după Radzivil, ducul de Litvaniia, şi pe alta după Timus Hmenlinschie, hatmanul căzăcesc, să fie măritată ştiut iaste”. Se cunoaşte că, de-a lungul timpului, înrudirea între dinastii prin căsătorie a fost un element de bază în stabilirea relaţiilor diplomatice.

Dar exemplul cel mai concludent este dat de Dimitrie Cantemir însuşi, care, ca domn al Moldovei, încheie împreună cu Petru cel Mare tratatul de la Luţk, din 1711. Acest tratat avea ca obiect alianţa Moldovei cu Rusia, împotriva Imperiului Otoman. Însă, în urma înfrîngerii armatelor rusă şi moldovenească la Stănileşti, în vara aceluiaşi an, Dimitrie Cantemir pleacă împreună cu familia în Rusia, sub protecţia lui Petru cel Mare. Aici devine consilier al ţarului şi primeşte din partea acestuia titlul de „prea luminat principe al Rusiei”, precum şi un domeniu în ţinutul Harkovului, unde întemeiază satul Dimitrievka. Pe lîngă activitatea sa de consilier, se dedică, la Sankt Petersburg, scrierii operelor sale: „Descriptio Moldaviae”, „Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae” (scrise în latină, la cererea Academiei din Berlin) şi mai ales „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”. În calitatea sa de specialist în problemele Orientului, îl însoţeşte pe ţar în campania din Persia, fiindu-i de un real folos. După moartea sa, în anul 1723, fiul acestuia, Antioh Cantemir, continuă activitatea tatălui său în serviciul statului rus, în calitate de diplomat şi ambasador al Rusiei la Paris. Pentru serviciile aduse, Cantemir ocupă un loc de cinste în paginile istoriei Rusiei, iar una din diviziile de elită ale armatei ruse îi poartă numele.

Expunem cîteva exemple din îndelungata istorie a relaţiilor româno-ruse, ce pot oferi o percepţie realistă a legăturilor dintre români şi ruşi, dintre un popor care şi-a apărat mereu glia şi un alt popor, care şi-a extins permanent vastul teritoriu, într-o paradigmă imperială.

  • În 1479, Ştefan cel Mare şi-a căsătorit tînăra domniţă Elena cu Ivan Ivanovici cel Tînăr, fiul Cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, mariaj cu un substrat evident politic, care urmărea asigurarea temeiniciei relaţiilor dintre Moldova şi ţara soţului Elenei, într-o Europă de sud-est, dominată de turci.
  • În 1656 s-a încheiat Tratatul diplomatic dintre voievodul Gheorghe Ştefan şi Marele Ţar al Moscovei. Din Secolul al XVI-lea, cînd Bugeacul (sau Basarabia) a fost smuls din trupul Moldovei de către Baiazid al II-lea şi Soliman I, boierii moldoveni protestaseră şi respinseseră numirea în scaunul de domnie a lui Ştefan Lăcustă, care le fusese impus de sultan, din cauza faptului că voia să-i cedeze acestuia şi zona Nistrului, şi zona de pe malul Dunării, pînă la marginea munţilor. Neputîndu-se bizui pe ajutorul Germaniei sau pe cel al Poloniei, ea însăşi poftind aceste teritorii, boierii moldoveni vor căuta alianţe cu statul rus, întărit prin moştenirea puterii cazacilor şi prin cucerirea Kievului. Tratatul stabilea următorul acord: ,,Toate locurile, teritoriile şi cetăţile fortificate pe care Imperiul Turcesc le-a desprins de Moldova, cuprinzînd Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeacului, vor fi recucerite de Marele Ţar şi vor fi restituite pe urmă Principatului Moldovei iure hereditari (cu drept de moştenire)”. (N. Iorga, „Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe”, p. 240).
  • Tratatul de alianţă ruso-moldovean, semnat la 13 aprilie 1711, se încheie între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir: „Hotarele Moldovei, respectîndu-se toate drepturile ei străvechi, sînt acelea constituite de Nistru (Cameniţa, Bender, cu teritoriul Bugeacului), Dunărea, Ţara Românească, Transilvania şi Polonia, după împărţirea care a fost făcută”. Tratatul recunoaşte că Basarabia, cunoscută sub numele tătar de Bugeac, este provincie moldovenească ocupată nelegitim de turci: „Ţara Moldovei îşi va redobîndi frontiera de pe Nistru, ca şi Bugeacul cu toate cetăţile lui, care va fi, de asemenea, al Moldovei pentru totdeauna”. Dimitrie Cantemir îl primeşte cu onoruri, la Iaşi, pe Petru cel Mare, ajutîndu-l cu o armată de 10.000 de ostaşi.
  • Petru Movilă a fost hirotonit ca episcop şi înscăunat ca Mitropolit al Kievului în anul 1632. A fost întemeietorul Academiei Duhovniceşti Ortodoxe din Kiev, o instituţie de învăţămînt teologic, bazată pe principiile organizării seminariilor teologice şi universităţilor occidentale.
  • Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia, a participat în războaiele ruso-turce, devenind cetăţean rus, locotenent în armata ţaristă şi decorat cu Ordinul ,,Sf. Vladimiri”.
  • Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atît victoria rusă, cît şi prevederile Convenţiei de la Akkerman (Cetatea Albă). Sudul Ţării Româneşti a fost stabilit pe talvegul Dunării, Ţara Românească obţinînd astfel controlul asupra fostelor raiale turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele.
  • Guvernatorul rus Pavel Kiseleff a pregătit un prim rudiment de Constituţie a Principatelor Române, Regulamentul Organic, la 1831/1832, şi a amenajat Parcul Cişmigiu din Bucureşti.
  • Avram Iancu a colaborat cu trupele ruseşti conduse de generalul Lüders în 1849, pentru înfrîngerea armatelor maghiare conduse de generalul Josef Bem. Lüders a apreciat valoarea de comandant a lui Avram Iancu, lăudîndu-l în corespondenţa sa şi la Moscova. Ţarul Nicolae I l-a decorat pe Avram Iancu cu Ordinul ,,Sf. Ana”, clasa a II-a.
  • La 1859, Rusia a sprijinit total, politic şi financiar, Unirea Principatelor Române, în ciuda opoziţiei furibunde a otomanilor, Austriei, Angliei şi Prusiei.
  • Trupele româno-ruse au luptat împreună în Balcani, cu mari sacrificii, în Războiul pentru Independenţa României, de la 1877.
  • Ion I.C. Brătianu semnează, la 7 august 1916, cu reprezentanţii Antantei, Convenţia politică şi Convenţia militară pentru intrarea în război împotriva Austriei şi Germaniei. A semnat şi ambasadorul Rusiei la Bucureşti, Poklevski, care s-a întors către I.G. Duca spunîndu-i: ,,Ca român, poţi fi fericit de ceea ce a obţinut dl. Brătianu de la noi“. Rusia semnase pentru unirea Transilvaniei cu România.
  • În 1943, Stalin intervine în Comisia de politică externă Litvinov şi impune ca, după război, Transilvania de Nord să fie retrocedată României, în ciuda opoziţiei anglo-americanilor, care propuneau ca teritoriul răpit prin Diktatul de la Viena din 1940 să rămînă în componenţa Ungariei, sau militau pentru o Transilvanie independentă. Iniţiativa lui Stalin s-a impus la 6 martie 1945, cînd administraţia românească a fost restaurată într-o şedinţă festivă, în sala mare a Primăriei Cluj, şi printr-o manifestare publică, în faţa Prefecturii Cluj, în prezenţa regelui Mihai I şi a premierului, dr. Petru Groza.

Din datele oficiale, păstrate în arhiva fostului Consulat al Rusiei de la Iaşi, aflăm că la finele Secolului al XVIII-lea exista o activitate comercială în continuă creştere între Principatele Române (Moldova şi Ţara Românească), pe de o parte, şi Ucraina plus Rusia, pe de altă parte. De pildă, vinul moldovenesc a devenit tot mai căutat de negustorii şi comisionarii ruşi, astfel încît, în anul 1796, valoarea exportului de vin a reprezentat 6% din veniturile Moldovei. De asemenea, sarea extrasă din ocnele moldoveneşti şi munteneşti avea mare căutare în Ucraina şi în regiunile sudice ale Rusiei. Documentele vremii menţionau că din Moldova se extrăgeau 8 milioane de ocale de sare, din care aproximativ 4 milioane erau exportate în Ucraina şi Rusia. Foarte căutate la export erau mierea din Moldova şi Ţara Românească, vitele, fructele uscate, lîna, precum şi obiectele din lemn.

Din Rusia şi Ucraina se importau în Principate: blănuri, fier brut şi produse din fier, plumb, aramă galbenă, vase de aramă, vase de cositor, cînepă, in, sticlărie şi faianţă, peşte afumat, icre, arme, praf de puşcă etc. Foarte căutate erau pînza simplă din in şi cînepă, pînza de şervete, pînzeturi imprimate, din Ivanovo. Valoarea medie anuală a mărfurilor româneşti exportate şi a celor orientale tranzitate spre Ucraina şi Rusia era de aproximativ 875.000 de piaştri, iar valoarea medie anuală a mărfurilor importate şi a celor tranzitate înspre regiunile balcanice era de circa 625.000 de piaştri. Rezulta un excedent de 250.000 de piaştri în favoarea Principatelor.

După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, activitatea comercială a cunoscut o scădere, accentuată, pe la mijlocul Secolului XIX, de pătrunderea în Principatele Unite a societăţilor britanice, interesate în primul rînd de petrolul românesc, precum şi a celor franceze.

În timpul războiului ruso-turc din 1877, România a fost aliata Rusiei, participînd activ la acest război, care i-a adus independenţa faţă de Imperiul Otoman. La 4 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe al României, şi baronul Dimitrie Stuart, consulul general al Rusiei la Bucureşti, au semnat convenţia româno-rusă, care reglementa trecerea armatelor imperiale spre Balcani. În 24 mai 1877, a poposit la Iaşi trenul Curţii imperiale ruse, care-l ducea pe ţarul Alexandru al II-lea – aflat împreună cu marele duce Nicolae, cu cancelarul imperial Alexandr Gorceakov şi cu ministrul de Război, Dmitri Miliutin -, spre Ploieşti, unde fusese stabilit Marele Cartier General al armatei ruse. Cu ocazia primirii fastuoase care i s-a făcut în Gara Iaşi, ţarul Alexandru al II-lea a rostit: ,,Vin în România ca amic, nu ca inamic”. O consecinţă directă şi benefică a acestui război a fost stabilirea, la 15 octombrie 1878, a relaţiilor diplomatice între Rusia şi România.

După primul război mondial, cînd Basarabia a reintrat în componenţa României Mari, iar Rusia ţaristă a devenit URSS, relaţiile dintre cele două ţări au fost cît se poate de reci. Abia în anul 1934, în urma convenţiei semnate între miniştrii de Externe Nicolae Titulescu şi Aleksandr Litvinov, au fost relansate raporturile diplomatice dintre România şi URSS.

La finele celui de-al II-lea război mondial, cînd ţările din estul Europei au intrat în sfera de influenţă a URSS, s-a format blocul socialist, care funcţiona în baza a două structuri: una economică (CAER) şi una politico-militară (Tratatul de la Varşovia). România a făcut parte, fireşte, din acest sistem.

În ciuda faptului că relaţiile româno-sovietice au cunoscut o evoluţie sinuoasă în plan politic, relaţiile economice au fost strînse, deoarece România are legătură terestră cu spaţiul rus, iar economiile celor două ţări au fost şi sînt complementare. Crearea CAER a însemnat formarea unei pieţe imense, de la frontiera vestică a RDG pînă la ţărmul Pacificului. Intrarea pe această piaţă a însemnat dezvoltarea industriei, agriculturii, înfiinţarea unor noi unităţi productive alăturate vechilor fabrici, implicit crearea a numeroase locuri de muncă.

Din păcate, relaţiile economice dintre România şi Rusia au devenit tot mai dezechilibrate, ca urmare a răcirii relaţiilor politice, aspect ilustrat şi de faptul că, în 1990 şi 1991, România exporta în Rusia produse în valoare de 1,5 şi, respectiv, de 1 miliard de dolari. Aceste exporturi nu au fost, însă, decît reflexul inerţiei unui sistem economic,

puternic legat de fostul lagăr comunist. În 1992, exporturile se diminuează la 400 de milioane de dolari, iar în anul imediat următor, ating un nou minim, de 200 de milioane de dolari. Nivelul cel mai scăzut a fost înregistrat în anul 1999, cînd am reuşit să vindem pe piaţa Rusiei produse în valoare de doar 50 de milioane de dolari. În momentul de faţă, vînzările de vehicule reprezintă o treime din exporturile româneşti către Rusia, care au urcat, în anul 2013, cu 500 de milioane de dolari, la 1,84 de miliarde de dolari, iar maşinile, aparatele şi echipamentele electrice totalizează un sfert din livrări, în top figurînd Dacia, ArcelorMittal, Michelin sau Danfoss. La finele anului 2013, volumul total al schimburilor comerciale ale României cu Federaţia Rusă a atins aproape 5 miliarde de dolari, în creştere cu 12,7% faţă de 2012, din care exportul a fost de 1,84 de miliarde de dolari, cu 36,1% peste 2012, iar importul a fost de 3,15 miliarde de dolari, în urcare cu 2,5% comparativ cu 2012. Soldul balanţei comerciale a fost de -1,3 miliarde de dolari, în scădere cu 24%, ceea ce plasează însă Rusia pe poziţia a şaptea în topul statelor care au contribuit la deficitul comercial. Potrivit datelor statistice, Rusia este al şaptelea partener comercial al României (după Germania, Italia, Ungaria, Franţa, Turcia şi Polonia), cu o pondere de 3,4% din total, al nouălea partener la export, cu o pondere de 2,8%, şi al şaselea partener la import (după Germania, Italia, Ungaria, Franţa şi Polonia), cu o pondere de 4,3%.

* * *

Clasa politică din România trebuie să ia exemplul altor ţări importante din Uniunea Europeană şi din lume care, în pofida aşa-ziselor sancţiuni, fac tot posibilul să îşi menţină şi chiar să dezvolte relaţiile comerciale cu Rusia. Ideile preconcepute dintre români şi ruşi ar trebui să dispară prin construirea bilaterală de punţi de dialog, la toate nivelurile, care să ducă la relansarea relaţiilor politico-diplomatice, economice, culturale dintre România şi Rusia

DAN ALEXANDRU

Ungaria pregăteşte o campanie împotriva Trianonului, a Vestului, a vecinilor

in Polemici, controverse

 

Guvernul lui Viktor Orban pregăteşte minuţios o strategie de contracarare a acţiunilor României pentru a marca Marea Unire

În România, ultimele luni au fost marcate de dezbaterile privind strategia pentru cele 6 luni în care Bucureştiul va deţine preşedinţia Consiliului UE, la începutul anului 2019. Însă pînă atunci, România va mai avea de marcat un moment simbolic – Centenarul Marii Uniri.

În iulie 2016, a fost creat un Departament Centenar în cadrul aparatului de lucru al premierului, şeful său a demisionat după schimbarea guvernului, a fost înlocuit, însă bugetarea este încă una cu probleme. În Ungaria vecină a luat naştere un departament special, ,,Trianon 100”, care a început să contracareze acţiunile pregătite de România pentru anul 2018. Deşi are o influenţă aparent în scădere la Bruxelles, Guvernul Viktor Orban poate beneficia de susţinerea Rusiei lui Vladimir Putin şi de influenţa comunităţii maghiare din SUA în planurile sale pentru 2018. Suficiente motive pentru ca guvernul de la Bucureşti să fie extrem de vigilent.

Mai jos, cîteva fragmente din articole de presă din Ungaria dedicate Trianonului, extrase din analiza „O nouă declaraţie de război: «Dreptate pentru Ungaria!»“, a Evei Balogh, istoric maghiar fugit din Ungaria în 1956, licenţiată la Universitatea Yale, comentatoare a vieţii politice ungare la site-ul său, hungarianspectrum.org.

Vecinii Ungariei, numiţi „hiene“

Ideea generală ce transpare din articolele despre Trianon este cea conform căreia Ungaria este victima nevinovată a acelor popoare pe care conducătorii regatului le-au lăsat să se aşeze în ţară de-a lungul istoriei. Interpretarea ar fi că aceste popoare aveau toate drepturile înainte de 1918 şi că nu a fost nici o clipă ameninţată continuitatea existenţei lor. Aceeaşi interpretare este valabilă şi pentru zilele noastre. Un articol publicat de „Magyar Idok“, în care membrii Micii Antante (România, Cehoslovacia, Iugoslavia) sînt consideraţi „hiene“, arată că, acum, Ungaria este înconjurată de vecini la fel ca antimaghiarii în urmă cu o sută de ani, şi că Ungaria este tratată la fel de nedrept ca în urmă cu un secol. Interesant este mesajul de forţă trimis de autorul articolului, Gyorgy Pilhal – care nu este unul împotriva vecinilor, ci împotriva Europei, vizate fiind cotele de imigranţi impuse Ungariei. „Vreţi să inundăm cu imigranţi această rămăşiţă mutilată şi însîngerată a ţării? Nu, nu. Niciodată!“.

„Custozii unor teritorii furate“

Vestul, mai puţin vecinii Ungariei, este vinovat pentru Trianon. Aceasta este şi viziunea fiului lui Gyorgy Pilhal, jurnalist la „Pesti Sracok“. Vecinii Ungariei nu ar fi decît „custozii unor bunuri furate“. Adevăraţii vinovaţi sînt puterile vestice, nucleul UE de astăzi. „Vestul ne-a amputat mîinile şi picioarele şi ne-a aruncat între vecinii ostili de astăzi. Vestul este Trianonul. Ei nu şi-au cerut iertare, nu au încercat să-şi îndrepte păcatele şi să reducă pagubele“.

Acelaşi mesaj împotriva Vestului şi din partea jurnalistului naţionalist Istvan Stefka. El consideră că peste Ungaria se va abate un al doilea Trianon, pus la cale de George Sörös, care este „Bel Kun, Gyorgy Lukacs, Oskar Jaszi şi Mihaly Karoly la un loc“, o referire la liderul de facto al Republicii Sovietice Ungare din 1919, la miniştrii acesteia şi la liderii Primei Republici Ungare, din acelaşi an. Acum, „nu cu arme, ci prin uneltiri, minciuni, infamie, influenţă financiară şi finanţarea duşmanilor interni“, Sörös şi cei ca el vor să pună mîna pe destinele Ungariei, consideră jurnalistul amintit.

Poziţia guvernului: „Dreptate pentru Ungaria“

Iată însă şi o poziţie oficială a Guvernului de la Budapesta, exprimată de Janos Lazar, şeful Cancelariei premierului Viktor Orban, considerat al doilea cel mai puternic politician din Ungaria. Mesajul de mai jos a fost transmis în cadrul unui discurs ţinut de Janos Lazar în 3 iunie a.c. şi se adresează, din nou, în special liderilor de la Bruxelles, nu doar vecinilor Ungariei.

„Este timpul ca vecinii noştri şi liderii Europei să recunoască următoarele şi să-şi revizuiască politicile în consecinţă: naţiunea ungară este victima Trianonului şi nu se află la originea tratatului.“ (…) „Naţiunea ungară trebuie să primească, dacă nu reparaţii materiale, atunci măcar unele morale, pentru cea mai mare nedreptate din istoria lumii“. (…) „Noi nu vrem să modificăm frontierele şi, mai cu seamă, nu vrem tensiuni etnice… noi războaie în Europa… dar asta nu înseamnă că vom tolera provocările, violarea repetată a sensibilităţii noastre naţionale pentru încă o sută de ani. Da, putem spune şi acum «Dreptate pentru Ungaria!»“, adică sloganul revizionist de după 1929. Hungarianspectrum mai trece în revistă o soluţie anti-Trianon din partea lui Szilard Nemeth, vicepreşedintele partidului lui Viktor Orban: un teritoriu aparţine celor care îl locuiesc, prin urmare, ungurii trebuie să lupte pentru modificarea balanţei demografice în bazinul carpatic. Este o ideea lansată de unii istorici maghiari, aceea de a lua Ungaria înapoi făcînd mulţi copii.

Strategie electorală şi nu numai

Desigur, mesajele naţionaliste transmise de presa ungară, controlată în mare măsură de Guvernul Orban, vizează electoratul radical de dreapta, în vederea alegerilor parlamentare din primăvara anului viitor. Se mai adaugă şi cei circa 700.000 de etnici maghiari din statele vecine, care au drept de vot, graţie legislaţiei trecute de acelaşi Guvern Orban. Că jurnaliştii şi politicienii ungari încearcă să conteste Tratatul de la Trianon este un lucru de înţeles, la fel şi lupta premierului Orban cu instituţiile europene, ce par să acţioneze în concert cu noi forţe politice proeuropene, care iau naştere acum în Ungaria pe un scenariu vizibil şi în România, şi în Polonia. Însă aceasta nu înseamnă că guvernul de la Budapesta are în colimator doar Vestul european în ceea ce priveşte Trianonul. Prinsă în lupta anticorupţie, cu ordonanţele, în dezbateri privind biserica şi drepturile minorităţilor sexuale, România nu ar trebui să uite de această miză, deloc una exclusiv simbolică.

CĂLIN MARCHIEVICI (,,Cotidianul.ro”)

Parcă spuneaţi că i-a omorît Mareşalul (1)

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

Zilele trecute, răscolind prin hîrtiile mele, am dat de o xerocopie a unui document foarte important, cred eu, fiindcă acesta este încă o confirmare că în Basarabia şi Transnistria n-a avut loc aşa numitul holocaust. Acest document este depistat din fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova. Este o scrisoare oficială semnată de Împuternicitul Sovietului pentru culte religioase de pe lîngă Consiliul de Miniştri a U.R.S.S. pentru R.S.S. Moldovenească, tov. S. Deseatnicov, adresată şefilor de la Moscova, şi anume tov. Poleanschii I.V., preşedinte al Sovietului pentru cultele religioase de pe lîngă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. Documentrul este datat 8 aprilie 1947, adică la trei ani după sfîrşitul războiului… Mă întreb eu şi vă întreb şi pe dvs.: de unde s-au mai găsit atîţia evrei în Basarabia şi Transnistria, după război? Parcă ziceau unii că i-a omorît Mareşalul?! Citiţi documentul, şi vedeţi că numărul evreilor este relevant! Vreţi să spuneţi că aceştia sînt alţii, nu aceia pe care i-a omorît Mareşalul? Iarăşi este minciună! De ce? Fiindcă în anii 1946-1947 în republica înjghebată de sovietici, R.S.S. Moldovenească, era în toi foametea organizată de ocupanţii sovietici şi care familie de evrei va veni acolo unde este foamete? O astfel de explicaţie ar fi total lipsă de logică! Atunci rămîne să înţelegem că au înviat morţii?

Am fost primul istoric din Republica Moldova care a declarat oficial în cadrul Conferinţei Ştiinţifice care a avut loc în anul 2005 la Biblioteca „Onisifor Ghibu“ (în prezenţa publicului şi a participanţilor la conferinţă, (inclusiv distinşii profesori Anatol Petrencu, Ion Coja, sociologul şi politologul Viorel Ciubotaru etc.) că în Basarabia şi Transnistria n-a avut loc aşa numitul holocaust. Acelaşi lucru l-am scris în presa periodică de atunci: „Flux”, nr. 61 din 27 aprilie 2005; „Flux de vineri“ nr. 20 din 27 mai 2005. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova se află cîteva zeci de dosare în care sînt incluse documente ce fac lumină istorică la perioada aflării lui Ion Antonescu în diferite zile şi diferiţi ani în Basarabia şi Transnistria. Dacă e să le facem o scurtă caracterizare, acestea pot fi separate în două părţi:

– documente româneşti, bine îngrijite şi puse la punct din care fac parte documentele primăriilor, chesturilor, poliţiei şi siguranţei române, a corpurilor de armată şi a altor structuri statale din respectiva perioadă;

– documente sovietice, multe din ele scrise pe reversul diferitor documente româneşti (fapt ce confirmă lipsa de hîrtie a ocupanţilor sovietici din perioada 1940-1941 şi 1944-1956), multe din ele ticluite după terminarea războiului, de diferite comisii cu o componenţă dubioasă, lucru care ştirbeşte mult din credibilitatea textelor incluse în fondurile arhivistice.

În afară de documentele în limba română şi rusă (sovietice) în dosarele fondurilor arhivistice atît româneşti, cît şi sovietice se întîlnesc documente germane, multe din care se confirmă faptul că Ion Antonescu n-a permis ofiţerilor germani să se amestece în treburile interne ale României. În majoritatea lucrărilor de specialitate de pînă la anul 1989 (româneşti şi sovietice) Ion Antonescu este condamnat ca fiind un necruţător dictator, antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei. Această afirmaţie însă pe departe nu corespunde adevărului istoric. Vă propunem cîteva argumente solide, care dau peste cap politica bolşevică de învinuire a Mareşalului de antisemitism (termenul „antisemit“ cu o descifrare mai populară ar fi „nu-i iubeşte pe evrei“, termen care obligă să-i iubeşti, altfel eşti considerat antisemit. Nici un popor nu are în lexicon un termen, precum „antirus“, „antiucrainian“, „antifrancez“, „antiromân“ etc. Paradoxal, potrivit logicii, nu poţi să obligi pe cineva să te iubească numai din motiv că eşti francez, rus, german etc. Dar mă rog, toate-s relative pe lumea asta – n.n. Al.M). La subiectul propus, în numărul istoricilor se consideră pe bună dreptate şi cîţiva specialişti, printre care Larry Watts, unul dintre puţinii istorici occidentali, care se ocupă în mod serios de studierea regimului lui Antonescu, şi un important, dar puţin cunoscut, studiu ce pune în discuţie problema evreilor din România în timpul celui de-al II-lea război mondial, realizat de doi dintre cei mai calificaţi specialişti în problemă, dr. Sabin Manuilă, cel mai important demograf din România în perioada interbelică, şi dr. Wilhelm Filderman, liderul comunităţii evreieşti din România în timpul perioadei de discuţie.

Ca fost preşedinte al Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România, W. Filderman este considerat un luptător ardent pentru drepturile poporului evreu. Eforturile sale de a apăra drepturile evreilor români în perioada interbelică şi în timpul celui de-al II-lea război mondial sînt bine cunoscute. Acest fapt nu a convenit noilor lideri comunişti, care l-au expulzat din ţară împreună cu rabinul şef Alexandru Şafran. Ei au fost înlocuiţi cu o conducere sponsorizată de comunişti, care chiar după prăbuşirea comunismului continuă să susţină în interesele proprii o propagandă ce vrea să ascundă adevărul privind prigonirea evreilor români în timpul celui de-al II-lea război mondial. Natura acestei probleme este atestată de Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956. În acea perioadă el scria: „A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimînd toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzînd unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti – am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor… El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcîndu-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar cînd a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică“.

(va urma)

Alexandru Moraru,

23 decembrie 2016, Chişinău

(Text reprodus din lucrarea „Secretele istoriei cu Alexandru Moraru“)

Nanjing, un Holocaust uitat

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

Ceea ce s-a întîmplat în Nanjing reprezintă unul dintre actele de cruzime care au cutremurat lumea în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Poveştile sînt înspăimîntătoare…

Politica agresivă de colonizare, începută de Japonia, în anul 1930, aceasta avînd deja armata Guandong staţionată pe teritoriul Chinei, a dus la o serie de conflicte între cele două ţări, precum incidentul Mukden (Manciuria), din 1931, cînd a fost aruncată în aer o linie de cale ferată. Acest incident a fost folosit de Japonia ca pretext pentru ocuparea Manciuriei, care s-a realizat fără o rezistenţă deosebită din partea Chinei, implicată atunci într-un război civil. Răspunsul Chinei este boicotarea comerţului cu Japonia, la care se adaugă o serie de incidente, precum cel din Shanghai. Atunci, 5 călugări japonezi au fost bătuţi de localnici, incident care a avut un ecou deosebit în presa japoneză. La 29 ianuarie 1932, avioane japoneze bombardează Shanghaiul, atac în urma căruia au murit cca. 18.000 de chinezi şi 240.000 au rămas fără adăpost. În mai 1933, se ajunge la o înţelegere, încheindu-se un armistiţiu, şi China încetează boicotarea comerţului cu Japonia. Incidentul de la „Podul Marco Polo”, din 7 iulie 1937, a dus la izbucnirea celui de al Doilea Război Sino-Japonez.

* * *

Nanjing este ,,capitala sudică” a Chinei. Se află situată la 300 de kilometri de Marea Chinei de Est şi a fost ridicată pe malul Rîului Yangtze. Este capitala Provinciei Jiangsu (în prezent are 5 milioane de locuitori) şi a fost un punct strategic pentru japonezi în cel de al II-lea război mondial. La 9 decembrie 1937, oraşul a fost invadat de armata japoneză. Oficiali de rang înalt şi angajaţi în aparatul de stat au părăsit urgent oraşul, lăsîndu-i în urmă pe locuitorii neputincioşi. În 1937, populaţia oraşului număra 1 milion de suflete. Guvernul Kuomintag nu a făcut nimic pentru a-i ajuta pe bieţii oameni. A fost nevoie ca un grup de filantropi germani, britanici şi americani să intervină şi să propună guvernului înfiinţarea unei zone de siguranţă pentru refugiaţi.

În acest timp, armata japoneză înainta lejer spre Nanjing. Planul japonezilor era următorul. Ei urmau să invadeze Naninjingul de pe frontul de vest. Frontul de est trebuia ocupat pentru controlul asupra căii ferate care lega Nanjing de Shanghai, iar frontul de centru, cu scopul de a deţine controlul asupra căii ferate Nanjing-Hangzhou. Odată atinse aceste obiective, japonezilor le-a fost simplu să atace decisiv pe frontul de vest. Armata oraşului era formată din 100.000 de soldaţi, aflaţi sub comanda generalului Tang Shengzhi. Dar „bravul general” a dat bir cu fugiţii şi a preferat să nu dezvolte o contra-ofensivă pentru a apăra oraşul. Mai mult, acesta şi-a lăsat armata şi a fugit.

* * *

Masacrul din Nanking (Nanjing), cunoscut şi ca Violul din Nanking, a  început la 9 decembrie 1937, odată cu preluarea oraşului Nanjing, fosta capitală a Chinei, de către forţele japoneze. Ceea ce a urmat atunci a fost un adevărat masacru. Pe parcursul a 6 săptămîni, au fost ucişi peste 300.000 de civili chinezi, iar aproximativ 80.000 de femei au fost violate de soldaţii niponi.

Japonezii au pus stăpînire totală pe Nanjing în ziua de 13 decembrie 1937. Mai întîi, armata japoneză a capturat 1.500 de soldaţi chinezi, pe care i-a aruncat în aer cu ajutorul minelor iar, ulterior, cadavrele lor au fost îmbibate cu benzină şi incendiate. În final, toţi soldaţii japonezi au tras focuri asupra cadavrelor, folosind întreaga muniţie pe care au avut-o la îndemînă. Acesta a fost doar primul ,,lot”.

Bărbaţii au murit printre primii, servind drept ţinte pentru puşcaşi şi pentru cei care îşi antrenau lovitura cu baioneta sau cu sabia. Soldaţii japonezi organizau „concursuri” macabre, întrecîndu-se după numărul de capete tăiate într-un anumit interval de timp. Şi fiindcă cei supuşi exterminării erau prea numeroşi, în scopul economisirii gloanţelor şi a protejării metalului armelor de uzură, chinezii erau aruncaţi în gropi imense şi arşi de vii; apoi, pentru a se economisi benzina, erau doar îngropaţi de vii, după care pămîntul era răsturnat în grabă peste ei. Alţii erau mînaţi în grupuri pe acoperişurile caselor, li se luau scările, se incendia clădirea, victimele pîrjolindu-se în văzul tuturor. Sau, unii erau îngropaţi pînă la brîu în pămînt, asupra lor fiind asmuţiţi cîinii. Bieţii oameni mureau sfîrtecaţi, în chinuri groaznice; sau spînzuraţi de limbă, de organele genitale, arşi cu acid sulfuric. Unora li se extrăgeau de vii organele interne, inima, ficatul, testiculele, pentru care s-au găsit soldaţi japonezi care să le consume, crezînd că acestea sînt dătătoare de putere magică. Copiii erau azvîrliţi în sus şi prinşi apoi în vîrful baionetelor, aruncaţi în ceaune cu apă clocotită. Femeile (în număr de pînă la 80.000) au fost violate în mod deosebit de barbar.

Atrocităţile comise depăşesc orice imaginaţie. De exemplu, comandanţii diviziilor care au ocupat oraşul organizau competiţii în care soldaţii erau încurajaţi să ucidă pentru a creşte moralul trupelor. ,,Cîştigătorii” erau scoşi în evidenţă şi acordau inclusiv interviuri în ziarele locale. Femei de toate vîrstele, indiferent de statutul social, erau violate şi apoi ucise, în moduri dintre cele mai groaznice. Acelaşi ,,tratament” era aplicat şi copiilor. Bărbaţii care se opuneau violurilor erau ucişi fără milă. Înainte de a fi violate, femeile erau crunt batjocorite. Nu scăpau nici cele gravide, al căror fetus, în cele mai multe cazuri, era ucis.

„Cînd benzina era aprinsă, trupurile arzînde se zbăteau teribil din cap pînă în picioare, iar scena întreagă era de o barbarie greu de privit. Cu toate astea, soldaţii japonezi rîdeau isteric la vederea acestui tablou”, povesteşte un cetăţean al oraşului Nanjing.

,,Ne distram cînd omoram chinezi. Ori le dădeam foc de vii, ori îi aruncam în foc, ori îi băteam pînă cînd îşi dădeau ultima răsuflare. Cînd erau în agonie, îi aruncam în nişte şanţuri, le dădeam foc şi îi torturam astfel pînă mureau. Toţi soldaţii japonezi se distrau în acest fel. Era ca şi cum am fi omorît cîini sau pisici”, povestea pe atunci un soldat japonez.

Dacă tortura şi crimele nu erau suficiente, pentru a spori teroarea, japonezii foloseau oamenii ca ţinte vii, trăgînd asupra lor sau folosind baioneta. Mai mult, capturau grupuri mari de oameni, îi legau mănunchi cu sîrma ghimpată, turnau benzină peste ei, apoi le dădeau foc. La acest spectacol macabru asistau soldaţii japonezi, care se distrau copios în faţa acestui tablou sumbru. Se delectau şi atunci cînd omorau copii chiar în faţa mamelor micuţilor. Mii de bebeluşi erau ucişi, nu înainte de a fi torturaţi: li se scoteau ochii, apoi erau aruncaţi în şanţuri.

* * *

În tot acest peisaj, mai sinistru decît însuşi iadul, a existat şi un erou. Numele său este John Rabe, un om de afaceri german, care făcea parte din rîndurile filantropilor care au creat acea aşa-zisă zonă de protecţie. 200.000 de civili chinezi au reuşit să scape datorită acţiunilor întreprinse de acest om. Născut în Hamburg, Rabe s-a consacrat ca om de afaceri în Africa. În anul 1908 a plecat în China şi, între 1910 şi 1938, a lucrat penru ,,Siemens” în oraşele Mukden, Peking, Tientsin, Shanghai şi Nanjing. Rabe era membru al Partidului Nazist şi, în virtutea acestui fapt, dar şi în temeiul pactului japonezo-nazist, a reuşit să negocieze de pe o poziţie de egalitate cu conducătorii armatei japoneze condiţiile zonei de siguranţă.

Rabe s-a întors în Germania în februarie 1938 şi a susţinut o serie de seminarii, în care a vorbit despre atrocităţile comise la Nanjing de armata japoneză. A scris inclusiv o scrisoare pentru Hitler, dar aceasta a fost interceptată de Gestapo, iar Rabe a fost arestat. La intervenţia celor de la ,,Siemens”, germanul a fost eliberat, dar nu i s-a mai permis să susţină nici o cuvîntare despre cele trăite la Nanjing. La sfîrşitul războiului, Rabe a trecut, pe rînd, prin mîinile ofiţerilor de la NKVD şi ale militarilor din Armata Britanică. A fost interogat, dar a reuşit de fiecare dată să fie convingător şi să scape.

O rudă, însă, l-a deconspirat şi, aflîndu-se că a fost membru al Partidului Nazist, a fost lipsit de permisul de muncă. Rabe a trebuit să treacă printr-un proces de denazificare, în care şi-a pierdut toate economiile, fiind nevoit să trăiască, împreună cu familia sa, într-o sărăcie cruntă. El şi-a vîndut toată colecţia de artă chinezească pentru a putea locui într-o garsonieră. Pur şi simplu, el şi membrii familiei sale s-au luptat cu malnutriţia, fiecare zi fiind o luptă pentru supravieţuire. Pentru ei, hrana zilnică însemna pîine uscată sau o supă făcută din seminţe de floarea-soarelui.

În 1949, cetăţenii din Nanjing au aflat de situaţia dramatică prin care trecea Rabe. Comunitatea locală a strîns rapid echivalentul de astăzi a 16.000 de euro, care i-au fost donaţi lui Rabe. Primarul oraşului a vrut să îşi arate personal gratitudinea în faţa lui Rabe, aşa că a luat avionul şi a plecat în Germania în căutarea sa. Din acea zi şi pînă cînd sovieticii au pus stăpînire pe oraşul Nanjing, primarul îi mai trimitea lunar lui Rabe şi cîte un pachet de mîncare. Un an mai tîrziu, însă, la 5 ianuarie 1950, Rabe avea să moară în urma unui atac cerebral.

* * *

Pînă în prezent, Japonia nu a recunoscut şi nici nu a prezentat scuze pentru masacrul de la Nanjing. Rămîne o problemă de contencios politic, cu numeroase aspecte încă disputate şi contestate de unii istorici revizionişti şi de naţionaliştii japonezi, care au susţinut că masacrul a fost exagerat în mod intenţionat, sau fabricat în totalitate, în scopuri de propagandă. Ca rezultat al eforturilor naţionaliştilor japonezi, care au refuzat constant să recunoască aceste crime de război, controversatul Masacru din Nanking rămîne o piatră de încercare în relaţiile sino-japoneze, dar şi în alte relaţii cu naţiunile asiatice din zona Pacificului, cum ar fi Coreea de Sud sau Filipine.

,,Masacrul de la Nanjing este o minciună inventată de chinezi”, a declarat Ishihara Shintaro, un ministru japonez în 1990.

,,Japonezii au fost forţaţi să meargă la război de americani”, a declarat Hosei Norota, un membru al Partidului Liberal, aflat la putere în 2001.

Potrivit estimărilor unui istoric, prezentate în cartea „Siluirea din Nanking: un Holocaust uitat al celui de-al II-lea război mondial” („The Rape of Nanking: The Forgotten Holocaust of World War II”), de Iris Chang, dacă toţi cei omorîţi la Nanjing s-ar fi luat de mînă, s-ar fi format un lanţ de circa 300 de kilometri; de asemenea, s-a calculat că sîngele lor cîntărea 1.200 de tone, iar cadavrele victimelor ar fi umplut 2.500 de vagoane de tren. Ceea ce s-a întîmplat la Nanjing e o secvenţă din şirul interminabil de masacre care s-au produs de-a lungul istoriei omenirii, pe toate continentele şi de către toate popoarele, în numele diverselor cauze: ideologice, religioase, imperialiste.

DA

Al doilea război sino-japonez

România, leagănul altora

in Polemici, controverse

În conştiinţa naţiunii, de-a lungul secolelor, au fost implementate percepţii privind vecinii noştri. Unele s-au actualizat în funcţie de schimbările din ’89. Poate bulgarii au rămas constanţi, chiar dacă presimt că şi ei vor suferi „mutaţii”. Noi îi percepem ca naţiune, nu ca indivizi. Întrebarea mea este cum sîntem noi percepuţi? De bulgari, de sîrbi, de unguri şi ucrainieni. Că moldovenii nu mă aştept să ne fi dat vreo „poreclă” încă.

Cum ar fi văzută o naţiune care, în ultimii 27 de ani, a făcut următoarele:

* Şi-a cedat resursele.

* Şi-a măcelărit pădurea.

* Şi-a îndobitocit tineretul.

* Şi-a îmbolnăvit populaţia.

* Şi-a distrus economia.

* Şi-a ridicat mondenul la rang de artă.

* Şi-a sărăcit la limită mai mult de 50% din populaţie.

* Şi-a blamat valorile reale.

* Şi-a făcut praf armata.

* Şi-a cumpărat fregate vechi… unde sigur şpaga a fost mai mare decît valoarea lor.

* Şi-a cumpărat avioane vechi… (oare ce o fi în sufletul piloţilor militari români, condamnaţi la second hand?).

* Şi-a vîndut flota comercială.

* Şi-a făcut renume printr-o politică externă umilitoare.

* Şi-a lăsat copiii să fie ucişi de cîinii străzii.

Şi multe altele…

Cum aţi analiza o astfel de ţară? Ce aţi gîndi despre români? Şi peste cele expuse mai sus, adăugaţi nenumăratele fapte de corupţie. Unele descoperite. Altele nu.

Adăugaţi faptul că totul s-a desfăşurat la adăpostul Serviciilor, care acum sînt lăudate (?!). Adăugaţi că opinia publică este, de fapt, reprezentată de „acoperiţi” din presă, care spun doar ce li se dictează, şi alţi „acoperiţi” le cîntă în strună ca totul să fie perceput ca „reacţie populară”.

Sînt atît de multe de spus, că mă enervez doar cînd mă gîndesc.

Avem cel mai corupt sistem politic din Europa. Cu girul Europei. Că banii ăia din corupţie au venit ei şi de acolo.

Avem cel mai umilitor mod de a negocia cu „partenerii” externi.

Avem cel mai „hipnotizat” popor. Poţi să vii să-l silueşti, şi el tot crede că aşa e bine. Oamenii mor… copiii mor… viitorul moare… pădurea moare… Şi noi ne facem poze cu trotinete cu motor.

Ce gîndiţi voi despre o astfel de naţiune?

Tano

P.S.: Ne plîngem că sîntem văzuţi ca hoţi. Cine e de vină că sîntem văzuţi aşa? Uitaţi-vă cît se fură, cît s-a furat şi cît o să se mai fure. Nu vecinii sînt de vină. Noi sîntem, de fapt, vinovaţi. Toţi! Credeţi că ţării noastre o să-i fie bine? Eu nu mai cred. Dacă vine un tînăr la mine şi îmi cere sfatul, eu îi zic… mergi acolo unde o să ai o şansă.

Viermii puterii de convingere

Meseria de lider nu o poate deţine oricine

in Polemici, controverse

Stimată redacţie,

Vă trimit această scrisoare adresată profesorului Adrian Popescu şi vă rog din inimă să publicaţi aceste rînduri, pe care i le-am adresat acestui om care a distrus partidul meu drag şi l-a trădat pe veşnicul de pomenire, preşedintele adevărat, Vadim Tudor.

Domnule profesor Adrian Popescu,

Vă prezint scuze că nu m-am adresat cu apelativul dl. preşedinte al PRM, pentru că dvs. sînteţi profesor, nici într-un caz preşedintele unui partid naţionalist, cu nume atît de frumos. Să nu vă supăraţi pe mine, nu consideraţi aceste rînduri ca o critică la adresa dvs., dar eu sînt omul care iubeşte adevărul (am învăţat asta de la Vadim) şi iubesc acest partid, PRM, la fel ca pe familia mea. Din anul 1993, reţineţi, sînt membru PRM, cu nume atît de frumos şi cîndva cu membri naţionalişti adevăraţi. Cei născuţi naţionalişti adevăraţi au rămas şi azi alături de partid, cei falşi au plecat sau au fost daţi afară, iar dintre cei rămaşi mai sînt şi multe uscături, care îşi bat joc de acest partid fondat de doi mari patrioţi, Corneliu Vadim Tudor şi Eugen Barbu. Dar să revin la dvs., domnule profesor. Vă cunosc destul de bine, dvs. aţi venit în partidul meu, nu eu în partidul dvs. Vă ştiu de la diverse întîlniri din perioada în care Vadim v-a luat pe lîngă el. Cu toate că nu eraţi o personalitate marcantă, de multe ori m-am întrebat ce-a găsit bun Vadim la dvs., un necunoscut, un slab vorbitor, sau cum se spune în popor, „un om mic, îngust şi fără valoare”. Îmi amintesc la o şedinţă de partid cînd Vadim v-a împuternicit să conduceţi lucrările. După multe bîlbe, dovedind nepricepere, Vadim v-a luat microfonul, v-a pus să staţi jos şi v-a înlocuit cu altcineva de la masa de prezidiu. Mi-a fost mie ruşine, dar dvs.?! Vă amintiţi? Nu au trecut mulţi ani de atunci. La fel cum nici dvs. nu aveţi prea mulţi ani în partid. Dar pînă la urmă nu e vorba de ani, ci de valoare, de talent de bun orator, de bun organizator. Aţi stat destul timp pe lîngă Vadim, cum de n-aţi învăţat nimic de la el?! Ca profesor, dvs. trebuia să ştiţi că meseria de lider nu o poate deţine oricine, te naşti cu ea şi apoi o cultivi. Mulţi veniţi, puţini aleşi. Dar dvs. v-aţi ales singur, aşa că… Dvs. nu aţi făcut decît să furaţi acest partid, la propriu, şi să-l vindeţi cui dă mai mult. Ruşine! Aşa v-a învăţat Vadim, profesore? Aţi stat lîngă el şi ştiţi cît de mult ura el alianţele, spunînd „Cu hoţii nu merg la furat”. A avut şi el multe oferte, de la partide mari, dar nu era omul interesului. El era cinstit, drept, şi a urmărit doar ca acest partid să ajungă mare şi să aducă beneficii acestei ţări. Mereu şi-a dorit un partid cu oameni cinstiţi şi drepţi, iar pe hoţi şi infractori i-a alungat pe uşă afară. Dvs. l-aţi păcălit, şi iată acum trădarea de care daţi dovadă. Cine v-a permis să semnaţi acel Protocol cu PRU şi ND fără să cereţi acordul tuturor filialelor din ţară? Am ajuns să aflăm de la televizor despre semnarea acestei alianţe, numită BINE?! Nu e nimic BINE în ceea ce aţi făcut, dimpotrivă, este foarte RĂU. Cît de curînd o să aveţi parte de o mare surpriză, o să fiţi tras de urechi pentru obrăznicia de care aţi dat dovadă. Nu vă jucaţi cu focul, profesore, căci vă veţi arde RĂU de tot!

Profesore, dacă la vîrsta dvs. nu prea aveţi ţinere de minte, notaţi:

– Alianţe se fac pe timp de război;

– Un partid naţionalist autentic cum este PRM nu poate face alianţe cu şmecheri şi lichele, dovadă stau cei arestţi, sau cu dosare penale.

Întreb eu: cu ce ne vom deosebi noi de ei, dacă facem alianţe?! Înseamnă că acceptăm tacit ceea ce ei fac, şi le sîntem prieteni. Asemenea prietenii nu pot aduce decît neajunsuri şi distrugere. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni, căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va dispreţui pe celălalt”. Ce frumos spune Biblia aceste vorbe. Cît înţeles au! Mai citiţi cînd aveţi timp din această carte şi veţi învăţa multe lucruri folositoare, care v-ar putea transforma într-un om mai bun, mai înţelept, dacă nu este prea tîrziu, cumva. Tot în legătură cu aceste alianţe, de-a lungul vremii s-a demonstrat că acestea nu au dat rezultate. Nu au adus decît deservicii românilor. Hoţii şi oamenii cinstiţi nu pot face niciodată alianţe. Atît timp cît a fost Vadim preşedinte, partidul a fost considerat cel mai curat din ţară. Chair dacă nu am fost la Putere, eram iubiţi şi apreciaţi de cei mulţi şi năpăstuiţi. Din păcate, pentru că spunea lucrurilor pe nume, nu a fost lăsat să ajungă în fruntea ţării, partidul fiind etichetat ca extremist, iar liderul lui a fost denigrat pe toate căile, pînă cînd a fost exclus şi din forul legislativ al ţării. Era incomod. Iar românii au continuat să voteze împotriva vîntului, aducînd numai nenorocire prin intermediul celor aleşi la conducerea României. La o scară mult mai mică, acelaşi lucru se întîmplă acum în PRM, cînd membri creduli, sau direct interesaţi, îl susţin pe „profesorul trăznit”. Citesc în revista „România Mare” numai lucruri grave despre soarta partidului. Am aflat că sediul central este închis cu lacăte şi sigilat. Stau şi mă întreb: cei care sînt acolo, aproape, cum pot asista nepăsători la tot ce se întîmplă, de ce nimeni nu ia atitudine, de ce nu o ajută nimeni pe Lidia Vadim Tudor să facă ceva? Profesoraşe, ia labele murdare de pe PRM!

Acum mă voi adresa Lidiei Vadim Tudor

Dragă domnişoară,

Eşti fiica unui mare patriot român, nu te lăsa! Fii o luptătoare, aşa cum a fost şi tatăl tău! Nu-i lăsa pe aceşti oameni fără inimă să distrugă tot ce a construit tatăl tău în 26 de ani. Un om ca Vadim era greu de înfrînt. A luptat întotdeauna şi a cîştigat, pentru că dreptatea era de partea lui. Şi acum dreptatea este de partea ta. Cum să te ajut eu, de la Suceava, de al 500 km distanţă? Împreună cu o echipă de membri şi cu o televiziune, poţi ocupa sediul. Este „moştenirea” ta, trebuie să ai grijă de ea. Profesoraşul a fost ales sau s-a ales singur. Sînt mulţi cei care nu îl acceptă, aşa că e momentul să fie debarcat. Fără numele Vadim, PRM nu mai există. Asta trebuie să înţeleagă toţi cei care mai vor ca acest partid să existe. Trebuie ca acest profesoraş de doi lei să fie tras la răspundere şi pus acolo unde îi este locul: la lada de gunoi a istoriei, dacă a făcut vreodată parte din ea. Eu vă scriu totul din inima mea rănită. Mă doare că acest partid pentru care eu mi-aş da şi viaţa moare. Mă întreabă sucevenii ce se mai întîmplă cu PRM şi eu dau din umeri. Mă întreabă cine mai e preşedinte, şi cînd le spun, dau ei din umeri. Cine e şi ăsta? Mă doare să mai vorbesc de PRM, pentru că nu am ce să mai spun. De aceea v-am scris, ca de atîtea ori pînă acum, sperînd că totuşi se va întîmpla ceva BUN, nu BINE.

Vasile Cerlincă,

Preşedintele Organizaţiei Municipale Suceava a PRM

Amatorism în Partidul România Mare

Viermii puterii de convingere

in Anteprenoriat/Polemici, controverse

Vorbind aiurea, într-un context revoluţionar, cineva se tot întreba unde sînt antreprenorii. De ce nu ies ei în stradă să se lupte cu jandarmii şi de ce nu se lipesc de pancarte scoborîtoare de voievozi pentru a duce la groapă un regim autoritar, lacom şi plin de bube al unei naţiuni îngheţate, parcă, într-un alt timp.

Mulţi se întreabă, mai ales cei care nu se pricep nici măcar ce întrebări să pună, darămite să mai şi răspundă la ele, de ce Puterea de acum este atît de hulită şi de ce toţi cei care acum ne păstoresc au ajuns să fie atît de iubiţi de majoritatea social-democrată, dar, ca un făcut, atît de urîţi de către o minoritate care nu-şi mai găseşte locul pe nicăieri. Sînt mulţi cei care nu văd în spatele uşilor nici măcar cu ochii minţii, cu atît mai puţin cu ochii unui cititor atent al jurnalelor.

Oare locatarul de la Cotroceni, oare cel care spionează cai verzi prin Palatul Victoria, oare cei care stau în fotoliile din Parlament îşi pun vreodată întrebarea: cum se face că încă mai trăiesc întreprinzătorii cei fără de partid? Ei ştiu, oare, că afacerile cresc şi coboară strict după cum te afli în cercul încrederii politice? Văd ei că tot ceea ce nu e trandafiriu merge ceva mai prost, spre foarte prost?

Nu mă refer aici la micile chioşcuri cu „de toate” şi nici la extrema cealaltă, a marilor afaceri cu potenţial multinaţional. Nu vorbim de capitalul străin pe care, evident, aşa-zişii afacerişti de partid nu au curajul să-l sape. Mă refer strict la antreprenorii români, companiile care, cît-de-cît, au reuşit să crească, să aducă un minimum de confort psihic, şi chiar material, angajaţilor lor, cei care, ani şi ani, au reuşit să acumuleze şi să deruleze sume de bani, pe bune, fără să se conecteze la Bugetul de Stat.

Mă refer la oamenii de afaceri adevăraţi, cei pentru care fiecare zi este o provocare, cei care, pe lîngă concurenţă, mai au de înfruntat şi un vierme pesedist, crescut la umbra roşie a mentalităţii comuniste. O spumă roşie precum trandafirii (sigla partidului de la Putere – nota red.), care se foloseşte de poziţia politică pentru acaparare de bucăţi mari din piaţă şi de îndepărtare a oricărui adversar economic de pe felia lui.

Dacă mergi să-i întrebi pe cei care încearcă să supravieţuiască, pe acei antreprenori care, cu voia sau fără voia lor, nu au tangenţe cu politica, toţi îţi vor spune că dacă nu eşti PSD-ist nu ai cum să creşti, că aceştia, spre deosebire de alte partide care s-au perindat pe la Putere, acum nu se mulţumesc doar cu cîştigarea contractelor cu statul. Ei au intrat plini de noroi moral şi pe piaţa liberă, a firmelor private. Prin diverse sugestii, telefoane şi intervenţii, companiile mari, chiar şi cele internaţionale, preferă să lucreze cu firme oarecum agreate de către un anumit partid sau doar cotizant/simpatizant al vreunui om politic important.

Grosul financiar se îndreaptă către ei, iar restul, firimiturile, dacă mai rămîn, merg spre acei antreprenori necoloraţi politic. Cam asta, de fapt, este realitatea, asta, de fapt, este problema. Ei, pesediştii, sau udemeriştii, vorbitorii de limbă maghiară, sau cine mai votează în favoarea Puterii, şi-au întins tentaculele peste mediul de afaceri din România şi, din acest motiv, ura împotriva lor se amplifică pe zi ce trece.

Ei se numesc oameni de afaceri şi derulează milioane de euro prin firmele lor căpuşă. Ei se numesc „bisnismeni”, dar, de fapt, sînt nişte lipitori bine prinse de bugetul României. Sînt bine înfipţi în piaţa liberă şi nu se vor lăsa prea repede daţi jos de acolo. Iată de ce, în acest moment, în România s-au polarizat două curente, situate pe poziţii războinice. Una majoritară, nedreptăţită, şi una mai mică, un nucleu dur, care se ţine cu dinţii de ceea ce a apucat să muşte.

Dacă românul ar deschide ochii şi ar avea puterea de a privi ce se întîmplă dincolo de imaginea Armani a omului politic, ar putea să vadă un tip mascat, masiv, cu privire rea, cu un sac în spate, care, la lumina unei laterne, dispare peste hotare, fără să fie prins (vezi cazul lui Sebastian Ghiţă – nota red.). Ar mai putea vedea că de o parte şi de alta a drumului sau spre graniţă stau diverse instituţii ale statului, care, pe de o parte îl filmează, dar care, totodată, îi netezesc drumul spre alte tărîmuri. Ei ştiu că filmarea are să valoreze enorm peste un timp.

Tano

Copiii nimănui

 

Amatorism în Partidul România Mare

in Polemici, controverse

Preocupat să-i fie lui BINE, dar confuz cu privire la vitorul PRM, Escu lasă conducerea partidului pe mîna unui fost democrat-liberal, devenit naţionalist de conjunctură, cu o vechime de doar cîteva luni în PRM, numit din pix preşedinte la Filiala Ilfov a PRM. Pentru Escu mai important este să meargă liniştit să predea lecţii de matematică.

Preşedintele part-time cînd este vorba de responsabilităţi, Escu, pune sub semnul întrebării participarea PRM la alegerile locale parţiale de pe 11 iunie, trimiţînd în teritoriu un document monument al prostiei, semnat, însă, de acel democrat-liberal agricol, conform căruia PRM candidează de unul singur la alegerile parlamentare din 11 iunie.

Sîntem convinşi că, dată fiind vîrsta înaintată a semnatarilor, ei vor să vină mai repede alegerile parlamentare, pentru că riscă să nu îşi vadă nepoţii în postura de candidaţi. Asta dacă nu cumva partidul pe care îl batjocoresc nu are să fie radiat între timp.

Cei cu mintea acasă nu înţeleg cum de aceşti doi bătrînei se numesc ca parte din Alianţa BINE, cînd candidează separat? Cum de mint cu o aşa neruşinare şi nimeni nu îi trage la răspundere? Cum de tocmai aceşti farisei ai naţionalismului vin şi spun că este nevoie de normalitate în această ţară, cînd mint un electorat care, în mod natural, nu acceptă minciuna?

PRM-istul de Veghe

Cînd hoţul strigă: HOŢII!

În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi! (2)

in Polemici, controverse

 

Numai Mutti l-ar primi ca „refugiat” în Germania

Printre maxilarele crispate ale robotului de la Cotroceni se strecoară uneori, anevoie, scrîşnituri cu pretenţii, ceea ce a făcut ca românii să regrete zilele în care „crucificatul” era supranumit „Marele Mut” şi doar arunca paltoane pe capotele maşinilor pariziene. Recent, dus cu pluta modernă prin clădirile oficiale ale capitalei Uniunii Sovietice Europene, slugarnicul robot şi-a îndreptat tirul acuzator spre „targetul” mult hulit numit Brexit, neomiţînd să se dea în stambă, bîrfind (apropo de spălatul rufelor în familie) Guvernul României în faţa Înaltei Porţi a Turnului Babel. Şi ca să-şi facă loc mai în faţă, a gafat lamentabil, deplasînd lateral drapelul Marii Britanii, care-i bara calea. Prompt, presa britanică a catalogat gafa ca fiind un „gest meschin”. După astfel de prestaţii, „Robotul de la Cotroceni” l-a surclasat pe fostul ministru de Externe, Adrian Cioroianu, numit la acea vreme „Campionul gafelor”. Poate doar „inabilităţile” actualului preşedinte al Franţei le-ar putea egala pe cele ale actualului şef al coloniei de la Dunăre. Pe primul preşedintele al României, Nicolae Ceauşescu, englezii şi regina lor l-au plimbat, pe malurile Tamisei, cu Caleaşca Regală, în acordurile „Scots Dragoon Guards”, iar americanii l-au primit „regeşte”. De atunci, multă apă a curs pe Dîmboviţa. Am convingerea că pe K.W.I., doar Mutti Merkel l-ar primi ca migrant-refugiat. Dă, Doamne! Nu de alta, dar să scape el de români şi de grija navetei.

„Acest pămînt e prea frumos şi prea bogat […]. Vi-l vor lua!”

Aflat cu ani în urmă în vizită în România, omul politic Jean-Marie Le Pen a afirmat: „Îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar acest pămînt e prea frumos şi prea bogat ca să-l puteţi păstra fără luptă. Vi-l vor lua!”. Ceva mai tîrziu, George Friedman, de la Stratfor, a afirmat: „Statul Român ar trebui să lupte pentru menţinerea suveranităţii, pe fondul unui trend european de diminuare pînă la extinţie a suveranităţii naţionale. […] Este o iluzie optică impresia că U.E. sau N.A.T.O. vor avea grijă de România. […] Trebuie să vă asumaţi problema suveranităţii şi să o plătiţi!”. Ambii au avut dreptate!

În România, nu ne apreciem patrioţii!

În secolul trecut, doi dintre cei mai mari patrioţi pe care i-a avut România – fiecare, la timpul său – au fost Mareşalul Ion Antonescu şi preşedintele Nicolae Ceauşescu. La fel ca în anii de după al II-lea război mondial, amîndoi, la comanda „Marelui Frate de la Răsărit” şi cu acordul „Aliaţilor” occidentali, au fost asasinaţi de haita leprelor trădătoare mioritice şi a alogenilor de genul lui Samuel Bruckner & Co. Deasupra românilor, alături de dezbinare, planează blesteme grele, iar cele ale uciderii propriilor conducători şi vînzarea de ţară fiind extrem de apăsătoare, conduc plutonul. Un alt mare blestem ar fi şi acela că după sîngerosul decembrie 1989, toţi conducătorii statului – un criminal, un prostovan, un hoţ şi o marionetă – nici unul nu a fost/este român neaoş.

Prin comparaţie:

– Nu se ştie la comanda cui au fost aduse în ţară şi reînhumate, cu onoruri de stat, la Mînăstirea Curtea de Argeş, resturile regelui-aventurier Carol al II-lea. Tot acolo s-a construit o „garsonieră” unde este aşteptat şi

fi-su’, regele-trădător de la 23 august 1944. Poate că „pachetul” va conţine şi sinecurile parazitare ale aşa-zisei „case regale” (una dintre ele) a republicii România…

– Pentru a-şi respecta înaintaşii, ungurii au adus resturile pămînteşti ale lui Horthy şi le-au înhumat în ţara noastră cu onoruri de stat. Nu i-a luat nimeni la rost! Astăzi.

– Ungaria a alocat fonduri substanţiale pentru a contracara Marea Unire a românilor de la 1918 şi urmările Tratatului de la Trianon.

– Susţinerea de către autorităţile statale ale României a apropiatului centenar al României Mari este insignifiantă, iar de re-unire cu românii din afara ţării nici nu putem visa.

– Monumentul ridicat după 1990 în Valea Piersicilor, la închisoarea Jilava, unde, la 1 iunie 1946, au fost măcelăriţi, nu executaţi: Mareşalul Ion Antonescu, profesorii universitari Mihai Antonescu şi Gheorghe Alexianu, generalul Constantin (Pichi) Vasiliu, s-a „volatilizat”. Este greu de crezut că Gestapo-ul intern numit I.N.S.H.R.-E.W. şi aflat sub protecţia Guvernului României ar fi străin de fenomenul transformării monumentului de la Jilava, din stare solidă în cea gazoasă. Oare cît va mai rezista mormîntul lui Nicolae Ceauşescu? În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi şi urcaţi pe tron!

Sfîrşit

Ion Măldărescu (Revista „Art-Emis“)

În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi! (1)

Brusli e la puşcărie

in Polemici, controverse

Cînd am auzit ştirea, cu ani în urmă, că Brusli a fost arestat, nu ştiam ce să fac, să rîd sau să plîng? O aşa ştire nu poţi auzi decît la televiziunile noastre, la Breaking-News. Nu ştiu dacă a făcut senzaţie sau nu, dar, după felul cum a fost prezentat acest nefericit personaj, mie, personal, mi-a lăsat un gust amar, de parcă individul respectiv ar fi cîştigat cine ştie ce premiu… Am avut impresia că aflu de succesul vreunei vedete, cînd colo, era vorba de un infractor urmărit de poliţie şi găsit în canal, de unde a fost săltat şi dat pe mîna justiţiei… Individul nu era ceea ce credeam, ci un fel de aurolac-şef peste toţi aurolacii din canalele de la Gara de Nord.

Am văzut, în schimb, la un post de televiziune, o emisiune despre acest canalagiu, unde era prezentat în formula deja cunoscută a clasicului reportaj, în care pe peliculă erau înregistrate doar acele imagini menite să dea bine în cadru şi să-i impresioneze pe privitorii naivi. Acest nefericit Brusli nici nu merita băgat în seamă, necum să i se acorde o aşa mare importanţă. Nu era altceva decît o haimana, un delincvent care, în loc să-şi vadă de viaţa lui, să-şi găsească un loc de muncă să trăiască cinstit, a coborît la marginea societăţii şi s-a pus, cu de la sine putere, stăpînul sărmanilor din canal, mulţi dintre ei copii, adolescenţi fără adăpost, oameni ai străzii.

Cei care au trecut prin acea zonă nu au cum să nu-şi aducă aminte de fiorii temerii şi ai transpiraţiei de pe şira spinării, pe care i-au resimţit în mod sigur la vederea nefericitului personaj, înconjurat de o haită de cîini, şi a mulţimii de aurolaci… Eu l-am văzut de multe ori şi mi-a lăsat o senzaţie de silă şi, totodată, de milă, pentru felul în care arăta… Hainele îi erau pline de capse şi pioneze, iar lanţurile ce-i zornăiau la mîini şi la gît îţi dădeau impresia că te afli în faţa unui om din perioada preistorică.

Ceea ce trebuie să ştie cei care citesc aceste rînduri este faptul că ,,faimosul” Brusli îşi îndemna aurolacii la furat şi tîlhărit, la acostat oameni pe stradă… Din păcate, unul ca el a ajuns să fie televizat în direct, compătimit de unii trecători, fără ca ei să ştie de nenorocirile pe care le făcuse. Şi iată că organele în drept i-au venit de hac şi au luat măsurile de rigoare… Să sperăm că bucureştenii nu vor mai avea ghinionul să vadă pe străzi, în gări, în mijloacele de transport în comun, oameni de felul celui care face subiectul acestui articol. Atunci vom putea spune şi noi că trăim în „siguranţă şi încredere”, conform sloganului de pe maşinile Poliţiei Române, şi că ne putem deplasa în linişte pe stradă. Altminteri, trebuie să fim cu ochii în patru, ca nu cumva să ne pomenim cu un ghiont în coaste de la vreun aurolac, pentru un leu, doi, sau cu lănţişorul de la gît furat, şi, după o astfel de agresiune, să ne trezim pe masa de operaţie la Spitalul de Urgenţă, ori chiar pe lumea ailaltă. S-au întîmplat şi astfel de cazuri, atacatorii fiind, în mare parte, vagabozi de-ai lui Brusli.

Lichidarea muşuroiului cu astfel de specimene umane, din zona Gării de Nord, este un semn bun pentru omul paşnic, dar nu este suficient. Credem că organele abilitate trebuie să acorde o mai mare atenţie la supravegherea liniştii publice, iar cei care nu-şi văd de treabă, să meargă acolo unde le este locul, şi nu să fie prezentaţi ca eroi ai unor emisiuni de televiziune.

Deunăzi, trecînd prin zona Gării de Nord, am văzut oarece linişte, dar nu cum mi-aş fi dorit, fiindcă, pe ici-colo, încă mai mişună grupuri de cîte doi-trei aurolaci care cerşesc şi se iau la harţă cu vreun trecător… Să sperăm că lucrurile sînt sub control şi că bucureştenii nu vor mai avea parte de un nou Brusli, mai fioros şi mai viclean decît cel care, acum, se află în puşcărie.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (7)

in Polemici, controverse

De luni după-amiază şi pînă vineri la prînz, cum spunea un confrate, cînd se referea la prezenţa la lucru a celui mai înalt demnitar al ţării, în primele luni ale anului 2017, l-am văzut deseori pe ecranul televizorului pe Klaus Werner Iohannis, în multiple ipostaze, dar în nici una ca preşedinte al României:

– nici pe Klaus Iohannis, cel care, după ce ne-a reamintit adeseori că este alesul a peste 6 milioane de cetăţeni, nu mai recunoştea legitimitatea votului de la ultimele alegeri parlamentare;

– nici pe cel care, în campania electorală, respingea demagogic imunitatea, dar care, ajuns la Cotroceni, o îmbrăţişa ca pe o mare dragoste, iar de atunci, trăieşte cu ea la piept, pentru a-şi apăra mandatul prezidenţial;

– nici pe acel Iohannis care, de la fiecare microfon, îi considera penali pe adversarii săi politici, fără să vadă bîrna din ochiul său;

– nici pe sasul de la Sibiu, care s-a făcut permanent că nu vede criminalele excese iredentiste ale udemeriştilor, în tentativa lor de a rupe Ardealul de România şi de a-l alipi la Ungaria, ca la 1848, cînd saşii, statorniciţi pe pămînturile noastre, au votat alături de maghiari, în Dieta de la Cluj;

– nici pe înfocatul nostru mitingist, care a divizat şi învrăjbit clasa politică, neînţelegînd că, dincolo de orice opinii politice, dincolo de orice controverse, trebuie să se comporte ca preşedinte al tuturor românilor;

– nici pe Klaus Werner Iohannis, care caută pe la toate ghenele politice guvernul său, Parlamentul său, deşi ţara are asemenea instituţii fundamentale, alese prin votul a milioane şi milioane de români, şi pe care trebuie să le respecte toţi cetăţenii acestei ţări;

– nici pe cel amator de bani mulţi, cît mai mulţi, care, în curînd, va avea o indemnizaţie lunară de 18.000 de lei, dar care s-a opus vehement ca amărîţii de bugetari şi pensionari, cu cîştiguri de 12-15 ori mai mici decît ale înaltului demnitar de la Cotroceni, să primească şi ei o sută sau două în plus;

– nici pe zmeul-zmeilor, cel ce aruncă mai în fiecare zi cu buzduganul de foc asupra Guvernului, Parlamentului, a partidelor aflate la putere, a adversarilor politici şi a celor mai mulţi dintre supuşi, dar care la Bruxelles, unde ar trebui să fie ,,ein Mann, ein Wort”, pare că se pierde ca un mărunt amploaiat pe sub redingotele stăpînilor de sclavi, adoptînd întotdeauna o atitudine euroconformă.

Spuneam că, în decursul a 27 de ani, clasa noastră politică s-a reformat pînă la glezne. Dacă e să ne referim la preşedinţii acestei ţări, trebuie să spunem că ei n-au atins nici măcar această performanţă. Ultimii doi n-au ajuns cu reforma nici pînă la pingele, continuînd să calce apăsat cu crampoanele pe tibiile românilor.

Sfîrşit

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (6)

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (6)

in Polemici, controverse

 

Clasa politică românească n-a fost nicicînd mai divizată ca în lunile care s-au scurs de la începutul acestui an. O parte, constituită din partidele de dreapta, din reprezentanţi ai mai multor ONG-uri şi angajaţi ai unor societăţi străine, s-a cantonat în tranşeele din Piaţa Victoriei, de unde a tras în neştire cu gloanţe propagandistice făurite de meşteri potcovari, cu ajutorul cărora încerca să ucidă legitimitatea votului de la 11 decembrie 2016, dar, mai ales, să înlăture Cabinetul Grindeanu, pentru a-l înlocui cu acei tehnocraţi rataţi şi cu lideri ai partidelor protestatare, care nu au putut să ajungă la Palatul Victoria prin vot, prin luptă politică şi democratică. Marea majoritate a manifestanţilor n-a citit nici măcar cinci rînduri din Programul guvernamental de 171 de pagini, pe care-l critica de mama-focului, mai dihai ca babele de pe şanţ. Protestatarii se opuneau măsurilor de creştere a veniturilor, ca şi cînd ei n-ar beneficia de asemenea iniţiative. Se declarau împotriva revizuirii Condului Penal şi a celui de Procedură Penală, fără să cunoască normele adoptate de forurile internaţionale de Justiţie, se opuneau legilor adoptate de Parlament şi deciziilor Curţii Constituţionale. O asemenea parte a clasei politice s-a reformat în direcţia anarhiei. Celălalt segment al clasei politice mărşăluia împrejurul redutei de la Cotroceni, cerînd demisia lui Klaus Iohannis, care a fost ales în această înaltă funcie de mai multe milioane de votanţi. Nici un asemenea asalt nu avea caracter democratic, aşa cum la fel de antidemocratic a fost şi gestul preşedintelui de a se transforma în mitingist şi de a învrăjbi la maximum lumea, de a declara război celor care au cîştigat alegerile parlamentare şi de a ameninţa cu dărîmarea guvernului.

În mod normal, reformele ar fi trebuit să înceapă de la vîrful piramidei politice, ştiut fiind că ,,peştele de la cap se-mpute”. După plecarea marelui mafiot de la Cotroceni, o reformă în cadrul Administraţiei prezidenţiale era nu numai necesară, ci aşteptată de toată lumea. Pe de altă parte, Klaus Iohannis promisese în campania electorală o altă politică, diferită de scandaloasa dictatură băsesciană. Am avut ghinion! N-am făcut nici măcar un pas înainte. Dimpotrivă, noul locatar de la Cotroceni părea pus pe o harţă şi mai mare. N-a fost vorba decît despre o farsă electorală. După ce şi-a văzut sacii-n căruţă, Klaus Iohannis a uitat total de promisiunile făcute alegătorilor. Mai mult, şi-a încălcat atribuţiile prezidenăţiale ce-i revin, refuzînd în mod deliberat să vegheze la respectarea Constituţiei, la buna funcţionare a autorităţilor publice, şi nici nu şi-a exercitat funcţia de mediator între puterile statului, între stat şi societate, străduindu-se, dimpotrivă, să le încaiere. În loc să ceară partidelor de dreapta, ofuscate că au pierdut alegerile parlamentare, să se comporte ca nişte forţe politice democratice, şi să renunţe să mai scoată în stradă sute de mii de ,,nemulţumiţi” – mulţi dintre ei, mitingişti cu ziua, care nici nu ştiau pentru ce zbiară, ori angajaţi ai unor societăţi străine, care se mulţumesc cu salarii de mizerie, apărîndu-şi patronii şi imensele profituri ale acestora -, actualul preşedinte i-a aţîţat pe protestatari împotriva Guvernului, Parlamentului şi a altor instituţii fundamentale, în care domnia-sa şi partidele de opoziţie nu aveau majoritate, ca să-şi facă mendrele antidemocratice. Dacă, prin absurd, partidele de dreapta ar fi cîştigat, în acel context, eventuale alegeri anticipate, în 5 minute, Klaus Iohannis l-ar fi numit premier pe insipidul, incolorul şi infirmul politic Dacian Cioloş, de care UE nu ştie cum să se debaraseze. Ca să-şi mai îndulcească amărăciunea proprie, dar şi pe cea a liberalilor, după insuccesul în alegerile din decembrie anul trecut, preşedintele Iohannis a căutat să atace prin tot felul de stratageme nu numai Guvernul, ci şi Parlamentul. Îşi dorea, desigur, Parlamentul său. În faţa unui asemenea comportament dictatorial, reacţia forului legislativ n-a întîrziat să apară. Camerele reunite ale Parlamentului au adoptat, cu o majoritate concludentă, o declaraţie prin care îl acuza oficial pe preşedintele României de ,,abuz de drept” şi ,,uzurparea atribuţiilor Legislativului”. În loc să încurajeze reforme în baza cărora să se poată exercita o politică benefică pentru ţară, preşedintele Iohannis părea să reconsidere, pas cu pas, dictatura băsistă, căreia îi conferea dimensiuni tot mai mari, fără teama că, într-o zi, aceasta s-ar putea întoarce împotriva sa. Grav este că un asemenea comportament politic, potrivnic Interesului Naţional, se manifesta într-un moment în care situaţia internaţională aluneca de pe făgaşul normalităţii, iar la Bruxelles se cloceau noi viteze şi noi ritmuri, care să le permită liderilor UE să marginalizeze şi mai mult ţările central şi est-europene, membre ale acestei structuri continentale, ba mai mult, să decupleze unele state de la Uniunea Europeană, printre care şi România.

În primii 2 ani de mandat, Klaus Iohannis a stat tot timpul cu spatele la români, afirmîndu-se ca un fervent susţinător al intereselor străine, convins că, printr-o asemenea politică antipopulară şi antinaţională, va obţine un al doilea mandat pentru Cotroceni. Este, însă, greu de crezut că îl va încheia şi pe acesta. Ignorat, dispreţuit, învrăjbit şi ţinut în lanţurile sărăciei de Klaus Iohannis şi de ceilalţi slujitor zeloşi ai intereselor străine, Poporul Român se întoarce, şi el, cu spatele la preşedintele care i-a înşelat total speranţele. Iar cînd poporul te priveşte cu ochiul de la ceafă, este imposibil să te mai cîrpeşti în politică.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (5)

În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi! (1)

in Polemici, controverse

 

Spre marele ghinion al României, Herr Führer K.W.I. născutu-s-a, într-o zi de 13. În 2014, chiar înainte cu o lună de a fi uns „capo di tutti capi” în satul fără cîini, Mutti Merkel l-a „crucificat” cu o ditamai „Eiserne Kreuz” (Crucea de Fier) pentru de-serviciile aduse României.

Se pare că, pînă la vîrsta de 56 de ani, cunoştinţele profesoraşului de fizică din Hermannstadt – meditator multilateral dezvoltat cu „sechs Häuser” u.s.w. (şase case şi multe altele) – nu i-au permis să afle că „rufele se spală în familie”, iar lenjeria intimă nu se expune în văzul lumii! Imediat după marea feisbookceală din 2014, robotul a jurat credinţă României, dar cred că a ţinut degetele încrucişate la spate. Comportamentul şi acţiunile sale i-au demonstrat nu doar necinstea, ci şi faptul că se află în slujba altora, nu a României, căreia trebuie să-i fie căpetenie. Ce-i drept, a avut şi ceva performanţe: pe seama bugetului ţării, şi-a mărit „renumeraţia după buget”, a „renovat” dotarea de la Vila Lac 3, a scuturat buzunarele românilor ca să „modernizeze” curtea reşedinţei din Cetatea lui Bucur, în plus, cheltuieşte fără rezerve paralele „prostimii”, fie cu naveta săptămînală, fie cu deplasări zburătoare externe. În urma spectacolelor lamentabile, al căror protagonist a fost şi este, România a ajuns „ciuca bătăilor” dinozaurilor de la Bruxelles şi a presei mondiale. A ajuns obiect de umilinţă şi scandal mediatic. Sine die, cetăţenii ei, europeni „third hand” non-Schengen, sînt trataţi în Occident mai rău decît migranţii terorişti rebotezaţi „refugiaţi”.

Nu refugiaţi de război, ci năvălitorii unei culturi incompatibile cu cea europeană

Fără îndoială, printre migranţi se află şi oameni cu adevărat neajutoraţi, dar aşa cum s-a demonstrat, majoritatea covîrşitoare sînt bărbaţi tineri, cu statut radical deosebit de cel de „refugiaţi”. Rezultatele „ciocnirii civilizaţiilor” au fost mai mult decît vizibile în Franţa, Germania, Marea Britanie, Suedia… Poate că acestea îşi plătesc astfel vechile poliţe ale perioadei coloniale, dar noi ce vină avem să plătim oalele sparte de alţii? Mister Trump a declarat că S.U.A. nu vor accepta migranţi, dar partenerul lor strategic europen, aflat sub dublă ocupaţie, militară şi corporatistă, prin robotul „crucificat” de la Cotroceni, vrea să ajungem şi noi, românii, în „rîndul lumii” vest-europene, adică în haosul programat al globalismului ocult. Readuc aminte că suma alocată de „Guvernul meu” condus de marioneta bruxelleseză Cioloş-Sörös a fost mai mare decît salariul minim al unui cetăţean român şi decît pensia medie, acordată în ţara noastră, căreia i se adaugă asistenţa medicală, cazarea, şi alte facilităţi de care cetăţenii României nu beneficiază decît cu „co-plată”. Pe de altă parte, „Potrivit datelor Inspectoratului General pentru Imigrări, este vorba despre 114.024 de cetăţeni străini, care au primit drept de şedere în România în primul trimestru al lui 2017“. În situaţia în care absolvenţii instituţiilor de învăţămînt din România, neavînd locuri de muncă în ţară, pleacă slugi la străini, pe meleagurile noastre se aciuează nu refugiaţi de război, cum sîntem intoxicaţi cu vorbe tembele, ci năvălitorii unei culturi incompatibile cu cea europeană. Încet şi discret, „pe şest”, robotul-şef din fruntea C.S.A.T. facilitează instalarea taberelor musulmane pe teritoriul României. Manifestările „de simpatie” similare cu cele de la Berlin, Paris, Bruxelles… constituie doar o problemă de timp. Un scenariu umblă prin tîrg: se spune că pentru a da exemplu, „crucificatul” merkelian va evacua actualii chiraşi ai caselor sale din Sibiu, oferindu-le spre găzduire gratuită şi pe termen nelimitat afro-asiaticilor nou-veniţi. Un exemplu de generozitate S.F., dar pentru că nimeni nu este perfect, a omis restituirea banilor însuşiţi ilegal!

(va urma)

Ion Măldărescu (Revista „Art-Emis“)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (74)

in Polemici, controverse

 

12 MARTIE 1990. Parcă prind puteri, la început de săptămînă. Presimt că se va întîmpla ceva. Încă nu ştiu ce. Cît de mult contează starea sufletească! O vorbă bună, cît de mică, un succes mărunt îmi pot schimba în bine întreaga dispoziţie a sufletului. Acelaşi lucru – vremea de afară, programul de radio, atmosfera din casă – îl poate face fericit pe cineva şi nefericit pe altcineva. Se pare că sufletul, în călătoria lui spre trupul care îl va primi la naştere, atinge, ca o cometă, mai multe stele care ne guvernează şi de unde se încarcă cu tot felul de caracteristici. Fiind un tip solar, mai mult ca sigur că starea asta în curs de ameliorare mi-o dă astăzi puiul de soare care începe să meargă de-a buşilea pe tavanul primăverii, stîrnind zurgălăii mugurilor din arbori. Unde mai e soarele copilăriei mele, cînd zăboveam minute în şir pe culmea dealului din satul tatei, Cherleşti, pentru a-l vedea asfinţind în apele de bronz roşietic ale Oltului? Ce minunăţie! Ce bucurie nelămurită, dar copleşitoare, izvora în sufletul meu de copil la vederea acelei privelişti magnifice! Acela era „soarele de la Austerlitz” pentru micuţa mea împărăţie. Apollinaire compara un astfel de soare însîngerat cu „un gît retezat”. Cam tot pe atunci îmi povestea tata despre pilda unui nobil englez, care îşi crescuse fiul departe de cărţi religioase şi de orice altă influenţă, pentru a vedea dacă instinctul credinţei se află în om de la naştere, sau e insuflat pe parcurs. Toate au decurs conform „graficului” acestui ciudat experiment, care îl putea mutila sufleteşte pe copil. Pînă într-o bună zi, cînd, tot într-un amurg învăpăiat, tatăl şi-a găsit odrasla în grădină, trimiţînd sărutări soarelui din vîrful buzelor şi al degetelor, strigînd: „Ce minunat eşti, soare! Îl salut pe Cel care te-a făcut!”. Cam tot pe atunci, pe la 12-13 ani, l-am descoperit pe Eminescu. Primisem de la vara mamei, Tanti Ica, mai multe cărţi în valijoară, pentru a-mi ţine de urît în vacanţa de vară – printre ele, „Sfîrşit de veac în Bucureşti”, de Ion Marin Sadoveanu (roman extraordinar, după care s-ar putea face un film mare), şi ediţia (aproape) completă a poeziilor lui Eminescu, tipărită pe foiţă de ţigară, cu coperţi de vinilin gri, cu o prefaţă de Mihai Beniuc. La scurt timp, aveam să citesc biografia pe care i-a închinat-o Călinescu – şi astfel legenda era gata, fusesem contaminat pe veci de virusul cu aromă dulce şi tristă, ca un sîmbure de migdală, al acestui destin de heruvim. Cît de mult m-a marcat Eminescu în adolescenţă, ce frenetic l-am iubit, cît am suferit pentru zdrenţele cu care încerca să-şi acopere trupul, pe cînd peregrina prin ţară, ca sufleur, ce arzătoare era dorinţa să ating un obiect care-i aparţinuse! Ori să cunosc pe cineva care-l văzuse. În fond, eram un fanatic al acestui om fără prihană, care nu făcuse rău nimănui, niciodată, dimpotrivă, scrisese cu un vîrf de cetină, pe ceara albă a fiecărui suflet de român, versetele inegalabile „Şuieram l-a ei chemare/ Şi-am ieşit în cîmp rîzînd…”. Da, da, Eminescu n-a scris versuri, ci versete. Iar „Sara pe deal” – de care am mai pomenit – e tot ce s-a plăsmuit mai înălţător cu privire la satul românesc cel de ieri, de azi, de mîine şi de totdeauna. Fiindcă mereu se vor găsi cîte o pereche de îndrăgostiţi, cîte un salcîm, cîte o toacă de bisericuţă veche, cîteva pîlcuri de oameni întorşi de la coasă, niscaiva turme de vite cu tălăngile la gît, întorcîndu-se cuminţi acasă, precum oamenii din furtunile vieţii, pentru că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Poezia asta este cea mai tulburătoare icoană a satului românesc, calitate la care, ce-i drept, a contribuit şi muzica divină a cîntecului propriu-zis, pe care nu se ştie ce Zeu-ţăran i-a picurat-o, din înalturi, lui Vasile Popovici.

Dar, de unde plecasem şi încotro mă poartă paşii! De la ţărani la ţărănişti e-o cale-atît de lungă! Astăzi, iar mă muşcă de fund ziarul „Dreptatea”. Se reproduce o ştire stupidă, dintr-un obscur ziar ieşean. Şi-o caută băieţii cu lumînarea. Vorba lui Lăpuşneanu: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!”. Redactez, într-o formă finală, articolul „Repetenţi la Istorie”. Dar unde să-l public? O să vedem, important este să scriu, să nu-mi ies din mînă, să-mi descarc adrenalina, altminteri îmi plezneşte o venă în cap, de supărare. La televizor se transmite o adunare a foştilor deţinuţi politici. Judecătorul Adrian Niţoiu, care condusese completul de judecată în procesul înscenat lui Emil Bobu – Manea Mănescu – Ion Dincă, formulează cereri pentru crearea unei pături de privilegiaţi din foştii deţinuţi politici. Dacă nu mă înşală pe mine simţurile, avem de-a face cu un alt tip de ilegalişti. Pentru că ce poate înţelege un om din „locuinţe confortabile, facilităţi alimentare, medicamente gratuite”? Astăzi, ce-i drept, am încercat să-mi găsesc şi eu o „locuinţă confortabilă”, deşi n-am fost nici ilegalist, nici deţinut politic. De fapt, tot ceea ce doresc este să mă mut lîngă bietul tata, care se stinge ca o lumînare. Ţărăniştii m-au tras în piept, cu casa din Strada Dr. Staicovici. E clar, pe ce pun ăştia mîna, adios, muchachos! Încerc să vorbesc, telefonic, la Consiliul Popular al Capitalei. Acolo a ajuns şefă o fostă adjunctă a lui Silvestru Vîrtosu, pe nume Mariţescu. O ştiam umilă, nu îndrăznea să-mi taie calea. Eu aveam un nume – ea avea un bărbat securist, era, totuşi, o diferenţă. Pe cît de civilizat şi de uman a fost Vîrtosu (ca şi Gh. Pană, şeful lui) – pe atît de urît se purtau cu oamenii aceşti trepăduşi, de teapa lui Necşoiu, Bîrceri sau Mariţescu. Ce face asta acum? Se dă ascunsă! Nu vrea să apară la telefon! O fi şi ea „fo dizidentă” şi nu mi-am dat seama! Carevasăzică, pe cînd tăia şi spînzura ca secretar la Consiliul Popular al Sectorului 6, ori ca secretar adjunct la Primăria Capitalei, şi ca membru în toate birourile de partid – Coana Mariţescu se lupta de zor, piept la piept, cu comunismul! O apuca pe ea comunismul de bretelele furoului, dar cu o opinteală zdravănă, care o făcea să i se zdruncine „cocul activist”, madam Mariţescu înşfacă Zmeul comunist de brăcinar şi-l băga în pămînt pînă la gît, numai aşa a fost posibil ca primarul Dan Predescu şi politrukul Silviu Brucan să-i taie capul cu paloşul, ceea ce nici o armată de militanţi ai lui McCarthy nu reuşise. Ce faună s-a prăsit pe la primăriile şi judeţenele astea de partid! Toţi profitorii, toţi aranjorii, care se purtau cu cei neînsemnaţi ca nişte zbiri şi se făceau mici cu şefii cei mari! Ce boală năucitoare e lipsa de caracter! Adorm fericit la gîndul că rabinul Moses Rosen nu e altceva decît o Ana Pauker cu barbă.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei,

de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (73)

Copiii nimănui

in Polemici, controverse

Pe zi ce trece, sentimentul că ne luptăm cu morile de vînt este tot mai pregnant. Ne simţim tot mai singuri, noi, ca popor, şi tot mai vulnerabili, noi ca personaje, ca actori ai acesui prezent destul de ambiguu. Glasul nostru este tot mai stins, tot mai greu de auzit şi imposibil de pătruns acolo unde, de fapt, dorim să ajungă. Nu mai avem vlagă, sîntem secătuiţi în neputinţă şi încercăm să mergem mai departe prin ignoranţă. Devenim pe zi ce trece mai blazaţi şi încrederea în sistem se erodează constant.

Noi, ca români, ne simţim părăsiţi de toţi şi încercăm să ne refugiem în mica noastră lume, cercul intim de prieteni, unde sperăm să nu fim trădaţi, să fim ascultaţi şi, în primul rînd, respectaţi. Ne dorim să ne recăpătăm demnitatea pierdută de multă vreme şi mai dorim ca toţi cei pe care, teoretic, noi i-am ales, să dea dovadă de ceva mai multă verticalitate.

Cineva a spus că dacă votul ar fi însemnat ceva, nu ar fi fost inventat. Or, de ceva timp observăm că România în care noi trăim devine din ce în ce mai mare şi mai săracă, în timp ce România lor, a celor care sînt acolo, sus, a devenit foarte mică, loc în care bunăstarea se împarte la cît mai puţini, iar loc pentru tine, tu, cel care votezi, şi care, teoretic, trebuie să contezi, nu există.

Eşti singur, eşti din ce în ce mai singur. Nu mai reprezinţi nimic, ai devenit un element al unei statistici. Nu eşti respectat, cuvîntul tău este luat în derîdere şi nu eşti decît o posibilă masă de manevră în anii electorali. Cei pe care i-ai votat şi acum îţi conduc destinul nu te mai ascultă, pentru că sînt mult mai atenţi la ceea ce se spune la Bruxelles şi la Washington decît la ceea ce spui tu. Concluzia este că tu eşti bun doar să munceşti, dacă ai unde, eşti bun doar să oferi plus valoarea muncii tale unui stat din ce în ce mai lacom şi mai lipsit de viziune.

Am devenit o cifră într-un context. Sîntem un CNP, o serie şi un număr. Sîntem, poate, o adresă de e-mail, un cont de Facebook sau nici măcar atît. Glasul nostru nu mai contează, iar despre onoare se vorbeşte la timpul trecut. Noi, ca români, nu sîntem respectaţi, pentru că nici măcar cei pe care i-am ales nu ne respectă. Tu, cel care încă mai crezi că se poate, află că trăieşti într-un timp în care speranţele sînt pe cale să dispară, iar viitorul devine din ce în ce mai neclar. Noi, românii, sîntem copiii nimănui. Sîntem pe cont propriu.

Tano

Cînd hoţul strigă: HOŢII!

Nu daţi cu pietre în Ilie Năstase!

in Polemici, controverse

Motto: ,,Mai întîi, el, ca bun naţional sportiv, chestie din ce în ce mai rară la noi, trebuie apărat, protejat de prostia românească a unor jurnalişti slugarnici şi inculţi, născuţi alaltăieri”. (George Stanca)

A fost, la vremea lui, un mare campion. La tenis, nu la atletism sau la fotbal. A fost mîndria noastră şi trebuie să rămînă la fel. A fost sportivul care a făcut să se vorbească la superlativ despre România. A fost şi este un mare patriot.

Nu daţi cu pietre în Ilie Năstase. El face parte dintr-o triadă de aur a sportului românesc, alături de zeiţa de la Montreal, Nadia Comăneci, şi de regele fotbalului, Gică Hagi. A fost Numărul Unu mondial în tenis, a cucerit Turneul Campionilor, învingîndu-i pe toţi americanii care voiau să-l răpună, în frunte cu Stan Smith. A fost un geniu sau, dacă ne acuzaţi că exagerăm, a avut, sigur, sclipiri de geniu. Juca dezinvolt, strălucitor, încîntător. A fost un adevărat artist şi primul Număr Unu în lumea tenisului. El, un român, care a dus faima ţării sale pe mapamond.

A fost totdeauna un artist. El ne-a arătat frumuseţea sportului alb, dincolo de orice rigiditate specifică altor mari tenismani. El a fost mare şi pentru că dădea impresia mai mult că se joacă, şi nu că joacă. Partidele sale erau pigmentate cu unele ieşiri nelalocul lor pentru unii, dar pline de savoare pentru alţii. A fost distractiv şi tandru, chiar dacă a mai sărit calul prin unele gesturi ori inadvertenţe lingvistice.

I-a plăcut să dea replici spontane, cînd considera că era cazul. Uneori, a putut părea cam dur în această privinţă. Da, aşa s-a întîmplat şi acum, în staţiunea Mamaia, la întîlnirea de Fed Cup cu Marea Britanie. Ilie Năstase mai înjura şi înainte, o fi înjurat şi la noi acasă. Dar pe noi oare cîţi nu ne-au înjurat şi ne înjură încă, la modul grosolan, şi nimănui nu-i pasă? Iată ce spune Adrian Mutu – cinste lui, pentru faptul că a luat atitudine: ,,Noi, românii, ce să mai zicem?! De cîte ori am fost jigniţi, făcuţi în toate felurile, pe toate stadioanele din Occident, ne-am oprit? Deci, era normal, domnilor occidentalişti, să strige un stadion întreg «ţigane, trebuie să mori!», sau să fim făcuţi în toate felurile, atît eu cît şi ţara mea? Era, nu? Acum, faceţi pe lupii moralişti şi, cum a început să se simtă lezată una de-a voastră, cum ne acuzaţi pe noi de ceva ce voi aţi inventat şi aţi tolerat atîta timp! Ipocriţilor! Prin ce au trecut handbalistele de la CSM în Ungaria? Aţi zis ceva?”.

Păi cum era să zică, atunci cînd e vorba de Ungaria? Alţii pot, au dreptul să ne bălăcărească. În ochii lor, noi nu sîntem români, sîntem ţigani, de la marginea Europei. Noi trebuie să fim batjocoriţi şi să nu crîcnim. Cînd Irina Spârlea şi Sorana Cârstea au fost jignite, n-a fost nici o problemă. De ce? Că sînt românce?

E timpul să înţelegem că trebuie să ne apărăm valorile. Iar Ilie Năstase are, în fiinţa lui, în sufletul lui, mîndria de a fi român. Român de-al nostru, dar care, ca tot omul pe lumea asta efemeră, mai poate greşi. În tot cazul, nu daţi cu pietre. El a fost, este şi va rămîne marele, inegalabilul, imprevizibilul Ilie Năstase. Oameni ca el se nasc la depărtări de veacuri în existenţa – chiar şi în domeniul sportului – a unui popor. Nu daţi cu pietre. E păcat. Şi e nedrept.

Sus inimile, români!

GEORGE MILITARU

P.S. 1 – Lamentabil şi penibil a fost indignatul cu ţîfnă, care face pe ironicul – e vorba de ,,maestrul” Tudor Octavian – atunci cînd a afirmat despre Ilie Năstase: ,,Bietul fost, el crede că este cine este, adică general şi parlamentar cu drept de a ne decide soarta” (,,Gazeta Sporturilor” din 26 aprilie a.c.).

P.S. 2 – Ca o confirmare parcă a gîndurilor noastre, Cristian Ţopescu, şi el o mare valoare, cel mai mare crainic sportiv, invitat la o emisiune TV moderată de fiica sa, Cristina Ţopescu, a spus, clar şi răspicat: ,,Noi, în general, ne judecăm foarte sever marii campioni”. Quod erat demonstrandum, dragi prieteni!

Cînd hoţul strigă: HOŢII!

in Polemici, controverse

Cînd eşti un om mic, nu poţi să te autodepăşeşti, să fii mai mult decît te-a înzestrat natura. Nu ai cum. Problema este, însă, cînd eşti om mic şi, printr-un accident, ajungi într-un scaun prea mare. Atunci, precum reptilele care se tîrăsc în mocirlă, aduci tot ceea ce atingi la nivelul tău, mai ales dacă eşti ajutat de alţii ca tine, şi ei oameni mici. Partidul România Mare a fost un partid MARE. Partidul România Mare este încă un partid cu potenţial, dacă ar fi lăsat în pace şi ar lăsa oameni capabili la conducerea lui.

Pentru că, privind în trecutul apropiat, acest partid a avut valori în rîndurile sale, oameni capabili, buni conducători, excelenţi şi oneşti executanţi. Moartea prematură a lui Corneliu Vadim Tudor, însă, a făcut ca unii dintre cei din linia marginală să ajungă într-o poziţie pentru care nu erau pregătiţi, nici intelectual, nici politic şi nici măcar moral. Nişte neica-nimeni, cu minte puţină, au ieşit la rampă şi au cerut puţină lumină la mormîntul marelui Vadim, în speranţa că dacă au fost puţin în preajma lui, este suficient să le mărească pontenţialul cenuşiu din creier, cînd ei, de fapt, nici măcar nu dispun de aşa ceva. Cînd eşti mic, ca om, ca moralitate şi ca minte, faci lucruri pe care cei care gîndesc nici nu le înţeleg şi nici nu doresc să fie părtaşi la ele. Şi cei care au văzut mizeria umană a lui Escu, că despre el este vorba, au încercat să se opună, să ceară să se respecte Statutul, sau măcar să-i lase pe cei capabili să conducă, spre Congres, acest partid.

După ce a decapitat Filiala Maramureş, de capul lui, contra unor arginţi, a obsevat că şi Clujul îi stă pe creierul lui găunos. Filiala Turda, prin reprezentantul ei, a încercat să apere partidul de atîta BINE, spunîndu-i lui Escu că ce a semnat este total ilegal, că încălcările statutare şi bataia de joc la adresa PRM trebuie să înceteze, şi a atras din partea eternului interimar o sumă de invective şi ceva epitete. Invocînd statutul partidului, Escu trece munţii cu vocea-i ruginită şi ameninţă Filiala Tuda cu „retragerea sprijinului politic”, pentru că ei ar fi încălcat Statutul PRM, cînd, în realitate, cei de acolo au avut curajul să spună clar în faţă că acest individ face de ruşine PRM, prin semnarea, în mod total ilegal, a unor alianţe. Cu alte cuvinte, acest profesoraş cu tupeu de borfaş, într-o declaraţie halucinantă, invocă Statutul partidului pentru a distruge munca tuturor membrilor din Turda, cînd el, un nimeni şi fără nici un drept de a fi pe scaunul lui Vadim, îl încalcă în mod repetat, avînd sprijnul unor capete seci.

În ultimele luni, acest băiat de mingi doar că nu şi-a făcut nevoile pe Statutul PRM, în rest l-a batjocorit cum a vrut mintea lui primitivă, l-a încălcat în toate modurile posibile atunci cînd i-a fost lui în avantaj. Pentru că acest escroc de cartier are un spirit de conservare destul de dezvoltat atunci cînd simte că pămîntul îi fuge de sub picioare, pune Statutul pe post de scut între el şi cei care-l critică. Iar cînd banda lui de bunicuţe îl aplaudă, se şterge prin dos cu cel mai important act al partidului şi se autoproclamă urmaşul lui Corneliu Vadim Tudor.

Grupul de Veghe „Vulturul Cruciat“

SC P.R.M. SRL

Rolul ONU pentru salvgardarea păcii regionale şi globale (1)

in Polemici, controverse

Evoluţia societăţii a condus la creşterea complexităţii sistemului de relaţii dintre diferitele entităţi sociale şi la globalizarea riscurilor şi ameninţărilor la adresa stabilităţii regionale şi a celei globale. Complexitatea problematicii securităţii a condus la crearea unor structuri internaţionale de securitate, în cadrul cărora să se elaboreze norme de a căror respectare depinde pacea mondială.

Conceptul de sistem de securitate (1)

Odată cu cristalizarea organizaţiilor socio-umane, au apărut şi preocupările pentru securitatea acestora, scop în care au fost asigurate mijloacele şi condiţiile necesare prevenirii şi respingerii agresiunii. La baza securităţii au stat practica şi teoria forţei, prin care s-au emis principii, norme şi modalităţi de organizare a forţelor pentru descurajarea agresiunii şi a rezistenţei la acţiunile agresive. Pentru asigurarea securităţii, statele naţionale au recurs la crearea unor structuri internaţionale de securitate, care, pe baza unor principii, norme şi instrumente specifice, să poată realiza cooperarea şi înţelegerea dintre actorii internaţionali. Astfel, la această dată, în Europa sînt constituite şi funcţionează: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Consiliul Europei şi o serie de organizaţii de securitate regionale. Pentru ca statele să-şi poată promova şi apăra interesele naţionale, într-o lume în care riscurile şi ameninţările la adresa acestora nu mai au frontiere, sînt obligate să se integreze în structurile de securitate, singurele în măsură să identifice pericolele la adresa securităţii internaţionale. În aceste structuri, statele naţionale şi alte organizaţii pot, cel mai bine, să contribuie la stabilirea normelor care trebuie respectate de către toţi actorii internaţionali şi să creeze instrumentele necesare prin care să asigure stabilitatea şi cooperarea internaţională.

Globalizarea are, printre altele, efecte asupra mediului de securitate, în sensul că securitatea nu mai poate fi asigurată decît prin norme şi acţiuni la nivel mondial, continental, zonal şi local. Starea sistemului social în care persoanele, grupurile sociale, organizate pe diferite criterii, statele şi organizaţiile internaţionale pot să se dezvolte liber şi să-şi promoveze interesele are determinări complexe şi se poate realiza numai într-un sistem integrat, în care să predomine conceptul de securitate cooperantă şi nu bazată pe forţă. Sintetizînd, prin sisteme de securitate se înţelege un ansamblu de principii şi norme adoptate de un grup de state, precum şi instituţiile prin care se verifică şi, la nevoie, se impune respectarea acestora. În condiţiile mediului actual de securitate, statele naţionale sînt obligate să adopte norme şi principii recunoscute pe plan internaţional, transferînd o parte din prerogativele care le aparţineau în exclusivitate.

Organismele internaţionale tind să preia elemente ale securităţii, fenomen care se va accentua în viitorul apropiat. Statele naţionale nu mai pot singure să rezolve problematica destul de complexă şi imprevizibilă a securităţii şi, de aceea, integrarea în aceste structuri de securitate a devenit o necesitate. Organizaţiile internaţionale, în funcţie de structura lor, se împart în: organizaţii interguvernamentale (ale căror membri sînt statele) şi organizaţii neguvernamentale (ale căror membri sînt persoane particulare, grupuri de persoane sau instituţii private). Uniunea Organizaţiilor Internaţionale care monitorizează organizaţiile internaţionale arată că numărul de organizaţii a crescut rapid începînd cu Secolul al XIX-lea. Astfel, în 1909, existau 37 de organizaţii interguvernamentale şi 176 de organizaţii neguvernamentale. În secolul următor, creşterea a fost explozivă, astfel încît în anul 1960 existau 154 de organizaţii interguvernamentale şi 1.255 de organizaţii neguvernamentale, iar în 1997, numărul acestora ajunsese la 260, respectiv 5.472.

(va urma)

PRM, boicotat de UDMR în Satu Mare

in Polemici, controverse

Profitînd de o slăbiciune efemeră a Partidului România Mare, de lipsa unui lider la nivel naţional, care să îi apere cu adevărat interesele, reprezentantul UDMR, primar al Municipiului Satu Mare, printr-o încălcare flagrantă a legii, refuză să ofere PRM-ului un spaţiu unde filiala din Satu Mare să îşi desfăşoare activitatea în mod statutar. Lipsa de cooperare a Primăriei o putem interpreta doar ca pe o acţiune ostilă a UDMR, cu scopul de a împiedica PRM să activeze, în mod legal şi optim, în slujba românilor.

Pe data de 12 februarie 2017, reprezentantul Filialei Judeţene PRM, Pop Sălăgean Alex, a înaintat Primăriei Municipiului Satu Mare o cerere prin care, în conformitate cu Legea 334, actualizată, solicită un spaţiu pentru sediul local al Partidului România Mare. Conform Legii, autorităţile locale au obligaţia să rezolve cu prioritate acest gen de solicitări, în maximum 90 de zile. Probabil că acest articol de lege nu a ajuns la Gábor Kereskényi primarul Municipiului Satu Mare, şi nici la membrii Consiliului Local, dat fiind faptul că răspunsul lor a venit sec, pe 16 aprilie, invocînd un slogan comunist – „nu avem spaţii disponibile” – în condiţiile în care sîntem convinşi că motivul este cu totul altul, şi anume, neinteresul unei minorităţi de a avea în oraş un partid reprezentant al majorităţii.

Sperăm că acest „nu avem” va fi, totuşi, adaptat la realităţile europene ale României anului 2017 şi PRM va primi spaţiul atît de necesar celor care doresc să se alăture acestui partid.

Un naţionalist

Eu te înţeleg, om de paie

in Polemici, controverse

Eu te înţeleg cînd spui că lumea te bîrfeşte fără motiv. Aşa este, tu apari ca o marionetă. Dacă dai căutare pe „Google” sau asculţi muzica tuturor celor care bîrfesc pe stradă, auzi că nu Poporul Român a decis venirea ta la Putere, ci alţii, de fapt, au vrut asta. Se spune că ai ajuns la conducere pentru a îndeplini un rol în strategia altor state, ceva mai puternice. Am ajuns să înţeleg că alţii sînt cei care fac cărţile, şi am mai reuşit să văd că nu cine votează este important, ci acela care numără voturile.

Eu te înţeleg, aşadar, că nu ai puterea să schimbi ceva în bine şi te cred cînd spui că am ajuns aici din cauza unor factori externi. Ştiu că ai fost forţat să vinzi ţara asta pe nimic, tu şi cei dinaintea ta, şi am convingerea că rolul tău este mare la nivel de furt local, mizilicuri, dar insignifiant la nivel general, cînd trebuie să semnezi ce ţi se pune pe masă.

Sînt convins că nu vei pleca de la Putere pentru că legea făcută de tine şi cei care te-au numit sînt încă de partea ta. Eu cred că cei care militează pentru o viaţă mai bună în ţara asta nu la tine trebuie să vină să ceară ce le-ai promis. Trebuie mers undeva, mai sus. Tu eşti doar un mic guvernator, un umil slujitor al unor interese meschine şi nu ai puterea de a face ţara să meargă pe un drum bun. Chiar dacă ai vrea, nu ai cu ce. Chiar dacă de mîine se naşte spiritul naţional în tine, nu ai avea nici măcar un instrument de care să te foloseşti. Presa e împotriva ta, capitalul de rulment al României este străin, iar conceptul de tabloid nu te mai prinde. Eşti un conducător de catifea, de paie aş putea spune, ai putere doar aici, la tine în ogradă, să închizi după plac vreun muritor de rînd sau un mic miliardar de carton, actual sau fost amic de-al tău. Poţi dicta doar celor pe care-i poţi şantaja, dar nu ai nici un fel de putere asupra oamenilor cu adevărat liberi.

Eu vă înţeleg, dragi politicieni, că nu puteţi, şi ştiu că, dacă aţi vrea să faceţi ceva, în secunda următoare toţi ar fi împotriva voastră. Presa are să vă facă nebuni, iar cei din Piaţă vor avea AK-47 în loc de baloane. Nu aveţi putere, nu puteţi să faceţi decît mici paşi pe coridoarele patriotismului. Sînteţi ceea ce aţi acceptat să fiţi cînd aţi ales să vă îmbogăţiţi: marionete! România este datoare altor naţiuni şi oricine ar veni la Putere nu poate schimba nimic. România a fost vîndută pe doi bani altora şi cei care vin nu vor putea schimba nimic radical. Ţara asta a fost furată major de către cei care ne bîrfesc pe la Bruxelles, de către cei care cică ne vor binele, iar comisionul a rămas la cei care au semnat pentru asta.

Toţi aţi furat, toţi sînteţi acum bogaţi. România a devenit sclava Europei, iar voi trîndăviţi la umbra milioanelor de euro pe care le aveţi în conturi. Sînteţi părtaşi la furt şi pentru asta nu cred că trebuie să vă fim recunoscători şi nici să vă pupăm mîna pentru că încă sîntem aici. Nu trebuie să vă mulţumim pentru că nu am ajuns ca Grecia. Voi şi cei asemenea vouă aţi făcut jocurile, voi aţi dus România în fundătură, pentru ce trebuie să vă votăm şi pentru ce trebuie să vă suportăm?

Voi, politicienii care aţi vîndut ţara asta, nu sînteţi altceva decît păpuşi de paie pe pieptul cărora, din cînd în cînd, cei care vă conduc mai adaugă cîte o medalie de bună purtare.

DA

#inseparabilii sau cum promovăm simboluri legionare

SC P.R.M. SRL

in Polemici, controverse

Văzînd că orice face, nimeni nu îl penalizează, că orice încălcări ale legii şi ale statutului Partidului România Mare nu sînt taxate dur de către filiale, omul-Padoc, cu numele de Escu, îşi încearcă norocul în afaceri, deoarece s-a convins singur că habar nu are de politică.

După ce a împletit cu minciuni mintea leneşă a multor membri ai Biroului Permanent (BP) al partidului, după ce a cultivat tactica dezbină şi cucereşte, profitînd de credulitatea unor femei blajine, Escu a demarat operaţiunea „scoatem PRM la mezat“ şi a început să vîndă filialele către cine dă mai mult. Şi, ca să fie clar că nu va fi atacat, a început cu cel mai îndepărtat judeţ, gîndindu-se că, pînă vin ăia să-i ceară socoteală, el are timp să încuie sediul partidului şi să îl şi sigileze. Pentru că, dacă nu ştiţi, dragi PRM-işti, în acest moment sediul Central al partidului este bine ferecat cu lacăte şi sigilat cu scotch, pentru ca nimeni să nu vină să îi ceară socoteală hoţului, escrocului de cartier, Escu. Atunci cînd ştii ce încălcări a făcut şi cum şi-a bătut joc de lege, stai să te gîndeşti că, în România, Justiţia este, totuşi, prea blîndă.

Escu demonstrează, în aceste zile, că în desaga unui profesoraş de matematică se află BMW-ul unui om de afaceri, care, fără să investească un ban, dar cu sprijinul unor escroci de teapa lui, reuşeste să producă suficienţi bani ca să plătească un sediu, să îşi plimbe familia pe la munte şi să îşi cumpere ceva minte artificială, întrucît natura nu l-a înzestrat cu ceva benefic pentru societate. Şi, după ce a vîndut, cum am spus, cu 1.000 de arginţi, filiala, a mers pe la bunicuţe pe acasă să se plîngă că s-a împumutat de mulţi bani, pozînd într-o victimă, deşi era datoria lui să rezolve problema datoriilor acumulate de mult timp la sediul central.

Ca o concluzie, dacă e să enumerăm faptele de vitejie ale acestui escroc – încălcări de statut, primit şi dat oameni afară, fără aprobarea BP, crearea de alianţe de capul lui, pierderea de documente ale partidului, respectiv registrul cu procese-verbale, cel pe care şefii de filiale îl tot cereau, vînzarea către un alt partid a unei filiale – stai şi te întrebi ce mai caută acest individ în PRM, nu ca şef, ci ca simplu membru?!

Şi te mai întrebi cîte filiale sînt „cumpărate“ de el, cu banii de la „acel partid“, sau dacă cei care ar trebui să fie în opoziţie faţă de acest bandit nu sînt interesaţi să facă nimic, pentru că şi ei fac parte din aceeaşi cloacă, sînt aceleaşi capete seci, pe care nu le interesează PRM, ci doar să mai iasă la o bere cu alte partide. Sau, poate, le este frică?!

Peste toate acestea, tot respectul pentru cei care încearcă să scape PRM de Escu. Tot respectul pentru acei oameni curajoşi care au decis să lupte împotriva lui, cu arme legale. Toţi se întreabă de ce acest personaj se ţine cu dinţii de scaun, de ce nu pleacă, să lase PRM să-şi revină, să redevină o forţă politică, aşa cum a fost odinioară. Răspunsul este simplu: dacă Escu este cel care va organiza Congresul din 10 iunie, poate să îşi respecte promisiunea pe care a făcut-o bandiţilor de pe lîngă el, şi anume, să predea partidul cui trebuie, astfel încît el să fie şi cu punga plină, şi cu o poziţie bună în staff-ul acestuia. Bunicuţele vor avea loc în faţă la croşetat, bandiţii – primul loc la furat, tărtăcuţa plutitoare veşnic deputat ratat, iar el, Escu, va rămîne neexmatriculat, ci doar executat sumar, mitraliat cu o ecuaţie de gradul doi, una prin faţă şi alta prin dos.

PRM-istul de Veghe

„Moţiune“ în PRM!

Du-te Sus