Numarul curent editia digitalaAbonament editia tiparita (livrare in Romania)

• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 2

„Cine nu iubeşte animalele nu iubeşte nici oamenii“

in Polemici, controverse

 

Era de notorietate dragostea lui Corneliu Vadim Tudor pentru cîini. Este cunoscut faptul că majoritatea cîinilor lui Vadim i-au supravieţuit şi sînt încă în grija familiei sau a altor oameni buni, cu dragoste atît faţă de moştenirea lui Vadim, dar şi pentru animalele aflate în grijă.

La sediul central al Partidului România Mare au rămas, după moartea Tribunului, trei exemplare, dintre cele mai iubite de către fostul preşedinte, printre care şi deja vedeta Max, de care s-a ocupat în continuare un om cu suflet mare, şi mă refer aici la Emil Căpâlnaş, secretar executiv al PRM, dar, cel mai important, un suflet mare într-un corp plăpînd, secătuit de boală.

De curînd, însă, impostorul care şi-a aşezat trupul scîrnav pe scaunul Tribunului a găsit de cuviinţă că este timpul ca acei cîini să fie expulzaţi din curtea partidului, aşa că, în lipsa unei opoziţii, a izgonit, pentru a doua oară în ultimul an, numele de Vadim Tudor din PRM, lăsînd cîinii în stradă, pradă pieirii, dovedind nu doar că este un prost care s-a trezit pe un scaun mai mare decît mintea lui poate să înţeleagă, dar că şi sufletul îi este negru şi plin de ură împotriva numelui Vadim. Nume care tronează la intrarea în sediul central al Partidului România Mare, nume care îţi vorbeşte din orice colţ al oricărui sediu al acestui partid, mare cîndva, nume care este rostit de către acel impostor ori de cîte ori simte că are ceva de cîştigat.

Naţionalismul românesc se află într-un real impas. Partidul care a fost port-stindardul patriotismului românesc a ajuns pe mîna unor neghiobi, a unor falşi patrioţi şi a unui impostor. Justiţia nu-l recunoaşte. Patrioţii adevăraţi nu-l recunosc. Şi el semnează acte oficiale, în calitate de preşedinte interimar, documente care sînt puse sub semnul întrebării de către Justiţie. Despre ce patrioţi vorbim aici? Despre ce partid naţionalist discutăm, cînd este la cheremul unui escroc venit de la periferia mizeră a moralităţii? Însuşi conceptul de patriotism are la bază un sentiment al revoltei faţă de orice nedreptate care este împotriva naţiunii pe care o iubeşti sau a partidului şi doctrinei în care crezi şi te-ai aliat. Vă întreb eu, dragi naţionalişti din Partidul România Mare, cum vreţi să fiţi voi votaţi şi aleşi de acest popor minunat, dacă voi, prin exemplul vostru, daţi dovadă de laşitate şi acceptaţi mutual o conducere total compromisă şi chiar ilegală?

Cum vreţi voi, dragi naţionalişti, patrioţi şi iubitori de ţară, să fiţi luaţi în serios, cînd voi vă ascundeţi în spatele propriilor frici şi nu acţionaţi împotriva unui impostor? Cum vreţi voi să fiţi votaţi la următoarele alegeri, cînd voi, prin însăşi tăcerea voastră, negaţi şi vă lepădaţi de Corneliu Vadim Tudor, cel mai patriot român şi care acum se bucură de simpatie la nivel naţional doar pentru că tot ceea ce el a spus cîndva, acum se adevereşte? Cum doriţi să redeveniţi partid parlamentar, voi, membri ai PRM, cînd vă aliaţi la BINE cu exact cel care, în campania electorală din 2016, a pus cele mai mari piedici PRM, cel care a dezlănţuit o campanie deşănţată de discreditare a PRM, prin postul România TV, în care anunţa că acest partid, unicul partid patriotic şi autentic, nu mai există?! Cum puteţi fi atît de duri cu propria voastră menire? Cum să fiţi voi luaţi în serios de către România, cînd nici măcar voi NU vă luaţi în serios?

Numele lui Vadim va dăinui milenii, pentru că a avut curajul să iubească această ţară, România, pentru că a avut curajul să iubească românii. Voi, moştenitorii lui, l-aţi trădat prin însuşi faptul că nu aţi făcut nimic pentru ca impostorul care mînjeşte numele Tribunului să fie împiedicat să o facă. Aţi stat pe margine şi poate că aţi şi aplaudat, iar cei care nu au bătut din palme, prin tăcerea lor, şi-au dar girul izgonirii numelui Vadim din PRM.

Îmi doresc acum, pentru că tot aţi pornit pe acest drum, să redaţi familiei toate obiectele care au numele Vadim înscris pe ele, să renunţaţi să mai folosiţi numele Tribunului în scop electoral, şi voi, PRM, să vă găsiţi drumul pe care îl doriţi, alături de cei pe care îi sprijiniţi şi îi doriţi să vă conducă. Redaţi Tribunul familiei şi naţiunii române. Voi, PRM, nu aveţi nevoie de el! 

Tano

Operație de desant aeropurtat a armatei siriene, împotriva ISIS

in Polemici, controverse

În noaptea de 11/12 august 2017 armata siriană a executat o operație complexă, de cercetare prin luptă. Patru grupe din unitatea Tigrii ( forțe pentru operațiuni speciale ) au fost desantate aerian, la 21 km în spatele liniilor ISIS, la granița dintre provinciile Homs și Raqqah. Desantul, format din 50 de militari, a fost îmbarcat pe patru elicoptere de transport Mi-8/17, fiind debarcat în apropierea comunelor Bi’r Rumaylan, Khirbat Mukmān, Kadir și a orășelului Al-Qadir. Echipajele elicopterelor Mi-8/17 au fost dotate cu aparatură de vedere pe timp de noapte, iar traiectul a ocolit localitățile și căile de comunicații, zburîndu-se într-o zonă de deșert.

Pe 5 august, armata siriană eliberase orașul Sukhnah, iar operația de desant a Tigrilor s-a desfășurat la circa 40 de km nord de Sukhnah. Scopul urmărit de armata siriană fiind acela de a se elibera cît mai mult teren pentru a permite joncțiunea celor două dispozitive de luptă, cel din nord și cel din sud, tăind în două dispozitivul ISIS din centrul Siriei.

Pentru protecția elicopterelor de transport împotriva avioanelor coaliţiei anti-Stat Islamic, conduse de SUA, două avioane Su-35 ruseşti au asigurat protecţia lor, într-o zonă de serviciu în aer, la sud de orașul Raqqah. În acea perioadă de timp de pe baza aeriană rusească din Latakia a operat un avion A-50 AWACS  care a monitorizat din aer întreg traficul militar din Siria, sudul Turciei, nord-vestul Irakului și nordul Iordaniei. Tot ca misiune de asigurare de luptă, au fost trimise cu 6 ore înainte, două avioane de cercetare fără pilot ruseşti, acestea evluînd la mare înălţime. Avioanele fără pilot au monitorizat dispozitivele ISIS vizate de a fi neutralizate, urmărind totodată procedura de aterizare/decolare a formaţiilor de elicoptere, în raioanele de desantare, precum, apropierea în secret a militarilor sirieni de obiectivele ISIS, atacarea lor și rezultatele obținute.

Pentru executarea acestei misiuni au fost aleși militarii din unitatea Tigrii care au participat, la începutul lunii martie 2017, la operațiunea de eliberare a orașului Palmyra Ei au acționat atunci în cadrul grupelor de asalt mixte, alături de militarii Spetsnaz ( forțe pentru operațiuni speciale ale Federației Ruse ). Inițial, în 2014, antrenarea Tigrilor a fost începută de instructori Hezbollahului libanez, după experiența de luptă căpătată în tactici asimetrice și de gherilă urbană, împotriva armatei israeliene. De la sfîrșitul lui 2015, Tigrii au avut instructori ruși, de la care au deprins tehnici de luptă pe timp de noapte.

Tigrii sunt echipați cu uniforme de camuflaj ignifug tip MultiCam, căști de protecție balistică rusești de tip 6B47, cu vizor termal 1PN139, dispozitiv de ochire 1-P88-2, aparatură de vedere pe timp de noapte și veste anti-glont. Tigrii sunt dotați cu arma rusească cu amortizor AK-74M, prevăzută cu lunetă și telemetru laser ( Alpha 7115 ) și adaptată pentru aruncator de grenade automat AGS-30. Grupul de comando Tigrii mai dispune de mitraliera Pecheneg, pușca cu lunetă Orsis T-5000 și KSVK (de calibrul 12,7 mm) care penetrează blindate și zidurile clădirilor, lansatoarele antitanc portabile RPG -29 sau rachetele antitanc rusești Metis-M sau Kornet. Prin intermediul echipamentelor rusești primite, fiecare comandant de grupă comando poate transmite, via satelit, imagini în infra-roșu ale dispozitivelor ISIS și poate receptiona, tot via satelit, imagini transmise de avioanele de cercetare fără pilot rusești, ale acelorași dispozitive ISIS.

Odată ajunse în apropierea obiectivelor ISIS, grupele de comando Tigrii au efectuat cercetarea și au transmis în detaliu, către statul major rusesc al operației, compunerea dispozitivelor de luptă inamice. Marcînd cu echipamente ruseşti pe fascicol laser fiecare blindat, piesă de artilerie, camionetă dotată cu mitraliere, clădire fortificată apaținînd ISIS. Fascicolul laser era invizibil pentru teroriştii ISIS dar vizibil din zbor, de echipamentele de conducere a focului a celor patru elicoptere de cercetare și atac rusești Ka-52 care au asigurat protecția din aer și sprijinul cu foc al Tigrilor. Astfel, loviturile din aer au avut o precizie chirurgicală.

După ce elicopterele Ka-52 și-au terminat muniția, Tigrii au executat ambuscade împotriva lutătorilor ISIS rămași în viață. Ca urmare a atacului combinat, au fost distruse 8 puncte de control fortificate, trei tancuri, două blindate ușoare, șapte vehicule blindate capcană pline cu explozibil ( VBIED ), 17 camioane sau camionete Toyota, înarmate cu tunuri antiaeriene calibru mic sau mitraliere, patru piese de artilerie calibrul 122 mm și au fost eliminați aproape 100 de teroriști ISIS.

În zorii zilei de 12 august, trupele regulate ale armatei siriene și formațiuni de apărare națională au trecut la ofensivă împotriva ISIS, pătrunzînd prin culoarele făcute de Tigrii. Tigrii au menținut pozițiile ocupate pînă în la prînz, cînd grosul forțelor siriene au făcut joncțiunea cu ei, eliberînd o zonă de 12 k.m² de sub ocupația ISIS.

https://pbs.twimg.com/media/DHQj2X4XcAA95Je.jpg

În noaptea de 23/24 ianuarie 2017 a avut loc o operaţie de inserţie aeropurtată ruso-siriană în orașul Deir ez-Zor, încercuit de ISIS. Cele 20 de elicoptere siriene Mi-8/17 au executat un traiect de zbor cu lungimea de 250 km. Detaşamentul transportat de elicopterele Mi-8/17 a fost format din aproximativ avînd la bord militarii unui batalion din Brigada 153 a Diviziei 1  Tancuri (fără tancuri). Pe 28 iunie 2016, trei elicoptere de transport ale armatei SUA au executat o misiunede desant aerian, la 3 km sud de orașul al-Bukamal ( guvernoratul Deir ez-Zor din estul Siriei ), unde au debarcat un grup 30 de rebeli moderați FSA, instruiți de SUA. Misiunea s-a soldat cu un eșec, aproape toți membrii comandoului find uciși sau capturați de ISIS.

Ce relevanță are această operațiune limitată ? Ea demonstrează că armata siriană are forțe pentru operațiuni speciale, bine pregătite și tot mai numeroase. Aceste forțe speciale fiind antrenate să execute misiuni în adîncimea dispozitivului inamic, atît prin parașutare cît și prin desantare din elicoptere. Armata siriană mai dispune de 10-20 de avioane de transport cu trapă AN-26 ( lansează 42 de parașutiști ) și Il-76 ( capacitate 120 de parașutiști ), precum și de 40 de elicoptere de transport Mi-8/17 cu o capacitate de pînă la 24 de militari.

Cu ajutorul acestor avioane și elicoptere, armata siriană poate executa operațiuni de desant de nivelul unei brigăzi de infanterie ( aproximativ 2.500-3.500 de militari ). Susținute cu foc din aer de avioanele și elicopterele de atac rusești, subunitățile care compun brigada aeropurtată siriană, pot cuceri în mod independent intersecții de drumuri, localități, înălțimi dominante din deșert, pînă la 75 km în adîncimea dispozitivului ISIS. Ceea ce ar facilita curățarea terenului, crearea de breșe largi prin care să înainteze rapid grosului armatei siriene, către orașul  Deir ez-Zor, din trei direcții și eliberarea estului Siriei de ISIS.

DV

https://southfront.org/wp-content/uploads/2017/08/16aug_syria_war_map.jpg?x42033

Scrisoare pentru un Erou

in Polemici, controverse

 

Poate că e tîrziu şi timpul scurs de cînd ai plecat a făcut ca praful să se aştearnă gros pe sîngele tău, lăsat pe caldarîm. Erai un copil al unor părinţi, cînd ai plecat de acasă. Erai un frate, al unei surori, cînd ai căzut din această viaţă. Erai un tînăr entuziast, pornit să mişte lumea, erai poate un iubit, al unei tinere femei. Atunci cînd tu ai căzut, şi din această lume ai fost forţat să pleci, ai crezut din tot sufletul că cei pe care îi vei lăsa în urmă vor avea o viaţă mai bună, se vor bucura de libertate şi chiar de prosperitatea pe care fiecare o doreşte, fie ea materială, fie spirituală.

Tu ai murit, Erou al Revoluţiei. Tu ai murit pentru că nu ai mai dorit comunism. Tu ai plecat în lumea celor mai buni pentru că ai ales sacrificiul în locul unei vieţi cenuşii, aşa cum ne amintim încă noi, cei care am rămas în urma ta. Pentru că tu ai plecat ca părinţii tăi să aibă o viaţă tihnită şi să nu le mai fie frică de cei care ascultau pe la colţuri. Tu ai plecat pentru că ai vrut ca românii, cei pentru care te-ai sacrificat, să poată fi liberi să plece din ţară şi să se întoarcă oricînd doresc, fără să-i condamne cineva penal pentru asta. Tu nu ai vrut să ne părăseşti, dar cei care au orchestrat Revoluţia au decis că tu trebuie să mori. Ai ales să fii acolo, să te sacrifici, pentru ca noi, românii, să trăim mai bine. Să avem vieţile celor la care visam serile, cînd ascultam „Vocea Americii„ sau „Europa Liberă“. Ai plecat, tu, Eroul nostru, pentru ca noi să avem bunăstare, pentru ca noi să fim liberi.

Au fost vremuri tulburi atunci, dar vremurile care au urmat au fost şi sînt mult mai tulburi. Tu ai plecat şi sacrificul tău este redus acum la un monument, la tristeţea celor pe care i-ai lăsat în urmă, la durerea mamei tale care te plînge şi, poate, la această scrisoare pe care, cu întîrziere, noi, cei care am rămas, ţi-o trimitem şi pe care te rugăm să o împărtăşeşti şi celor care, atunci, la Revoluţie, te-au însoţit pe drumul sacrificiului. Pentru că sîngele vostru a făcut ca noi, cei care îţi scriem acum, să ne dorim ca voi toţi să nu fi murit.

Îţi scriem noi, acum, la 27 de ani de cînd pămîntul sfînt în care te afli, te-a acoperit, că ai murit pentru ca o parte din români să fie cu adevărat prosperi, dat fiind faptul că oportuniştii acum au ajuns la adolescenţa unei false aristocraţii. Tu, Erou al Revoluţiei, şi voi, cei care sînteţi alături de el, aţi murit pentru ca politicienii democraţiei dîmboviţene să se îmbogăţească la adăptostul furtului României. Aţi murit ca românii să circule liber prin lume, şi da, acum s-a întîmplat, mai mult de 4 milioane de români îşi caută speranţa pe alte meleaguri şi nici măcar nu mai vor să audă de întoarcerea acasă, în această ţară numită România, pentru care tu te-ai sacrificat.

Te-ai sacrificat pentru ca noi, românii, să trăim mai bine în propria ţară. Şi da, acum mai bine de 60% din români trăiesc la limita sărăciei. Iar o mică parte, sub 5% din cei care nici măcar nu au ieşit în stradă la Revoluţie, sau nici nu se născuseră, sînt acum cei care deţin averi impardonabil de mari, avînd ca slujbă doar un post de politician. Ei sînt bogaţi acum, ei au vîndut ţara pe bucăti, ei au adus România la gradul de colonie. Nu mai avem nimic din ce aveam. Nu mai deţinem nimic din ce deţineam. Te-ai sacrificat pentru ca Petre Roman să înceapă distrugerea acestei ţări, te-ai sacrificat ca Ion Iliescu să nu fie niciodată pedepsit inclusiv pentru sacrificiul tău. Ai murit, tu, Eroul nostru, pentru ca urmaşii celor care ne conduc să preia această ţară sleită de puteri şi să o distrugă, să o rupă în bucăţi, să ne îngenuncheze total, ireversibil.

Şi ai ieşit în stradă pentru un minim decent drept la informare. Cînd ai plecat tu dintre noi, aveam cîteva ore de privit la TV, din care mai mult de jumătate erau dedicate celor împotriva cărora ai militat. Acum, dragul meu Erou, avem sute de programe TV în care, cu cîteva excepţii, se promovează nonvalorile, iar dezinformarea şi faptul divers începe încă de la ora 5. Sîntem bombardaţi cu atît de multă informaţie încît prin însăşi diversitatea ei îşi pierde credibilitatea. Pînă să pleci tu, credeam că avem o istorie clară şi strămoşi stabili. Acum habar nu mai avem cine sîntem de fapt.

Ai ieşit în stradă şi sîngele tău a curs acolo pentru ca ei, comuniştii, să dispară, Securitatea să fie trecut şi copiii tăi să nu fie stresaţi de urechile din pereţi sau ochii indiscreţi ai informatorilor. Acum e mult mai simplu, sîntem atît de tehnologizaţi şi ascultaţi, încît a ajuns să ne placă. Dacă înainte Securitatea ne asculta, acum doar cine nu vrea nu o face.  Cînd tu trăiai, Eroule, ştiai că fiii celor care ne conduc fac abuzuri şi se distrează pe banii ţării. Dar nu ştiai, şi nici noi, cei care încă sîntem, că, dacă tai capul unui balaur, alte sute îi cresc la loc. Pentru că, află tu, cel care ai plătit cu viaţa, că la Tîrgovişte s-a tăiat un cap, în sfînta zi de Crăciun, pentru ca sute de alte capete să crească şi să se înfrupte din trupul puternic de atunci al României.

Tu te odihneşti pe veci, cu viaţa frîntă mult prea devreme, iar ei, acele capete hidoase care au crescut la adăpostul sîngelui tău, nu îşi mai amintesc decît vag de tine. Presa, acele televiziuni la care poate visai înainte de plecarea ta nu îşi mai amintesc de tine, Eroule, decît atunci cînd bunul-simţ le impune, de ziua morţii tale. Şi asta poate încă puţin timp, pînă cînd, deasupra mormîntului tău se va aşterne uitarea.

Aţi plecat prematur dintre noi tu şi voi, eroii unei Revoluţii trucate, pentru ca averile unor bandiţi, pe care tu atunci nici măcar nu îi ştiai, să crească, pentru ca puterea acelor hoţi să devină literă de lege în România. Voi aţi murit pentru ca hoţia să devină paradigma societăţii româneşti, iar cei care suferă nu mai au nici puterea şi nici curajul pe care voi, cei care vă odihniţi acum, l-aţi avut în 1989.

Îţi scriu acum ţie, cel plecat dintre noi, că sîntem vinovaţi cu toţii pentru că sîngele tău a curs în van. Şi iertare eu îţi cer, în numele meu şi poate al celor care încă simt româneşte, că sîntem prea laşi ca să te răzbunăm. Aţi murit pentru ca noi să fim bine, şi nu sîntem. Ne este ruşine pentru sîngele pe care voi l-aţi lăsat în urmă, pentru sîngele vostru aflat pe mîinile lor, ale bandiţilor care v-au omorît, şi care acum, nerăzbunat, ne strigă să nu îi iertăm.

Tano

America se pregăteşte să preia controlul asupra economiei româneşti (2)

in Polemici, controverse

 

Mai apoi?

Mai apoi s-au stabilit baze la Kogălniceanu şi Deveselu, acţiuni de resort militar, dar şi cu însemnătate economică. S-au făcut oareşce speculaţii pe piaţa mobiliară şi pe cea financiar-bancară. Franklin Templeton Investments a preluat administrarea Fondului Proprietatea, o magaoaie netransparentă de importanţă majoră pe piaţa bursieră autohtonă. Mark Gitenstein, după expirarea mandatului de ambasador, a fost cooptat în consiliul de administraţie al FP. Numai în anul 2013, anul cînd acesta a început să lucreze cu Franklin Templeton, o mie de cesionari de drepturi litigioase au încasat despăgubiri de 1,5 miliarde de euro… Acţionarul majoritar al Proprietăţii este tot american, Elliott Associates…

Cu acelaşi Gitenstein, retras din diplomaţie, în echipă, firma de avocatură Mayer Brown a început să consilieze Astra Asigurări. Am putea spune că Statele Unite, fără să se erijeze în jucător major în economia românească, şi-au stabilit nişte poziţii-cheie, de unde ar putea porni oricînd o ofensivă de cucerire a pieţei în ansamblu ei. Şi se pare că trompeţii tocmai sună această ofensivă…

Cum pregăteşte România venirea investiţiilor americane. Ce face între timp Statul Român?

Păi, în timp ce ambasadorul Hans Klemm nu precupeţeşte nici un efort pentru a-l convinge pe Tudorel Toader de sprijinul său nelimitat, în timp ce Klaus Iohannis se cutremură plăcut la fiecare ghiont amical al lui Donald Trump, în timp ce rudele lui Teo Peter se întreabă dacă nu cumva un judecător intransigent, obsedat de ideea de dreptate, ca-n filmele de la Hollywood, îl condamnă pe puşcaşul marin care l-a omorît pe muzician la vreo două mii de ani de închisoare, în timp ce tineretul patriei se ghiftuieşte cu ofertele de sezon de la MacDonald, Kentucky Fried Chicken, Pepsi şi Coca Cola, în tot ce acest timp, Statul lucrează la programul de guvernare. Numitul program prevede, printre alte minuni, înfiinţarea unui Fond Suveran de Dezvoltare şi Investiţii (FSDI), care urmează să strîngă zece miliarde de euro, prin exploatarea Engie, E.ON, Electrica, OMV Petrom, Telekom România, Loteria Română, Oil Terminal, Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Aeroporturi Bucureşti, Societatea Naţională a Sării etc.

E drept, Bugetul de Stat va suferi în primă fază pierderi estimate de 2,6 mld de euro, dar, sîntem asiguraţi, investiţiile efectuate de FDSI ne vor umple de bani într-un orizont oarecare de timp…

În ce va investi FDSI? Păi în capitalizarea Tarom (oare cine face avioane?), a Nuclearelectrica (cine produce tehnică de resort?), în capacităţi de producţie în agricultură, cu precădere în cereale (Cargill vă spune ceva?!?), FDSI va finanţa construcţia de autostrăzi (Bechtel?!?) şi, cu voia dumneavoastră, ultimul punct pe listă, „o altă industrie dezvoltată va fi cea de armament“ (Cine oare, cine oare, cine ne tot vinde nouă tehnică militară?)…

E de menţionat că, prin 2011-2012, Franklin Templeton a mai încercat, împreună cu Bell Pottinger, tot în România, devalizarea unui alt fond suveran, cel administrat de Qatari Investment Agency. Manevra a fost denunţată în presa nealiniată, de mine, la OTV, de Cornel Ivanciuc în „Caţavencii“ („Operaţiunea Bani pentru Partid – Faza pe Fondul Proprietatea“) etc. şi planul dejucat.

Mă întreb cine va administra FDSI şi dacă nu va fi cazul ca board-ul să apeleze la experienţa nepreţuită a vreunui Mark Gitenstein sau Hans Klemm…

Semne în presă, pentru un ochi avizat

Tot între timp, asistăm la o insolită campanie media. „Ziarul Financiar“, tribună oficială de militanţă a intereselor americane, publică trei texte interesante în aceeaşi pagină:

  1. „Studiu Deloitte: Scenariile posibile după introducerea contribuţiilor sociale în sarcina angajatului. Salariul brut ar trebui majorat cu cel puţin 22% pentru a nu scădea salariul net“.
  2. PwC: „Impactul trecerii contribuţiilor sociale în sarcina angajatului – Salariile ar putea să scadă cu 22%!“ (Parcă îl aud pe Hans Klemm mustrînd guvernul că nu luptă îndeajuns cu corupţia!)
  3. Un gigant din industria ţigaretelor face o fabrică de 490 milioane de euro în Otopeni şi va crea 300 de noi locuri de muncă.

În paralel, Guvernul PSD, strîns cu uşa, ia în calcul impozitarea locală a profitului multinaţionalelor (europene) şi chiar taxarea cifrei de afaceri. Cam prea multe corporaţii din Europa îşi fac mendrele la noi în ţară! Unde să mai fie loc pentru onestele firme de peste lac?

Franklin Templeton (un exemplu la întîmplare!) a dat în judecată conducerea Engie pentru încheierea unor contracte abuzive. Francezii de la fosta GDF Suez au făcut cică nişte matrapazlîcuri pentru a reduce profitul Engie România, prejudiciind astfel acţionariatul local, între care şi Proprietatea, mutînd cîştigul în Hexagon…

E perfect adevărat! Presa română a denunţat practica Engie de a contracta inutil fel şi fel de năzbîtii („Recuperatorii banilor pentru facturi restante sînt subvenţionaţi de bunii platnici!“, de subsemnatul, în „Puterea“, 7 august 2016, „Consumator român hăituit de furnizorul de gaze“ de Roland Cătălin Pena, „Evenimentul Zilei“ de joi, 18 august 2016).

Dar Franklin Templeton, acţionar prin FP la Engie de ceva vreme, de-abia acum a observat? Şi, între noi fie vorba, practicile franceze nu-i sînt străine nici „corectului“ FT…

Cum primeşte DNA calitate şi competenţe să instrumenteze toate dosarele economice majore

Bine, am înţeles, vin americanii şi vor să se aşeze în lojă! Dar cum îi ridicăm de pe locurile de onoare pe Telekom, Orange, SocGen, Erste, Dalkia Veolia Vivendi, Enel, Engie etc., care sînt bine proptiţi, exploatează deja de multişor activele şi se află şi sub umbrela UE, ţinută ferm de la Bruxelles? Iată cum! Am plăcerea să semnalez un fapt aparent minor, trecut neobservat, dar care va genera efecte uriaşe:

Curtea de Apel Bucureşti a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea unei chestiuni de drept într-un dosar prăfuit, judecat de vreo 16 ani, cel al Băncii Române de Scont. Curtea Supremă are această obligaţie, de a dezlega, prin complete speciale compuse din nouă judecători, probleme de interpretare ridicate de instanţele inferioare din ţară…

Întrebarea pusă de instanţa Curţii de Apel a fost:

„Dacă în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea BNR, este sau nu funcţionar public, în accepţiunea art. 175 alin. (2) din Codul Penal“.

Raportul în speţă (dosar nr. 977/1/2017/HP/P pentru cauza nr. 61261/3/2010) a fost elaborat de magistratul Geanina Cristina Arghir, unul dintre cei nouă membri al completului de dezlegare a chestiunilor de drept în penal. Raportul a fost adoptat prin hotărîre definitivă, cu putere de lege imediat după publicare, exact în forma în care a fost redactat.

(Între noi fie vorba, eu, personal, mă îndoiesc sincer că cei nouă s-au deranjat măcar să se întrunească în şedinţă publică! Completul s-a reunit oficial în data de 30 mai 2017, orele 9 a.m.. La ora 10.55, minuta era deja publicată pe portal, scj.ro… Procedura n-ar fi permis timpul fizic de citire, apelare, judecare, deliberare şi pronunţare, apoi redactare şi trimitere a textului încheierii către administratorul site-ului…)

Care e importanţa hotărîrii? Condamnarea Preşedintelui BRS, Teodor Nicolăescu, era deja pecetluită de la fond, 7 ani de închisoare…

Motivarea judecătoarei Arghir este cheia: Orice funcţionar superior care conduce o entitate privată supusă autorizării şi controlului unei autorităţi de Stat are o condiţie asimilabilă celei funcţionarului public, în materie penală.

Prin autoritate publică se înţelege, şi doamna Geanina Arghir enumeră explicit, Consiliul Concurenţei, CAN, Autoritatea de Supraveghere Financiară, ANCOM etc. Toată lumea e funcţionar public! Hotărîrea ICCJ a fost publicată şi funcţionează deja ca o lege.

Mai mult, prin decizia definitivă şi irevocabilă a Curţii de Apel în dosarul BRS, aşteptată în această toamnă, se va descrie o practică. Alături de Nicolăescu vor fi condamnaţi definitiv Constantin Haţeganu, Răzvan Haritonovici şi Dan Săftescu, foşti şefi ai Astra Asigurări. Condamnările lor vor avea încadrări de funcţionari publici. Culmea e că ei chiar erau funcţionari publici la data comiterii prezumatelor fapte, în 2001, Astra s-a privatizat abia în 2002… Dar lumea a uitat, cine mai ştie azi, în 2017, dacă Astra era a Statului sau a unui particular?

Prin redactarea hotărîrii Curţii de Apel, însă, se va face trimitere la decizia completului ICCJ de dezlegare a chestiunii de drept penal. Se va transcrie raportul doamnei judecător Arghir… Asta presupune că avem lege, avem practică… Şefii Engie, Enel (normate de ANRE), Telekom, Orange (ANCOM), băncilor (BNR), societăţilor de asigurări, bursei (ASF) etc. sînt, cu toţii, funcţionari publici.

Care e miza? Păi toate dosarele penale viitoare nu vor mai trece pe la DIICOT sau pe la Direcţia de Investigare a Fraudelor, ci direct pe la DNA. DNA-ul e, zice-se, fief american pe tărîmul justiţiei carpato-danubiano-pontice… Există aşadar elementul suprem de presiune asupra oricărui preşesinte de companie europeană.

O să fie bine! După ce va fi, o vreme, rău…

Publicul mai vîrstnic, antrenat să tot aştepte americanii, se poate simţi împlinit! La fel şi cititorii mai juni, fermecaţi de Visul American… Americanii vin! Sînt aproape aici!

Ca să fiu consecvent ţelului meu de a fi obiectiv, indiferent de convingeri şi de raţiuni afective, trebuie să spun că, în opinia mea, nu e rău. Economia americană e mai pragmatică, mai dinamică, mai viabilă decît cea europeană. Moneda americană e viitorul. Spaţiul european comunitar nu poate dăinui mult, nici moneda sa utopică, artificială, fragilă prin concepţie. România nu va apuca să treacă la Euro. Pînă cînd vom fi noi pregătiţi, va dispărea obiectivul alinierii… (Românul e oricum un om de afaceri prost, naiv şi lipsit de loialitate şi disciplină! În ziua în care dolarul va depăşi euro cu un ban, proprietarul mioritic va pretinde chirie în parai, firmele vor factura în dolari, îmi pariez viaţa!)

Prezenţa americană ne va face la un moment dat să trăim mai bine. Problema e pe unde scoatem cămaşa în următorii zece ani, cînd seismele economiei politice vor nărui şi ce-a mai rămas din bunăstarea noastră pricăjită…

Sfîrşit

Mihai Antonescu, analist financiar şi politic, jurnalist cu 27 de ani de experienţă, membru fondator al Centrului de Analiză şi Prognoză Orientativă (CAPO)

America se pregăteşte să preia controlul asupra economiei româneşti (1)

Zsolt Németh respinge ideea reconcilierii româno-maghiare (3)

in Polemici, controverse

 

Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad – un instrument al FIDESZ de manipulare

La finalul primei zile a Universităţii de Vară de la Băile Tuşnad am înţeles că, de fapt, această universitate este doar un instrument de manipulare folosit la maximum de către Viktor Orbán şi FIDESZ pentru promovarea agendei de partid. Discursurile autonomiste fac parte din programul obişnuit, dar voturile sînt mult mai importante. Este evident că prin interpretarea total inversă a gesturilor şi vorbelor lui Klaus Iohannis cu ocazia vizitei sale în Secuime politicienii de la Budapesta au vrut să atenueze mesajul preşedintelui României: Harghita şi Covasna sînt în România şi ungurii din România sînt partenerul strategic în politica internă a României, nu Ungaria, care este o altă ţară şi cu care sînt relaţii internaţionale reglementate de tratate internaţionale. Zsolt Semjén, Zsolt Németh şi ceilalţi politicieni au vrut să minimalizeze impactul vizitei lui Klaus Iohannis. Au apreciat-o, i-au dat propria interpretare, potrivit căreia ar fi o recunoaştere parţială a autonomiei, dar de fapt au subliniat, ori de cîte ori au avut ocazia, că ei, FIDESZ-ul şi guvernul maghiar au grijă de ungurii din Transilvania. Zsolt Semjén s-a lăudat că a îndeplinit o sarcină trasată de şeful său, Viktor Orbán, de a asigura transmisia evenimentelor sportive pentru ungurii din ţările învecinate Ungariei în limba maghiară. A spus că, în ciuda birocraţiei din UE, a cumpărat pur şi simplu drepturile de emisie pentru campionatele de fotbal, olimpiade şi alte evenimente sportive de anvergură, pentru a asigura transmisia în limba maghiară în România, Slovacia şi în alte ţări unde există minoritate maghiară. Mă întreb oare cum a făcut asta guvernul de la Budapesta, a cumpărat Guvernul maghiar aceste drepturi de transmitere a evenimentelor sportive sau s-a folosit de firme paravan? Tot Zsolt Semjén a spus că unificarea naţiunii maghiare, începută în 2010, este în desfăşurare şi a ajuns la un punct de turnură. A fost deja înregistrată deja cererea cu numărul 1 milion pentru acordarea cetăţeniei maghiare, fiind deja acordate 975.000 de cetăţenii. S-a lăudat că el, împreună cu Zsolt Németh, a avut rolul important în implementarea politicii de acordare a cetăţeniei maghiare, în ciuda opoziţiei partidului de stînga din Ungaria. Ce intensă campanie pentru FIDESZ! Ba mai mult, a subliniat că premierul Viktor Orbán a trimis 1 milion de scrisori către noii cetăţeni. Aminteşte publicului să se înregistreze în Registrul deschis de guvern pentru a putea vota la alegerile parlamentare de anul viitor din Ungaria. Desigur, mesajul era clar: să voteze FIDESZ. În tabără sînt mai multe afişe cu acest registru şi rolul decisiv în alegerile de anul viitor. Încă o dovadă că Viktor Orbán a confiscat Universitatea de vară pentru promovarea imaginii sale şi a propriului partid, folosindu-se de ea ca instrument de manipulare a opiniei publice.

Poziţia lui Zsolt Németh, preşedintele Comisiei de Politică Externă din Parlamentul maghiar, faţă de ideea reconcilierii româno-maghiare

În discursul inaugural al Universităţii de Vară, Zsolt Németh a insistat pe relansarea dialogului româno-maghiar prin vizita preşedintelui Iohannis în Secuime. Am arătat mai sus ideile principale din discursul său. Încurajat de asemenea comentarii ale preşedintelui Comisiei de Politică Externă a Parlamentului de la Budapesta, la finalul unui panel moderat de domnia sa, l-am întrebat dacă în viitorul apropiat este posibilă o reconciliere istorică româno-maghiară după modelul franco-german. S-a eschivat, propunînd invitaţilor să răspundă fiecare la întrebările puse din public. Cu excepţia lui Zsolt Szilágyi, preşedintele Partidului Popular Maghiar din Transilvania, ceilalţi au evitat această întrebare şi au răspuns la celelalte întrebări puse de public. Zsolt Szilágyi a spus că la 100 de ani de la Unire rolul ungurilor în Transilvania ar trebui reconsiderat, pentru că ei nu vor să dispară din România ca saşii. A subliniat că ungurii din Transilvania nu reprezintă un pericol pentru securitatea României. Ei vor să trăiască în pace cu românii, cu care împart aceleaşi idei şi valori. Baza reconcilierii istorice dintre unguri şi români este recunoaşterea autonomiei pentru ungurii din Transilvania. M-am aşteptat ca la finalul răspunsurilor invitaţilor să răspundă şi Zsolt Németh, mai ales că am specificat că întrebarea îi este lui adresată. Dimpotrivă, a evitat să răspundă, spunînd la final că el este doar moderator al panelului şi nu este obligat să răspundă întrebărilor. Nu doar eu am fost dezamăgit de refuzul direct al preşedintelui Comisiei de Politică Externă din Parlamentul Ungariei, Zsolt Németh, de a răspunde la această întrebare referitoare la reconcilierea româno-maghiară. În orele următoare mai mulţi intelectuali maghiari din Transilvania s-au apropiat de mine şi şi-au exprimat dezamăgirea faţă de fuga de răspuns a lui Zsolt Németh. Şi ei, probabil ca şi alte persoane din public, s-ar fi aşteptat la un răspuns ferm din partea sa. Cum poate fi interpretat refuzul lui Zsolt Németh, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Parlamentului de la Budapesta, de a se pronunţa cu privire la oportunitatea reconcilierii româno-maghiare? Refuzul lui Zsolt Németh este o dovadă că la Budapesta nu există încă un partener de dialog credibil, care să dorească cu adevărat acest dialog între români şi maghiari. Este o dovadă că politicienii din jurul lui Viktor Orbán fac doar declaraţii goale de conţinut despre îmbunătăţirea relaţiilor cu România, fac doar declaraţii de paradă cu care se afişează în Uniunea Europeană sau la Washington, fără să dorească cu adevărat o reconciliere cu românii. Preferă să păstreze sămînţa de dispută între români şi maghiari, dispută care asigură un număr de voturi în alegerile parlamentare. Refuz să cred că Zsolt Németh s-a eschivat deoarece nu avea nici un mandat din partea lui Viktor Orbán. Zsolt Németh este totuşi preşedintele Comisiei de Politică externă din parlament, este o voce puternică în politica externă a Ungariei. Să fie oare chiar atît de obedient faţă de Viktor Orbán, încît nu are curajul să răspundă la o simplă întrebare pusă de un jurnalist pe tema reconcilierii româno-ungare? Un lucru este evident: Zsolt Németh, din înălţimea funcţiei sale parlamentare, a ratat ocazia de a arăta că Ungaria doreşte să fie un factor de stabilitate în această parte a Europei şi doreşte reconcilierea istorică dintre români şi unguri.

Sfîrşit

Marius Diaconescu

Iranul  foarte aproape de achiziția avioanelor multirol Suhoi din Rusia

in Polemici, controverse

Aflat la Teheran, într-o vizită oficială, vicepremierul rus Dmitri Rogozin a stabilit cu ministrul Apărării iranian, Hossein Dehghan, cîteva măsuri de întărire a cooperării militare, precum și în domeniul transferulului tehnologic.

Unul din punctele de pe ordinea de zi a fost solicitarea Iranului de a achiziționa 18 avioane multirol Su-35 și 8 Su-30SM. Rusia consideră că cele două tipuri de aeronave ar dispune de tehnologie supusă sancțiunilor ONU impuse Iranului și că livrarea ar putea fi blocată de SUA în Consiliul de Securitate al ONU. În schimb ar fi dispusă să ofere avioane noi MiG-35, dotate cu radarul Zhuk AE de tip AESA, apropiat ca performanțe de radarele occidentale.

Iranul nu dorește MiG-35 cea mai nouă variantă de MiG-29, adică un avion multirol ușor. Rusia a propus să livreze în schimb avioane Su-27SM3, la mâna a doua. Su-27SM3 reprezintă o versiune modernizată a modelului Su-27, existentă în aviația militară rusească. Fiecare din cele două motoare AL-31F M1 de pe Su-27SM3 dezvoltă o tracțiune de  13.700 kgf , față de 12.500 kgf a celor de pe Su-27 dar inferioară motoarelor AL-41FL S de pe Su-35 care au 14.700 kgf . Sistemele electronice și de arme ale lui Su-27SM3 sunt aduse aproape de Su-35. Spre deosebire de Su-35 și Su-30SM, Su-27SM3 nu dispune de tracțiune vectorizată a motoarelor.

Inamicii Iranului din zonă sunt Israelul care deține 74 avioane F-15 și Arabia Saudită care operează 129 de F-15. Ori acestor F-15 nu li se pot opune decît avioane cu performanțe similare precum Su-35 sau Su-30SM. Cum întîlnirea celor doi oficiali a avut loc înainte de intrarea în vigoare a noi sancțiuni impuse de administrația SUA împotriva Rusiei și Iranului, Teheranul speră că Moscova va accepta să-i vîndă avioane Su-35 și Su-30SM .

DV

 

 

 

Jocul Coreei de Nord cu rachetele nucleare pare unul cîștigător

in Polemici, controverse

O rachetă balistică întercontinentală (ICBM) modernă are o rază de acțiune de aproximativ 10.400 km, distanță pe care o parcurge în 30-35 minute. În primăvara și vara lui 2017, Coreea de Nord a efectuat aproximativ 10 teste cu rachete balistice cu rază lungă de acțiune. Pe 4 iulie 2017, racheta Hwasong-14, a urcat la altitudinea de 3.725 km și a căzut în mare, în apropierea Japoniei, parcurgînd 998 km, în 39 de minute. Cum tangenta este înălțimea atinsă împărțită la distanța parcursă, rezultă că unghiul de urcare imprimat rachetei a fost cît mai apropiat de verticală (aproape 90 de grade ).

Experții au estimat energia dezvoltată de treptele rachetei și au calculat că urmînd o altă traiectorie, la un unghi de 60 de grade, racheta putea să parcurgă o distanță de peste 6.700 km. Și că micșorînd unghiul la 45 de grade, ar putea lovi orașele americane Los Angeles, Denver sau Chicago. Așadar Coreea de nord pare să dispună de ICBM capabile să lovească teritoriul SUA. Singura întrebare care rămîne este dacă Coreea de Nord are și focoase nucleare miniaturizate cu care să echipeze aceste rachete ?

Răspunsul vine de la Jeffrey Lewis, expert în strategii nucleare și neproliferarea armamentului nuclear, care face o analiză pe această temă: The Game Is Over and North Korea Has Won (Jocul s-a terminat și Coreea de Nord a învins), în numărul din 9 august 2017 la revistei Foreign Policy. Opinia sa este aceea că pînă acum, cele cinci teste nucleare efectuate în 2006, 2019, 2013 și 2016 de Coreea de Nord, au fost greșit interpretate de comunitatea internațională, considerîndu-le în totalitate eșuate.

După primelele două teste nucleare imediat s-a concluzionat că nord coreeni nu s-ar descurca la fabricarea focoaselor nucleare. Pentru că în realitate, rezultatele aparent slabe ale testelor nu s-au datorat incompetenței, ci ambiției de a testa din prima, dispozitive nucleare avansate, miniaturizate și compacte, create special pentru a fi montate pe rachetele lor. Din acest motiv, nord coreenii au folosit la toate cele cinci teste, cantități mai mici de material de fisiune (2-4 kg plutoniu) decît se așteptau experții internaționali. În mod deliberat, Coreea de Nord a mai pus și experții internaționali pe o pistă greșită, construind un poligon de testare în tunele săpate la baza unui masiv muntos pentru a ascunde dimensiunile exploziilor nucleare. Unele dintre “eșecuri” ar putea să nu fi fost deloc eșecuri, iar coreenii par să fi făcut pași enormi, succesele lor fiind mai mari decât s-a așteptat Occidentul.  Între timp, prin reactorul său din Yongbyon,  Coreea de Nord și-a mărit rezerva de de material de fisiune și sunt capabili să producă alte focoase nucleare.

 Ca o recunoaștere a acestei realități, pe 28 iulie 2017 ”Washington Post” publica, preluînd surse din Defense Intelligence Agency (DIA), una din agențiile de informații ale Pentagonului, că ”Coreea de Nord a produs arme nucleare destinate rachetelor balistice, inclusiv celor din clasa ICBM, capabile să lovească Statele Unite”. Anterior, apăruse o evaluare, care estima că Coreea de Nord ar avea deja 60 de arme nucleare. Concluzia lui Jeffrey Lewis este aceea că în dosarul nord-coreean s-a pierdut timp preţios și că fereastra de oportunitate pentru denuclearizarea Coreei de Nord, prin diplomație sau prin forță, s-a închis. Donald Trump se poate văita cât vrea el, însă astăzi trăim într-o lume în care puterea Statelor Unite devine mai puțin relevantă ca oricând. Singura soluție este cea propusă de Coreea de Nord, adică discuții sincere bazate pe ridicarea sancțiunilor și tratarea ei de pe picior de egalitate. Celelalte opțiuni sunt de-a dreptul hazardate pentru că nu există garanția că absolut toate rachetele nord coreene vor fi interceptate și distruse. Pot fi interceptate majoritatea și scapă cîteva, adică se salvează New Yorul și Seulul dar sunt distruse Los Angeles și Tokio.  Această soluție nu este una convenabilă.

DV

 

Cine a convins autorităţile din România să întoarcă din drum avionul lui Dimitri Rogozin?

in Polemici, controverse

 

Pe 28 iulie 2017, reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor Externe au declarat agenţiei AGERPRES că „România nu a fost de acord ca avionul în care se afla vicepremierul rus Dimitri Rogozin să traverseze spaţiul aerian al ţării”, adăugînd că motivele deciziei nu pot fi detaliate.

Rogozin se afla la bordul cursei charter S7157, decolată de la aeroportul Domodedovo din Moscova cu destinaţia Chişinău. Zborul era efectuat de operatorul rus Globus, o diviziune a  Siberia Airlines (S7) cu aeronava Boeing 737-800, înmatriculată VQ-BVM, cu capacitatea de 180 de pasageri. Aeronava care-l avea la bord pe Dimitri Rogozin decolase de la Moscova şi survolase Belarus, Polonia, Slovacia şi Ungaria.

Ulterior, ministrul de Externe Teodor Meleşcanu a venit în emisiunea Alessandrei Stoicescu, de la Antena 3, şi a argumentat că Dimitri Rogozin a postat cu cîteva zile înainte, pe Twitter, informaţia că va survola teritoriul României şi a pus şi harta traiectului de zbor. Şi că Meleşcanu a ordonat Direcţiei Consulare a Ministerului de Externe să ceară din timp Autorităţii Aeronautice Civile din România (AACR) să nu acorde drept de survol acestei aeronave, chiar dacă era civilă. Totul  în conformitate cu sancţiunile stabilite de Uniunea Europeană.

Într-o intervenţie telefonică la emisiunea „Sinteza Zilei” a lui Mihai Gîdea, de la Antena 3, dl. Sorin Stoicescu, director SAR la Romatsa (regia care asigură controlul spaţiului aerian al României, considera că echipajul cursei charter S7157 ar fi fost de vină pentru că nu a cunoscut lista cu persoane care au interdicţie de zbor de la Comisia Europeană, listă pe care s-ar fi aflat şi Dimitri Rogozin.

Ambii oficiali români omit cu bună ştiinţă detalii esenţiale ale acestei probleme. Anume că abia în timpul transferului controlului aeronavei, de la organele de trafic ungare la cele române, comandantului echipajului aeronavei Boeing 737-800 i s-a comunicat că există probleme cu dreptul de survol al spaţiului aerian al României. Acesta a decis să execute o zonă de aşteptare în apropiere de graniţă, pînă se clarifică situaţia. Ulterior, solicitînd aterizarea la aeroportul Budapesta pentru alimentare, aceasta i-a fost interzisă şi a fost obligat să opteze pentru aeroportul Minsk din Belarus.

De ce este importantă această precizare?

Specialiştii în aviaţie cunosc faptul că pentru a executa o cursă charter, cu maximum 24 de ore înainte de decolare, departamentul operaţional al companiei aeriene trebuie să solicite autorizaţia de survol de la autoritatea aeronautică civilă, din fiecare stat survolat, precum şi autorizaţia de aterizare de la statul în care se află aeroportul de destinaţie. Abia după ce primeşte toate aceste autorizaţii şi cu cel puţin 1-2 ore înainte de decolare, echipajul aeronavei depune planul de zbor, la briefingul pe aeroportul de decolare. Planul de zbor ajunge automat la Centrul Eurocontrol de la Bretigny-Franţa, însoţită de cargo manifest (dacă acea cursă este una de marfă) sau de lista de pasageri (dacă este cursă de pasageri).

Eurocontrol este o organizaţie interguvernamentală, subordonată Uniunii Europene, care are rol de ATM (air traffic management) pentru întregul flux de trafic din ţările de pe continentul european, unde se înregistrează peste 10 milioane de zboruri comerciale pe an. Reţelele de calculatoare de la Bretigny verifică automat existenţa autorizărilor de survol şi aterizare şi trece lista de pasageri prin filtrul cu persoanele care au interdicţie, coroborat cu condiţiile Convenţiei de la Chicago (care în Art.1 şi 2 face diferenţă între teritoriu care înseamnă aterizare şi debarcarea persoanei la sol şi spaţiu aerian care înseamnă doar survol). Aşadar, nici vorbă de responsabilitatea echipajului cursei charter S7157 în această problemă, aşa cum eronat a declarat directorul Romatsa, dl. Sorin Stoicescu.

Doar după aceste verificări automate, Eurocontrol introduce zborul în fluxul de trafic, astfel încît să nu existe premize de abordaj şi se emite „slotul” de decolare, adică ora cerută de echipaj, la care se adaugă o marjă de timp de cîteva minute. Eurocontrolul nu încurcă traficul european, introducînd un avion într-un segment de flux aerian aglomerat, precum Ungaria (datorită redirecţionării zborurilor de deasupra Ucrainei spre Ungaria) ca acesta să zboare în cerc acolo, cîteva ore, pînă acordă România dreptul de survol.

Aşadar, Eurocontrolul a emis slot pentru decolarea cursei charter S7157 de la Moscova cu destinaţia Chişinău şi n-ar fi făcut-o dacă nu exista dreptul de survol în una din ţările de pe traiect, respectiv în România. Contrar afirmaţiei ministrului Meleşcanu, Autoritatea Aeronautică Civilă din România (AACR) a acordat dreptul de survol cursei charter S7157, la bordul căreia se afla Dimitri Rogozin. Ceea ce nu spune dl. Meleşcanu e faptul că AACR a retras dreptul de survol, cînd cursa charter S7157 a ajuns la graniţa Ungariei cu România.

Iniţial, MAE din România a decis să aplice, în cazul lui Dimitri Rogozin, aceeaşi procedură ca aceea din 2016, cînd acesta s-a deplasat la Chişinău, tot cu o cursă rusească de pasageri. Comunicatul MAE din 23 decembrie 2016 preciza: „Regimul sancţionator instituit la nivelul UE prin Decizia 2014/145/PESC a Consiliului din 17 martie 2014 privind măsuri restrictive în raport cu acţiunile care subminează sau ameninţă integritatea teritorială, suveranitatea şi independenţa Ucrainei, nu interzice survolul prin spaţiul aerian al statelor membre UE al persoanelor care figurează pe lista de sancţiuni, care călătoresc la bordul unor aeronave care efectuează zboruri regulate. Instituirea unei astfel de sancţiuni ar fi contrară dreptului internaţional public, în mod deosebit dispoziţiilor Convenţiei privind aviaţia civilă internaţională, semnată la Chicago, la 7 decembrie 1944. Pe cale de consecinţă, în situaţia semnalată nu se aplică regimul de sancţiuni instituit la nivelul UE, cursa AEROFLOT fiind o cursă civilă, regulată“.

Marea necunoscută abia acum apare, pentru că, după aproximativ o oră de la momentul decolării, cineva a intervenit, obligînd MAE şi AACR să anuleze acordul de survol dat. Mînăstire într-un picior, ghici ciupercă cine? Ca urmare a acestei modificări, MApN a alarmat avioanele MiG-21 din serviciul de luptă, înarmate cu rachete şi tun de bord, de la baza aeriană Cîmpia Turzii. Dacă cursa charter S7157 nu se conforma şi intra în spaţiul aerian, avioanele româneşti erau pregătite să decoleze în misiune de poliţie aeriană.

(D.V.)

Cît de bună pentru România este achiziţia bateriilor Patriot?

America se pregăteşte să preia controlul asupra economiei româneşti (1)

in Polemici, controverse

 

America a încetat să se mai ascundă. Nu se mai străduieşte nici măcar să salveze aparenţele. Nu se mai preface. Cu o sinceritate lăudabilă, dacă n-ar fi cinică, America îşi asumă rolul de stăpîn în relaţia cu lumea. Cu lumea din care facem şi noi parte…

În tradiţia socială, politică, salvarea aparenţelor mai poartă numele de politeţe, de bună creştere, de gentileţe, de amabilitate, de diplomaţie. Făţărnicia bine îmbrăcată menajează orgolii, evită insulta, ascunde sub marea masă de eufemisme şi litote adevăruri dureroase, urîte, jignitoare, evită asumarea hegemonică a superiorităţii discreţionare manifeste faţă de subalterni. Dezbrăcarea asumată a conduitei de formulele de atenuare nu se face, cînd se face, din imperioasa nevoie de sinceritate, ci dintr-o ostilă nepăsare faţă de sentimentele celui asupra căruia se marchează explicit, astfel, ascendentul.

America nu ne mai minte nu pentru că i-am fi cîştigat încrederea, ci pentru că nu-i pasă ce credem, aidoma aristocratei care se dezbracă de faţă cu servitorii fără urmă de pudoare, nu pentru a-i incita, excita, impresiona sau uimi, ci pentru că nu dă doi bani pe prezumţia condiţiei umane a acestora. Contesa e pudică cu marchizul, valetul n-are decît a-i observa nuditatea ca un ogar, o pisică de rasă sau un canar în colivie. America nu şi-a pierdut plăcerea de a face politică, continuă să comunice abil, cu o superlativă complexitate perversă, dar s-a săturat să irosească orzul pe gîşte. Politica e pentru egali, pentru Reich-ul lui Merkel, pentru urechile Hexagonului, pentru ochii Albionului. Cu românii te porţi cum vrei, de ce ţi-ar păsa ce cred ei?!?

Cînd Hans Klemm l-a vizitat, în 27 martie 2017, pe Tudorel Toader pentru a-l asigura de „interesul SUA în a susţine eforturile sale de continuare a luptei anticorupţie“, ambasadorul nu s-a ferit. Nici nu s-a afişat ostentativ. Pur şi simplu nu i-a păsat ce crede publicul larg! Lui Toader nu i s-a lăsat nici măcar timp să corecteze evaluarea conducerii Ministerului Public şi a DNA, să armonizeze raportul cu concluziile finale… I s-a poruncit doar să le schimbe pe acelea din urmă. Dacă cineva avea ceva de comentat, n-avea decît! Cînd Trump i-a oferit lui Iohannis prima conferinţă de presă comună de la Casa Albă a unui demnitar român de după Revoluţie, cînd l-a bătut pe umăr de i-a scos praful de provincie din haina de import, Preşedintelui Ţării care Contează nu i-a păsat ce şi cum va comenta mass-media. Motanul Trump şi-a marcat teritoriul, a stropit gardul de la Cotroceni. Stropeala cam pute, desigur, dar mesajul pentru celelalte pisici e clar şi dăinuitor. Pisicile nu se prea sinchisesc de ce cred alte specii…

Americanofilia la români

Axa Washington – Londra – Bucureşti, definită prin 2004-2005 de Traian Băsescu, cea despre care Preşedintele afirma că, citez, „n-are legătură cu integrarea României în UE“ (nici n-a avut… a avut mai curînd legătură cu întîrzierea integrării, cu vreo doi ani…), a pus pe planiglob nişte jaloane foarte interesante.

Dintr-o ţară oarecum nealiniată, cu oarecari pretenţii de independenţă, România a devenit, prin aderarea la NATO (2004), la Uniunea Europeană (2007), prin acţiuni consecvent repetate de apropiere directă de Statele Unite (Coalition of the Willing, Axa, Acordul care garanta imunitatea soldaţilor americani în faţa Curţii Penale Internaţionale – document semnat de doar patru ţări! – România, Israel, Timorul de Est şi Tadjikistan…-, multele protocoale de colaborare ale Serviciilor Secrete, poliţiei şi parchetelor, The US-Romanian Ballistic Missile Defense Agreement, alte linii comune negociate în timpul mandatului de ambasador al lui Mark Henry Gitenstein etc….), România a devenit, aşadar, o ţară cu multiplă comandă. Atunci cînd asupra unei entităţi politice, militare sau teritoriale se exercită un control multiplu, trebuie, la un moment dat, decis, fără echivoc, cine generează influenţa cea mai importantă. Altfel, cuplul de forţe poate da o rezultantă nulă, momentul cuplului poate genera echivalenţe periculoase, vectorii se pot compune şi descompune care-ncotro, cu cine ştie ce efect surprinzător!

America a lăsat Europa să facă bani în România

America, deşi factorul principal de control al aparatului Statului Român, nu s-a implicat economic major. Americanii n-au investit semnificativ în România, nici n-au creat piloni strategici aici. Acum e momentul pentru Statele Unite să se gîndească la bani. America trebuie să plătească! Altfel, relaţia cu partenera cucerită cu vorbe şi planuri riscă să devină platonică. Desigur, investiţiile vor trebui compensate de încasări, astfel ca menajul să fie reciproc avantajos. Piaţa românească este dominată de jucători europeni – francezi, italieni, ruso-austrieci, germane – în principal, în subsidiary – de grupuri chineze, sud-africane, evreieşti, greceşti, din teritorii ex-sovietice, de unul sau doi investitori indigeni.

Americanii nu sînt prea prezenţi economic în România

Din cele 37 de bănci autorizate de BNR, nici una nu e americană. (Citibank funcţionează în România printr-o subsidiară europeană  – Dublin Plc -, nu are sucursale sau filiale, activează pe nişe şi participă moderat la creditări sindicalizate. În condiţiile în care, la nivel mondial, Citi este cel mai important agent pe Forex Market, iar România este un teren strategic de schimb valutar, asta doar ca exemplu)

American Express lucrează cu doar două din cele 37 de bănci. Chrysler-Jeep desface prin Auto Italia, Whirlpool vinde produsele vechii fabrici socialiste poloneze Polar, neomologate în America, Chevrolet se mărgineşte să aducă vehicule patentate în Coreea, construite pe reziduurile industriei Daewoo, Pfizer lucrează de la Bruxelles, companii fabricante de bunuri de consum, electrocasnice, haine etc. operează prin intermediul unor grupuri pan-europene. Există o sumă de francize, cîteva multinaţionale controlate din Statele Unite, nişte contracte dubioase cu Statul şi cam atît. Nu-mi aduc aminte cînd am văzut ultima oară, cu excepţia brichetelor Zippo şi a două mărci de bourbon, marca „Made in USA“ pe eticheta unui produs comercializat în România la scară largă!

Implicarea abrupt crescătoare a Americii în politica regională va atrage o ostilitate proporţională din partea companiilor europene, ceea ce va genera pierderi pentru România. Americanii vor trebui să compenseze aceste pierderi, să suplinească fluxul de lichidităţi şi necesarul de marfă cerută de piaţă. Bineînţeles, implicarea va exploata oportunităţi şi va genera profit unor agenţi economici de peste ocean. Între state, dragoste fără bani nu se poate!

Scurt istoric al peripeţiilor capitalului american în patria noastră.

Cum s-a condus America, economiceşte vorbind, în România postrevoluţionară? Cam molîu, fără avînt, fără entuziasm vizibil, dar totuşi cu o grijă precaută de a evalua prespectivele în eventualitatea deschiderii unor oportunităţi conjuncturale. În anii ‘90 au fost înfiinţate nişte miradoare strategice. Fluxul de monedă americană în spaţiul mioritic a fost discret controlat. America s-a implicat în comerţul cu armament, nu atît în scopul obţinerii unor rezultate imediate, cît pentru a defini direcţii pe termen mediu şi lung. S-a dispus, de exemplu, semnarea contractului Elbit, de echipare a aparatelor Mig 21 Lancer în Israel, la începutul anilor ‘90…

A fost trimis Sörös în România, să finanţeze văzute şi nevăzute. (Să lăsăm prostiile la o parte şi să admitem că George Sörös a fost întotdeauna un agent de influenţă al Statului American, a lucrat doar în interesul acestuia, iar poveştile cu criticile şi mişcările subversive au fost doar pentru proşti!)

În anul 2000, Traian Băsescu a făcut primul serviciu major intereselor economice americane, act ce i-a probat loialitatea declarată şi i-a conferit calitatea de agent şi protejat al Casei Albe şi agenţiilor sale strategice. Primar al Capitalei la acea vreme, Băsescu a eradicat contrabanda cu ţigări în România. Ceea ce n-au vrut sau n-au putut Fiscul, Vama, Poliţia şi aparatul central, vreme de un deceniu, a făcut Traian Băsescu într-o zi şi o noapte. A dedughenizat Bucureştiul. Detarabizarea a distrus desfacerea celei mai importante pieţe de tutun din regiune. Importurile particulare au pierdut enorm din rentabilitate. Printr-o ciudată coincidenţă, Philip Morris, British American Tobacco şi JTI Reynolds au dezvoltat pronto capacităţi mari de producţie, au dat drumul la fabrici şi au pornit o afacere care, de 17 ani, creşte constant. Anul acesta, unul din megaproducătorii yankei de tabac investeşte o jumătate de milliard de dolari într-o nouă uzină.

(va urma)

Mihai Antonescu, analist financiar şi politic, jurnalist cu 27 de ani de experienţă, membru fondator al Centrului de Analiză şi Prognoză Orientativă (CAPO)

Sub steag!

in Polemici, controverse

Reforma unui stat falimentar devine, pe zi ce trece, mai necesară, cu condiţia ca acest lucru să fie măcar definit. Se tot vorbeşte de reformă, fie că este economică, fie că este administrativă. Se tot aruncă reforme pe sticlă, dar majoritatea privitorilor rămîn impasibili. Unii, că nu vor să mai audă, alţii, că habar nu au ce înseamnă. Reforma, în general, este asociată cu sacrificiul social, dar fără nici o finalitate. Trăim, de ani de zile, într-o reformă permanentă, şi cuvîntul ăsta a ajuns să fie perceput negativ de către majoritatea românilor.

Reforma statului. Ce este asta, în ce constă mai exact? Un număr mai mic de parlamentari? Un număr mai mic de bugetari? Justiţia devine independentă? Procurorii vor fi liberi să-şi facă datoria? Va guverna legea? De fapt, vor fi legi şi pentru muritorii de rînd? Unde începe, ce face şi unde se termină reforma asta a statului? Ne poate lumina cineva, pe înţelesul nostru, de români normali?

Reforma statului, aşa cum o văd eu, cred că trebuie să înceapă cu repararea unei mici erori, cu reforma de imagine. Cînd România a fost declarat stat unitar, în 1859, cînd noi am început să figurăm pe hartă, am ales albastrul cerului, galbenul holdelor şi roşul sîngelui vărsat de strămoşi. Noi, de atunci şi mulţi ani de azi înainte, sîntem prezenţi aici, pe acest pămînt. Sîntem urmaşii lui Decebal şi ai lui Traian. Eu am învăţat la istorie că noi sîntem (şi) urmaşii dacilor, pentru mine Burebista şi Decebal fiind prioritari cînd alegeam un erou. Am fost injectat cu istorie, am învăţat de la Homer că dacii erau cei mai buni şi mai viteji dintre traci.

În acest context, de ce atunci, cînd s-au întocmit actele de identitate ale României, nu a fost pus pe drapel şi Lupul Dacic? Mie mi se pare normal ca pe steagul României să fie pus acel simbol care reprezintă rădăcinile noastre, ca urmaşii dacilor. Ne luptăm zilnic cu identitatea noastră de români, ne simţim ameninţaţi, luptăm zilnic pe baricadele istoriei şi încercăm să aducem argumente puternice că noi sîntem ce sîntem. De ce nu începem prin repararea unei erori? Lupul Dacic trebuie să fie la locul lui, trebuie să fie pe drapel. Acesta să fie începutul unei reforme de imagine a României, care să pună această ţară pe un nou făgaş. De data asta, pe unul bun.

Tano

 

Cît de bună pentru România este achiziţia bateriilor Patriot?

in Polemici, controverse

 

Lista de achiziţiţii aprobată de Departamentul Apărării din SUA României cuprinde cele şapte baterii MIM – 104 Patriot, care au în compunere pe lîngă şapte radare de descoperire AN/MPQ-65 (cu acoperire de 120), şapte staţii de dirijare a rachetelorAN/MSQ-132, 28 (4×7  lansatoare de rachete M903 şi 58 rachete MIM – 104 E /PAC-2 GEM/T (Guidance Enhanced Missile), utilizabile mai mult împotriva rachetelor balistice decît împotriva ţintelor aeriene şi 168 rachete MIM – 104 F/PAC-3 MSE (Patriot Advanced Capability -3), predominant anti-rachetă. Surprinzător, lipseşte elementul de comandă şi coordonare al sistemului Patriot (AN/MSQ-133) cu alte sisteme de apărare AA şi şi cu radarele de descoperire ale armatei. Alt detaliu este că armata română va dispune de 7 baterii de lansare Patriot de generaţia a 2-a, fiecare baterie avînd 4 lansatoare x 4 rachete pe lansator. Adică 112 rachete pe lansatoare şi 114 în stoc, faţă de 448 de rachete, cît ar trebui să constituie o unitate de foc.

Documentul mai sus menţionat este obligatoriu atît pentru echipamente militare noi, cît şi pentru cele second hand, produse de companii americane. Tot în acest document se precizează că preţul tranzacţiei este de 3,9 miliarde dolari SUA şi că nu există nici o înţelegere pentru offset. Prin offset ţara noastră putea compensa o parte din preţul plătit, prin dezvoltarea de către americani, în România, a unor capacităţi de producţie de tehnologie militară modernă, de componente pentru sistemul Patriot sau alte sisteme de arme. Faptul că nu se prevede offset înseamnă că sistemele Patriot nu sînt noi şi că ele pot fi şi scoase din dotarea altor armate decît cea americană.

Un Memorandum similar a fost aprobat pe 6 iulie 2017 pentru Polonia, care achiziţionează 8 baterii Patriot de generaţia a 4-a, la preţul de 7,9 miliarde dolari SUA. La prima vedere, preţul pare exorbitant, dar nu este aşa. Pe siteul Polityka.pl, expertul polonez Marek Swierczynski explică faptul că livrarea sistemelor Patriot implică şi 69 de licenţe de transfer tehnologic, de ultimă oră. Patriotul polonez, sub denumirea de WISLA, va fi produs în cea mai mare parte în Polonia, la fabrica Mesko, o componentă a grupului industriei de apărare (PGZ). Şi aceasta pentru că partea poloneză a reuşit să impună ca acordul de compensare să cuprindă peste 50% din valoarea contractului şi să provină din industria de apărare a Poloniei. Faptul că cele 8 baterii vor începe să intre în dotarea armatei poloneze abia în 2020, devenind operaţionale în 2022, demonstrează că întîi va avea loc transferul de tehnologie şi crearea fluxului de producţie, şi abia după aceea rachetele şi radarele sistemului WISLA fabricate în Polonia, vor fi preluate de armata poloneză.

WISLA este unul net superior faţă de Patriotul cumpărat de România. În loc de lansatoare cu 4 rachete pe rampă, polonezii au 16 rachete pe rampă, în loc de radar PESA cu acoperire 120°, polonezii vor dispune de un nou radar AESA cu acoperire de 360°. Polonezii au refuzat rachetele PAC-2 GEM/T, de aceea, în loc de 226 de rachete PAC-2 GEM/T şi PAC-3 MSE (rază de acţiune 160 km), polonezii vor avea peste 1.000 de rachete SkyCeptor (rază de acţiune 300 km). SkyCeptor este o variantă mai nouă a rachetei Stunner, realizată în cooperare de Raytheon, producătoare a Patriotului, cu firma Rafael din Israel. Preţul unei rachete PAC-3 MSE, achiziţionată de România, este de 4,5 milioane de dolari SUA, în timp ce SkyCeptor/ Stunner, care va fi produsă de Polonia, costă 450.000 dolari SUA. Spre deosebire de România, Polonia va primi şi un sistem automatizare a conducerii IBCS, aflat în faza de testare de firma Raytheon şi care gestionează informaţii de la alte radare decît ale bateriilor Patriot (avioane de alarmare îndepărtată AWACS, de pe nave de luptă sau de la sol). Utilizînd IBCS, bateria WISLA poate lansa rachetele înainte ca ţinta să apară pe radarul său.

Cum de Polonia a ştiut să aleagă cea mai bună variantă şi România pe cea mai proastă?

În August 2013, compania americană Raytheon, producătoare a Patriotului, şi firma Rafael, din Israel, au început colaborarea pentru realizarea unui sistem Patriot avansat, de generaţia a patra. Acest sistem a fost botezat David’s Sling („Praştia lui David”) şi beneficiază de o nouă rachetă de interceptare cu rază mai mare de acţiune, datorită adăugării celei de-a doua trepte, denumită Stunner. Raytheon a făcut primul test de lansare cu racheta Stunner pe 25 noiembrie 2012. Guvernul SUA subvenţionează programul dezvoltării de rachete al Israelului şi a contribuit cu 330 milioane dolari SUA la proiectarea sistemului David’s Sling. Anterior, Raytheon a colaborat cu Rafael şi la realizarea sistemului Iron Dome, destinat interceptării rachetelor cu rază scurtă de acţiune, a proiectilelor de artilerie de calibru mare şi a mortierelor.

Sistemul David’s Sling are o rază de acţiune de 300 km, faţă de 160 km cît are Patriotul clasic, dispune de un radar AESA israelian, cu acoperire de 360°, faţă de 120°, cît are Patriotul, şi lansatorul are pe rampă 16 rachete capsulate, faţă de 4 cît are Patriotul. Viteza rachetei Stunner este de 9.261 km/h, faţă de 5.000 km/h a Patriotului şi plafonul lui Stunner este de 75.000 m, în timp ce al Patriotului este de 24.200 m. Pe lîngă canalul de dirijare radar consacrat al Patriotului, Stunner mai are la bord şi un echipament electrono-optic autonom de dirijare (cameră TV şi Infraroşu) şi o linie de date cu sistemul automatizat de conducere prin care se pot transmite noile coordonate ale ţintei, depistate de radarul unui avion AWACS. De menţionat că în 2006, Israelul a dislocat prima sa baterie Patriot în oraşul Haifa pentru a-l proteja de rachetele lansate de Hezbollah din Liban. În 2012, a doua baterie Patriot a fost dislocată în Galileea pentru a preveni posibilele atacuri din Siria, ţară aflată în război civil. În 2015, Isralelul a mai primit 4 baterii Patriot înarmate cu rachete PAC-2, la mîna a doua, din Germania. Bateriile Patriot israeliene erau înarmate cu rachete PAC-2 GEM/T şi PAC-3 MSE.

Pe 2 aprilie 2017, două baterii David’s Sling au devenit operaţionale în armata israeliană, înlocuind bateriile de rachete Patriot care au fost scoase la vînzare. Datorită razei mari de acţiune, pentru teritoriul mic al Israelului, aceste două baterii sînt suficiente, înlocuind cele şase baterii Patriot existente. Cele două baterii David’s Sling au cîte 8 lansatoare x 16 rachete Stunner pe rampă, aşadar pot lansa simultan 258 de rachete, faţă de 112 rachete cîte pot lansa cele 7 baterii Patriot româneşti. Iar cele 8 baterii WISLA poloneze pot lansa simultan 864 de rachete SkyCeptor.

Interesant este că Polonia s-a orientat în 2014 către sistemul David’s Sling, numai că SUA au blocat contractul dintre Polonia şi Israel. Întrucît peste 60% din rachetele Stunner sînt construite în SUA. În cele din urmă, în 2017, Polonia a obţinut o soluţie de compromis care o avantajează.

O situaţie similară pentru România a apărut şi în 2008, cînd Congresul SUA a aprobat posibilitatea vînzării a 24 F-16 block 50-52 (noi) şi alte 24 F-16 block 25 C/D, vechi, de la aviaţia americană (fabricate din 1988-1991) şi modernizate. Totul cu armament inclus la preţul de 4,5 miliarde dolari. Pînă la urmă, am luat 12 avioane F-16 A/B uzate din Portugalia (fabricate în 1983-1984) la preţul de 670 de milioane de euro.

O altă gafă s-a petrecut în 2010, la summitul NATO de la Lisabona, cînd SUA i-au propus lui Traian Băsescu amplasarea scutului anti-rachetă la Deveselu. Acesta n-a ştiut că instalaţia de lansare a rachetelor este un vls Mk-41 (sistem de lansare vertical), luat de pe un distrugător al marinei americane. Care, fiind universal, mai poate lansa rachete de croazieră, dar şi rachete antiaeriene cu rază mare de acţiune, similare Patriotului (RIM-66, RIM-67 şi RIM-174 ERAM ), şi rachete AA cu rază medie şi mică de actiune (RIM-162/RIM-7 Sea Sparrow). Dacă preşedintele şi guvernul României obligau partea americană să respecte prevederile Tratatului pentru amplasarea scutului de la Deveselu, el trebuia înarmat de SUA şi cu rachete antiaeriene americane. Tratatul româno-american care stă la baza amplasării scutului antirachetă de la Deveselu conţine un articolul V, aliniat 11, care precizează: „Statele Unite vor fi responsabile de asigurarea securităţii şi protecţiei pentru Facilitate. În aplicarea Acordului de cooperare în domeniul apărării (…), Statele Unite se vor coordona şi vor coopera cu România în privinţa planificării pentru securitate şi protecţie, atît înainte, cît şi după ce Sistemul de Apărare Împotriva Rachetelor Balistice al Statelor Unite în România devine operaţional”. Aceste rachete antiaeriene americane acopereau o mare parte din teritoriul României. Rachetele antiaeriene RIM-66 au o rază de acţiune 167 km, RIM-67 de 185 km, RIM-174 ERAM de 241–496 km şi RIM-162/RIM-7 Sea Sparrow 19-50 km, astfel scutind cele 3,9 miliarde de dolari SUA pe care trebuie să le plătim inutil pentru sistemele Patriot.

(D.V.)

Independenţa statelor europene de gazul rusesc, mit sau necesitate?

in Polemici, controverse

 

O situaţie oarecare prezintă interes atunci cînd este privită prin prisma intereselor de moment. Dacă azi ea e descrisă în culoarea roz, mîine interesele se schimbă şi apare în culori sumbre. În perioada războiului rece, gazul rusesc a constituit sprijinul necesar pentru dezvoltarea economiilor statelor socialiste, dar şi a Austriei, Germaniei, Finlandei, Italiei şi a altor state europene. Azi, majoritatea statelor foste comuniste sînt membre NATO şi Rusia este considerată inamicul numărul 1 al NATO. Dacă pe plan militar este imposibil fără un conflict nuclear, economic, Rusia poate fi puternic subminată, prin încălcarea regulilor liberului schimb, împiedicînd-o să-şi desfacă produsele în Europa. Şi cel mai vandabil produs rusesc este gazul natural. De aici o întreagă poveste halucinantă, în care fostele state socialiste, încurajate de peste Ocean şi fără alternative viabile, şi-au amintit că trebuie să devină independente energetic faţă de Rusia. Cu costuri imense şi fără să se ştie că strategia energetică a Rusiei în Europa a fost construită pe principiile ştiinţei militare şi de aceea Rusia are soluţii de rezervă. Totuşi, nu trebuie să uităm că energia reprezintă astăzi elementul vital, de care depinde dezvoltarea statelor europene şi că gazul natural este o sursă de energie mai puţin poluantă. Cine cîştigă? Cine are de pierdut din acest joc?

Teatrele de acţiuni militare (TAM), terestre sau maritime, sînt noţiuni din ştiinţa militară care definesc un spaţiu geografic de mărimea unui continent sau a unei părţi dintr-un continent, în care se desfăşoară operaţiile militare propriu-zise. Obiectivele strategice sînt alte elemente esenţiale din ştiinţa militară care se referă la centrele economice şi politice de importanţă vitală (surse energetice, de materii prime, reţele de transport energetic, complexe industriale etc.) care se află în respectivul teatru de acţiuni militare. Cucerirea obiectivelor strategice sau asigurarea controlului asupra acestora are drept rezultat schimbarea raportului de forţe dintr-un teatru de acţiuni militare.

Pentru a se deplasa către obiectivele strategice din adîncimea unui teatru de acţiuni militare, se caută cele mai facile şi directe reţele de căi de comunicaţii terestre, denumite direcţii strategice. Direcţiile strategice terestre reprezintă fîşii imaginare, largi şi adînci pe care se pot duce operaţii militare. Atunci cînd e cazul, în cadrul unei direcţii strategice terestre pot exista mai multe direcţii operative care permit manevre de ocolire a terenului greu accesibil şi prin aceasta realizarea unei convergenţe către obiectivul strategic. Ca la orice linie dreaptă din geometrie, pe o direcţie strategică sînt permise ambele sensuri de deplasare.

Tot în teatrele de acţiuni militare mai există şi aliniamente strategice, elemente geografice importante (lanţuri muntoase, cursuri de fluvii, litoralul maritim etc.) care marchează începutul sau sfîrşitul unei etape a operaţiei strategice. Cucerirea unui aliniament strategic influenţează realizarea scopurilor operaţiei în teatrul de acţiuni militare.

Rusia se află pe locul întîi în lume în ceea ce priveşte rezervele de gaze naturale. Încă din perioada războiului rece, oamenii de ştiinţă sovietici au intuit că ţările din Europa posedă resurse energetice reduse şi aşa s-a ajuns la o piaţă uriaşă de desfacere pentru gazul rusesc. De aceea, începînd din 1960, URSS a construit o întreagă reţea de conducte, numită Drujba (Prietenia) pentru aprovizionarea cu gaze a Europei. Azi, gazele ruseşti asigură 34% din consumul Europei, cu tendinţa să urce la 40% în următorii ani. În condiţiile în care producţia europeană scade îngrijorător, datorită epuizării rezervelor de gaze din Marea Nordului.

Traseul gazoductelor construite în perioada sovietică a fost astfel conceput pentru a se suprapune cu trei din cele patru direcţii strategice ale Teatrului de acţiuni militare din Europa (direcţiile Baltică, Bielorusă şi Ucrainiană). Trebuie amintit că cele patru direcţii strategice ale Teatrului de acţiuni militare din Europa sînt: Baltică, Bielorusă, Ucrainiană şi Balcanică. Şi că reţeaua de gazoducte ruseşti din Europa este operată de gigantul Gazprom.

Direcţia strategică Baltică pleacă din Munţii Urali, traversează cîmpia nord-europeană şi se termină pe litoralul Mării Baltice, pe teritoriul Estoniei, Letoniei şi Lituaniei. Nu există obstacole de teren pe această direcţie strategică, ceea ce facilitează manevra de forţe şi mijloace la scară largă. Pe 22 iunie 1941, Germania, împreună cu aliaţii săi, a declanşat agresiunea militară împotriva URSS. Conform planului Barbarossa, pe direcţia strategică Baltică a trecut la ofensivă Grupul de Armate Nord, avînd ca obiectiv strategic cucerirea oraşului Sankt-Petersburg. Odată cu admiterea Ţărilor Baltice şi a Poloniei în NATO, aceste state au simţit nevoia independenţei de gazul rusesc. În 2016, au fost date în folosinţă terminale pentru gaz lichefiat, adus cu nave speciale din Qatar, Norvegia şi mai nou din SUA care asigură în proporţie de aproape 30% necesarul Ţărilor Baltice şi Poloniei. Cel mai avantajos preţ la gaz natural lichefiat (LNG) fiind cu 50% mai mare decît cel perceput de Rusia, prin cea mai costisitoare rută, cea prin Ucraina. În portul Rotterdam funcţionează cel mai mare terminal de gaz natural lichefiat (LNG) din lume, care lucrează la capacitate minimă din lipsă de comenzi. Dacă transportul LNG cu nave de la mare distanţă ar fi rentabil, cel puţin vestul Europei, dacă nu întreaga Europă, ar trebui să fie aprovizionată prin portul Rotterdam.

Rusia şi-a luat din timp măsuri de prevedere şi din toamna anului 2012 a dat în folosinţă conducta de gaze North Stream, care transportă gaze din Rusia pînă în Germania, pe sub Marea Baltică, ocolind Ţările Baltice şi Polonia. Gazoductul are o capacitate de 55 miliarde metri cubi/an. Germania doreşte acum construirea unei noi conducte North Stream 2, cu acelaşi debit ca şi North Stream 1, cu toată opoziţia Uniunii Europene.

Direcţia strategică Bielorusă are ca origine localitatea rusă Samara (aflată pe fluviul Volga), străbate vestul Rusiei, teritoriul belarus, pe cel al Poloniei şi se opreşte la Berlin. Obiectivul strategic al acestei direcţii este oraşul Moscova. Nici pe această direcţie formele de relief nu ridică probleme în realizarea manevrei de forţe şi mijloace. Conform aceluiaşi Plan Barbarossa, pe direcţia strategică Bielorusă a trecut la ofensivă Grupul de Armate Centru, concentrate în Polonia, cu scopul strategic de a cuceri oraşul Moscova. Cea de-a doua ramură a reţelei Drujba a devenit, în zilele noaste, subreţeaua Yamal şi aprovizionează Germania şi Belarus, tranzitînd Polonia. Începînd din 2008, filosofia energetică a Rusiei a suferit modificări determinate de multiplicarea de aproape cinci ori a necesarului de gaze al Germaniei şi Franţei, care s-au reflectat în reorientarea traseelor reţelei Drujba. De aceea, o mare parte din volumul de gaze ruseşti a fost redirecţionat de pe direcţia strategică bielorusă pe cea baltică, prin gazoductul North Stream.

Direcţia strategică Ucrainiană porneşte de la oraşul Volgograd (fost Stalingrad), urmează estul şi sudul Ucrainei, ajunge la Bratislava (Slovacia), apoi la Viena şi se opreşte la München. Planul Barbarossa, al Germaniei naziste, a alocat direcţiei strategice ucraienine Grupul de Armate Sud. Pe direcţia de ofensivă a acţionat Subgrupul de Armate B, cu misiunea de a înfrînge rezistenţa apărătorilor de la Kursk şi Stalingrad, urmînd să se deplaseze ulterior de-a lungul fluviului Volga, pînă la vărsarea lui în Marea Caspică, la Astrahan. Pe teritoriul Ucrainei, sovieticii au dezvoltat cea mai vastă reţea de conducte, cu scopul aprovizionării Austriei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei, Italiei, Ungariei, României, Moldovei, Bulgariei şi Greciei.

După schimbarea orientării politice a Ucrainei, generate de Euromaidanul din 2014, Rusia consideră ca nesigură aprovizionarea prin această reţea de conducte, iar Ucraina a devenit un partener indezirabil pentru Rusia. Conducta prin care România este alimentată de Gazprom are punctul de intrare din Ucraina, pe la Ostrov, în judeţul Tulcea, şi prin ea se alimentează acum şi Grecia, şi Bulgaria. De aceea, Gazprom caută soluţii pentru a transfera gazul spre beneficiarii europeni, pe direcţia strategică Balcanică.

Direcţia strategică Balcanică este o punte de legătură cu continentele asiatic şi african. Spre deosebire de celelalte direcţii strategice, cea balcanică are parte de un teren accidentat, greu accesibil, motiv se descompune pe două articulaţii, numite direcţii operative.

Direcţia operativă Turcă porneşte de la Istanbul şi face trecerea de pe continentul asiatic, prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele. Ajunge la Burgas, în Bulgaria, după care, la rîndul ei, se bifurcă. Prima variantă străbate Carpaţii Meridionali ai României, ajunge prin poarta Mureşului la Belgrad-Pancevo sau prin poarta Someşului, la Budapesta. A doua variantă pleacă pe direcţia vest, devenind paralelă cu lanţul Munţilor Balcani şi ocoleşte teritoriul României. Ea ajunge pe teritoriul Serbiei la Niş, apoi la Belgrad şi Pancevo, străbate teritoriul Ungariei, unde se uneşte cu prima variantă şi se opreşte la Viena.

Direcţia operativă Greacă îşi are originea în portul Thesalonic, locul unde, în primul război mondial, un contingent militar englez şi francez a debarcat, deschizînd un nou front în Balcani. De la Thesalonic, direcţia operativă Greacă urmează culoarul rîului Vardar pînă la Skopje (Macedonia), de unde schimbă cursul spre nord, ajungînd în Serbia, pe rîul Morava, pînă la Niş, unde face joncţiunea cu direcţia operativă Turcă. În al II-lea război mondial, germanii, italienii şi ungurii au declanşat operaţiunea ofensivă din 6-23 aprilie 1941, soldată cu ocuparea Iugoslaviei şi Greciei. Forţa de izbire a fost concentrată în Austria şi direcţia principală de ofensivă s-a suprapus pe direcţia operativă Greacă.

A doua mare modificare a traseelor reţelei energetice a Rusiei preconizează deschiderea celei de-a patra direcţii strategice a teatrului de acţiuni militare Europa, Direcţia strategică balcanică. Această campanie priveşte şi România, care are o poziţie centrală pe direcţia strategică balcanică şi o impresionantă infrastructură naţională de transport a gazelor, creată în epoca socialistă, utilizată în prezent la o capacitate minimă. Primul pas a fost făcut de ruşi în 2005, cînd Gazprom a dat în funcţiune gazoductul Blue Stream, care traversează Marea Neagră, ajunge în partea asiatică a Turciei şi se opreşte la Ankara. Debitul acestui gazoduct asigură doar 30% din necesarul de gaze al Turciei. În 2017, a început construcţia gazoductului Turkish Stream, tot pe sub Marea Neagră, şi care va fi gata în 2019. Intrarea pe uscat a conductei va fi la Kiyiköy, localitate situată la 110 km nord de Istanbul şi 50 km de graniţa cu Bulgaria. Prin acest gazoduct, Rusia speră să-şi creeze coridorul sudic de gaz al Gazprom pentru a înlocui reţelele din Ucraina. Gazprom are în vedere construirea de tronsoane de conectare cu Bulgaria, Grecia, Macedonia, Muntenegru, Bosnia-Heţegovina, Croaţia, Slovenia, Serbia, Slovacia, Cehia şi Austria.

Întrucît din 2019 toate celelalte state ar putea fi racordate la Turkish Stream, Ucraina, Republica Moldova şi România (care sînt aprovizionate pe direcţia strategică ucrainiană) ar trebui să se descurce fără gaz rusesc. Prin Turkish Stream, ruşii ar dori să înlocuiască proiectul abandonat South Stream, care pornea de la portul Anapa de pe litoralul rusesc, traversa Marea Neagră pînă în Bulgaria, la Varna, străbătea teritoriile Bulgariei, Serbiei, Ungariei, Slovaciei, Cehiei şi Austriei. Gazprom a fost obligat să renunţe la South Stream datorită opoziţiei Uniunii Europene. Gazoductul Nabucco, susţinut de UE, a fost şi el un proiect abandonat datorită imposibilităţii tehnice de a furniza gazul necesar. Conducta Nabucco, pornea de la Erzurum, din Turcia, trecea prin Istanbul şi se termina la Baumgarten, în Austria via Bulgaria, România şi Ungaria. Aşadar, două proiecte energetice care se suprapuneau pe Direcţia Strategică Balcanică.

România îşi asigură 18-20% din gaze ruseşti, totuşi caută soluţii pentru a nu mai apela la acesta. O variantă ar fi proiectul AGRI (Azerbaidjan–Georgia–România Interconnector), care constă în transportul gazelor naturale provenite din Azerbaidjan, prin Georgia (unde ar trebui construit un terminal de lichefiere la Kulevi, de pe malul Mării Negre), apoi cu vase de tip tanc LNG (gaz natural lichefiat) la Constanţa, unde ar trebui construit un alt terminal, de regazeificare a LNG. Pentru a dispune de gaz, AGRI depinde de momentul cînd va fi lansată cea de-a doua fază de exploatare a zăcămîntului de la Shah Deniz, din Marea Caspică, la care sînt acţionari British Petroleum, Statoil (Norvegia), Naftiran Intertrade Company (NIOC – companie iraniană de petrol şi gaze, partener Gazprom), Total din Franţa (partener GazpromNeft, subsidiară Gazprom), LukAgip (joint venture Lukoil Rusia – Agip Italia), TPAO (compania naţională turcă de petrol şi gaze, partener Gazprom în Turkish Stream) şi SOCAR (compania azeră de stat).

Cum AGRI nu este rentabil doar pentru aprovizionarea României, costurile estimate pentru a prelua consumatorii din reţea de conducte Gazprom din Ucraina sînt imense. În condiţiile în care nu există investitori şi nici unul dintre statele participante nu deţine know how în tehnologiile GNL. Şi nici nu dispune de un singur vas cisternă de tip GNL.

Un lucru esenţial este acela că livrările concurenţilor din Asia Centrală (Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan şi Iran) către Europa trebuie să tranziteze Rusia. Ceea ce reprezintă pentru moment un impediment major, care în viitor s-ar putea rezolva. Sau poate că nu. Rusia a demarat un plan de extindere, prin care va redirecţiona o parte din gazul destinat Europei, pe piaţa asiatică. Gazprom şi CNPC (compania de gaze şi petrol din China) au un acord pentru livrarea de gaze în următorii 30 de ani, în valoare de peste 400 miliarde de dolari. Acordul prevede ca Gazprom să livreze Chinei, în 2018, 38 de miliarde de metri cubi de gaz. Treptat, Gazprom urmează să asigure Chinei 160 de miliarde de metri cubi de gaz/an, adică tot atît cît livrează acum Europei.

(D.V.)

 

Una e să fii comediant şi alta comediograf (2)

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

 

Capitolul III: În „Las Fierbinţi“ e nevoie de personaje noi

Cu un aer proaspăt şi o nouă anvergură a personalităţii. Cum ar fi: un inspector şcolar: etnobotanice, diplome de Bac, proxenetism. Sau doctoriţa Milgama. Alcoolică şi marijuana. Dar şi afaceri cu medicamente, raportări false la CAS de tratamente costisitoare. Amestecată în trafic de organe şi în vînzări de copii. Amanta popii, e cureaua de transmisie între dispensar şi cimitir. Aistenta ei, domnişoara Cordelina, e nimfomană. ,,Nu vă doresc, fetelor, să vă facă unii poştă de fată mare!” (pe cînd controla elevii de păduchi). Sau popa. Prim-plan cu el: şaşiu şi cu ochii verzi. Piei, Satano! Are o viaţă agitată. Contrabandă cu lumînări, cruciuliţe şi tămîie; speculă cu locuri de veci; suprapreţ la nunţi, botezuri şi înmormîntări; chiloţi şi sutiene prin altar; parastas în ţigănie: bătaie şi cuţite. Dar popa, ciripitor şi înainte, şi acum, cade în picioare. (Cu năravurile sale, Talpa-Iadului ar putea furniza material pentru un serial întreg.) Sau un Nabab local, care ţine în mînă tot negoţul. Cîrciumi şi benzinării, moara, bazarul, un atelier şi o spălătorie auto, materiale de construcţii, transporturi, cămătărie, droguri… Cine îl supără, pîn’ la ziuă, DNA şi ANAF cad pe capul ăluia ca iarna pe casa săracului. Acesta e Bobiţă, care e musai să aducă cu Dragnea.

Capitolul IV: Diferite aspecte locale

* În Gara Fierbinţi au apărut cîteva zeci de vagoane ruginite. Motiv pentru ţigani să dea atacul cu aparatele de sudură. Dar nici autorităţile locale nu dorm. Normal, măcel. Smurdul, Poliţia şi Parchetul… Belsteme şi lacrimi. Dar apare Bombonel, şi neînţelegerea se clarifică. Vagoanele erau ale lui… (Încă 2-3 episoade)

* Baza militară americană de la Fierbinţi. Zona mişună de agenţi CIA. Dar şi de-ai noştri, în căutarea unor eventuale şpăgi. Începe treaba: ţiganii şmenuiesc un tanc. Protest la Cotroceni, jugulara umflată pe gîtul lui Hans. Intervine telefonic însuşi Iohannis, care dezavuează şi înfierează. Dar şi Ardiles palmează o rachetă, pe care i-o mărită lui Firicel, interlop de talie europeană. De la el, racheta ajunge la ISIS. Scandal cu implicaţii planetare. Mai ales că, prin zonă, mişună şi ruşii. Cum v-am spus, Vasile… De atunci, camere de supraveghere, microfoane, drone, acoperiţi şi descoperiţi. Stare de asediu.

* Se simte nevoia unor actori care să-i întruchipeze pe Băse, Iohannis, Bombo şi alţii. Dar şi acţiuni în care să fie implicaţi derbedeii ăştia.

* De căutat şi reactivat actorul Radu Gabriel (vechiul primar), acum, mare şmecher la judeţ. A stat 4 ani la Poarta Albă şi a învăţat cum se fac dosarele pentru fonduri europene. Are şi el un tic verbal: ,,Fără 50%, nici nu mă dau jos din pat!”.

La fel şi actriţa aceea în rochie albastră, care a jucat-o pe sora Geaninei, pe la început. Cam urîţică, dar sexi şi cu chiloţii la vedere. Ideală pentru un rol mai consistent de paraşută. Ofiţer SRI.

Încheiere

Dacă nimic bun nu se întîmplă în România, să nu se întîmple nici în serialul ,,Las Fierbinţi”, văzut ca un loc al pierzaniei, o copie în alb şi negru a strălucitorului Las Vegas.

Sfîrşit

PAUL SUDITU

Hitler, în fiecare din noi

in Polemici, controverse

De ceva timp, ani să fie, asistăm la diferite anotimpuri sîngeroase. După primăvara musulmană, a urmat vara fără de sfîrşit siriană şi, la scurt timp, iarna ucrainiană începută pe Maidan. Probabil că va urma toamna rusească sau chiar una ceva mai oblică, chinezească, în timp ce zilele fierbinţi din Orientul Mijlociu se preling de zeci de ani în aceeaşi direcţie, cea a morţii. Trăim vremuri importante, în care schimbările se întîmplă ceva mai rapid, de parcă nici Istoria nu mai are răbdare. Privim impasibili cum oamenii mor prin statistici.

În Siria au murit sute de mii de oameni. Nu ne pasă, sînt doar nişte arabi pînă la urmă. Au mai murit nişte sute, prin Palestina. Nu ne pasă, sînt şi ei pe acolo. Au mai murit nişte ucrainieni, cîteva sute şi ei. Nu ne pasă, în fond şi ăştia sînt ruşi. Au mai murit nişte ruşi, tot prin Ucraina. Nu ne pasă, tot ruşi sînt. Mor zilnic oameni prin Irak, nici nu mai ştiu la ce cifră s-a ajuns. Lasă-i să rămînă în statistici. Nu ne pasă! Prin Serbia la fel mureau, dar erau victime colaterale. Mureau sîrbi, mureau albanezi, croaţi, să nu mai spunem de bosniaci. Statistici! Îşi mai aminteşte cineva de ei, de anii ’90? Îşi mai aminteşte cineva de acel război început prin ’91 şi terminat prin ’99? Cîţiva sau foarte puţini, pentru că, dacă îşi mai amintea cineva, vedea cîtă asemănare este între Iugoslavia din ’90 şi Ucraina. Moarte, armament NATO şi puşti ruseşti.

Oameni mor zilnic, unii vinovaţi şi alţii doar colateral. Mor taţi şi mor mame, mor copii şi bunici laolaltă. Cui îi pasă, însă? Ei sînt acolo, ei mor acolo, ca soldaţi sau ca simpli civili. Au avut ghinionul de a se afla la locul nepotrivit, în timpul nepotrivit. Pentru că, dacă se aflau într-un avion şi dacă Occidentul era ţara de origine, altfel se punea problema. Nu contează cine te dă jos de pe cer cîtă vreme căderea ta ajută la pacificarea lumii sau, dimpotrivă, la găsirea unui nou Sarajevo. Sau măcar un radio Gleiwitz. Nu contează că ai murit doborît de ruşi, ucrainieni sau totul a fost o conspiraţie. Tu, cel care ai murit acolo, tu, occidental, vei beneficia de toată atenţia lumii şi o să revii pe pămîntul natal avînd un tricolor înfăşurat în jurul tău. Ai murit pentru o cauză bună, nu ca toţi ceilalţi, care poate stăteau la masă cînd bomba i-a secerat. Pentru că tu, victimă a unui sistem, indiferent cum te numeşti, vei fi vedetă mulţi ani de azi înainte, vei avea un monument şi numele tău are să fie scris pe pietre. Ceilalţi, acei zeci de mii de oameni ce mor, tot în conflicte, nu beneficiază de aşa ceva. Ei sînt arabi, ei sînt ruşi, poate chinezi şi ceva ucrainieni. Ei sînt statistici, tu însă eşti o victimă. Ei nu contează, în timp ce tu ai propria ta zi de doliu naţional.

Pentru că aşa este lumea asta, unii sînt mai aproape de Dumnezeu decît alţii şi unii sînt de rasă superioară, nu ca aceia care mor aşa, fără nici o noimă, prinşi în dărîmături sau pentru că terenul lor de sub casă aveau ceva petrol. Şi acest curent este din ce în ce mai prezent în lumea Secolului XXI, de la an la an, din ce în ce mai evident. Lumea se împarte între bogaţi şi săraci, între rase superioare şi inferioare.

Cam cum vedea Hitler, pe la mijlocul secolului trecut, împărţită lumea: rasa superioara ariană, care reprezenta zona de bază a celui de-al III-lea Reich, inclusiv zona Occidentală, şi rasele inferioare, poziţionate, ghinion, prin estul Europei, pînă departe, la Vladivostock. În viziunea lui Hitler, faptul că americanul de culoare, Jesse Owens, a cîştigat patru medalii de aur la Olimpiada de la Berlin, în 1936, a fost o eroare genetică, pentru că mintea lui nu concepea ca rasa ariană să fie mai prejos decît un om a cărui culoare a pielii era neagră.

Privind în prezent, doar ce se întîmplă, vedem că Hitler trăieşte în continuare şi s-a multiplicat în toţi aceia care asistă impasibili la ceea ce se întîmplă şi tac. Pentru că, tacit, se acceptă această realitate.

TANO

Delta

in Polemici, controverse

Se ştie că domnia gurilor Dunării cuprinde teritorii vaste şi misterioase. Actul creării uscatului e în mers continuu. Nămolurile anuale sporesc pămîntul nou asupra Mării Pontice în aşa măsură încît, de pildă, Chilia, care pe vremea lui Ştefan cel Mare era port maritim, astăzi se află la mai mult de patruzeci de kilometri în interior. Mulţi concetăţeni ai noştri, la Sulina, acum şaizeci de ani admirau jocul delfinilor pe valuri, într-o zonă în care astăzi se înalţă arborii grădinii publice. Aşa încît fluviul acesta e un ziditor fără hodină şi un grădinar harnic. Aluviunile se depun, fixînd o floră variată; generaţiile de stufuri căzute, întreţinute de fauna moartă a anilor, sporesc plaurul; plaurul devine ostrov; ostroavele se leagă cu grindurile şi cu ţara Deltei. Pe grindurile şi în ostroave, omul întemeiază grădinile. Nicăieri pe pămînt, cred, nu se află livezi de gutui ca undeva, pe Dunărea Veche; cele mai mari şi mai frumoase fructe le-am văzut acolo, în grădinile cu mere de aur ale basmelor. (…)

Toate sînt frumoase şi armonioase în acest ţinut, pînă ce Domnul-Dumnezeu vrea să fie vifore şi şi ape mari. Cum spune psalmul: ,,Genunea pe genune o cheamă/ Cu glasul vîltorilor./ Toate şuvoaiele şi valurile tale/ Peste mine au trecut”.

Atunci vine tumultul. Mînia stihiilor mătură păienjenişul oamenilor. Puhoaie negre curg pe deasupra luncilor. Furtunile rup plăviile şi le mînă în singurătăţi schimbate. Pămătufurile stufurilor zboară pînă sub nori, amestecate cu păsările în acelaşi vifor al spaimei. După aceea, domnia Dunării se luminează iar de zîmbetul Domnului-Dumnezeu.

De două decenii nu fusesem pe braţul Chilia. M-am dus iarăşi acolo acum cîţiva ani. Am abătut prin ascunzişuri, unde fuseseră odată grădini, şi acum nu mai erau; am văzut grădini noi, unde odinioară nu fusese nimic. M-am oprit la Vîlcov. Şi de la Vîlcov m-am dus să văd intrarea Dunării în mare. Erau colţuri care îmi rămăseseră în suflet. Avusesem noroc să le văd în ceasuri de tihnă, şi ascultasem într-o noapte cu lună privighetorile în sălcii mari, privind în răsărit solzii de lumină ai valurilor, în dunga unde apele dulci se amestecau în unda amară a Pontului. Cu şalupa de pe puntea căreia priveam toate, am plutit încet, ocolind locurile. Linia lor graţioasă se păstrase în tainiţele amintirilor mele. Însă iată că acum, plutind din nou pe acolo, nu le mai cunoşteam. Erau aceleaşi, dar erau altele. Ostroavele erau acum grinduri. Ostroave şi plăvii noi apăruseră. Marea era departe, dincolo de acele ostroave şi plăvii noi. Dunărea clădise cu grabă ţărm proaspăt, cu lunci de sălcii tinere. Privighetorile împinseseră mai către răsărit, în minunea nouă, cîntecele şi cuiburile lor.

Rareori poate cineva, într-o viaţă, să simtă ce am simţit eu în acel ceas: teroarea divină faţă de forţele eterne.

MIHAIL SADOVEANU

O istorie a cărţilor interzise (15)

in Polemici, controverse

 

„Ulise“

Autor: James Joyce

Data şi locul publicării iniţiale: 1918, Anglia; 1933, Statele Unite

Edituri: Sylvia Beach’s Shakespeare & Co.; Random House

Forma literară: roman

Rezumat

Scris în stil fluxul conştiinţei, acţiunea romanului ,,Ulise” se petrece într-o singură zi, 16 iunie 1904, şi relatează gîndurile, sentimentele, cuvintele şi faptele lui Leopold Bloom, ale soţiei sale, ale lui Molly, şi ale lui Stephen Dedalus. Romanul a fost deseori criticat, întrucît descrie în mod explicit plăceri senzuale şi zugrăveşte imagini sexuale foarte deschis. De asemenea, au fost făcute plîngeri în legătură cu folosirea frecventă a cuvintelor desemnînd organele genitale şi a unor metafore care ţin locul acestora.

Cele mai multe referiri erotice apar prin intermediul personajelor Bloom şi Molly. Hoinărind prin Dublin şi oprindu-se la mai multe baruri pe parcursul zilei, Bloom reflectă călătoria eroului epic Ulise, care a hoinărit timp de zece ani, înainte de a ajunge înapoi acasă, la credincioasa lui soţie. Bloom, un om obsedat de plăceri fizice şi senzuale, îşi aminteşte de experienţele sale sexuale pe tot parcursul acestei călătorii de o zi, rememorînd, de exemplu, o situaţie în care s-a năpustit, cu o pasiune dezlănţuită, asupra partenerei. Este, de asemenea, explicit în referiri emetice, descriind în detaliu un scaun, şi relatînd senzaţiile fizice pe care acesta le producea. De asemenea, adoră să mănînce „rinichi de oaie la grătar, care îi ofereau simţurilor sale atingerea unui difuz miros de urină”.

Molly este şi ea preocupată de astfel de elemente emetice şi de sex. Referirile sexuale sînt numeroase, dar descrierile apar într-o manieră fragmentară, cele mai multe fiind monologuri interioare ale personajelor.

Istoricul cenzurii

În 1922, Departamentul American al Oficiilor Poştale a ars 500 de exemplare din roman, atunci cînd s-a încercat introducerea lor pe teritoriul SUA, iar decizia tribunalului a fost împotriva cărţii. Primul proces în care a fost implicat romanul a avut loc în 1921, cînd John Sumner, secretarul Societăţii pentru Suprimarea Viciului, din New York, a confiscat un exemplar din revista ,,Little Review”, care conţinea un capitol din ,,Ulise”. Procesul a debutat la scurt timp după aceea, cu Margaret Head şi Jane Heap, redactori la revista în cauză, de partea apărării. Scriitorul John Cowper Powys şi regizorul Philip Moeller, chemaţi ca martori, au declarat că stilul lui Joyce este prea obscur pentru a fi înţeles de majoritatea cititorilor; cu toate acestea, tribunalul s-a pronunţat împotriva revistei şi, implicit, împotriva romanului.

Au început să apară ediţii piratate ale romanului, dar nici o măsură nu a mai fost luată pînă în 1932, cînd colectorul vamal a confiscat un exemplar al romanului, care trebuia să ajungă la Editura ,,Random House”, declarîndu-l obscen, pe baza Legii Vămilor din 1930. ,,Random House” a intervenit în această situaţie, întrucît editura pregătea deja o ediţie a romanului, pe care intenţiona să o distribuie în Statele Unite. Astfel, editura a solicitat o audiere, prevăzută de Legea Vămilor, cerînd scoaterea din cauză a titlului. În solicitările sale îndreptate către Curtea Federală New York, ,,Random House” a cerut ca romanul să fie citit în întregime şi ca pasajele declarate „obscene” să fie puse în contextul romanului. În procesul United States v. One Book Entitled „Ulysses”, judecătorul John M. Woolsey a respins acuzaţiile de obscenitate, afirmînd că, în ciuda „francheţei neobişnuite” a romanului, „nu detectez în vreun loc figura senzualistului. Consider că romanul nu este pornografie”. Mai departe, judecătorul argumenta că limbajul şi descrierile sînt perfect consecvente şi potrivite cu oamenii pe care Joyce îi prezintă. Cît despre „recurenta apariţie a temei sexului în mintea personajelor sale, trebuie să avem în vedere faptul că mediul era unul celtic, iar anotimpul era primăvara”. Judecătorul Woolsey a considerat că textul nu este obscen, judecînd după efectul pe care îl poate avea asupra omului mediu: ,,În mai multe pasaje pare a fi dezgustător, dar, deşi conţine, după cum am menţionat, multe cuvinte de obicei considerate obscene, nu am găsit nici o idee care să fie obscenă, sau să fie în slujba obscenităţii. Fiecare cuvînt al cărţii contribuie, precum elementul unui mozaic, la detalierea imaginii pe care Joyce încearcă să o construiască pentru cititorii săi”.

Guvernul a făcut apel la această decizie, la Curtea de Apel, în cazul United States v. One Book Entitled „Ulysses”, iar judecătorul Augustus Hand a reconfirmat decizia anterioară. În declaraţia explicativă, judecătorul spunea: „Considerăm că «Ulise» este o carte originală şi cu o abordare sinceră, care nu are ca scop promovarea depravării”. Guvernul a decis să nu facă apel la Curtea Supremă, punînd astfel capăt luptei, care a durat mai mult de un deceniu, pentru interzicerea romanului. De asemenea, acesta a fost un pas înainte spre libertate în lupta dintre moralişti şi editori. În esenţă, tribunalul a decis că daunele aduse de o carte „obscenă” trebuie judecate nu prin delimitarea unor pasaje, ci prin considerarea întregii cărţi. Astfel, dacă titlul în întregul său are o valoare literară, părţile obscene fiind importante pentru această valoare, cartea nu poate fi considerată obscenă. Rezumînd noua interpretare dată legii, judecătorul Augustus Hand declara: ,,Credem că testul potrivit pentru a verifica dacă o carte este obscenă este identificarea efectului său dominant (de exemplu: este promovarea depravării efectul dominant produs de lectura cărţii?). Aplicînd acest test, relevanţa părţilor imputabile pentru tema romanului, reputaţia lucrării, prin estimările unor cunoscuţi critici, dacă textul este modern, sau verdictul trecutului, dacă lucrarea este veche, sînt elementele necesare pentru obţinerea dovezilor; operele de artă nu vor obţine o reputaţie înaltă dacă obscenitatea este singura lor raţiune de a fi”.

Un efect semnificativ al verdictului a fost acela că i-a determinat pe judecători şi procurori să examineze cărţile în întregime, şi nu doar pagini izolate. De asemenea, decizia a permis editarea romanului în Statele Unite.

(va urma)

NICHOLAS J. KAROLIDES,

MARGARET BALD, DAWN B. SOVA

Top 10 închisori politice unde au fost aplicate cele mai grele metode de tortură

in Polemici, controverse

 

În perioada comunistă, 540.000 de deţinuţi politici, cu o medie a sentinţelor de cinci ani şi jumătate, au fost aruncaţi în temniţele sistemului totalitar. Dintre aceştia, 100.000 au decedat. Pînă azi, nimeni nu a fost tras la răspundere, acuzat şi condamnat pentru morţii Gulagului românesc. Autorităţile au identificat, însă, 35 de torţionari care se fac vinovaţi de torturi inimaginabile şi de moartea dizidenţilor politici. Cine sunt aceştia? Cum pot fi anchetaţi? Care este profilul torţionarului comunist? De ce statul nu a dorit anchetarea torţionarilor? Pînă în prezent au fost identificaţi 35 de comandanţi ai penitenciarelor comuniste, şefi ai temniţelor în care au fost încarceraţi liderii PNŢ şi PNL, epuraţi de regimul totalitar. IICCMER a descoperit şi „cartografiat” activitatea torţionarilor, concluzia fiind una singură: aceştia se fac vinovaţi de moartea a mii de deţinuţi politic. Datele au fost colectate şi pe numele lor au fost trimse plîngeri penale.

  1. Penitenciarul Aiud

Descriere – Închisoare de mari dimensiuni, Aiudul a concentrat între zidurile sale deţinuţi politici cu pedepse mari, proveniţi din toate categoriile politice şi sociale.

Condiţii de detenţie – Insalubritatea, frigul, foamea sau lipsa asistenţei medicale au condus la numeroase decese sau îmbolnăviri grave. În plus, „Zarca” Aiudului „oferea” condiţii şi mai grele celor care refuzau, la începutul anilor ’60, să se încadreze în procesul cunoscut sub denumirea de „reeducare tîrzie”, persoane considerate periculoase de către administraţie.

În proximitatea închisorii, locul numit Rîpa Robilor adăposteşte osemintele celor decedaţi la Aiud şi aruncaţi în gropi comune, mărturie a regimului criminal din această închisoare.

  1. Penitenciarul Sighet

Descriere – Sighetul a fost transformat, imediat după instaurarea regimului comunist, într-un loc de exterminare pentru elita politică, economică, militară şi culturală, fiind considerat chiar de către regim un loc cu specific aparte, destinat „deţinuţilor cu pedepse grele”.

Condiţiile de detenţie – Regimul de izolare, foamea, lipsa asistenţei medicale şi brutalitatea administraţiei au provocat moartea a numeroşi oameni politici sau ierarhi ai bisericii greco-catolice, nu mai puţin de 53 de decese fiind înregistrate în intervalul 1950-1955. Mormintele lor nu sînt cunoscute nici în prezent.

  1. Penitenciarul Jilava

Descriere – Deşi nu este recunoscut ca un penitenciar cu veleităţi de exterminare şi nici ca unul de executare a pedepselor (cu excepţia sentinţelor capitale), prin specificul său, Jilava s-a aflat printre cele mai dure centre de detenţie din perioada comunistă, caracterizat de o umiditatea excesivă, indiferent de anotimp, de temperaturi foarte scăzute iarna şi extrem de ridicate vara.

Condiţii de detenţie – A rămas de notorietate „primirea” deţinuţilor nou-veniţi, specifică acestui loc în perioada 1949-1952, cînd la conducere s-a aflat temutul Nicolae Moromete: aceştia erau introduşi în fort printr-un cordon de gardieni înarmaţi cu obiecte contondente, care-i loveau fără milă. Regimul drastic, alimentaţia proastă, suprapopularea, lipsa aproape completă a asistenţei medicale, relele tratamente, dar şi faptul că majoritatea deţinuţilor politici a trecut pe aici, fac din Jilava un punct de reper pe harta Gulagului românesc.

  1. Penitenciarul Rîmnicu Sărat

Descriere – Pe lîngă greutăţile materiale, deţinuţii încarceraţi în regim monocelular s-au confruntat cu o întreagă gamă de probleme generate de lipsa oricărui contact cu mediul exterior. Alături de Sighet, Rîmnicu Sărat este unul dintre penitenciarele care în mod cert a avut veleităţi de exterminare.

Condiţii de detenţie – Penitenciar de mici dimensiuni, Rîmnicu Sărat se remarcă prin rata crescută a deceselor în raport cu capacitatea de detenţie şi prin regimul de izolare deplină, unic în cadrul sistemului concentraţionar autohton.

  1. Penitenciarul Piteşti

Descriere – Mai mult decît oriunde, la Piteşti, deţinuţii supuşi procesului de „reeducare” au fost mutilaţi fizic şi spiritual într-o manieră ireversibilă.

Condiţii de detenţie – Socotit în epocă drept cel mai modern penitenciar, Piteştiul şi-a dobîndit o tristă faimă, în special din cauza fenomenului „reeducării”, care, pe lîngă decese în rîndul deţinuţilor, a produs traume ireversibile aproape tuturor celor care au trecut prin acest experiment.

  1. Penitenciarul Baia Sprie

Descriere – Deşi, spre deosebire de restul locurilor de detenţie, deţinuţii supuşi regimului de muncă forţată în minele de plumb beneficiau de o hrană superioară calitativ, aceasta nu acoperea nici pe departe efortul uriaş depus în subteran.

Condiţii de detenţie – Condiţiile dure de muncă, spaţiile insalubre, lipsa echipamentului adecvat, temperaturile extrem de ridicate, precum şi lipsa unei minime preocupări din partea administraţiei au condus la nenumărate accidente de muncă, unele dintre acestea soldate cu decesul celor în cauză. În plus, praful de plumb inhalat în mină a contribuit din plin la distrugerea sănătăţii deţinuţilor.

  1. Penintenciarul Peninsula

Descriere – Cunoscut în memorialistica detenţiei drept „Valea Neagră”, penitenciarul de la Peninsula a fost locul în care munca forţată depusă la Canal a mers pînă la exterminarea prin epuizarea deţinuţilor.

Condiţii de detenţie – Clima aspră, normele de lucru aberante, igiena precară sau lipsa echipamentului corespunzător, combinate cu alimentaţia insuficientă şi lipsa asistenţei medicale au transformat Peninsula într-o adevărată „vale a plîngerii”. Frecventele accidente de muncă, nu de puţine ori mortale, dar şi procedeul „reeducării” de tip Piteşti aplicat aici, fac din Peninsula unul dintre cele mai dure locuri de detenţie.

  1. Penitenciarul Gherla

Descriere – Cu toate că era o închisoare de dimensiuni mari, caracteristica principală a acestui penitenciar a constituit-o fenomenul suprapopulării, între 8 şi 12 persoane ocupînd o celulă destinată pentru două persoane. La începutul anilor ’50, Gherla nu a fost scutită nici de „fenomenul reeducării”, care a generat violenţe atroce, depăşind în anumite cazuri intensitatea „reeducării” de la Piteşti.

Condiţii de detenţie – Tortura, bătaia, hrana precară şi insalubritatea au însoţit în permanenţă traseul deţinuţilor politici de la Gherla, iar revolta acestora din 1958 a accentuat regimul inuman al administraţiei.

  1. Penitenciarul Miercurea Ciuc

Descriere – Aproape că nu există mărturie a fostelor deţinute politic care să nu indice Miercurea Ciuc drept cea mai dură închisoare pentru femei.

Condiţii de detenţie – Gerul, foamea şi tratamentul dur al administraţiei a produs consecinţe mai grave decît în oricare altă închisoare de gen. Rata deceselor a fost, de asemenea, crescută.

  1. Penitenciarul Făgăraş

Descriere – Supranumită „închisoarea poliţiştilor”, Făgăraşul a devenit loc predilect de detenţie pentru foşti poliţişti şi agenţi ai Siguranţei.

Condiţii de detenţie – Amenajată între zidurile reci şi groase ale cetăţii medievale, închisoarea de la Făgăraş s-a remarcat prin duritatea regimului aplicat celor consideraţi „instrumentele represive ale regimului burghez”.

Asistenţa medicală precară, alimentaţia proastă, insalubritatea, regimul dur de detenţie şi comportamentul inuman al administraţiei sînt caracteristice tuturor acestor locuri de detenţie, într-o măsură mai mare sau mai mică. În plus, trebuie ţinut cont de faptul că o astfel de evaluare depinde foarte mult de experienţa personală a fiecărui deţinut, acest top fiind, de bună seamă, unul subiectiv, cu scop de informare.

Cum a început totul.

Fenomenul închisorilor comuniste

După instaurarea regimului comunist, în 1946, România a intrat în „era” epurării violente a elitelor politice din perioada interbelică. PNL şi PNŢ au fost considerate partide ostile regimului impus de sovietici la Bucureşti şi, în scurt timp, liderii acestora au fost aruncaţi în puşcării, în contul unor infracţiuni inventate.

În 1948 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (Securitatea), care avea drept principală atribuţie achetarea elementelor ostile conducerii comuniste. Organul de represiune al comuniştilor era condus de Gheorghe Pintilie şi de adjuncţii săi, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru, toţi trei agenţi ai Serviciilor Secrete sovietice.

Anchetele şi arestările Securităţii, desfăşurate fără încetare, ani de zile, au condus la suprapopularea închisorilor cu deţinuţi politici. În această perioadă, în Codul Penal au fost incluse infracţiuni cu denumiri elocvente pentru ceea ce avea să urmeze: „uneltirea contra ordinii sociale”, „subminarea economiei naţionale şi sabotajul contrarevoluţionar”; cei care se opuneau regimului erau catalogaţi oficial drept „duşmani ai comunismului”.

Potrivit istoricilor, fenomenul închisorilor politice a durat din ’54 pînă în ’63-’64, atunci cînd supravieţuitorii reeducării prin tortură au fost eliberaţi. Unele estimări arată că în această perioadă au fost încarcerate peste 500.000 de persoane, dintre ele pierind sub teroare 100.000.

„Modelul închisorilor politice din România a copiat modelul închisorilor politice din Uniunea Sovietică. Principalele caracteristici ale detenţiei politice erau: o formă de izolare eficientă, folosirea deţinuţilor la muncă forţată, un regim carceral agresiv şi violent, hrană puţină, frig, teroare”, explică Andrei Muraru, directorul Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Noi schimbări, apar temniţele politice

Pe 4 decembrie 1945, MAI emite un decret prin care reclasifică penitenciarele, acesta putînd fi numit „actul de înfiinţare al închisorilor politice”. Clasificarea penitenciarelor a fost făcută astfel: penitenciare pentru muncă silnică pe viaţă (închisoarea Aiud), penitenciare pentru muncă silnică pe termen limitat (Caransebeş, Craiova, Oradea şi Sighet), penitenciare pentru executarea pedepselor de temniţă grea, pentru executarea pedepselor corecţionale 2 la 12 ani (Piteşti, Ocnele Mari), pentru pedepse corecţionale de pînă la şase luni (Baia, Bistriţa, Rîmnicu Sărat etc.).

În 1948, a avut loc o nouă reclasificare a penitenciarelor: penitenciare de maximă siguranţă unde erau încarcerate elitele politice considerate elemente periculoase pentru societate: – Aiud, Gherla; a doua categorie era cea a penitenciarelor închise, destinate deţinuţilor cu grad sporit de periculozitate: Craiova, Galaţi, Tîrgşor, Ocnele Mari, Piteşti, Mislea; a treia categorie – penitenciare cu regim de maximă severitate: Rîmnicu Sărat, Sighet etc.

Începînd din 1949, regimul comunist a efectuat o nouă reprofilare a locurilor de detenţie, în funcţie de categoria socio-profesională a deţinuţilor, de vîrsta şi de orientarea politică: Piteşti (studenţi), Suceava, Aiud, Rîmnicu Sărat (legionari), Sighet (elita interbelică), Gherla (ţărani şi muncitori), Craiova, Galaţi (liberali şi naţional-ţărănişti). Criminalii de război se aflau la Aiud, alături de intelectuali şi de foşti membri ai Guvernului Antonescu.

La Canalul Dunăre – Marea Neagră se regăseau deţinuţi din toate categoriile de mai sus. Piteştiul şi Gherla au fost martorele unui experiment prin excelenţă violent: reeducarea deţinuţilor. Între 1949 şi 1955, au existat şi penitenciare cu un anumit specific: spitalele Văcăreşti, Tîrgu Ocna. Au existat de asemenea şi locuri de detenţie pentru femei: Mislea şi Miercurea Ciuc.

„Oficial, rolul acestor penitenciare era acela de reeducare, însă, în mod evident, cînd au avut de a face cu personaje care au participat la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, personaje precum Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, evident că scopul nu a mai fost reeducarea. Era clar că scopul era eliminarea printr-un regim foarte dur”, explică Andrei Muraru.

Cine sînt victimele

În penitenciarul de la Rîmnicu Sărat, ICCMER a documentat moartea, în urma torturilor, a şapte deţinuţi politici: Ion Mihalache, Gheorghe Dobre, Gheorghe Plăcinţeanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Romniceanu Mihail, Solymos Ivan, Constantin Pantazi.

La penitenciarul de la Sighetu Marmaţiei a decedat, pe 5 februarie 1953, Iuliu Maniu, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea oraşului Sighet. Tot în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei a murit, în 1952, Constatin Argetoianu, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de Justiţie, ministru de Finanţe şi ministru de Interne. Radu Portocală, avocat, om politic liberal, a decedat tot în închisoare de la Sighetu Marmaţiei, în 1952.

Acestea sînt doar cîteva exemple, numărul deţinuţilor politici exterminaţi în perioada de represiune ajungînd la 100.000 de persoane. „Mulţi dintre cei închişi nici nu au fost judecaţi într-un proces. La Sighet, mulţi au murit fără a avea vreo condamnare sau fără să fi fost inculpaţi”, spune Andrei Muraru, directorul IICCMER.

Profilul torţionarului

Torţionarul obişnuit avea următorul profil: individ fără prea multă educaţie, în general din mediul rural, membru al Partidului Comunist sau membru UTC, recomandat de autorităţile comuniste, extrem de zelos. „Erau persoane care dădeau dovadă de exces de zel. Reuşeau să îndeplinească la normă toate solicitările conducerii penitenciarelor. Nu existau dispoziţii clare prin care comandaţilor de penitenciare li se cerea să aplice torturi deţinuţilor politici. Cu toate acestea, ei aplicau un regim de teroare din propria iniţiativă. Făceau asta fără să fi primit o solicitare expresă printr-un document. Avem de-a face cu personaje care nu îşi puneau problema dacă deţinuţii pe care îi aveau în custodie beneficiază de un minim tratament”, susţine Andrei Muraru, directorul IICCMER.

Modul în care comandanţii de penitenciare au acţionat este încadrat într-un comportament deviant. „Nu au fost cazuri izolate. În anii ’50 a existat un adevărat fenomen. Torturile, frigul, înfometarea, munca silnică pînă la epuizare au fost aplicate şi la Sighet, şi la Rîmnicu Sărat, şi la Canal. Rezultatul acţiunii acestor comandaţi de penitenciare a fost moartea pe o scare largă a deţinuţilor politici”, spune Andrei Muraru.

Cum erau anchetaţi deţinuţii politici

Mărturiile şi documentele istorice arată că traseul deţinuţilor politici prin tenebrele gulagului românesc începea încă de la arestarea acestora. Ridicaţi de organele de Securitate ziua sau noaptea, de acasă, de la serviciu sau de pe stradă, deţinuţii erau transportaţi într-o maşină neagră, cu ochelari de tablă la ochi şi uneori cu capul între picioare. Ajunşi la sediul Securităţii existau cîteva posibilităţi: unii erau introduşi direct în anchetă, iar alţii erau lăsaţi să aştepte o perioadă de timp. În cursul aşteptării, o presiune psihologică se exercita asupra lor: neştiind de ce erau arestaţi, căutau în memorie posibile motive care să fi condus aici.

În tot aceast timp, strigătele celorlalţi deţinuţi accentuau groaza generată de izolare şi detenţia

într-un adevărat infern. Anchetele durau ore în şir, anchetatorii „muncind” în schimburi. O astfel de anchetă începea cu prezentarea informaţiilor autobiografice, indicarea persoanelor cunoscute şi precizarea faptelor ostile comise împotriva regimului. Refuzul deţinuţilor de a răspunde la întrebările anchetatorilor conducea la exercitarea de presiuni fizice şi psihice asupra deţinuţilor.

Biro Attila

Speranţele unei Românii disipate

in Polemici, controverse

Fie că vrem, fie că ne opunem cu toată fiinţa, există convingerea că pentru a merge mai departe este nevoie de o schimbare. Poate să fie la nivel politic, poate să fie doar economic, poate să fie la nivel sportiv, dar sigur este nevoie să fie la nivel mental.

În discuţiile unul la unul, la colţ de stradă sau în liniştea unei terase, se tot vorbeşte de faptul că noi, ca stat, nu avem mîndrie şi ne vindem ieftin. Ori de cîte ori sîntem abordaţi frontal, spunem că nu este OK ceea ce se întîmplă acum cu România, cu românii, că e mai bine afară, că acolo sînt şanse reale de a realiza ceva în viaţă. Majoritatea arată cu degetul către guvernanţi, dar sînt foarte puţini cei care îşi asumă responsabilitatea celor care ne conduc destinele. Noi i-am ales. Din ’90 încoace, tot noi îi alegem. Cel puţin la nivel declarativ, nimeni nu a venit să ne impună liderii şi din ceea ce se vede la lumina zilei, ei sînt ai noştri, dintre noi, aleşi de noi. Trebuie să ni-i asumăm, fie că sînt la putere, fie că sînt opozanţi de profesie.

Noi, ca naţiune, am fost mereu sub influenţa Mioriţei şi nu sînt puţini cei care declară că această baladă ne marchează pe noi, ca popor. Unde ne sînt liderii dăruiţi României? Unde ne sînt valorile? Aşa cum spunea un mare preşedinte american, mandatul de politician se reînnoieşte la fiecare patru ani, cel al patriotismului este pe viaţă.

Nu avem curajul de a răspunde la multe întrebări, dar atunci cînd ne întîlnim la un vin bun sau cînd cei cu care vorbim ne sînt apropiaţi, ne spunem off-ul şi recunoaştem că mai e mult pînă departe. Ne este teamă de succes sau de derizoriu? Românul nu are curaj să iasă în faţă decît atunci cînd are siguranţa că nu are ce să rişte. Un sentiment omenesc, la o adică. A risca este cea mai mare teamă a acestui popor şi frica de schimbare reprezintă poate cea mai mare frînă care opreşte orice pornire spre libertatea reală a României.

Acum ceva vreme, stăteam de vorbă cu un prieten bun, străin de meleagurile mioritice, care nu înţelegea de ce la un miting, cînd unul dintre participanţi a fost luat de poliţie, ceilalţi au stat şi s-au uitat. A completat că, la el în ţară, dacă acest lucru se întîmpla, respectiva dubă de poliţie era distrusă.

La noi, în România, acest lucru nu are cum să se întîmple, pentru că cel care doreşte să rişte ştie că are să fie lăsat de către ceilalţi. Cum, necum, în ultimii 27 de ani, cei care ne-au condus destinele au reuşit să ne aducă atît de multă neîncredere şi ură în stradă, încît nu doreşti să te expui aiurea. Ştii bine că strada nu are să fie de partea ta, aşa cum sînt şanse mari ca nici măcar prietenii să nu-ţi fie. Privind în urmă, mă tem de viitor. Privind la ceea ce s-a întîmplat pînă acum, mă îndoiesc că mai sînt şanse reale să ne revenim, ca naţiune. Atît clasa politică, cît şi cei care conduceau sindicatele, au avut grijă să compromită toată ideea de încredere a tot ce înseamnă stat.

Apar pe sticlă genii ale analizei politice, moguli ai partidelor şi tinere speranţe ale presei româneşti, persoane abilitate să discute vrute şi nevrute. Vin cu păreri, cu idei, cu probleme, dar nimeni nu spune ce crede cu adevărat, că de fapt nimeni nu mai are încredere în sistemul politic, sindical şi social al României. Oamenii sînt resemnaţi şi ştiu că încă nu a apărut cel pe care vor, de fapt, să-l urmeze. Vor merge şi se vor îmbrînci la te miri ce cozi, dar nu vor merge în Piaţa Victoriei să protesteze cînd este cu adevărat nevoie. Nu mai au pentru cine. Omul de rînd ştie că cei care sînt acum la putere, cît şi cei din o poziţie sînt aceiaşi de 27 de ani, că toţi fură, că politica este un mod de a te îmbogăţi şi nici pe departe nu reprezintă în mod real înfăptuirea miracolului românesc.

Sînt multe întrebări care se pun pe străzi, sînt mulţi oameni care doresc ca binele să revină pe plaiurile mioritice şi, ce este trist, există multă furie că nu se întîmplă nimic. Sîntem pe cont propriu.

Tano

Suspiciuni rezonabile de corupţie la Sectorul 4

 

Înţelepciunea nebunului

in Polemici, controverse

Revoluţie. Revoluţia e o înaintare pe loc. Nimic nu mai poate fi inventat după facerea lumii; doar dacă te situezi în afara ei şi creezi o lume nouă. Revoluţia nu adaugă nimic Ideilor lui Platon. Revoluţia franceză n-a fost o revoluţie, nici revoluţia rusă n-a fost o revoluţie. Nu există revoluţii, ci doar tehnici insurecţionale în bătălia pentru putre (Curzio Malaparte). Dacă e o ,,restructurare” a omului, aceasta s-a întîmplat o singură dată în timp, la apariţia lui Christos. Aşa am spus eu în temniţă: Domnule colonel – eram şase sute de inşi într-o curte închisă – nu veţi fi voi, comuniştii, niciodată revoluţionari pînă nu veţi imita pe cel mai generos zeu pe care l-a dat Istoria lumii, pe Christos. În parabola cu oaia rătăcită, un păstor părăseşte o turmă întreagă în căutarea unei oi. Să ştiţi, asta se cheamă ,,unanimism moral creştin”. Fiindcă în universul lui Christos, o celulă care mai palpită într-un muribund e mai valoroasă decît toate galaxiile posibile.

Ruşi. A încercat să-mi explice mie un diplomat rus precum că Moscova îşi trage rădăcinile de la Roma. I-am spus că nu se poate, pentru că toţi romanii ar fi îngheţat de frig la Moscova. Am fost întotdeauna foarte ostil ruşilor, pentru că şi ei ne-au fost nouă. Îmi aduc aminte că, într-o societate de diplomaţi, mi s-a spus că ruşii sînt un popor mesianic. Le-am răspuns că nu: ruşii sînt un popor numeros cu o obrăznicie mesianică şi care au preluat Byzanţul, considerîndu-se continuatorii strălucirii byzantine. Ruşii au un fel de umanitate indefinibilă. Am fost la Moscova şi nu pot spune despre ei că sînt individual tirani, deşi au practicat tirania. Pe de altă parte, nu cred să fi întîlnit vreun rus care să fie normal; asta nu mi-o pot explica decît prin faptul că, probabil, s-au corcit cu tătarii. Ce-şi închipuie ruşii? C-a fost pus jos Hitler, şi ei sînt vaccinaţi? Au intrat într-un teren minat: în spaţiul planetar al intereselor anglo-saxone, al negustorilor ăstora. Dacă eşti în calea unui automobil anglo-saxon, apare războiul. Păi ce-şi închipuie muscalii? Că ăia tolerează să stai în calea lor? Ăia s-au învăţat, anglo-saxonii, să fie stăpînii lumii – şi muscalii zic niet! Ei asta-i…! Păi hai să ne batem! I-am asemănat odată pe ruşi cu vacile care dau douăzeci şi cinci de chile de lapte pe zi şi apoi se baligă în şiştar. Ruşii sînt la fel de imperialişti ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun asta. Ruşii sînt mai perfizi. Cînd te ocupă şi te declari de acord, spun că eşti progresist, iar cînd le rupi fălcile, că eşti fascist şi reacţionar. Ruşii sînt mai abili politic decît germanii. Dovadă că au reuşit să facă din braşoava asta roşie, din ruşinea asta care e bolşevismul, o supraputere mondială, să impună Statelor Unite situarea bolşevismului la rang de supraputere. Mă întreba un rus, cu ani în urmă: – Domnule Ţuţea, cum vă explicaţi dvs. că noi, ruşii, întindem mîna Europei, şi ea o refuză sistematic? – Foarte simplu, aveţi un cancer mintal, se cheamă cancer ideologic marxist-leninist. Aruncaţi cancerul ăsta la gunoi, şi Europa nu numai că vă salută, dar şi vă recunoaşte, cum tradiţional aţi fost recunoscuţi, ca parteneri egali. Şi atunci, Europa se va întinde de la Atlantic la Vladivostok, iar America va fi a doua Albanie… Rusul e contraindicat la cugetare, ca sifilisul la sistemul nervos. Am făcut afirmaţia asta, pe care ulterior am retractat-o (ca să nu se creadă că e vorba de toţi ruşii, de marele popor rus), gîndindu-mă la Gorbaciov. Pentru că el spune: Situaţia economică a Uniunii – vasăzică după 70 de ani de marxism-leninism – e catastrofală. Punct. Şi apoi optează pentru leninism! Adică pentru cadavrul din Piaţa Roşie, care a creat dezastrul ăsta…

PETRE ŢUŢEA

Suspiciuni rezonabile de corupţie la Sectorul 4

in Polemici, controverse

 

De cîteva zile asistăm la o luptă surdă, la adăpostul unor hăţişuri birocratice şi al unor aşa-numite aspecte de ordin estetic, dintre reprezentanţii Primăriei Sectorului 4 şi difuzorii de presă. Cu alte cuvinte, fără a avea o minimă decenţă în ceea ce fac, cu barda abuzului într-o mînă şi cu un snop de buruieni de pace, în alta mînă, zbirii primarului Daniel Băluţă au început să ridice chioşcurile de ziare din acest sector, lăsînd pe drumuri familiile celor care le păstoreau, dar şi pe cei care se hrăneau spiritual cu produsul muncii celor care, de ani de zile, încearcă, plini de încăpăţînare, să arate că presa scrisă încă există.

Avînd probabil ceva de împărţit cu fostul ei mod de a-şi cîştiga pîinea, primarul general al Capitalei, o fostă ziaristă la vremea cînd încă era om, şi nu politician, Gabriela Firea, a pus gînd rău, se pare, tuturor chioşcurilor de ziare din Bucureşti, avînd probabil de dus la bun sfîrşit o comandă de la vreun posibil finanţator al campaniei electorale sau doar al partidului din care face parte. Pentru că, la ani de zile de la moartea, doar aparentă, a comunismului în România, nimic din ce se întîmplă în spaţiul public sau la adăpostul întunericului nu este la voia întîmplării. Nu putem crede că declaraţiile primarului Sectorului 4 sînt o realitate. Dimpotrivă, avem dreptul, dacă nu chiar obligaţia, ca ziarişti, dar, în primul rînd ca români, să ne întrebăm dacă nu cumva în spatele acestor cuvinte frumoase, gen „cosmetizare” şi „înlocuire cu ceva mai frumos”, nu se află, de fapt, un producător nemulţumit că banii cotizaţi în campania electorală nu au fost întorşi de la partidul pe care l-a sprijinit.

Să ne amintim, înainte de toate, ce a făcut Băsescu la începutul carierei de primar general, cînd a doborît chioşcurile, în totalitatea lor, acestea avînd la vremea respectivă autorizaţii de funcţionare, doar pentru că vrut el să „cosmetizeze” oraşul pe care îl păstorea. S-a dovedit că el pregătea, de fapt, drumul marilor lanţuri de magazine străine, care nu ar fi avut un aşa mare succes dacă românul doritor de o bere o găsea lejer lîngă casă, fără „cărucior de transport“. Este clar, acum, la 16 ani de la fapta imensă de trădare a fostului primar general şi, din păcate, preşedinte al României, Traian Băsescu, care a fost, de fapt, obiectivul distrugerii acelui minim de capital naţional care este gestionat de înteprinzătorii români. Acum ei nu mai există, dar copiii lor, şi nu numai, lucrează pe nimic în marile supermarketuri, la adăpostul unei legislaţii pe cît de stufoase, pe atît de generatoare de corupţie.

Revenind la ce se întîmplă acum, cînd s-a decis, peste noapte sau poate chiar în zori, ridicarea chioşcurilor de ziare şi de flori, de pe domeniul public, chipurile ca să fie înlocuite, trebuie să ne întrebăm cine cîştigă de fapt, pentru că cine pierde se ştie deja. Cînd pui la îndoială decizii trecute, dar ferme, ale Consiliului General al Capitalei, cînd încalci orice document pe care îl primeşti, care dovedeşte legalitatea existenţei acelor puncte de vînzare, înseamnă că eşti disperat, dar şi că ai acoperire, tu, ca primar şi om politic, la un nivel superior. Tu, această Bală politică la colţul gurii administraţiei locale din Bucureşti, pe ce te bazezi cînd vii şi distrugi viaţa celor care, cu bune, cu rele, stau de dimineaţă pînă seara la chioşcuri pentru ca toţi cei care încă mai citesc presa scrisă în ţara asta să aibă hrană sufletească, pe care ţie, Băluţă, nu prea îţi stă în FIREa să o ai!

Şi revenim, cine cîştigă? Ar fi foarte interesant de văzut ce prieteni cu firme ar putea asigura această comandă de înlocuire a chioşcurilor; ar fi interesant de văzut cine achită nota de plată, cine le gestionează şi cine va beneficia la final. Este interesant de verificat cine va prelua vînzarea de presă scrisă, de flori şi de acadele pentru politicieni în Sectorul 4 şi apoi, că nu se vor opri aici, la nivelul întregii Capitale. Este un caz în care Direcţia Naţională Anticorupţie – DNA – ar putea să îşi arunce un ochi, o ureche şi poate şi o pereche de cătuşe. Ce face acum Băluţă, prin modul lui de a aborda această problemă, indică faptul că este acoperit cumva, are o garanţie că, indiferent ce are să spună presa, cei din sector, bucureştenii, el nu va avea prea mult de suferit. Este clar că undeva există o factură neachitată şi ea va fi onorată, într-un fel sau altul, de către cei care acum sînt la butoanele mici ale primăriilor din Bucureşti. Pentru că ştim cu toţii că butoanele care contează sînt manipulate de alţii, nu de aceşti mitici de doi bani!

Tano

Din ciclul „Cum s-au înstrăinat resursele naturale ale României“ (1)

in Polemici, controverse/Război corupției

Documentaţii secrete în Occident

„Propun să începem cu zăcămintele aurifere de la ROŞIA MONTANĂ şi BUCIUM, Abrud, judeţul Alba. Primul zăcămînt amintit este cunoscut din vremea daco-romanilor şi a fost intens cercetat în perioada comunistă, cînd s-a început prospectarea şi apoi exploatarea parţială a lui prin metodele ştiinţifice moderne de atunci.

În zonele respective am activat ca geolog stagiar la I.P.E.G. Hunedoara-Deva, Brigada Geologică Abrud, la şantierele Bucium şi Roşia Montană. Pentru că am refuzat să particip la falsificarea datelor geologice de la Roşia Montană, aşa cum ni s-a impus de la partid prin intermediul Securităţii, a trebuit să mă transfer la altă intreprindere, problemele fiindu-mi create de Lorinţ Şuluţiu Alexa, geolog, şef pe brigadă şi secretar de partid, şi securistul brigăzii, D. Ion. Geologul-şef al IPEG-lui, Ioan Stancu, din Deva, ne verifica periodic dacă îndeplinim ordinul primit. După 1995 – 1996, el şi geologul Lorinţ, de la Abrud, coordonau noile lucrări de prospecţiune şi explorare după vechea documentaţie, reală, dublînd lucrările numai în zonele de interes geologic, dar de data aceasta lucrînd pentru un stăpîn străin. Referitor la acest zăcămînt, tot profesorul Liviu Ionesi ne-a spus că, în urma unor consultări cu firme din Occident, pe baza documentaţiilor tehnice prezentate atunci, o firmă din Franţa a făcut propunerea ca decopertarea zăcămîntului de la Roşia Montană să se facă printr-o explozie nucleară controlată, după ce localităţile vecine vor fi evacuate în prealabil, metodă care ar fi adus economie de timp şi bani pentru începerea exploatării, dar, bineînţeles, a fost respinsă din start, din motive de iradiere.

Zăcămîntul Bucium era şi el cunoscut de mult în străinătate şi am să vă povestesc un eveniment pe care l-am trăit atunci şi care i-a uimit şi contrariat pe Lorinţ Şuluţiu Alexa şi pe locotenentul-major D. Ion. Prin anul 1983, venise într-o vizită oficială la brigadă o delegaţie din R.P. Ungaria, care se interesa de zona Bucium. Lorinţ primise, în prealabil, o hartă geologică a zonei, contrafăcută, care prezenta denaturat situaţia din teren pentru protecţia zăcămîntului. Nu mică le-a fost mirarea celor doi cînd geologul ungur a prezentat o hartă geologică reală a zăcămîntului Bucium, în care erau trecute şi o parte din forajele care s-au executat în decursul timpului acolo. Mai mult, cunoştea în mare şi personalul de specialitate din brigadă, cu pregătirea şi funcţiile fiecăruia. După 1990, despre zăcămîntul Bucium s-a vorbit şi s-a scris foarte mult în presă, fiind considerat atunci al doilea zăcămînt aurifer din ţară, ca mărime, după Roşia Montană.

Mi-am continuat apoi activitatea, din anul 1984, la IPEG Argeş – Piteşti, unde am executat lucrări de prospectare şi explorare în bazinele văilor Lotru şi Sadu, în principal. Pentru că nu aveam voie să deţin funcţii de conducere, în anul 1985 am fost detaşat în zonă geologul Apostoloiu Aurel, de la IPGG Bucureşti. Împreună am continuat lucrările de cercetare a zăcămintelor de pegmatite din zonă, fiind coautor al proiectului respectiv pentru lucrările de cercetare din bazinul văii Lotrului, colaborînd şi cu alţi geologi de la întreprinderile de profil de atunci ce activau în zonă, ca Stoian Gheorghe, Arion Mircea, Săbău Gavril, Trif Ion şi Tudoran Gheorghe.

Zăcămintele respective – pegmatite cu biotit şi muscovit – cum ar fi Cataracte, Goaţa Mică şi Goaţa Mare, sau aurifere, ca Valea lui Stan, sînt cunoscute de mult timp, iar Cataractele sînt cunoscute de pe vremea romanilor, fiind exploatate de nemţi în timpul celui de-al II-lea război mondial şi apoi o perioadă de către ruşi, documentaţia pe care o aveam fiind mixtă. În zona Cataractelor şi Goaţelor, lucrările erau deja începute şi prost executate, ca acelea de la Goaţa Mică, unde a fost geolog fosta mea colegă de facultate, D. Mihaela, protejata de care v-am amintit înainte, şi a trebuit să refacem în parte noi lucrările, ea luîndu-şi transferul la altă întreprindere.

Rezultatele lucrărilor efectuate în zona Lotru şi Sadu le prezentam personal şi periodic la Ministerul Geologiei din Bucureşti, fiind recunoscut, totuşi, coordonatorul lucrărilor geologice din zonă“.

(va urma)

(M.G.)

Sursa: Justiţiarul

Ne sînt datori!

in Polemici, controverse

JFK a spus în faţa Americii un lucru care a rămas şi va rămîne în istoria omenirii: „Nu întrebaţi ce poate să facă ţara pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţară!”. Frumoase vorbe. Fără să ni se spună, de ceva timp încoace, cu mult înainte de ‘89, tot aşa am fost obligaţi să facem, chiar dacă nu am avut o minte luminată, care să ne explice aşa frumos precum a făcut-o fostul preşedinte american.

De zeci de ani ne tot sacrificăm pentru ţară, fără măcar să ştim cînd are să vină, sau dacă are să vină un moment în această viaţă în care şi ţara să facă ceva pentru noi. Cine este, de fapt, Statul ăsta, pentru care ne tot întrebăm noi ce putem să facem pentru el, de ne tot cere să ne sacrificăm şi lui tot nu-i ajunge? Cine este Statul ăsta care ne torturează cu legi proaste şi cine sînt cei care beneficiază, de fapt, de sacrificiul acestei naţiuni ? Unde se fac jocurile şi cine va plăti, totuşi, pentru toate aceste neajunsuri?

Să ne întrebăm, aşadar ce putem face noi în continuare pentru ţară şi să ne mai întrebăm, dacă ţara asta o să facă şi ea ceva pentru noi, ca indivizi, altceva decît Legi care contravin libertăţii, altceva decît taxe. Priviţi în jur, care ar fi motivele reale ca acest lucru să nu se întîmple, altele decît cei care definesc Statul.

El, Statul, cel care la beneficii se reduce la aleşii neamului şi cel care la cheltuieli se extinde la nivelul întregii populaţii. Credeţi că este normal ca în această ţară să se meargă în grup restrîns la beneficii şi toţi la pierderi? Este normal ca statul să fie o chestiune abstractă, fără răspundere la nivel de individ, şi este normal ca noi, naţiunea, să fim răspunzători pentru greşelile impardonabile ale celor care se află la conducerea Statului?

Credeţi că este normal ca noi, cei care formăm această naţiune, cei care nu facem parte din partide, găşti, loji masonice, servicii şi cine mai ştie ce organizaţii mai mult sau mai puţin secrete, să fim şi să mergem în pierdere cu cei care au numai beneficii, drepturi şi averi colosale, doar pentru faptul că noi i-am pus acolo?

Ne sînt datori! Şi nu cu bani, legi sau cine ştie ce chestie materială. Nu, ei ne sînt datori cu timp! Ne-au consumat 27 de ani din viaţă, ne-au scrijelit sacrificiul pe tîmple şi ne-au făcut să ne întrebăm dacă mai sîntem sau nu o naţiune. Statul îmi este dator, îţi este ţie, ne este dator tuturor! Ne datorează timp şi vrem despăgubiri!

Tano

România, leagănul altora

128 de ani de la moartea Poetului Naţional

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

 

În ziua de 15 iunie 1889, s-a stins din viaţă, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei româneşti, poetul Mihai Eminescu. Decesul s-a produs în Casa de sănătate a medicului Şuţu, din Bucureşti, Eminescu fiind înmormîntat apoi la Cimitirul Bellu. La 128 de ani de la moartea poetului, împrejurările în care acesta şi-a găsit sfîrşitul rămîn în continuare un subiect controversat.

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: ,,Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”. Unul dintre cei mai mari români murea ,,în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harieta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu, nota într-unul din jurnalele sale: ,,Oricum ar fi, sfîrşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea, şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun), însă de mică importanţă, a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea”. Tot medicul Tomescu nota după autopsie: ,,Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”.

Cine a dorit să scape de Eminescu?

Din articolele lui Eminescu scrise în perioada în care profesa ca ziarist, transpare nu numai o mare putere de analiză, un spirit critic şi intrasingent, neiertător cu cei corupţi şi lacomi, dar, mai ales, spiritul scrierilor sale aduce în lumina reflectoarelor un mare naţionalist.

Eminescu s-a arătat foarte vehement şi intransigent în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal). Iată de ce Eminescu devenise o problemă internaţională. În momentul în care va începe să atace şi conducerea Partidului Conservator şi inclusiv pe Maiorescu, aceştia vor înţelege că este timpul să intervină pentru a-l reduce la tăcere. În anul 1882, poetul îi mărturisea Veronicai Micle: ,,«TIMPUL» acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sînt un om urît şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urîţi din România… Naturi ca ale noastre sînt menite sau să înfrîngă relele, sau să piară, nu să li se plece lor”.

Eminescu avea să fie implicat în dezvăluirea afacerii Warszawsky, în care intendentul armatei ruse, baronul A.M. Warszawsky, a oferit mită pentru a obţine dreptul de a cumpăra la preţuri mici alimente din România şi de a le vinde mai departe armatei ţariste, la preţuri mult mai mari. Odată cu acest privilegiu, acesta a primit şi dreptul de a achiziţiona care cu boi, folosite pentru transportul mărfii. Afacerea a însemnat creşterea considerabilă a averii baronului şi ruinarea ţăranilor români din zonă, care îşi cîştigau existenţa din transportul mărfurilor peste Dunăre. După ce substraturile acestei afaceri au fost dezvăluite, organele judecătoreşti au fost sesizate, însă decizia Tribunalului Ilfov avea să fie încă o mostră a puterii şi a influenţei de care se bucurau anumite persoane din cercurile sus-puse: ,,Nu este caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva”.

În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei organizaţii secrete, ,,Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene, prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la aceste întruniri. Urmarea este una inevitabilă. Simţindu-se ameninţate de influenţa pe care Eminescu o avea ca formator de opine, la comanda Imperiului Austro-Ungar sînt inserate în cadrul grupului iscoade, iar, pe lîngă aceasta, jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion care trimitea rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întîlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: ,,S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la «Timpul», a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţămînt din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale, pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.

Misterioasa boală a lui Eminescu

Aceste lucruri se întîmplau în 1882. Brusc, după numai un an, mintea lui Eminescu avea să se întunece. Cum comenta presa vremii evenimentul? ,,Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului «Timpul», a înnebunit. Dl Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”. Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menţionarea frecventă şi în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, dar şi faptul că, imediat după prima internare forţată, atît Maiorescu, cît şi alţi apropiaţi au lipsit din ţară timp de o lună şi jumătate, par să fie tot atîtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În mare parte datorită poziţiei pe care o ocupa, dar şi a influenţei pe care o exercită, Eminescu nu putea dispărea brusc.

Încă de la prima internare, protocolul de examinare şi de internare a fost încălcat întrutotul, însă nu cu intenţia de a-i face vreun favor. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atît familia, cît şi Veronica Micle au fost ţinuţi departe de Eminescu şi neinformaţi asupra stării acestuia.

După ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis (Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), şi avînd în vedere că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament-şoc, pe bază de mercur. De la prima ,,îmbolnăvire” pînă la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă şi ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mîna cărora devenise doar o marionetă. După singurul moment în care a reuşit să publice un alt articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat.

La reanalizarea recentă a autopsiei de către doctorul Vladimir Beliş, specialist în medicină legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decît simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul cîtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: ,,Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sînt cît se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”.

Sursa: Wikipedia, Descopera.ro, Istorie pe scurt

Scurt istoric al relaţiilor româno-ruse

in Polemici, controverse

Istoria relaţiilor româno-ruse se întinde pe o perioadă lungă de timp. Dacă luăm în calcul relaţiile comerciale, de schimb de mărfuri, care s-au extins invariabil în plan social, cultural şi politic, obîrşia acestor relaţii trebuie căutată în Evul Mediu, în arealul cuprins între Principatele Române (cu precădere Moldova şi Ţara Românească) şi o Rusie în plină extindere. Dacă privim în trecutul istoric, observăm că, datorită legăturilor terestre facile, ţările române au avut legături comerciale strînse cu centrul Europei, spre est şi nord, precum şi spre sud. S-a ajuns, astfel, ca aceste ţări să aibă economii complementare, adică fiecare ţară are nevoie de produsele celeilalte şi invers.

Relaţiile româno-ruse nu au fost întotdeauna contondente şi nu au avut doar efecte bilaterale negative. Sigur, anexarea Basarabiei la 1812 şi lipsa de loialitate a Rusiei de la sfîrşitul Războiului de Independenţă din 1878, cînd am fost excluşi de la masa tratativelor de pace şi ne-au fost răpite judeţele din sudul Basarabiei, au contribuit la deteriorarea relaţiilor româno-ruse. Revoluţia bolşevică şi constituirea URSS au blocat relaţiile bilaterale, iar ultimatumul lui Molotov, din 26 iunie 1940, a creat o reacţie endemică anti-rusească în mentalul colectiv românesc. Şi totuşi, dincolo de complexitatea vecinătăţii cu un imperiu expansionist, ca de altfel cu toate imperiile pentru care spaţiul românesc a devenit un spaţiu de interes vital, au existat şi momente istorice pozitive privind relaţiile româno-ruse de-a lungul istoriei, de fapt, excepţia care poate confirma regula.

Cultivarea bunelor relaţii cu Rusia are o veche tradiţie în politica domnitorilor moldoveni. În „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”, domnitorul-cărturar Dimitrie Cantemir menţionează primele încercări, începînd din vremea lui Ştefan cel Mare: „Ştefan cel Mare şi Bun să fie dat pre fie-sa, Iliana, după Ioan Vasilivici, împăratul Moscului”, continuînd cu Vasile Lupu: „Vasile Vodă, o fiică după Radzivil, ducul de Litvaniia, şi pe alta după Timus Hmenlinschie, hatmanul căzăcesc, să fie măritată ştiut iaste”. Se cunoaşte că, de-a lungul timpului, înrudirea între dinastii prin căsătorie a fost un element de bază în stabilirea relaţiilor diplomatice.

Dar exemplul cel mai concludent este dat de Dimitrie Cantemir însuşi, care, ca domn al Moldovei, încheie împreună cu Petru cel Mare tratatul de la Luţk, din 1711. Acest tratat avea ca obiect alianţa Moldovei cu Rusia, împotriva Imperiului Otoman. Însă, în urma înfrîngerii armatelor rusă şi moldovenească la Stănileşti, în vara aceluiaşi an, Dimitrie Cantemir pleacă împreună cu familia în Rusia, sub protecţia lui Petru cel Mare. Aici devine consilier al ţarului şi primeşte din partea acestuia titlul de „prea luminat principe al Rusiei”, precum şi un domeniu în ţinutul Harkovului, unde întemeiază satul Dimitrievka. Pe lîngă activitatea sa de consilier, se dedică, la Sankt Petersburg, scrierii operelor sale: „Descriptio Moldaviae”, „Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae” (scrise în latină, la cererea Academiei din Berlin) şi mai ales „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”. În calitatea sa de specialist în problemele Orientului, îl însoţeşte pe ţar în campania din Persia, fiindu-i de un real folos. După moartea sa, în anul 1723, fiul acestuia, Antioh Cantemir, continuă activitatea tatălui său în serviciul statului rus, în calitate de diplomat şi ambasador al Rusiei la Paris. Pentru serviciile aduse, Cantemir ocupă un loc de cinste în paginile istoriei Rusiei, iar una din diviziile de elită ale armatei ruse îi poartă numele.

Expunem cîteva exemple din îndelungata istorie a relaţiilor româno-ruse, ce pot oferi o percepţie realistă a legăturilor dintre români şi ruşi, dintre un popor care şi-a apărat mereu glia şi un alt popor, care şi-a extins permanent vastul teritoriu, într-o paradigmă imperială.

  • În 1479, Ştefan cel Mare şi-a căsătorit tînăra domniţă Elena cu Ivan Ivanovici cel Tînăr, fiul Cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, mariaj cu un substrat evident politic, care urmărea asigurarea temeiniciei relaţiilor dintre Moldova şi ţara soţului Elenei, într-o Europă de sud-est, dominată de turci.
  • În 1656 s-a încheiat Tratatul diplomatic dintre voievodul Gheorghe Ştefan şi Marele Ţar al Moscovei. Din Secolul al XVI-lea, cînd Bugeacul (sau Basarabia) a fost smuls din trupul Moldovei de către Baiazid al II-lea şi Soliman I, boierii moldoveni protestaseră şi respinseseră numirea în scaunul de domnie a lui Ştefan Lăcustă, care le fusese impus de sultan, din cauza faptului că voia să-i cedeze acestuia şi zona Nistrului, şi zona de pe malul Dunării, pînă la marginea munţilor. Neputîndu-se bizui pe ajutorul Germaniei sau pe cel al Poloniei, ea însăşi poftind aceste teritorii, boierii moldoveni vor căuta alianţe cu statul rus, întărit prin moştenirea puterii cazacilor şi prin cucerirea Kievului. Tratatul stabilea următorul acord: ,,Toate locurile, teritoriile şi cetăţile fortificate pe care Imperiul Turcesc le-a desprins de Moldova, cuprinzînd Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeacului, vor fi recucerite de Marele Ţar şi vor fi restituite pe urmă Principatului Moldovei iure hereditari (cu drept de moştenire)”. (N. Iorga, „Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe”, p. 240).
  • Tratatul de alianţă ruso-moldovean, semnat la 13 aprilie 1711, se încheie între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir: „Hotarele Moldovei, respectîndu-se toate drepturile ei străvechi, sînt acelea constituite de Nistru (Cameniţa, Bender, cu teritoriul Bugeacului), Dunărea, Ţara Românească, Transilvania şi Polonia, după împărţirea care a fost făcută”. Tratatul recunoaşte că Basarabia, cunoscută sub numele tătar de Bugeac, este provincie moldovenească ocupată nelegitim de turci: „Ţara Moldovei îşi va redobîndi frontiera de pe Nistru, ca şi Bugeacul cu toate cetăţile lui, care va fi, de asemenea, al Moldovei pentru totdeauna”. Dimitrie Cantemir îl primeşte cu onoruri, la Iaşi, pe Petru cel Mare, ajutîndu-l cu o armată de 10.000 de ostaşi.
  • Petru Movilă a fost hirotonit ca episcop şi înscăunat ca Mitropolit al Kievului în anul 1632. A fost întemeietorul Academiei Duhovniceşti Ortodoxe din Kiev, o instituţie de învăţămînt teologic, bazată pe principiile organizării seminariilor teologice şi universităţilor occidentale.
  • Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia, a participat în războaiele ruso-turce, devenind cetăţean rus, locotenent în armata ţaristă şi decorat cu Ordinul ,,Sf. Vladimiri”.
  • Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atît victoria rusă, cît şi prevederile Convenţiei de la Akkerman (Cetatea Albă). Sudul Ţării Româneşti a fost stabilit pe talvegul Dunării, Ţara Românească obţinînd astfel controlul asupra fostelor raiale turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele.
  • Guvernatorul rus Pavel Kiseleff a pregătit un prim rudiment de Constituţie a Principatelor Române, Regulamentul Organic, la 1831/1832, şi a amenajat Parcul Cişmigiu din Bucureşti.
  • Avram Iancu a colaborat cu trupele ruseşti conduse de generalul Lüders în 1849, pentru înfrîngerea armatelor maghiare conduse de generalul Josef Bem. Lüders a apreciat valoarea de comandant a lui Avram Iancu, lăudîndu-l în corespondenţa sa şi la Moscova. Ţarul Nicolae I l-a decorat pe Avram Iancu cu Ordinul ,,Sf. Ana”, clasa a II-a.
  • La 1859, Rusia a sprijinit total, politic şi financiar, Unirea Principatelor Române, în ciuda opoziţiei furibunde a otomanilor, Austriei, Angliei şi Prusiei.
  • Trupele româno-ruse au luptat împreună în Balcani, cu mari sacrificii, în Războiul pentru Independenţa României, de la 1877.
  • Ion I.C. Brătianu semnează, la 7 august 1916, cu reprezentanţii Antantei, Convenţia politică şi Convenţia militară pentru intrarea în război împotriva Austriei şi Germaniei. A semnat şi ambasadorul Rusiei la Bucureşti, Poklevski, care s-a întors către I.G. Duca spunîndu-i: ,,Ca român, poţi fi fericit de ceea ce a obţinut dl. Brătianu de la noi“. Rusia semnase pentru unirea Transilvaniei cu România.
  • În 1943, Stalin intervine în Comisia de politică externă Litvinov şi impune ca, după război, Transilvania de Nord să fie retrocedată României, în ciuda opoziţiei anglo-americanilor, care propuneau ca teritoriul răpit prin Diktatul de la Viena din 1940 să rămînă în componenţa Ungariei, sau militau pentru o Transilvanie independentă. Iniţiativa lui Stalin s-a impus la 6 martie 1945, cînd administraţia românească a fost restaurată într-o şedinţă festivă, în sala mare a Primăriei Cluj, şi printr-o manifestare publică, în faţa Prefecturii Cluj, în prezenţa regelui Mihai I şi a premierului, dr. Petru Groza.

Din datele oficiale, păstrate în arhiva fostului Consulat al Rusiei de la Iaşi, aflăm că la finele Secolului al XVIII-lea exista o activitate comercială în continuă creştere între Principatele Române (Moldova şi Ţara Românească), pe de o parte, şi Ucraina plus Rusia, pe de altă parte. De pildă, vinul moldovenesc a devenit tot mai căutat de negustorii şi comisionarii ruşi, astfel încît, în anul 1796, valoarea exportului de vin a reprezentat 6% din veniturile Moldovei. De asemenea, sarea extrasă din ocnele moldoveneşti şi munteneşti avea mare căutare în Ucraina şi în regiunile sudice ale Rusiei. Documentele vremii menţionau că din Moldova se extrăgeau 8 milioane de ocale de sare, din care aproximativ 4 milioane erau exportate în Ucraina şi Rusia. Foarte căutate la export erau mierea din Moldova şi Ţara Românească, vitele, fructele uscate, lîna, precum şi obiectele din lemn.

Din Rusia şi Ucraina se importau în Principate: blănuri, fier brut şi produse din fier, plumb, aramă galbenă, vase de aramă, vase de cositor, cînepă, in, sticlărie şi faianţă, peşte afumat, icre, arme, praf de puşcă etc. Foarte căutate erau pînza simplă din in şi cînepă, pînza de şervete, pînzeturi imprimate, din Ivanovo. Valoarea medie anuală a mărfurilor româneşti exportate şi a celor orientale tranzitate spre Ucraina şi Rusia era de aproximativ 875.000 de piaştri, iar valoarea medie anuală a mărfurilor importate şi a celor tranzitate înspre regiunile balcanice era de circa 625.000 de piaştri. Rezulta un excedent de 250.000 de piaştri în favoarea Principatelor.

După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, activitatea comercială a cunoscut o scădere, accentuată, pe la mijlocul Secolului XIX, de pătrunderea în Principatele Unite a societăţilor britanice, interesate în primul rînd de petrolul românesc, precum şi a celor franceze.

În timpul războiului ruso-turc din 1877, România a fost aliata Rusiei, participînd activ la acest război, care i-a adus independenţa faţă de Imperiul Otoman. La 4 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe al României, şi baronul Dimitrie Stuart, consulul general al Rusiei la Bucureşti, au semnat convenţia româno-rusă, care reglementa trecerea armatelor imperiale spre Balcani. În 24 mai 1877, a poposit la Iaşi trenul Curţii imperiale ruse, care-l ducea pe ţarul Alexandru al II-lea – aflat împreună cu marele duce Nicolae, cu cancelarul imperial Alexandr Gorceakov şi cu ministrul de Război, Dmitri Miliutin -, spre Ploieşti, unde fusese stabilit Marele Cartier General al armatei ruse. Cu ocazia primirii fastuoase care i s-a făcut în Gara Iaşi, ţarul Alexandru al II-lea a rostit: ,,Vin în România ca amic, nu ca inamic”. O consecinţă directă şi benefică a acestui război a fost stabilirea, la 15 octombrie 1878, a relaţiilor diplomatice între Rusia şi România.

După primul război mondial, cînd Basarabia a reintrat în componenţa României Mari, iar Rusia ţaristă a devenit URSS, relaţiile dintre cele două ţări au fost cît se poate de reci. Abia în anul 1934, în urma convenţiei semnate între miniştrii de Externe Nicolae Titulescu şi Aleksandr Litvinov, au fost relansate raporturile diplomatice dintre România şi URSS.

La finele celui de-al II-lea război mondial, cînd ţările din estul Europei au intrat în sfera de influenţă a URSS, s-a format blocul socialist, care funcţiona în baza a două structuri: una economică (CAER) şi una politico-militară (Tratatul de la Varşovia). România a făcut parte, fireşte, din acest sistem.

În ciuda faptului că relaţiile româno-sovietice au cunoscut o evoluţie sinuoasă în plan politic, relaţiile economice au fost strînse, deoarece România are legătură terestră cu spaţiul rus, iar economiile celor două ţări au fost şi sînt complementare. Crearea CAER a însemnat formarea unei pieţe imense, de la frontiera vestică a RDG pînă la ţărmul Pacificului. Intrarea pe această piaţă a însemnat dezvoltarea industriei, agriculturii, înfiinţarea unor noi unităţi productive alăturate vechilor fabrici, implicit crearea a numeroase locuri de muncă.

Din păcate, relaţiile economice dintre România şi Rusia au devenit tot mai dezechilibrate, ca urmare a răcirii relaţiilor politice, aspect ilustrat şi de faptul că, în 1990 şi 1991, România exporta în Rusia produse în valoare de 1,5 şi, respectiv, de 1 miliard de dolari. Aceste exporturi nu au fost, însă, decît reflexul inerţiei unui sistem economic,

puternic legat de fostul lagăr comunist. În 1992, exporturile se diminuează la 400 de milioane de dolari, iar în anul imediat următor, ating un nou minim, de 200 de milioane de dolari. Nivelul cel mai scăzut a fost înregistrat în anul 1999, cînd am reuşit să vindem pe piaţa Rusiei produse în valoare de doar 50 de milioane de dolari. În momentul de faţă, vînzările de vehicule reprezintă o treime din exporturile româneşti către Rusia, care au urcat, în anul 2013, cu 500 de milioane de dolari, la 1,84 de miliarde de dolari, iar maşinile, aparatele şi echipamentele electrice totalizează un sfert din livrări, în top figurînd Dacia, ArcelorMittal, Michelin sau Danfoss. La finele anului 2013, volumul total al schimburilor comerciale ale României cu Federaţia Rusă a atins aproape 5 miliarde de dolari, în creştere cu 12,7% faţă de 2012, din care exportul a fost de 1,84 de miliarde de dolari, cu 36,1% peste 2012, iar importul a fost de 3,15 miliarde de dolari, în urcare cu 2,5% comparativ cu 2012. Soldul balanţei comerciale a fost de -1,3 miliarde de dolari, în scădere cu 24%, ceea ce plasează însă Rusia pe poziţia a şaptea în topul statelor care au contribuit la deficitul comercial. Potrivit datelor statistice, Rusia este al şaptelea partener comercial al României (după Germania, Italia, Ungaria, Franţa, Turcia şi Polonia), cu o pondere de 3,4% din total, al nouălea partener la export, cu o pondere de 2,8%, şi al şaselea partener la import (după Germania, Italia, Ungaria, Franţa şi Polonia), cu o pondere de 4,3%.

* * *

Clasa politică din România trebuie să ia exemplul altor ţări importante din Uniunea Europeană şi din lume care, în pofida aşa-ziselor sancţiuni, fac tot posibilul să îşi menţină şi chiar să dezvolte relaţiile comerciale cu Rusia. Ideile preconcepute dintre români şi ruşi ar trebui să dispară prin construirea bilaterală de punţi de dialog, la toate nivelurile, care să ducă la relansarea relaţiilor politico-diplomatice, economice, culturale dintre România şi Rusia

DAN ALEXANDRU

Ungaria pregăteşte o campanie împotriva Trianonului, a Vestului, a vecinilor

in Polemici, controverse

 

Guvernul lui Viktor Orban pregăteşte minuţios o strategie de contracarare a acţiunilor României pentru a marca Marea Unire

În România, ultimele luni au fost marcate de dezbaterile privind strategia pentru cele 6 luni în care Bucureştiul va deţine preşedinţia Consiliului UE, la începutul anului 2019. Însă pînă atunci, România va mai avea de marcat un moment simbolic – Centenarul Marii Uniri.

În iulie 2016, a fost creat un Departament Centenar în cadrul aparatului de lucru al premierului, şeful său a demisionat după schimbarea guvernului, a fost înlocuit, însă bugetarea este încă una cu probleme. În Ungaria vecină a luat naştere un departament special, ,,Trianon 100”, care a început să contracareze acţiunile pregătite de România pentru anul 2018. Deşi are o influenţă aparent în scădere la Bruxelles, Guvernul Viktor Orban poate beneficia de susţinerea Rusiei lui Vladimir Putin şi de influenţa comunităţii maghiare din SUA în planurile sale pentru 2018. Suficiente motive pentru ca guvernul de la Bucureşti să fie extrem de vigilent.

Mai jos, cîteva fragmente din articole de presă din Ungaria dedicate Trianonului, extrase din analiza „O nouă declaraţie de război: «Dreptate pentru Ungaria!»“, a Evei Balogh, istoric maghiar fugit din Ungaria în 1956, licenţiată la Universitatea Yale, comentatoare a vieţii politice ungare la site-ul său, hungarianspectrum.org.

Vecinii Ungariei, numiţi „hiene“

Ideea generală ce transpare din articolele despre Trianon este cea conform căreia Ungaria este victima nevinovată a acelor popoare pe care conducătorii regatului le-au lăsat să se aşeze în ţară de-a lungul istoriei. Interpretarea ar fi că aceste popoare aveau toate drepturile înainte de 1918 şi că nu a fost nici o clipă ameninţată continuitatea existenţei lor. Aceeaşi interpretare este valabilă şi pentru zilele noastre. Un articol publicat de „Magyar Idok“, în care membrii Micii Antante (România, Cehoslovacia, Iugoslavia) sînt consideraţi „hiene“, arată că, acum, Ungaria este înconjurată de vecini la fel ca antimaghiarii în urmă cu o sută de ani, şi că Ungaria este tratată la fel de nedrept ca în urmă cu un secol. Interesant este mesajul de forţă trimis de autorul articolului, Gyorgy Pilhal – care nu este unul împotriva vecinilor, ci împotriva Europei, vizate fiind cotele de imigranţi impuse Ungariei. „Vreţi să inundăm cu imigranţi această rămăşiţă mutilată şi însîngerată a ţării? Nu, nu. Niciodată!“.

„Custozii unor teritorii furate“

Vestul, mai puţin vecinii Ungariei, este vinovat pentru Trianon. Aceasta este şi viziunea fiului lui Gyorgy Pilhal, jurnalist la „Pesti Sracok“. Vecinii Ungariei nu ar fi decît „custozii unor bunuri furate“. Adevăraţii vinovaţi sînt puterile vestice, nucleul UE de astăzi. „Vestul ne-a amputat mîinile şi picioarele şi ne-a aruncat între vecinii ostili de astăzi. Vestul este Trianonul. Ei nu şi-au cerut iertare, nu au încercat să-şi îndrepte păcatele şi să reducă pagubele“.

Acelaşi mesaj împotriva Vestului şi din partea jurnalistului naţionalist Istvan Stefka. El consideră că peste Ungaria se va abate un al doilea Trianon, pus la cale de George Sörös, care este „Bel Kun, Gyorgy Lukacs, Oskar Jaszi şi Mihaly Karoly la un loc“, o referire la liderul de facto al Republicii Sovietice Ungare din 1919, la miniştrii acesteia şi la liderii Primei Republici Ungare, din acelaşi an. Acum, „nu cu arme, ci prin uneltiri, minciuni, infamie, influenţă financiară şi finanţarea duşmanilor interni“, Sörös şi cei ca el vor să pună mîna pe destinele Ungariei, consideră jurnalistul amintit.

Poziţia guvernului: „Dreptate pentru Ungaria“

Iată însă şi o poziţie oficială a Guvernului de la Budapesta, exprimată de Janos Lazar, şeful Cancelariei premierului Viktor Orban, considerat al doilea cel mai puternic politician din Ungaria. Mesajul de mai jos a fost transmis în cadrul unui discurs ţinut de Janos Lazar în 3 iunie a.c. şi se adresează, din nou, în special liderilor de la Bruxelles, nu doar vecinilor Ungariei.

„Este timpul ca vecinii noştri şi liderii Europei să recunoască următoarele şi să-şi revizuiască politicile în consecinţă: naţiunea ungară este victima Trianonului şi nu se află la originea tratatului.“ (…) „Naţiunea ungară trebuie să primească, dacă nu reparaţii materiale, atunci măcar unele morale, pentru cea mai mare nedreptate din istoria lumii“. (…) „Noi nu vrem să modificăm frontierele şi, mai cu seamă, nu vrem tensiuni etnice… noi războaie în Europa… dar asta nu înseamnă că vom tolera provocările, violarea repetată a sensibilităţii noastre naţionale pentru încă o sută de ani. Da, putem spune şi acum «Dreptate pentru Ungaria!»“, adică sloganul revizionist de după 1929. Hungarianspectrum mai trece în revistă o soluţie anti-Trianon din partea lui Szilard Nemeth, vicepreşedintele partidului lui Viktor Orban: un teritoriu aparţine celor care îl locuiesc, prin urmare, ungurii trebuie să lupte pentru modificarea balanţei demografice în bazinul carpatic. Este o ideea lansată de unii istorici maghiari, aceea de a lua Ungaria înapoi făcînd mulţi copii.

Strategie electorală şi nu numai

Desigur, mesajele naţionaliste transmise de presa ungară, controlată în mare măsură de Guvernul Orban, vizează electoratul radical de dreapta, în vederea alegerilor parlamentare din primăvara anului viitor. Se mai adaugă şi cei circa 700.000 de etnici maghiari din statele vecine, care au drept de vot, graţie legislaţiei trecute de acelaşi Guvern Orban. Că jurnaliştii şi politicienii ungari încearcă să conteste Tratatul de la Trianon este un lucru de înţeles, la fel şi lupta premierului Orban cu instituţiile europene, ce par să acţioneze în concert cu noi forţe politice proeuropene, care iau naştere acum în Ungaria pe un scenariu vizibil şi în România, şi în Polonia. Însă aceasta nu înseamnă că guvernul de la Budapesta are în colimator doar Vestul european în ceea ce priveşte Trianonul. Prinsă în lupta anticorupţie, cu ordonanţele, în dezbateri privind biserica şi drepturile minorităţilor sexuale, România nu ar trebui să uite de această miză, deloc una exclusiv simbolică.

CĂLIN MARCHIEVICI (,,Cotidianul.ro”)

Parcă spuneaţi că i-a omorît Mareşalul (1)

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

Zilele trecute, răscolind prin hîrtiile mele, am dat de o xerocopie a unui document foarte important, cred eu, fiindcă acesta este încă o confirmare că în Basarabia şi Transnistria n-a avut loc aşa numitul holocaust. Acest document este depistat din fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova. Este o scrisoare oficială semnată de Împuternicitul Sovietului pentru culte religioase de pe lîngă Consiliul de Miniştri a U.R.S.S. pentru R.S.S. Moldovenească, tov. S. Deseatnicov, adresată şefilor de la Moscova, şi anume tov. Poleanschii I.V., preşedinte al Sovietului pentru cultele religioase de pe lîngă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. Documentrul este datat 8 aprilie 1947, adică la trei ani după sfîrşitul războiului… Mă întreb eu şi vă întreb şi pe dvs.: de unde s-au mai găsit atîţia evrei în Basarabia şi Transnistria, după război? Parcă ziceau unii că i-a omorît Mareşalul?! Citiţi documentul, şi vedeţi că numărul evreilor este relevant! Vreţi să spuneţi că aceştia sînt alţii, nu aceia pe care i-a omorît Mareşalul? Iarăşi este minciună! De ce? Fiindcă în anii 1946-1947 în republica înjghebată de sovietici, R.S.S. Moldovenească, era în toi foametea organizată de ocupanţii sovietici şi care familie de evrei va veni acolo unde este foamete? O astfel de explicaţie ar fi total lipsă de logică! Atunci rămîne să înţelegem că au înviat morţii?

Am fost primul istoric din Republica Moldova care a declarat oficial în cadrul Conferinţei Ştiinţifice care a avut loc în anul 2005 la Biblioteca „Onisifor Ghibu“ (în prezenţa publicului şi a participanţilor la conferinţă, (inclusiv distinşii profesori Anatol Petrencu, Ion Coja, sociologul şi politologul Viorel Ciubotaru etc.) că în Basarabia şi Transnistria n-a avut loc aşa numitul holocaust. Acelaşi lucru l-am scris în presa periodică de atunci: „Flux”, nr. 61 din 27 aprilie 2005; „Flux de vineri“ nr. 20 din 27 mai 2005. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova se află cîteva zeci de dosare în care sînt incluse documente ce fac lumină istorică la perioada aflării lui Ion Antonescu în diferite zile şi diferiţi ani în Basarabia şi Transnistria. Dacă e să le facem o scurtă caracterizare, acestea pot fi separate în două părţi:

– documente româneşti, bine îngrijite şi puse la punct din care fac parte documentele primăriilor, chesturilor, poliţiei şi siguranţei române, a corpurilor de armată şi a altor structuri statale din respectiva perioadă;

– documente sovietice, multe din ele scrise pe reversul diferitor documente româneşti (fapt ce confirmă lipsa de hîrtie a ocupanţilor sovietici din perioada 1940-1941 şi 1944-1956), multe din ele ticluite după terminarea războiului, de diferite comisii cu o componenţă dubioasă, lucru care ştirbeşte mult din credibilitatea textelor incluse în fondurile arhivistice.

În afară de documentele în limba română şi rusă (sovietice) în dosarele fondurilor arhivistice atît româneşti, cît şi sovietice se întîlnesc documente germane, multe din care se confirmă faptul că Ion Antonescu n-a permis ofiţerilor germani să se amestece în treburile interne ale României. În majoritatea lucrărilor de specialitate de pînă la anul 1989 (româneşti şi sovietice) Ion Antonescu este condamnat ca fiind un necruţător dictator, antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei. Această afirmaţie însă pe departe nu corespunde adevărului istoric. Vă propunem cîteva argumente solide, care dau peste cap politica bolşevică de învinuire a Mareşalului de antisemitism (termenul „antisemit“ cu o descifrare mai populară ar fi „nu-i iubeşte pe evrei“, termen care obligă să-i iubeşti, altfel eşti considerat antisemit. Nici un popor nu are în lexicon un termen, precum „antirus“, „antiucrainian“, „antifrancez“, „antiromân“ etc. Paradoxal, potrivit logicii, nu poţi să obligi pe cineva să te iubească numai din motiv că eşti francez, rus, german etc. Dar mă rog, toate-s relative pe lumea asta – n.n. Al.M). La subiectul propus, în numărul istoricilor se consideră pe bună dreptate şi cîţiva specialişti, printre care Larry Watts, unul dintre puţinii istorici occidentali, care se ocupă în mod serios de studierea regimului lui Antonescu, şi un important, dar puţin cunoscut, studiu ce pune în discuţie problema evreilor din România în timpul celui de-al II-lea război mondial, realizat de doi dintre cei mai calificaţi specialişti în problemă, dr. Sabin Manuilă, cel mai important demograf din România în perioada interbelică, şi dr. Wilhelm Filderman, liderul comunităţii evreieşti din România în timpul perioadei de discuţie.

Ca fost preşedinte al Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România, W. Filderman este considerat un luptător ardent pentru drepturile poporului evreu. Eforturile sale de a apăra drepturile evreilor români în perioada interbelică şi în timpul celui de-al II-lea război mondial sînt bine cunoscute. Acest fapt nu a convenit noilor lideri comunişti, care l-au expulzat din ţară împreună cu rabinul şef Alexandru Şafran. Ei au fost înlocuiţi cu o conducere sponsorizată de comunişti, care chiar după prăbuşirea comunismului continuă să susţină în interesele proprii o propagandă ce vrea să ascundă adevărul privind prigonirea evreilor români în timpul celui de-al II-lea război mondial. Natura acestei probleme este atestată de Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956. În acea perioadă el scria: „A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimînd toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzînd unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti – am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor… El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcîndu-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar cînd a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică“.

(va urma)

Alexandru Moraru,

23 decembrie 2016, Chişinău

(Text reprodus din lucrarea „Secretele istoriei cu Alexandru Moraru“)

Nanjing, un Holocaust uitat

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

Ceea ce s-a întîmplat în Nanjing reprezintă unul dintre actele de cruzime care au cutremurat lumea în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Poveştile sînt înspăimîntătoare…

Politica agresivă de colonizare, începută de Japonia, în anul 1930, aceasta avînd deja armata Guandong staţionată pe teritoriul Chinei, a dus la o serie de conflicte între cele două ţări, precum incidentul Mukden (Manciuria), din 1931, cînd a fost aruncată în aer o linie de cale ferată. Acest incident a fost folosit de Japonia ca pretext pentru ocuparea Manciuriei, care s-a realizat fără o rezistenţă deosebită din partea Chinei, implicată atunci într-un război civil. Răspunsul Chinei este boicotarea comerţului cu Japonia, la care se adaugă o serie de incidente, precum cel din Shanghai. Atunci, 5 călugări japonezi au fost bătuţi de localnici, incident care a avut un ecou deosebit în presa japoneză. La 29 ianuarie 1932, avioane japoneze bombardează Shanghaiul, atac în urma căruia au murit cca. 18.000 de chinezi şi 240.000 au rămas fără adăpost. În mai 1933, se ajunge la o înţelegere, încheindu-se un armistiţiu, şi China încetează boicotarea comerţului cu Japonia. Incidentul de la „Podul Marco Polo”, din 7 iulie 1937, a dus la izbucnirea celui de al Doilea Război Sino-Japonez.

* * *

Nanjing este ,,capitala sudică” a Chinei. Se află situată la 300 de kilometri de Marea Chinei de Est şi a fost ridicată pe malul Rîului Yangtze. Este capitala Provinciei Jiangsu (în prezent are 5 milioane de locuitori) şi a fost un punct strategic pentru japonezi în cel de al II-lea război mondial. La 9 decembrie 1937, oraşul a fost invadat de armata japoneză. Oficiali de rang înalt şi angajaţi în aparatul de stat au părăsit urgent oraşul, lăsîndu-i în urmă pe locuitorii neputincioşi. În 1937, populaţia oraşului număra 1 milion de suflete. Guvernul Kuomintag nu a făcut nimic pentru a-i ajuta pe bieţii oameni. A fost nevoie ca un grup de filantropi germani, britanici şi americani să intervină şi să propună guvernului înfiinţarea unei zone de siguranţă pentru refugiaţi.

În acest timp, armata japoneză înainta lejer spre Nanjing. Planul japonezilor era următorul. Ei urmau să invadeze Naninjingul de pe frontul de vest. Frontul de est trebuia ocupat pentru controlul asupra căii ferate care lega Nanjing de Shanghai, iar frontul de centru, cu scopul de a deţine controlul asupra căii ferate Nanjing-Hangzhou. Odată atinse aceste obiective, japonezilor le-a fost simplu să atace decisiv pe frontul de vest. Armata oraşului era formată din 100.000 de soldaţi, aflaţi sub comanda generalului Tang Shengzhi. Dar „bravul general” a dat bir cu fugiţii şi a preferat să nu dezvolte o contra-ofensivă pentru a apăra oraşul. Mai mult, acesta şi-a lăsat armata şi a fugit.

* * *

Masacrul din Nanking (Nanjing), cunoscut şi ca Violul din Nanking, a  început la 9 decembrie 1937, odată cu preluarea oraşului Nanjing, fosta capitală a Chinei, de către forţele japoneze. Ceea ce a urmat atunci a fost un adevărat masacru. Pe parcursul a 6 săptămîni, au fost ucişi peste 300.000 de civili chinezi, iar aproximativ 80.000 de femei au fost violate de soldaţii niponi.

Japonezii au pus stăpînire totală pe Nanjing în ziua de 13 decembrie 1937. Mai întîi, armata japoneză a capturat 1.500 de soldaţi chinezi, pe care i-a aruncat în aer cu ajutorul minelor iar, ulterior, cadavrele lor au fost îmbibate cu benzină şi incendiate. În final, toţi soldaţii japonezi au tras focuri asupra cadavrelor, folosind întreaga muniţie pe care au avut-o la îndemînă. Acesta a fost doar primul ,,lot”.

Bărbaţii au murit printre primii, servind drept ţinte pentru puşcaşi şi pentru cei care îşi antrenau lovitura cu baioneta sau cu sabia. Soldaţii japonezi organizau „concursuri” macabre, întrecîndu-se după numărul de capete tăiate într-un anumit interval de timp. Şi fiindcă cei supuşi exterminării erau prea numeroşi, în scopul economisirii gloanţelor şi a protejării metalului armelor de uzură, chinezii erau aruncaţi în gropi imense şi arşi de vii; apoi, pentru a se economisi benzina, erau doar îngropaţi de vii, după care pămîntul era răsturnat în grabă peste ei. Alţii erau mînaţi în grupuri pe acoperişurile caselor, li se luau scările, se incendia clădirea, victimele pîrjolindu-se în văzul tuturor. Sau, unii erau îngropaţi pînă la brîu în pămînt, asupra lor fiind asmuţiţi cîinii. Bieţii oameni mureau sfîrtecaţi, în chinuri groaznice; sau spînzuraţi de limbă, de organele genitale, arşi cu acid sulfuric. Unora li se extrăgeau de vii organele interne, inima, ficatul, testiculele, pentru care s-au găsit soldaţi japonezi care să le consume, crezînd că acestea sînt dătătoare de putere magică. Copiii erau azvîrliţi în sus şi prinşi apoi în vîrful baionetelor, aruncaţi în ceaune cu apă clocotită. Femeile (în număr de pînă la 80.000) au fost violate în mod deosebit de barbar.

Atrocităţile comise depăşesc orice imaginaţie. De exemplu, comandanţii diviziilor care au ocupat oraşul organizau competiţii în care soldaţii erau încurajaţi să ucidă pentru a creşte moralul trupelor. ,,Cîştigătorii” erau scoşi în evidenţă şi acordau inclusiv interviuri în ziarele locale. Femei de toate vîrstele, indiferent de statutul social, erau violate şi apoi ucise, în moduri dintre cele mai groaznice. Acelaşi ,,tratament” era aplicat şi copiilor. Bărbaţii care se opuneau violurilor erau ucişi fără milă. Înainte de a fi violate, femeile erau crunt batjocorite. Nu scăpau nici cele gravide, al căror fetus, în cele mai multe cazuri, era ucis.

„Cînd benzina era aprinsă, trupurile arzînde se zbăteau teribil din cap pînă în picioare, iar scena întreagă era de o barbarie greu de privit. Cu toate astea, soldaţii japonezi rîdeau isteric la vederea acestui tablou”, povesteşte un cetăţean al oraşului Nanjing.

,,Ne distram cînd omoram chinezi. Ori le dădeam foc de vii, ori îi aruncam în foc, ori îi băteam pînă cînd îşi dădeau ultima răsuflare. Cînd erau în agonie, îi aruncam în nişte şanţuri, le dădeam foc şi îi torturam astfel pînă mureau. Toţi soldaţii japonezi se distrau în acest fel. Era ca şi cum am fi omorît cîini sau pisici”, povestea pe atunci un soldat japonez.

Dacă tortura şi crimele nu erau suficiente, pentru a spori teroarea, japonezii foloseau oamenii ca ţinte vii, trăgînd asupra lor sau folosind baioneta. Mai mult, capturau grupuri mari de oameni, îi legau mănunchi cu sîrma ghimpată, turnau benzină peste ei, apoi le dădeau foc. La acest spectacol macabru asistau soldaţii japonezi, care se distrau copios în faţa acestui tablou sumbru. Se delectau şi atunci cînd omorau copii chiar în faţa mamelor micuţilor. Mii de bebeluşi erau ucişi, nu înainte de a fi torturaţi: li se scoteau ochii, apoi erau aruncaţi în şanţuri.

* * *

În tot acest peisaj, mai sinistru decît însuşi iadul, a existat şi un erou. Numele său este John Rabe, un om de afaceri german, care făcea parte din rîndurile filantropilor care au creat acea aşa-zisă zonă de protecţie. 200.000 de civili chinezi au reuşit să scape datorită acţiunilor întreprinse de acest om. Născut în Hamburg, Rabe s-a consacrat ca om de afaceri în Africa. În anul 1908 a plecat în China şi, între 1910 şi 1938, a lucrat penru ,,Siemens” în oraşele Mukden, Peking, Tientsin, Shanghai şi Nanjing. Rabe era membru al Partidului Nazist şi, în virtutea acestui fapt, dar şi în temeiul pactului japonezo-nazist, a reuşit să negocieze de pe o poziţie de egalitate cu conducătorii armatei japoneze condiţiile zonei de siguranţă.

Rabe s-a întors în Germania în februarie 1938 şi a susţinut o serie de seminarii, în care a vorbit despre atrocităţile comise la Nanjing de armata japoneză. A scris inclusiv o scrisoare pentru Hitler, dar aceasta a fost interceptată de Gestapo, iar Rabe a fost arestat. La intervenţia celor de la ,,Siemens”, germanul a fost eliberat, dar nu i s-a mai permis să susţină nici o cuvîntare despre cele trăite la Nanjing. La sfîrşitul războiului, Rabe a trecut, pe rînd, prin mîinile ofiţerilor de la NKVD şi ale militarilor din Armata Britanică. A fost interogat, dar a reuşit de fiecare dată să fie convingător şi să scape.

O rudă, însă, l-a deconspirat şi, aflîndu-se că a fost membru al Partidului Nazist, a fost lipsit de permisul de muncă. Rabe a trebuit să treacă printr-un proces de denazificare, în care şi-a pierdut toate economiile, fiind nevoit să trăiască, împreună cu familia sa, într-o sărăcie cruntă. El şi-a vîndut toată colecţia de artă chinezească pentru a putea locui într-o garsonieră. Pur şi simplu, el şi membrii familiei sale s-au luptat cu malnutriţia, fiecare zi fiind o luptă pentru supravieţuire. Pentru ei, hrana zilnică însemna pîine uscată sau o supă făcută din seminţe de floarea-soarelui.

În 1949, cetăţenii din Nanjing au aflat de situaţia dramatică prin care trecea Rabe. Comunitatea locală a strîns rapid echivalentul de astăzi a 16.000 de euro, care i-au fost donaţi lui Rabe. Primarul oraşului a vrut să îşi arate personal gratitudinea în faţa lui Rabe, aşa că a luat avionul şi a plecat în Germania în căutarea sa. Din acea zi şi pînă cînd sovieticii au pus stăpînire pe oraşul Nanjing, primarul îi mai trimitea lunar lui Rabe şi cîte un pachet de mîncare. Un an mai tîrziu, însă, la 5 ianuarie 1950, Rabe avea să moară în urma unui atac cerebral.

* * *

Pînă în prezent, Japonia nu a recunoscut şi nici nu a prezentat scuze pentru masacrul de la Nanjing. Rămîne o problemă de contencios politic, cu numeroase aspecte încă disputate şi contestate de unii istorici revizionişti şi de naţionaliştii japonezi, care au susţinut că masacrul a fost exagerat în mod intenţionat, sau fabricat în totalitate, în scopuri de propagandă. Ca rezultat al eforturilor naţionaliştilor japonezi, care au refuzat constant să recunoască aceste crime de război, controversatul Masacru din Nanking rămîne o piatră de încercare în relaţiile sino-japoneze, dar şi în alte relaţii cu naţiunile asiatice din zona Pacificului, cum ar fi Coreea de Sud sau Filipine.

,,Masacrul de la Nanjing este o minciună inventată de chinezi”, a declarat Ishihara Shintaro, un ministru japonez în 1990.

,,Japonezii au fost forţaţi să meargă la război de americani”, a declarat Hosei Norota, un membru al Partidului Liberal, aflat la putere în 2001.

Potrivit estimărilor unui istoric, prezentate în cartea „Siluirea din Nanking: un Holocaust uitat al celui de-al II-lea război mondial” („The Rape of Nanking: The Forgotten Holocaust of World War II”), de Iris Chang, dacă toţi cei omorîţi la Nanjing s-ar fi luat de mînă, s-ar fi format un lanţ de circa 300 de kilometri; de asemenea, s-a calculat că sîngele lor cîntărea 1.200 de tone, iar cadavrele victimelor ar fi umplut 2.500 de vagoane de tren. Ceea ce s-a întîmplat la Nanjing e o secvenţă din şirul interminabil de masacre care s-au produs de-a lungul istoriei omenirii, pe toate continentele şi de către toate popoarele, în numele diverselor cauze: ideologice, religioase, imperialiste.

DA

Al doilea război sino-japonez

România, leagănul altora

in Polemici, controverse

În conştiinţa naţiunii, de-a lungul secolelor, au fost implementate percepţii privind vecinii noştri. Unele s-au actualizat în funcţie de schimbările din ’89. Poate bulgarii au rămas constanţi, chiar dacă presimt că şi ei vor suferi „mutaţii”. Noi îi percepem ca naţiune, nu ca indivizi. Întrebarea mea este cum sîntem noi percepuţi? De bulgari, de sîrbi, de unguri şi ucrainieni. Că moldovenii nu mă aştept să ne fi dat vreo „poreclă” încă.

Cum ar fi văzută o naţiune care, în ultimii 27 de ani, a făcut următoarele:

* Şi-a cedat resursele.

* Şi-a măcelărit pădurea.

* Şi-a îndobitocit tineretul.

* Şi-a îmbolnăvit populaţia.

* Şi-a distrus economia.

* Şi-a ridicat mondenul la rang de artă.

* Şi-a sărăcit la limită mai mult de 50% din populaţie.

* Şi-a blamat valorile reale.

* Şi-a făcut praf armata.

* Şi-a cumpărat fregate vechi… unde sigur şpaga a fost mai mare decît valoarea lor.

* Şi-a cumpărat avioane vechi… (oare ce o fi în sufletul piloţilor militari români, condamnaţi la second hand?).

* Şi-a vîndut flota comercială.

* Şi-a făcut renume printr-o politică externă umilitoare.

* Şi-a lăsat copiii să fie ucişi de cîinii străzii.

Şi multe altele…

Cum aţi analiza o astfel de ţară? Ce aţi gîndi despre români? Şi peste cele expuse mai sus, adăugaţi nenumăratele fapte de corupţie. Unele descoperite. Altele nu.

Adăugaţi faptul că totul s-a desfăşurat la adăpostul Serviciilor, care acum sînt lăudate (?!). Adăugaţi că opinia publică este, de fapt, reprezentată de „acoperiţi” din presă, care spun doar ce li se dictează, şi alţi „acoperiţi” le cîntă în strună ca totul să fie perceput ca „reacţie populară”.

Sînt atît de multe de spus, că mă enervez doar cînd mă gîndesc.

Avem cel mai corupt sistem politic din Europa. Cu girul Europei. Că banii ăia din corupţie au venit ei şi de acolo.

Avem cel mai umilitor mod de a negocia cu „partenerii” externi.

Avem cel mai „hipnotizat” popor. Poţi să vii să-l silueşti, şi el tot crede că aşa e bine. Oamenii mor… copiii mor… viitorul moare… pădurea moare… Şi noi ne facem poze cu trotinete cu motor.

Ce gîndiţi voi despre o astfel de naţiune?

Tano

P.S.: Ne plîngem că sîntem văzuţi ca hoţi. Cine e de vină că sîntem văzuţi aşa? Uitaţi-vă cît se fură, cît s-a furat şi cît o să se mai fure. Nu vecinii sînt de vină. Noi sîntem, de fapt, vinovaţi. Toţi! Credeţi că ţării noastre o să-i fie bine? Eu nu mai cred. Dacă vine un tînăr la mine şi îmi cere sfatul, eu îi zic… mergi acolo unde o să ai o şansă.

Viermii puterii de convingere

Meseria de lider nu o poate deţine oricine

in Polemici, controverse

Stimată redacţie,

Vă trimit această scrisoare adresată profesorului Adrian Popescu şi vă rog din inimă să publicaţi aceste rînduri, pe care i le-am adresat acestui om care a distrus partidul meu drag şi l-a trădat pe veşnicul de pomenire, preşedintele adevărat, Vadim Tudor.

Domnule profesor Adrian Popescu,

Vă prezint scuze că nu m-am adresat cu apelativul dl. preşedinte al PRM, pentru că dvs. sînteţi profesor, nici într-un caz preşedintele unui partid naţionalist, cu nume atît de frumos. Să nu vă supăraţi pe mine, nu consideraţi aceste rînduri ca o critică la adresa dvs., dar eu sînt omul care iubeşte adevărul (am învăţat asta de la Vadim) şi iubesc acest partid, PRM, la fel ca pe familia mea. Din anul 1993, reţineţi, sînt membru PRM, cu nume atît de frumos şi cîndva cu membri naţionalişti adevăraţi. Cei născuţi naţionalişti adevăraţi au rămas şi azi alături de partid, cei falşi au plecat sau au fost daţi afară, iar dintre cei rămaşi mai sînt şi multe uscături, care îşi bat joc de acest partid fondat de doi mari patrioţi, Corneliu Vadim Tudor şi Eugen Barbu. Dar să revin la dvs., domnule profesor. Vă cunosc destul de bine, dvs. aţi venit în partidul meu, nu eu în partidul dvs. Vă ştiu de la diverse întîlniri din perioada în care Vadim v-a luat pe lîngă el. Cu toate că nu eraţi o personalitate marcantă, de multe ori m-am întrebat ce-a găsit bun Vadim la dvs., un necunoscut, un slab vorbitor, sau cum se spune în popor, „un om mic, îngust şi fără valoare”. Îmi amintesc la o şedinţă de partid cînd Vadim v-a împuternicit să conduceţi lucrările. După multe bîlbe, dovedind nepricepere, Vadim v-a luat microfonul, v-a pus să staţi jos şi v-a înlocuit cu altcineva de la masa de prezidiu. Mi-a fost mie ruşine, dar dvs.?! Vă amintiţi? Nu au trecut mulţi ani de atunci. La fel cum nici dvs. nu aveţi prea mulţi ani în partid. Dar pînă la urmă nu e vorba de ani, ci de valoare, de talent de bun orator, de bun organizator. Aţi stat destul timp pe lîngă Vadim, cum de n-aţi învăţat nimic de la el?! Ca profesor, dvs. trebuia să ştiţi că meseria de lider nu o poate deţine oricine, te naşti cu ea şi apoi o cultivi. Mulţi veniţi, puţini aleşi. Dar dvs. v-aţi ales singur, aşa că… Dvs. nu aţi făcut decît să furaţi acest partid, la propriu, şi să-l vindeţi cui dă mai mult. Ruşine! Aşa v-a învăţat Vadim, profesore? Aţi stat lîngă el şi ştiţi cît de mult ura el alianţele, spunînd „Cu hoţii nu merg la furat”. A avut şi el multe oferte, de la partide mari, dar nu era omul interesului. El era cinstit, drept, şi a urmărit doar ca acest partid să ajungă mare şi să aducă beneficii acestei ţări. Mereu şi-a dorit un partid cu oameni cinstiţi şi drepţi, iar pe hoţi şi infractori i-a alungat pe uşă afară. Dvs. l-aţi păcălit, şi iată acum trădarea de care daţi dovadă. Cine v-a permis să semnaţi acel Protocol cu PRU şi ND fără să cereţi acordul tuturor filialelor din ţară? Am ajuns să aflăm de la televizor despre semnarea acestei alianţe, numită BINE?! Nu e nimic BINE în ceea ce aţi făcut, dimpotrivă, este foarte RĂU. Cît de curînd o să aveţi parte de o mare surpriză, o să fiţi tras de urechi pentru obrăznicia de care aţi dat dovadă. Nu vă jucaţi cu focul, profesore, căci vă veţi arde RĂU de tot!

Profesore, dacă la vîrsta dvs. nu prea aveţi ţinere de minte, notaţi:

– Alianţe se fac pe timp de război;

– Un partid naţionalist autentic cum este PRM nu poate face alianţe cu şmecheri şi lichele, dovadă stau cei arestţi, sau cu dosare penale.

Întreb eu: cu ce ne vom deosebi noi de ei, dacă facem alianţe?! Înseamnă că acceptăm tacit ceea ce ei fac, şi le sîntem prieteni. Asemenea prietenii nu pot aduce decît neajunsuri şi distrugere. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni, căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va dispreţui pe celălalt”. Ce frumos spune Biblia aceste vorbe. Cît înţeles au! Mai citiţi cînd aveţi timp din această carte şi veţi învăţa multe lucruri folositoare, care v-ar putea transforma într-un om mai bun, mai înţelept, dacă nu este prea tîrziu, cumva. Tot în legătură cu aceste alianţe, de-a lungul vremii s-a demonstrat că acestea nu au dat rezultate. Nu au adus decît deservicii românilor. Hoţii şi oamenii cinstiţi nu pot face niciodată alianţe. Atît timp cît a fost Vadim preşedinte, partidul a fost considerat cel mai curat din ţară. Chair dacă nu am fost la Putere, eram iubiţi şi apreciaţi de cei mulţi şi năpăstuiţi. Din păcate, pentru că spunea lucrurilor pe nume, nu a fost lăsat să ajungă în fruntea ţării, partidul fiind etichetat ca extremist, iar liderul lui a fost denigrat pe toate căile, pînă cînd a fost exclus şi din forul legislativ al ţării. Era incomod. Iar românii au continuat să voteze împotriva vîntului, aducînd numai nenorocire prin intermediul celor aleşi la conducerea României. La o scară mult mai mică, acelaşi lucru se întîmplă acum în PRM, cînd membri creduli, sau direct interesaţi, îl susţin pe „profesorul trăznit”. Citesc în revista „România Mare” numai lucruri grave despre soarta partidului. Am aflat că sediul central este închis cu lacăte şi sigilat. Stau şi mă întreb: cei care sînt acolo, aproape, cum pot asista nepăsători la tot ce se întîmplă, de ce nimeni nu ia atitudine, de ce nu o ajută nimeni pe Lidia Vadim Tudor să facă ceva? Profesoraşe, ia labele murdare de pe PRM!

Acum mă voi adresa Lidiei Vadim Tudor

Dragă domnişoară,

Eşti fiica unui mare patriot român, nu te lăsa! Fii o luptătoare, aşa cum a fost şi tatăl tău! Nu-i lăsa pe aceşti oameni fără inimă să distrugă tot ce a construit tatăl tău în 26 de ani. Un om ca Vadim era greu de înfrînt. A luptat întotdeauna şi a cîştigat, pentru că dreptatea era de partea lui. Şi acum dreptatea este de partea ta. Cum să te ajut eu, de la Suceava, de al 500 km distanţă? Împreună cu o echipă de membri şi cu o televiziune, poţi ocupa sediul. Este „moştenirea” ta, trebuie să ai grijă de ea. Profesoraşul a fost ales sau s-a ales singur. Sînt mulţi cei care nu îl acceptă, aşa că e momentul să fie debarcat. Fără numele Vadim, PRM nu mai există. Asta trebuie să înţeleagă toţi cei care mai vor ca acest partid să existe. Trebuie ca acest profesoraş de doi lei să fie tras la răspundere şi pus acolo unde îi este locul: la lada de gunoi a istoriei, dacă a făcut vreodată parte din ea. Eu vă scriu totul din inima mea rănită. Mă doare că acest partid pentru care eu mi-aş da şi viaţa moare. Mă întreabă sucevenii ce se mai întîmplă cu PRM şi eu dau din umeri. Mă întreabă cine mai e preşedinte, şi cînd le spun, dau ei din umeri. Cine e şi ăsta? Mă doare să mai vorbesc de PRM, pentru că nu am ce să mai spun. De aceea v-am scris, ca de atîtea ori pînă acum, sperînd că totuşi se va întîmpla ceva BUN, nu BINE.

Vasile Cerlincă,

Preşedintele Organizaţiei Municipale Suceava a PRM

Amatorism în Partidul România Mare

Viermii puterii de convingere

in Anteprenoriat/Polemici, controverse

Vorbind aiurea, într-un context revoluţionar, cineva se tot întreba unde sînt antreprenorii. De ce nu ies ei în stradă să se lupte cu jandarmii şi de ce nu se lipesc de pancarte scoborîtoare de voievozi pentru a duce la groapă un regim autoritar, lacom şi plin de bube al unei naţiuni îngheţate, parcă, într-un alt timp.

Mulţi se întreabă, mai ales cei care nu se pricep nici măcar ce întrebări să pună, darămite să mai şi răspundă la ele, de ce Puterea de acum este atît de hulită şi de ce toţi cei care acum ne păstoresc au ajuns să fie atît de iubiţi de majoritatea social-democrată, dar, ca un făcut, atît de urîţi de către o minoritate care nu-şi mai găseşte locul pe nicăieri. Sînt mulţi cei care nu văd în spatele uşilor nici măcar cu ochii minţii, cu atît mai puţin cu ochii unui cititor atent al jurnalelor.

Oare locatarul de la Cotroceni, oare cel care spionează cai verzi prin Palatul Victoria, oare cei care stau în fotoliile din Parlament îşi pun vreodată întrebarea: cum se face că încă mai trăiesc întreprinzătorii cei fără de partid? Ei ştiu, oare, că afacerile cresc şi coboară strict după cum te afli în cercul încrederii politice? Văd ei că tot ceea ce nu e trandafiriu merge ceva mai prost, spre foarte prost?

Nu mă refer aici la micile chioşcuri cu „de toate” şi nici la extrema cealaltă, a marilor afaceri cu potenţial multinaţional. Nu vorbim de capitalul străin pe care, evident, aşa-zişii afacerişti de partid nu au curajul să-l sape. Mă refer strict la antreprenorii români, companiile care, cît-de-cît, au reuşit să crească, să aducă un minimum de confort psihic, şi chiar material, angajaţilor lor, cei care, ani şi ani, au reuşit să acumuleze şi să deruleze sume de bani, pe bune, fără să se conecteze la Bugetul de Stat.

Mă refer la oamenii de afaceri adevăraţi, cei pentru care fiecare zi este o provocare, cei care, pe lîngă concurenţă, mai au de înfruntat şi un vierme pesedist, crescut la umbra roşie a mentalităţii comuniste. O spumă roşie precum trandafirii (sigla partidului de la Putere – nota red.), care se foloseşte de poziţia politică pentru acaparare de bucăţi mari din piaţă şi de îndepărtare a oricărui adversar economic de pe felia lui.

Dacă mergi să-i întrebi pe cei care încearcă să supravieţuiască, pe acei antreprenori care, cu voia sau fără voia lor, nu au tangenţe cu politica, toţi îţi vor spune că dacă nu eşti PSD-ist nu ai cum să creşti, că aceştia, spre deosebire de alte partide care s-au perindat pe la Putere, acum nu se mulţumesc doar cu cîştigarea contractelor cu statul. Ei au intrat plini de noroi moral şi pe piaţa liberă, a firmelor private. Prin diverse sugestii, telefoane şi intervenţii, companiile mari, chiar şi cele internaţionale, preferă să lucreze cu firme oarecum agreate de către un anumit partid sau doar cotizant/simpatizant al vreunui om politic important.

Grosul financiar se îndreaptă către ei, iar restul, firimiturile, dacă mai rămîn, merg spre acei antreprenori necoloraţi politic. Cam asta, de fapt, este realitatea, asta, de fapt, este problema. Ei, pesediştii, sau udemeriştii, vorbitorii de limbă maghiară, sau cine mai votează în favoarea Puterii, şi-au întins tentaculele peste mediul de afaceri din România şi, din acest motiv, ura împotriva lor se amplifică pe zi ce trece.

Ei se numesc oameni de afaceri şi derulează milioane de euro prin firmele lor căpuşă. Ei se numesc „bisnismeni”, dar, de fapt, sînt nişte lipitori bine prinse de bugetul României. Sînt bine înfipţi în piaţa liberă şi nu se vor lăsa prea repede daţi jos de acolo. Iată de ce, în acest moment, în România s-au polarizat două curente, situate pe poziţii războinice. Una majoritară, nedreptăţită, şi una mai mică, un nucleu dur, care se ţine cu dinţii de ceea ce a apucat să muşte.

Dacă românul ar deschide ochii şi ar avea puterea de a privi ce se întîmplă dincolo de imaginea Armani a omului politic, ar putea să vadă un tip mascat, masiv, cu privire rea, cu un sac în spate, care, la lumina unei laterne, dispare peste hotare, fără să fie prins (vezi cazul lui Sebastian Ghiţă – nota red.). Ar mai putea vedea că de o parte şi de alta a drumului sau spre graniţă stau diverse instituţii ale statului, care, pe de o parte îl filmează, dar care, totodată, îi netezesc drumul spre alte tărîmuri. Ei ştiu că filmarea are să valoreze enorm peste un timp.

Tano

Copiii nimănui

 

Amatorism în Partidul România Mare

in Polemici, controverse

Preocupat să-i fie lui BINE, dar confuz cu privire la vitorul PRM, Escu lasă conducerea partidului pe mîna unui fost democrat-liberal, devenit naţionalist de conjunctură, cu o vechime de doar cîteva luni în PRM, numit din pix preşedinte la Filiala Ilfov a PRM. Pentru Escu mai important este să meargă liniştit să predea lecţii de matematică.

Preşedintele part-time cînd este vorba de responsabilităţi, Escu, pune sub semnul întrebării participarea PRM la alegerile locale parţiale de pe 11 iunie, trimiţînd în teritoriu un document monument al prostiei, semnat, însă, de acel democrat-liberal agricol, conform căruia PRM candidează de unul singur la alegerile parlamentare din 11 iunie.

Sîntem convinşi că, dată fiind vîrsta înaintată a semnatarilor, ei vor să vină mai repede alegerile parlamentare, pentru că riscă să nu îşi vadă nepoţii în postura de candidaţi. Asta dacă nu cumva partidul pe care îl batjocoresc nu are să fie radiat între timp.

Cei cu mintea acasă nu înţeleg cum de aceşti doi bătrînei se numesc ca parte din Alianţa BINE, cînd candidează separat? Cum de mint cu o aşa neruşinare şi nimeni nu îi trage la răspundere? Cum de tocmai aceşti farisei ai naţionalismului vin şi spun că este nevoie de normalitate în această ţară, cînd mint un electorat care, în mod natural, nu acceptă minciuna?

PRM-istul de Veghe

Cînd hoţul strigă: HOŢII!

În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi! (2)

in Polemici, controverse

 

Numai Mutti l-ar primi ca „refugiat” în Germania

Printre maxilarele crispate ale robotului de la Cotroceni se strecoară uneori, anevoie, scrîşnituri cu pretenţii, ceea ce a făcut ca românii să regrete zilele în care „crucificatul” era supranumit „Marele Mut” şi doar arunca paltoane pe capotele maşinilor pariziene. Recent, dus cu pluta modernă prin clădirile oficiale ale capitalei Uniunii Sovietice Europene, slugarnicul robot şi-a îndreptat tirul acuzator spre „targetul” mult hulit numit Brexit, neomiţînd să se dea în stambă, bîrfind (apropo de spălatul rufelor în familie) Guvernul României în faţa Înaltei Porţi a Turnului Babel. Şi ca să-şi facă loc mai în faţă, a gafat lamentabil, deplasînd lateral drapelul Marii Britanii, care-i bara calea. Prompt, presa britanică a catalogat gafa ca fiind un „gest meschin”. După astfel de prestaţii, „Robotul de la Cotroceni” l-a surclasat pe fostul ministru de Externe, Adrian Cioroianu, numit la acea vreme „Campionul gafelor”. Poate doar „inabilităţile” actualului preşedinte al Franţei le-ar putea egala pe cele ale actualului şef al coloniei de la Dunăre. Pe primul preşedintele al României, Nicolae Ceauşescu, englezii şi regina lor l-au plimbat, pe malurile Tamisei, cu Caleaşca Regală, în acordurile „Scots Dragoon Guards”, iar americanii l-au primit „regeşte”. De atunci, multă apă a curs pe Dîmboviţa. Am convingerea că pe K.W.I., doar Mutti Merkel l-ar primi ca migrant-refugiat. Dă, Doamne! Nu de alta, dar să scape el de români şi de grija navetei.

„Acest pămînt e prea frumos şi prea bogat […]. Vi-l vor lua!”

Aflat cu ani în urmă în vizită în România, omul politic Jean-Marie Le Pen a afirmat: „Îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar acest pămînt e prea frumos şi prea bogat ca să-l puteţi păstra fără luptă. Vi-l vor lua!”. Ceva mai tîrziu, George Friedman, de la Stratfor, a afirmat: „Statul Român ar trebui să lupte pentru menţinerea suveranităţii, pe fondul unui trend european de diminuare pînă la extinţie a suveranităţii naţionale. […] Este o iluzie optică impresia că U.E. sau N.A.T.O. vor avea grijă de România. […] Trebuie să vă asumaţi problema suveranităţii şi să o plătiţi!”. Ambii au avut dreptate!

În România, nu ne apreciem patrioţii!

În secolul trecut, doi dintre cei mai mari patrioţi pe care i-a avut România – fiecare, la timpul său – au fost Mareşalul Ion Antonescu şi preşedintele Nicolae Ceauşescu. La fel ca în anii de după al II-lea război mondial, amîndoi, la comanda „Marelui Frate de la Răsărit” şi cu acordul „Aliaţilor” occidentali, au fost asasinaţi de haita leprelor trădătoare mioritice şi a alogenilor de genul lui Samuel Bruckner & Co. Deasupra românilor, alături de dezbinare, planează blesteme grele, iar cele ale uciderii propriilor conducători şi vînzarea de ţară fiind extrem de apăsătoare, conduc plutonul. Un alt mare blestem ar fi şi acela că după sîngerosul decembrie 1989, toţi conducătorii statului – un criminal, un prostovan, un hoţ şi o marionetă – nici unul nu a fost/este român neaoş.

Prin comparaţie:

– Nu se ştie la comanda cui au fost aduse în ţară şi reînhumate, cu onoruri de stat, la Mînăstirea Curtea de Argeş, resturile regelui-aventurier Carol al II-lea. Tot acolo s-a construit o „garsonieră” unde este aşteptat şi

fi-su’, regele-trădător de la 23 august 1944. Poate că „pachetul” va conţine şi sinecurile parazitare ale aşa-zisei „case regale” (una dintre ele) a republicii România…

– Pentru a-şi respecta înaintaşii, ungurii au adus resturile pămînteşti ale lui Horthy şi le-au înhumat în ţara noastră cu onoruri de stat. Nu i-a luat nimeni la rost! Astăzi.

– Ungaria a alocat fonduri substanţiale pentru a contracara Marea Unire a românilor de la 1918 şi urmările Tratatului de la Trianon.

– Susţinerea de către autorităţile statale ale României a apropiatului centenar al României Mari este insignifiantă, iar de re-unire cu românii din afara ţării nici nu putem visa.

– Monumentul ridicat după 1990 în Valea Piersicilor, la închisoarea Jilava, unde, la 1 iunie 1946, au fost măcelăriţi, nu executaţi: Mareşalul Ion Antonescu, profesorii universitari Mihai Antonescu şi Gheorghe Alexianu, generalul Constantin (Pichi) Vasiliu, s-a „volatilizat”. Este greu de crezut că Gestapo-ul intern numit I.N.S.H.R.-E.W. şi aflat sub protecţia Guvernului României ar fi străin de fenomenul transformării monumentului de la Jilava, din stare solidă în cea gazoasă. Oare cît va mai rezista mormîntul lui Nicolae Ceauşescu? În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi şi urcaţi pe tron!

Sfîrşit

Ion Măldărescu (Revista „Art-Emis“)

În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi! (1)

Du-te Sus