Numarul curent editia digitalaAbonament editia tiparita (livrare in Romania)

• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 2

Ne sînt datori!

in Polemici, controverse

JFK a spus în faţa Americii un lucru care a rămas şi va rămîne în istoria omenirii: „Nu întrebaţi ce poate să facă ţara pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţară!”. Frumoase vorbe. Fără să ni se spună, de ceva timp încoace, cu mult înainte de ‘89, tot aşa am fost obligaţi să facem, chiar dacă nu am avut o minte luminată, care să ne explice aşa frumos precum a făcut-o fostul preşedinte american.

De zeci de ani ne tot sacrificăm pentru ţară, fără măcar să ştim cînd are să vină, sau dacă are să vină un moment în această viaţă în care şi ţara să facă ceva pentru noi. Cine este, de fapt, Statul ăsta, pentru care ne tot întrebăm noi ce putem să facem pentru el, de ne tot cere să ne sacrificăm şi lui tot nu-i ajunge? Cine este Statul ăsta care ne torturează cu legi proaste şi cine sînt cei care beneficiază, de fapt, de sacrificiul acestei naţiuni ? Unde se fac jocurile şi cine va plăti, totuşi, pentru toate aceste neajunsuri?

Să ne întrebăm, aşadar ce putem face noi în continuare pentru ţară şi să ne mai întrebăm, dacă ţara asta o să facă şi ea ceva pentru noi, ca indivizi, altceva decît Legi care contravin libertăţii, altceva decît taxe. Priviţi în jur, care ar fi motivele reale ca acest lucru să nu se întîmple, altele decît cei care definesc Statul.

El, Statul, cel care la beneficii se reduce la aleşii neamului şi cel care la cheltuieli se extinde la nivelul întregii populaţii. Credeţi că este normal ca în această ţară să se meargă în grup restrîns la beneficii şi toţi la pierderi? Este normal ca statul să fie o chestiune abstractă, fără răspundere la nivel de individ, şi este normal ca noi, naţiunea, să fim răspunzători pentru greşelile impardonabile ale celor care se află la conducerea Statului?

Credeţi că este normal ca noi, cei care formăm această naţiune, cei care nu facem parte din partide, găşti, loji masonice, servicii şi cine mai ştie ce organizaţii mai mult sau mai puţin secrete, să fim şi să mergem în pierdere cu cei care au numai beneficii, drepturi şi averi colosale, doar pentru faptul că noi i-am pus acolo?

Ne sînt datori! Şi nu cu bani, legi sau cine ştie ce chestie materială. Nu, ei ne sînt datori cu timp! Ne-au consumat 27 de ani din viaţă, ne-au scrijelit sacrificiul pe tîmple şi ne-au făcut să ne întrebăm dacă mai sîntem sau nu o naţiune. Statul îmi este dator, îţi este ţie, ne este dator tuturor! Ne datorează timp şi vrem despăgubiri!

Tano

România, leagănul altora

128 de ani de la moartea Poetului Naţional

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

 

În ziua de 15 iunie 1889, s-a stins din viaţă, la doar 39 de ani, Luceafărul poeziei româneşti, poetul Mihai Eminescu. Decesul s-a produs în Casa de sănătate a medicului Şuţu, din Bucureşti, Eminescu fiind înmormîntat apoi la Cimitirul Bellu. La 128 de ani de la moartea poetului, împrejurările în care acesta şi-a găsit sfîrşitul rămîn în continuare un subiect controversat.

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: ,,Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…”. Unul dintre cei mai mari români murea ,,în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harieta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu, nota într-unul din jurnalele sale: ,,Oricum ar fi, sfîrşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea, şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun), însă de mică importanţă, a agravat starea patologică a cordului şi a accelerat moartea”. Tot medicul Tomescu nota după autopsie: ,,Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”.

Cine a dorit să scape de Eminescu?

Din articolele lui Eminescu scrise în perioada în care profesa ca ziarist, transpare nu numai o mare putere de analiză, un spirit critic şi intrasingent, neiertător cu cei corupţi şi lacomi, dar, mai ales, spiritul scrierilor sale aduce în lumina reflectoarelor un mare naţionalist.

Eminescu s-a arătat foarte vehement şi intransigent în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal). Iată de ce Eminescu devenise o problemă internaţională. În momentul în care va începe să atace şi conducerea Partidului Conservator şi inclusiv pe Maiorescu, aceştia vor înţelege că este timpul să intervină pentru a-l reduce la tăcere. În anul 1882, poetul îi mărturisea Veronicai Micle: ,,«TIMPUL» acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea. Sînt un om urît şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urîţi din România… Naturi ca ale noastre sînt menite sau să înfrîngă relele, sau să piară, nu să li se plece lor”.

Eminescu avea să fie implicat în dezvăluirea afacerii Warszawsky, în care intendentul armatei ruse, baronul A.M. Warszawsky, a oferit mită pentru a obţine dreptul de a cumpăra la preţuri mici alimente din România şi de a le vinde mai departe armatei ţariste, la preţuri mult mai mari. Odată cu acest privilegiu, acesta a primit şi dreptul de a achiziţiona care cu boi, folosite pentru transportul mărfii. Afacerea a însemnat creşterea considerabilă a averii baronului şi ruinarea ţăranilor români din zonă, care îşi cîştigau existenţa din transportul mărfurilor peste Dunăre. După ce substraturile acestei afaceri au fost dezvăluite, organele judecătoreşti au fost sesizate, însă decizia Tribunalului Ilfov avea să fie încă o mostră a puterii şi a influenţei de care se bucurau anumite persoane din cercurile sus-puse: ,,Nu este caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva”.

În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei organizaţii secrete, ,,Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene, prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la aceste întruniri. Urmarea este una inevitabilă. Simţindu-se ameninţate de influenţa pe care Eminescu o avea ca formator de opine, la comanda Imperiului Austro-Ungar sînt inserate în cadrul grupului iscoade, iar, pe lîngă aceasta, jurnalistul avea tot timpul pe urmele sale un spion care trimitea rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întîlnirilor. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: ,,S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la «Timpul», a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţămînt din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale, pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.

Misterioasa boală a lui Eminescu

Aceste lucruri se întîmplau în 1882. Brusc, după numai un an, mintea lui Eminescu avea să se întunece. Cum comenta presa vremii evenimentul? ,,Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului «Timpul», a înnebunit. Dl Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”. Fragmente din jurnalul lui Titu Maiorescu din acea perioadă, menţionarea frecventă şi în contexte ascunse a numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, dar şi faptul că, imediat după prima internare forţată, atît Maiorescu, cît şi alţi apropiaţi au lipsit din ţară timp de o lună şi jumătate, par să fie tot atîtea dovezi care îl implică pe Maiorescu în complotul împotriva jurnalistului politic incomod. În mare parte datorită poziţiei pe care o ocupa, dar şi a influenţei pe care o exercită, Eminescu nu putea dispărea brusc.

Încă de la prima internare, protocolul de examinare şi de internare a fost încălcat întrutotul, însă nu cu intenţia de a-i face vreun favor. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atît familia, cît şi Veronica Micle au fost ţinuţi departe de Eminescu şi neinformaţi asupra stării acestuia.

După ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de sifilis (Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), şi avînd în vedere că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament-şoc, pe bază de mercur. De la prima ,,îmbolnăvire” pînă la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un du-te vino între casă şi ospicii, după bunul plac al puternicilor zilei, în mîna cărora devenise doar o marionetă. După singurul moment în care a reuşit să publice un alt articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat.

La reanalizarea recentă a autopsiei de către doctorul Vladimir Beliş, specialist în medicină legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decît simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimării acestuia. După un studiu care s-a întins pe parcursul cîtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: ,,Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări în domeniul patologiei creierului, sînt cît se poate de clare: Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”.

Sursa: Wikipedia, Descopera.ro, Istorie pe scurt

Scurt istoric al relaţiilor româno-ruse

in Polemici, controverse

Istoria relaţiilor româno-ruse se întinde pe o perioadă lungă de timp. Dacă luăm în calcul relaţiile comerciale, de schimb de mărfuri, care s-au extins invariabil în plan social, cultural şi politic, obîrşia acestor relaţii trebuie căutată în Evul Mediu, în arealul cuprins între Principatele Române (cu precădere Moldova şi Ţara Românească) şi o Rusie în plină extindere. Dacă privim în trecutul istoric, observăm că, datorită legăturilor terestre facile, ţările române au avut legături comerciale strînse cu centrul Europei, spre est şi nord, precum şi spre sud. S-a ajuns, astfel, ca aceste ţări să aibă economii complementare, adică fiecare ţară are nevoie de produsele celeilalte şi invers.

Relaţiile româno-ruse nu au fost întotdeauna contondente şi nu au avut doar efecte bilaterale negative. Sigur, anexarea Basarabiei la 1812 şi lipsa de loialitate a Rusiei de la sfîrşitul Războiului de Independenţă din 1878, cînd am fost excluşi de la masa tratativelor de pace şi ne-au fost răpite judeţele din sudul Basarabiei, au contribuit la deteriorarea relaţiilor româno-ruse. Revoluţia bolşevică şi constituirea URSS au blocat relaţiile bilaterale, iar ultimatumul lui Molotov, din 26 iunie 1940, a creat o reacţie endemică anti-rusească în mentalul colectiv românesc. Şi totuşi, dincolo de complexitatea vecinătăţii cu un imperiu expansionist, ca de altfel cu toate imperiile pentru care spaţiul românesc a devenit un spaţiu de interes vital, au existat şi momente istorice pozitive privind relaţiile româno-ruse de-a lungul istoriei, de fapt, excepţia care poate confirma regula.

Cultivarea bunelor relaţii cu Rusia are o veche tradiţie în politica domnitorilor moldoveni. În „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”, domnitorul-cărturar Dimitrie Cantemir menţionează primele încercări, începînd din vremea lui Ştefan cel Mare: „Ştefan cel Mare şi Bun să fie dat pre fie-sa, Iliana, după Ioan Vasilivici, împăratul Moscului”, continuînd cu Vasile Lupu: „Vasile Vodă, o fiică după Radzivil, ducul de Litvaniia, şi pe alta după Timus Hmenlinschie, hatmanul căzăcesc, să fie măritată ştiut iaste”. Se cunoaşte că, de-a lungul timpului, înrudirea între dinastii prin căsătorie a fost un element de bază în stabilirea relaţiilor diplomatice.

Dar exemplul cel mai concludent este dat de Dimitrie Cantemir însuşi, care, ca domn al Moldovei, încheie împreună cu Petru cel Mare tratatul de la Luţk, din 1711. Acest tratat avea ca obiect alianţa Moldovei cu Rusia, împotriva Imperiului Otoman. Însă, în urma înfrîngerii armatelor rusă şi moldovenească la Stănileşti, în vara aceluiaşi an, Dimitrie Cantemir pleacă împreună cu familia în Rusia, sub protecţia lui Petru cel Mare. Aici devine consilier al ţarului şi primeşte din partea acestuia titlul de „prea luminat principe al Rusiei”, precum şi un domeniu în ţinutul Harkovului, unde întemeiază satul Dimitrievka. Pe lîngă activitatea sa de consilier, se dedică, la Sankt Petersburg, scrierii operelor sale: „Descriptio Moldaviae”, „Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae” (scrise în latină, la cererea Academiei din Berlin) şi mai ales „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”. În calitatea sa de specialist în problemele Orientului, îl însoţeşte pe ţar în campania din Persia, fiindu-i de un real folos. După moartea sa, în anul 1723, fiul acestuia, Antioh Cantemir, continuă activitatea tatălui său în serviciul statului rus, în calitate de diplomat şi ambasador al Rusiei la Paris. Pentru serviciile aduse, Cantemir ocupă un loc de cinste în paginile istoriei Rusiei, iar una din diviziile de elită ale armatei ruse îi poartă numele.

Expunem cîteva exemple din îndelungata istorie a relaţiilor româno-ruse, ce pot oferi o percepţie realistă a legăturilor dintre români şi ruşi, dintre un popor care şi-a apărat mereu glia şi un alt popor, care şi-a extins permanent vastul teritoriu, într-o paradigmă imperială.

  • În 1479, Ştefan cel Mare şi-a căsătorit tînăra domniţă Elena cu Ivan Ivanovici cel Tînăr, fiul Cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, mariaj cu un substrat evident politic, care urmărea asigurarea temeiniciei relaţiilor dintre Moldova şi ţara soţului Elenei, într-o Europă de sud-est, dominată de turci.
  • În 1656 s-a încheiat Tratatul diplomatic dintre voievodul Gheorghe Ştefan şi Marele Ţar al Moscovei. Din Secolul al XVI-lea, cînd Bugeacul (sau Basarabia) a fost smuls din trupul Moldovei de către Baiazid al II-lea şi Soliman I, boierii moldoveni protestaseră şi respinseseră numirea în scaunul de domnie a lui Ştefan Lăcustă, care le fusese impus de sultan, din cauza faptului că voia să-i cedeze acestuia şi zona Nistrului, şi zona de pe malul Dunării, pînă la marginea munţilor. Neputîndu-se bizui pe ajutorul Germaniei sau pe cel al Poloniei, ea însăşi poftind aceste teritorii, boierii moldoveni vor căuta alianţe cu statul rus, întărit prin moştenirea puterii cazacilor şi prin cucerirea Kievului. Tratatul stabilea următorul acord: ,,Toate locurile, teritoriile şi cetăţile fortificate pe care Imperiul Turcesc le-a desprins de Moldova, cuprinzînd Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeacului, vor fi recucerite de Marele Ţar şi vor fi restituite pe urmă Principatului Moldovei iure hereditari (cu drept de moştenire)”. (N. Iorga, „Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe”, p. 240).
  • Tratatul de alianţă ruso-moldovean, semnat la 13 aprilie 1711, se încheie între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir: „Hotarele Moldovei, respectîndu-se toate drepturile ei străvechi, sînt acelea constituite de Nistru (Cameniţa, Bender, cu teritoriul Bugeacului), Dunărea, Ţara Românească, Transilvania şi Polonia, după împărţirea care a fost făcută”. Tratatul recunoaşte că Basarabia, cunoscută sub numele tătar de Bugeac, este provincie moldovenească ocupată nelegitim de turci: „Ţara Moldovei îşi va redobîndi frontiera de pe Nistru, ca şi Bugeacul cu toate cetăţile lui, care va fi, de asemenea, al Moldovei pentru totdeauna”. Dimitrie Cantemir îl primeşte cu onoruri, la Iaşi, pe Petru cel Mare, ajutîndu-l cu o armată de 10.000 de ostaşi.
  • Petru Movilă a fost hirotonit ca episcop şi înscăunat ca Mitropolit al Kievului în anul 1632. A fost întemeietorul Academiei Duhovniceşti Ortodoxe din Kiev, o instituţie de învăţămînt teologic, bazată pe principiile organizării seminariilor teologice şi universităţilor occidentale.
  • Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia, a participat în războaiele ruso-turce, devenind cetăţean rus, locotenent în armata ţaristă şi decorat cu Ordinul ,,Sf. Vladimiri”.
  • Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atît victoria rusă, cît şi prevederile Convenţiei de la Akkerman (Cetatea Albă). Sudul Ţării Româneşti a fost stabilit pe talvegul Dunării, Ţara Românească obţinînd astfel controlul asupra fostelor raiale turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele.
  • Guvernatorul rus Pavel Kiseleff a pregătit un prim rudiment de Constituţie a Principatelor Române, Regulamentul Organic, la 1831/1832, şi a amenajat Parcul Cişmigiu din Bucureşti.
  • Avram Iancu a colaborat cu trupele ruseşti conduse de generalul Lüders în 1849, pentru înfrîngerea armatelor maghiare conduse de generalul Josef Bem. Lüders a apreciat valoarea de comandant a lui Avram Iancu, lăudîndu-l în corespondenţa sa şi la Moscova. Ţarul Nicolae I l-a decorat pe Avram Iancu cu Ordinul ,,Sf. Ana”, clasa a II-a.
  • La 1859, Rusia a sprijinit total, politic şi financiar, Unirea Principatelor Române, în ciuda opoziţiei furibunde a otomanilor, Austriei, Angliei şi Prusiei.
  • Trupele româno-ruse au luptat împreună în Balcani, cu mari sacrificii, în Războiul pentru Independenţa României, de la 1877.
  • Ion I.C. Brătianu semnează, la 7 august 1916, cu reprezentanţii Antantei, Convenţia politică şi Convenţia militară pentru intrarea în război împotriva Austriei şi Germaniei. A semnat şi ambasadorul Rusiei la Bucureşti, Poklevski, care s-a întors către I.G. Duca spunîndu-i: ,,Ca român, poţi fi fericit de ceea ce a obţinut dl. Brătianu de la noi“. Rusia semnase pentru unirea Transilvaniei cu România.
  • În 1943, Stalin intervine în Comisia de politică externă Litvinov şi impune ca, după război, Transilvania de Nord să fie retrocedată României, în ciuda opoziţiei anglo-americanilor, care propuneau ca teritoriul răpit prin Diktatul de la Viena din 1940 să rămînă în componenţa Ungariei, sau militau pentru o Transilvanie independentă. Iniţiativa lui Stalin s-a impus la 6 martie 1945, cînd administraţia românească a fost restaurată într-o şedinţă festivă, în sala mare a Primăriei Cluj, şi printr-o manifestare publică, în faţa Prefecturii Cluj, în prezenţa regelui Mihai I şi a premierului, dr. Petru Groza.

Din datele oficiale, păstrate în arhiva fostului Consulat al Rusiei de la Iaşi, aflăm că la finele Secolului al XVIII-lea exista o activitate comercială în continuă creştere între Principatele Române (Moldova şi Ţara Românească), pe de o parte, şi Ucraina plus Rusia, pe de altă parte. De pildă, vinul moldovenesc a devenit tot mai căutat de negustorii şi comisionarii ruşi, astfel încît, în anul 1796, valoarea exportului de vin a reprezentat 6% din veniturile Moldovei. De asemenea, sarea extrasă din ocnele moldoveneşti şi munteneşti avea mare căutare în Ucraina şi în regiunile sudice ale Rusiei. Documentele vremii menţionau că din Moldova se extrăgeau 8 milioane de ocale de sare, din care aproximativ 4 milioane erau exportate în Ucraina şi Rusia. Foarte căutate la export erau mierea din Moldova şi Ţara Românească, vitele, fructele uscate, lîna, precum şi obiectele din lemn.

Din Rusia şi Ucraina se importau în Principate: blănuri, fier brut şi produse din fier, plumb, aramă galbenă, vase de aramă, vase de cositor, cînepă, in, sticlărie şi faianţă, peşte afumat, icre, arme, praf de puşcă etc. Foarte căutate erau pînza simplă din in şi cînepă, pînza de şervete, pînzeturi imprimate, din Ivanovo. Valoarea medie anuală a mărfurilor româneşti exportate şi a celor orientale tranzitate spre Ucraina şi Rusia era de aproximativ 875.000 de piaştri, iar valoarea medie anuală a mărfurilor importate şi a celor tranzitate înspre regiunile balcanice era de circa 625.000 de piaştri. Rezulta un excedent de 250.000 de piaştri în favoarea Principatelor.

După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, activitatea comercială a cunoscut o scădere, accentuată, pe la mijlocul Secolului XIX, de pătrunderea în Principatele Unite a societăţilor britanice, interesate în primul rînd de petrolul românesc, precum şi a celor franceze.

În timpul războiului ruso-turc din 1877, România a fost aliata Rusiei, participînd activ la acest război, care i-a adus independenţa faţă de Imperiul Otoman. La 4 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu, ministru de Externe al României, şi baronul Dimitrie Stuart, consulul general al Rusiei la Bucureşti, au semnat convenţia româno-rusă, care reglementa trecerea armatelor imperiale spre Balcani. În 24 mai 1877, a poposit la Iaşi trenul Curţii imperiale ruse, care-l ducea pe ţarul Alexandru al II-lea – aflat împreună cu marele duce Nicolae, cu cancelarul imperial Alexandr Gorceakov şi cu ministrul de Război, Dmitri Miliutin -, spre Ploieşti, unde fusese stabilit Marele Cartier General al armatei ruse. Cu ocazia primirii fastuoase care i s-a făcut în Gara Iaşi, ţarul Alexandru al II-lea a rostit: ,,Vin în România ca amic, nu ca inamic”. O consecinţă directă şi benefică a acestui război a fost stabilirea, la 15 octombrie 1878, a relaţiilor diplomatice între Rusia şi România.

După primul război mondial, cînd Basarabia a reintrat în componenţa României Mari, iar Rusia ţaristă a devenit URSS, relaţiile dintre cele două ţări au fost cît se poate de reci. Abia în anul 1934, în urma convenţiei semnate între miniştrii de Externe Nicolae Titulescu şi Aleksandr Litvinov, au fost relansate raporturile diplomatice dintre România şi URSS.

La finele celui de-al II-lea război mondial, cînd ţările din estul Europei au intrat în sfera de influenţă a URSS, s-a format blocul socialist, care funcţiona în baza a două structuri: una economică (CAER) şi una politico-militară (Tratatul de la Varşovia). România a făcut parte, fireşte, din acest sistem.

În ciuda faptului că relaţiile româno-sovietice au cunoscut o evoluţie sinuoasă în plan politic, relaţiile economice au fost strînse, deoarece România are legătură terestră cu spaţiul rus, iar economiile celor două ţări au fost şi sînt complementare. Crearea CAER a însemnat formarea unei pieţe imense, de la frontiera vestică a RDG pînă la ţărmul Pacificului. Intrarea pe această piaţă a însemnat dezvoltarea industriei, agriculturii, înfiinţarea unor noi unităţi productive alăturate vechilor fabrici, implicit crearea a numeroase locuri de muncă.

Din păcate, relaţiile economice dintre România şi Rusia au devenit tot mai dezechilibrate, ca urmare a răcirii relaţiilor politice, aspect ilustrat şi de faptul că, în 1990 şi 1991, România exporta în Rusia produse în valoare de 1,5 şi, respectiv, de 1 miliard de dolari. Aceste exporturi nu au fost, însă, decît reflexul inerţiei unui sistem economic,

puternic legat de fostul lagăr comunist. În 1992, exporturile se diminuează la 400 de milioane de dolari, iar în anul imediat următor, ating un nou minim, de 200 de milioane de dolari. Nivelul cel mai scăzut a fost înregistrat în anul 1999, cînd am reuşit să vindem pe piaţa Rusiei produse în valoare de doar 50 de milioane de dolari. În momentul de faţă, vînzările de vehicule reprezintă o treime din exporturile româneşti către Rusia, care au urcat, în anul 2013, cu 500 de milioane de dolari, la 1,84 de miliarde de dolari, iar maşinile, aparatele şi echipamentele electrice totalizează un sfert din livrări, în top figurînd Dacia, ArcelorMittal, Michelin sau Danfoss. La finele anului 2013, volumul total al schimburilor comerciale ale României cu Federaţia Rusă a atins aproape 5 miliarde de dolari, în creştere cu 12,7% faţă de 2012, din care exportul a fost de 1,84 de miliarde de dolari, cu 36,1% peste 2012, iar importul a fost de 3,15 miliarde de dolari, în urcare cu 2,5% comparativ cu 2012. Soldul balanţei comerciale a fost de -1,3 miliarde de dolari, în scădere cu 24%, ceea ce plasează însă Rusia pe poziţia a şaptea în topul statelor care au contribuit la deficitul comercial. Potrivit datelor statistice, Rusia este al şaptelea partener comercial al României (după Germania, Italia, Ungaria, Franţa, Turcia şi Polonia), cu o pondere de 3,4% din total, al nouălea partener la export, cu o pondere de 2,8%, şi al şaselea partener la import (după Germania, Italia, Ungaria, Franţa şi Polonia), cu o pondere de 4,3%.

* * *

Clasa politică din România trebuie să ia exemplul altor ţări importante din Uniunea Europeană şi din lume care, în pofida aşa-ziselor sancţiuni, fac tot posibilul să îşi menţină şi chiar să dezvolte relaţiile comerciale cu Rusia. Ideile preconcepute dintre români şi ruşi ar trebui să dispară prin construirea bilaterală de punţi de dialog, la toate nivelurile, care să ducă la relansarea relaţiilor politico-diplomatice, economice, culturale dintre România şi Rusia

DAN ALEXANDRU

Ungaria pregăteşte o campanie împotriva Trianonului, a Vestului, a vecinilor

in Polemici, controverse

 

Guvernul lui Viktor Orban pregăteşte minuţios o strategie de contracarare a acţiunilor României pentru a marca Marea Unire

În România, ultimele luni au fost marcate de dezbaterile privind strategia pentru cele 6 luni în care Bucureştiul va deţine preşedinţia Consiliului UE, la începutul anului 2019. Însă pînă atunci, România va mai avea de marcat un moment simbolic – Centenarul Marii Uniri.

În iulie 2016, a fost creat un Departament Centenar în cadrul aparatului de lucru al premierului, şeful său a demisionat după schimbarea guvernului, a fost înlocuit, însă bugetarea este încă una cu probleme. În Ungaria vecină a luat naştere un departament special, ,,Trianon 100”, care a început să contracareze acţiunile pregătite de România pentru anul 2018. Deşi are o influenţă aparent în scădere la Bruxelles, Guvernul Viktor Orban poate beneficia de susţinerea Rusiei lui Vladimir Putin şi de influenţa comunităţii maghiare din SUA în planurile sale pentru 2018. Suficiente motive pentru ca guvernul de la Bucureşti să fie extrem de vigilent.

Mai jos, cîteva fragmente din articole de presă din Ungaria dedicate Trianonului, extrase din analiza „O nouă declaraţie de război: «Dreptate pentru Ungaria!»“, a Evei Balogh, istoric maghiar fugit din Ungaria în 1956, licenţiată la Universitatea Yale, comentatoare a vieţii politice ungare la site-ul său, hungarianspectrum.org.

Vecinii Ungariei, numiţi „hiene“

Ideea generală ce transpare din articolele despre Trianon este cea conform căreia Ungaria este victima nevinovată a acelor popoare pe care conducătorii regatului le-au lăsat să se aşeze în ţară de-a lungul istoriei. Interpretarea ar fi că aceste popoare aveau toate drepturile înainte de 1918 şi că nu a fost nici o clipă ameninţată continuitatea existenţei lor. Aceeaşi interpretare este valabilă şi pentru zilele noastre. Un articol publicat de „Magyar Idok“, în care membrii Micii Antante (România, Cehoslovacia, Iugoslavia) sînt consideraţi „hiene“, arată că, acum, Ungaria este înconjurată de vecini la fel ca antimaghiarii în urmă cu o sută de ani, şi că Ungaria este tratată la fel de nedrept ca în urmă cu un secol. Interesant este mesajul de forţă trimis de autorul articolului, Gyorgy Pilhal – care nu este unul împotriva vecinilor, ci împotriva Europei, vizate fiind cotele de imigranţi impuse Ungariei. „Vreţi să inundăm cu imigranţi această rămăşiţă mutilată şi însîngerată a ţării? Nu, nu. Niciodată!“.

„Custozii unor teritorii furate“

Vestul, mai puţin vecinii Ungariei, este vinovat pentru Trianon. Aceasta este şi viziunea fiului lui Gyorgy Pilhal, jurnalist la „Pesti Sracok“. Vecinii Ungariei nu ar fi decît „custozii unor bunuri furate“. Adevăraţii vinovaţi sînt puterile vestice, nucleul UE de astăzi. „Vestul ne-a amputat mîinile şi picioarele şi ne-a aruncat între vecinii ostili de astăzi. Vestul este Trianonul. Ei nu şi-au cerut iertare, nu au încercat să-şi îndrepte păcatele şi să reducă pagubele“.

Acelaşi mesaj împotriva Vestului şi din partea jurnalistului naţionalist Istvan Stefka. El consideră că peste Ungaria se va abate un al doilea Trianon, pus la cale de George Sörös, care este „Bel Kun, Gyorgy Lukacs, Oskar Jaszi şi Mihaly Karoly la un loc“, o referire la liderul de facto al Republicii Sovietice Ungare din 1919, la miniştrii acesteia şi la liderii Primei Republici Ungare, din acelaşi an. Acum, „nu cu arme, ci prin uneltiri, minciuni, infamie, influenţă financiară şi finanţarea duşmanilor interni“, Sörös şi cei ca el vor să pună mîna pe destinele Ungariei, consideră jurnalistul amintit.

Poziţia guvernului: „Dreptate pentru Ungaria“

Iată însă şi o poziţie oficială a Guvernului de la Budapesta, exprimată de Janos Lazar, şeful Cancelariei premierului Viktor Orban, considerat al doilea cel mai puternic politician din Ungaria. Mesajul de mai jos a fost transmis în cadrul unui discurs ţinut de Janos Lazar în 3 iunie a.c. şi se adresează, din nou, în special liderilor de la Bruxelles, nu doar vecinilor Ungariei.

„Este timpul ca vecinii noştri şi liderii Europei să recunoască următoarele şi să-şi revizuiască politicile în consecinţă: naţiunea ungară este victima Trianonului şi nu se află la originea tratatului.“ (…) „Naţiunea ungară trebuie să primească, dacă nu reparaţii materiale, atunci măcar unele morale, pentru cea mai mare nedreptate din istoria lumii“. (…) „Noi nu vrem să modificăm frontierele şi, mai cu seamă, nu vrem tensiuni etnice… noi războaie în Europa… dar asta nu înseamnă că vom tolera provocările, violarea repetată a sensibilităţii noastre naţionale pentru încă o sută de ani. Da, putem spune şi acum «Dreptate pentru Ungaria!»“, adică sloganul revizionist de după 1929. Hungarianspectrum mai trece în revistă o soluţie anti-Trianon din partea lui Szilard Nemeth, vicepreşedintele partidului lui Viktor Orban: un teritoriu aparţine celor care îl locuiesc, prin urmare, ungurii trebuie să lupte pentru modificarea balanţei demografice în bazinul carpatic. Este o ideea lansată de unii istorici maghiari, aceea de a lua Ungaria înapoi făcînd mulţi copii.

Strategie electorală şi nu numai

Desigur, mesajele naţionaliste transmise de presa ungară, controlată în mare măsură de Guvernul Orban, vizează electoratul radical de dreapta, în vederea alegerilor parlamentare din primăvara anului viitor. Se mai adaugă şi cei circa 700.000 de etnici maghiari din statele vecine, care au drept de vot, graţie legislaţiei trecute de acelaşi Guvern Orban. Că jurnaliştii şi politicienii ungari încearcă să conteste Tratatul de la Trianon este un lucru de înţeles, la fel şi lupta premierului Orban cu instituţiile europene, ce par să acţioneze în concert cu noi forţe politice proeuropene, care iau naştere acum în Ungaria pe un scenariu vizibil şi în România, şi în Polonia. Însă aceasta nu înseamnă că guvernul de la Budapesta are în colimator doar Vestul european în ceea ce priveşte Trianonul. Prinsă în lupta anticorupţie, cu ordonanţele, în dezbateri privind biserica şi drepturile minorităţilor sexuale, România nu ar trebui să uite de această miză, deloc una exclusiv simbolică.

CĂLIN MARCHIEVICI (,,Cotidianul.ro”)

Parcă spuneaţi că i-a omorît Mareşalul (1)

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

Zilele trecute, răscolind prin hîrtiile mele, am dat de o xerocopie a unui document foarte important, cred eu, fiindcă acesta este încă o confirmare că în Basarabia şi Transnistria n-a avut loc aşa numitul holocaust. Acest document este depistat din fondul arhivistic al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova. Este o scrisoare oficială semnată de Împuternicitul Sovietului pentru culte religioase de pe lîngă Consiliul de Miniştri a U.R.S.S. pentru R.S.S. Moldovenească, tov. S. Deseatnicov, adresată şefilor de la Moscova, şi anume tov. Poleanschii I.V., preşedinte al Sovietului pentru cultele religioase de pe lîngă Consiliul de Miniştri al U.R.S.S. Documentrul este datat 8 aprilie 1947, adică la trei ani după sfîrşitul războiului… Mă întreb eu şi vă întreb şi pe dvs.: de unde s-au mai găsit atîţia evrei în Basarabia şi Transnistria, după război? Parcă ziceau unii că i-a omorît Mareşalul?! Citiţi documentul, şi vedeţi că numărul evreilor este relevant! Vreţi să spuneţi că aceştia sînt alţii, nu aceia pe care i-a omorît Mareşalul? Iarăşi este minciună! De ce? Fiindcă în anii 1946-1947 în republica înjghebată de sovietici, R.S.S. Moldovenească, era în toi foametea organizată de ocupanţii sovietici şi care familie de evrei va veni acolo unde este foamete? O astfel de explicaţie ar fi total lipsă de logică! Atunci rămîne să înţelegem că au înviat morţii?

Am fost primul istoric din Republica Moldova care a declarat oficial în cadrul Conferinţei Ştiinţifice care a avut loc în anul 2005 la Biblioteca „Onisifor Ghibu“ (în prezenţa publicului şi a participanţilor la conferinţă, (inclusiv distinşii profesori Anatol Petrencu, Ion Coja, sociologul şi politologul Viorel Ciubotaru etc.) că în Basarabia şi Transnistria n-a avut loc aşa numitul holocaust. Acelaşi lucru l-am scris în presa periodică de atunci: „Flux”, nr. 61 din 27 aprilie 2005; „Flux de vineri“ nr. 20 din 27 mai 2005. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova se află cîteva zeci de dosare în care sînt incluse documente ce fac lumină istorică la perioada aflării lui Ion Antonescu în diferite zile şi diferiţi ani în Basarabia şi Transnistria. Dacă e să le facem o scurtă caracterizare, acestea pot fi separate în două părţi:

– documente româneşti, bine îngrijite şi puse la punct din care fac parte documentele primăriilor, chesturilor, poliţiei şi siguranţei române, a corpurilor de armată şi a altor structuri statale din respectiva perioadă;

– documente sovietice, multe din ele scrise pe reversul diferitor documente româneşti (fapt ce confirmă lipsa de hîrtie a ocupanţilor sovietici din perioada 1940-1941 şi 1944-1956), multe din ele ticluite după terminarea războiului, de diferite comisii cu o componenţă dubioasă, lucru care ştirbeşte mult din credibilitatea textelor incluse în fondurile arhivistice.

În afară de documentele în limba română şi rusă (sovietice) în dosarele fondurilor arhivistice atît româneşti, cît şi sovietice se întîlnesc documente germane, multe din care se confirmă faptul că Ion Antonescu n-a permis ofiţerilor germani să se amestece în treburile interne ale României. În majoritatea lucrărilor de specialitate de pînă la anul 1989 (româneşti şi sovietice) Ion Antonescu este condamnat ca fiind un necruţător dictator, antisemit, responsabil pentru moartea a sute şi mii de oameni, în special evrei. Această afirmaţie însă pe departe nu corespunde adevărului istoric. Vă propunem cîteva argumente solide, care dau peste cap politica bolşevică de învinuire a Mareşalului de antisemitism (termenul „antisemit“ cu o descifrare mai populară ar fi „nu-i iubeşte pe evrei“, termen care obligă să-i iubeşti, altfel eşti considerat antisemit. Nici un popor nu are în lexicon un termen, precum „antirus“, „antiucrainian“, „antifrancez“, „antiromân“ etc. Paradoxal, potrivit logicii, nu poţi să obligi pe cineva să te iubească numai din motiv că eşti francez, rus, german etc. Dar mă rog, toate-s relative pe lumea asta – n.n. Al.M). La subiectul propus, în numărul istoricilor se consideră pe bună dreptate şi cîţiva specialişti, printre care Larry Watts, unul dintre puţinii istorici occidentali, care se ocupă în mod serios de studierea regimului lui Antonescu, şi un important, dar puţin cunoscut, studiu ce pune în discuţie problema evreilor din România în timpul celui de-al II-lea război mondial, realizat de doi dintre cei mai calificaţi specialişti în problemă, dr. Sabin Manuilă, cel mai important demograf din România în perioada interbelică, şi dr. Wilhelm Filderman, liderul comunităţii evreieşti din România în timpul perioadei de discuţie.

Ca fost preşedinte al Federaţiei Uniunilor Comunităţilor Evreieşti din România, W. Filderman este considerat un luptător ardent pentru drepturile poporului evreu. Eforturile sale de a apăra drepturile evreilor români în perioada interbelică şi în timpul celui de-al II-lea război mondial sînt bine cunoscute. Acest fapt nu a convenit noilor lideri comunişti, care l-au expulzat din ţară împreună cu rabinul şef Alexandru Şafran. Ei au fost înlocuiţi cu o conducere sponsorizată de comunişti, care chiar după prăbuşirea comunismului continuă să susţină în interesele proprii o propagandă ce vrea să ascundă adevărul privind prigonirea evreilor români în timpul celui de-al II-lea război mondial. Natura acestei probleme este atestată de Wilhelm Filderman într-un testament legalizat la New York în 1956. În acea perioadă el scria: „A fost mult acuzat regimul Mareşalului Ion Antonescu ca fiind înfeudat nazismului şi Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei ca fascist. Adevărul este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste în România, oprind activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimînd toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi, răspunzînd unei întrebări a lui Antonescu la procesul său – montat de comunişti – am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită în România la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă provocată de această organizaţie şi restabilirea ordinii în ţară. În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa, eu am fost în contact permanent cu Mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste… Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei în momente de grele încercări din timpurile imperiului nazist din Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure contra evreilor… El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria a căror viaţă era în pericol! Datorită politicii sale, averile evreilor au fost puse sub un regim de administraţie tranzitorie care, făcîndu-le să pară pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii lor la momentul oportun. Am menţionat aceste lucruri pentru a sublinia faptul că poporul român, chiar cînd a avut într-o măsură limitată controlul ţării, a demonstrat sentimente umanitare şi de moderaţie politică“.

(va urma)

Alexandru Moraru,

23 decembrie 2016, Chişinău

(Text reprodus din lucrarea „Secretele istoriei cu Alexandru Moraru“)

Nanjing, un Holocaust uitat

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse

Ceea ce s-a întîmplat în Nanjing reprezintă unul dintre actele de cruzime care au cutremurat lumea în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Poveştile sînt înspăimîntătoare…

Politica agresivă de colonizare, începută de Japonia, în anul 1930, aceasta avînd deja armata Guandong staţionată pe teritoriul Chinei, a dus la o serie de conflicte între cele două ţări, precum incidentul Mukden (Manciuria), din 1931, cînd a fost aruncată în aer o linie de cale ferată. Acest incident a fost folosit de Japonia ca pretext pentru ocuparea Manciuriei, care s-a realizat fără o rezistenţă deosebită din partea Chinei, implicată atunci într-un război civil. Răspunsul Chinei este boicotarea comerţului cu Japonia, la care se adaugă o serie de incidente, precum cel din Shanghai. Atunci, 5 călugări japonezi au fost bătuţi de localnici, incident care a avut un ecou deosebit în presa japoneză. La 29 ianuarie 1932, avioane japoneze bombardează Shanghaiul, atac în urma căruia au murit cca. 18.000 de chinezi şi 240.000 au rămas fără adăpost. În mai 1933, se ajunge la o înţelegere, încheindu-se un armistiţiu, şi China încetează boicotarea comerţului cu Japonia. Incidentul de la „Podul Marco Polo”, din 7 iulie 1937, a dus la izbucnirea celui de al Doilea Război Sino-Japonez.

* * *

Nanjing este ,,capitala sudică” a Chinei. Se află situată la 300 de kilometri de Marea Chinei de Est şi a fost ridicată pe malul Rîului Yangtze. Este capitala Provinciei Jiangsu (în prezent are 5 milioane de locuitori) şi a fost un punct strategic pentru japonezi în cel de al II-lea război mondial. La 9 decembrie 1937, oraşul a fost invadat de armata japoneză. Oficiali de rang înalt şi angajaţi în aparatul de stat au părăsit urgent oraşul, lăsîndu-i în urmă pe locuitorii neputincioşi. În 1937, populaţia oraşului număra 1 milion de suflete. Guvernul Kuomintag nu a făcut nimic pentru a-i ajuta pe bieţii oameni. A fost nevoie ca un grup de filantropi germani, britanici şi americani să intervină şi să propună guvernului înfiinţarea unei zone de siguranţă pentru refugiaţi.

În acest timp, armata japoneză înainta lejer spre Nanjing. Planul japonezilor era următorul. Ei urmau să invadeze Naninjingul de pe frontul de vest. Frontul de est trebuia ocupat pentru controlul asupra căii ferate care lega Nanjing de Shanghai, iar frontul de centru, cu scopul de a deţine controlul asupra căii ferate Nanjing-Hangzhou. Odată atinse aceste obiective, japonezilor le-a fost simplu să atace decisiv pe frontul de vest. Armata oraşului era formată din 100.000 de soldaţi, aflaţi sub comanda generalului Tang Shengzhi. Dar „bravul general” a dat bir cu fugiţii şi a preferat să nu dezvolte o contra-ofensivă pentru a apăra oraşul. Mai mult, acesta şi-a lăsat armata şi a fugit.

* * *

Masacrul din Nanking (Nanjing), cunoscut şi ca Violul din Nanking, a  început la 9 decembrie 1937, odată cu preluarea oraşului Nanjing, fosta capitală a Chinei, de către forţele japoneze. Ceea ce a urmat atunci a fost un adevărat masacru. Pe parcursul a 6 săptămîni, au fost ucişi peste 300.000 de civili chinezi, iar aproximativ 80.000 de femei au fost violate de soldaţii niponi.

Japonezii au pus stăpînire totală pe Nanjing în ziua de 13 decembrie 1937. Mai întîi, armata japoneză a capturat 1.500 de soldaţi chinezi, pe care i-a aruncat în aer cu ajutorul minelor iar, ulterior, cadavrele lor au fost îmbibate cu benzină şi incendiate. În final, toţi soldaţii japonezi au tras focuri asupra cadavrelor, folosind întreaga muniţie pe care au avut-o la îndemînă. Acesta a fost doar primul ,,lot”.

Bărbaţii au murit printre primii, servind drept ţinte pentru puşcaşi şi pentru cei care îşi antrenau lovitura cu baioneta sau cu sabia. Soldaţii japonezi organizau „concursuri” macabre, întrecîndu-se după numărul de capete tăiate într-un anumit interval de timp. Şi fiindcă cei supuşi exterminării erau prea numeroşi, în scopul economisirii gloanţelor şi a protejării metalului armelor de uzură, chinezii erau aruncaţi în gropi imense şi arşi de vii; apoi, pentru a se economisi benzina, erau doar îngropaţi de vii, după care pămîntul era răsturnat în grabă peste ei. Alţii erau mînaţi în grupuri pe acoperişurile caselor, li se luau scările, se incendia clădirea, victimele pîrjolindu-se în văzul tuturor. Sau, unii erau îngropaţi pînă la brîu în pămînt, asupra lor fiind asmuţiţi cîinii. Bieţii oameni mureau sfîrtecaţi, în chinuri groaznice; sau spînzuraţi de limbă, de organele genitale, arşi cu acid sulfuric. Unora li se extrăgeau de vii organele interne, inima, ficatul, testiculele, pentru care s-au găsit soldaţi japonezi care să le consume, crezînd că acestea sînt dătătoare de putere magică. Copiii erau azvîrliţi în sus şi prinşi apoi în vîrful baionetelor, aruncaţi în ceaune cu apă clocotită. Femeile (în număr de pînă la 80.000) au fost violate în mod deosebit de barbar.

Atrocităţile comise depăşesc orice imaginaţie. De exemplu, comandanţii diviziilor care au ocupat oraşul organizau competiţii în care soldaţii erau încurajaţi să ucidă pentru a creşte moralul trupelor. ,,Cîştigătorii” erau scoşi în evidenţă şi acordau inclusiv interviuri în ziarele locale. Femei de toate vîrstele, indiferent de statutul social, erau violate şi apoi ucise, în moduri dintre cele mai groaznice. Acelaşi ,,tratament” era aplicat şi copiilor. Bărbaţii care se opuneau violurilor erau ucişi fără milă. Înainte de a fi violate, femeile erau crunt batjocorite. Nu scăpau nici cele gravide, al căror fetus, în cele mai multe cazuri, era ucis.

„Cînd benzina era aprinsă, trupurile arzînde se zbăteau teribil din cap pînă în picioare, iar scena întreagă era de o barbarie greu de privit. Cu toate astea, soldaţii japonezi rîdeau isteric la vederea acestui tablou”, povesteşte un cetăţean al oraşului Nanjing.

,,Ne distram cînd omoram chinezi. Ori le dădeam foc de vii, ori îi aruncam în foc, ori îi băteam pînă cînd îşi dădeau ultima răsuflare. Cînd erau în agonie, îi aruncam în nişte şanţuri, le dădeam foc şi îi torturam astfel pînă mureau. Toţi soldaţii japonezi se distrau în acest fel. Era ca şi cum am fi omorît cîini sau pisici”, povestea pe atunci un soldat japonez.

Dacă tortura şi crimele nu erau suficiente, pentru a spori teroarea, japonezii foloseau oamenii ca ţinte vii, trăgînd asupra lor sau folosind baioneta. Mai mult, capturau grupuri mari de oameni, îi legau mănunchi cu sîrma ghimpată, turnau benzină peste ei, apoi le dădeau foc. La acest spectacol macabru asistau soldaţii japonezi, care se distrau copios în faţa acestui tablou sumbru. Se delectau şi atunci cînd omorau copii chiar în faţa mamelor micuţilor. Mii de bebeluşi erau ucişi, nu înainte de a fi torturaţi: li se scoteau ochii, apoi erau aruncaţi în şanţuri.

* * *

În tot acest peisaj, mai sinistru decît însuşi iadul, a existat şi un erou. Numele său este John Rabe, un om de afaceri german, care făcea parte din rîndurile filantropilor care au creat acea aşa-zisă zonă de protecţie. 200.000 de civili chinezi au reuşit să scape datorită acţiunilor întreprinse de acest om. Născut în Hamburg, Rabe s-a consacrat ca om de afaceri în Africa. În anul 1908 a plecat în China şi, între 1910 şi 1938, a lucrat penru ,,Siemens” în oraşele Mukden, Peking, Tientsin, Shanghai şi Nanjing. Rabe era membru al Partidului Nazist şi, în virtutea acestui fapt, dar şi în temeiul pactului japonezo-nazist, a reuşit să negocieze de pe o poziţie de egalitate cu conducătorii armatei japoneze condiţiile zonei de siguranţă.

Rabe s-a întors în Germania în februarie 1938 şi a susţinut o serie de seminarii, în care a vorbit despre atrocităţile comise la Nanjing de armata japoneză. A scris inclusiv o scrisoare pentru Hitler, dar aceasta a fost interceptată de Gestapo, iar Rabe a fost arestat. La intervenţia celor de la ,,Siemens”, germanul a fost eliberat, dar nu i s-a mai permis să susţină nici o cuvîntare despre cele trăite la Nanjing. La sfîrşitul războiului, Rabe a trecut, pe rînd, prin mîinile ofiţerilor de la NKVD şi ale militarilor din Armata Britanică. A fost interogat, dar a reuşit de fiecare dată să fie convingător şi să scape.

O rudă, însă, l-a deconspirat şi, aflîndu-se că a fost membru al Partidului Nazist, a fost lipsit de permisul de muncă. Rabe a trebuit să treacă printr-un proces de denazificare, în care şi-a pierdut toate economiile, fiind nevoit să trăiască, împreună cu familia sa, într-o sărăcie cruntă. El şi-a vîndut toată colecţia de artă chinezească pentru a putea locui într-o garsonieră. Pur şi simplu, el şi membrii familiei sale s-au luptat cu malnutriţia, fiecare zi fiind o luptă pentru supravieţuire. Pentru ei, hrana zilnică însemna pîine uscată sau o supă făcută din seminţe de floarea-soarelui.

În 1949, cetăţenii din Nanjing au aflat de situaţia dramatică prin care trecea Rabe. Comunitatea locală a strîns rapid echivalentul de astăzi a 16.000 de euro, care i-au fost donaţi lui Rabe. Primarul oraşului a vrut să îşi arate personal gratitudinea în faţa lui Rabe, aşa că a luat avionul şi a plecat în Germania în căutarea sa. Din acea zi şi pînă cînd sovieticii au pus stăpînire pe oraşul Nanjing, primarul îi mai trimitea lunar lui Rabe şi cîte un pachet de mîncare. Un an mai tîrziu, însă, la 5 ianuarie 1950, Rabe avea să moară în urma unui atac cerebral.

* * *

Pînă în prezent, Japonia nu a recunoscut şi nici nu a prezentat scuze pentru masacrul de la Nanjing. Rămîne o problemă de contencios politic, cu numeroase aspecte încă disputate şi contestate de unii istorici revizionişti şi de naţionaliştii japonezi, care au susţinut că masacrul a fost exagerat în mod intenţionat, sau fabricat în totalitate, în scopuri de propagandă. Ca rezultat al eforturilor naţionaliştilor japonezi, care au refuzat constant să recunoască aceste crime de război, controversatul Masacru din Nanking rămîne o piatră de încercare în relaţiile sino-japoneze, dar şi în alte relaţii cu naţiunile asiatice din zona Pacificului, cum ar fi Coreea de Sud sau Filipine.

,,Masacrul de la Nanjing este o minciună inventată de chinezi”, a declarat Ishihara Shintaro, un ministru japonez în 1990.

,,Japonezii au fost forţaţi să meargă la război de americani”, a declarat Hosei Norota, un membru al Partidului Liberal, aflat la putere în 2001.

Potrivit estimărilor unui istoric, prezentate în cartea „Siluirea din Nanking: un Holocaust uitat al celui de-al II-lea război mondial” („The Rape of Nanking: The Forgotten Holocaust of World War II”), de Iris Chang, dacă toţi cei omorîţi la Nanjing s-ar fi luat de mînă, s-ar fi format un lanţ de circa 300 de kilometri; de asemenea, s-a calculat că sîngele lor cîntărea 1.200 de tone, iar cadavrele victimelor ar fi umplut 2.500 de vagoane de tren. Ceea ce s-a întîmplat la Nanjing e o secvenţă din şirul interminabil de masacre care s-au produs de-a lungul istoriei omenirii, pe toate continentele şi de către toate popoarele, în numele diverselor cauze: ideologice, religioase, imperialiste.

DA

Al doilea război sino-japonez

România, leagănul altora

in Polemici, controverse

În conştiinţa naţiunii, de-a lungul secolelor, au fost implementate percepţii privind vecinii noştri. Unele s-au actualizat în funcţie de schimbările din ’89. Poate bulgarii au rămas constanţi, chiar dacă presimt că şi ei vor suferi „mutaţii”. Noi îi percepem ca naţiune, nu ca indivizi. Întrebarea mea este cum sîntem noi percepuţi? De bulgari, de sîrbi, de unguri şi ucrainieni. Că moldovenii nu mă aştept să ne fi dat vreo „poreclă” încă.

Cum ar fi văzută o naţiune care, în ultimii 27 de ani, a făcut următoarele:

* Şi-a cedat resursele.

* Şi-a măcelărit pădurea.

* Şi-a îndobitocit tineretul.

* Şi-a îmbolnăvit populaţia.

* Şi-a distrus economia.

* Şi-a ridicat mondenul la rang de artă.

* Şi-a sărăcit la limită mai mult de 50% din populaţie.

* Şi-a blamat valorile reale.

* Şi-a făcut praf armata.

* Şi-a cumpărat fregate vechi… unde sigur şpaga a fost mai mare decît valoarea lor.

* Şi-a cumpărat avioane vechi… (oare ce o fi în sufletul piloţilor militari români, condamnaţi la second hand?).

* Şi-a vîndut flota comercială.

* Şi-a făcut renume printr-o politică externă umilitoare.

* Şi-a lăsat copiii să fie ucişi de cîinii străzii.

Şi multe altele…

Cum aţi analiza o astfel de ţară? Ce aţi gîndi despre români? Şi peste cele expuse mai sus, adăugaţi nenumăratele fapte de corupţie. Unele descoperite. Altele nu.

Adăugaţi faptul că totul s-a desfăşurat la adăpostul Serviciilor, care acum sînt lăudate (?!). Adăugaţi că opinia publică este, de fapt, reprezentată de „acoperiţi” din presă, care spun doar ce li se dictează, şi alţi „acoperiţi” le cîntă în strună ca totul să fie perceput ca „reacţie populară”.

Sînt atît de multe de spus, că mă enervez doar cînd mă gîndesc.

Avem cel mai corupt sistem politic din Europa. Cu girul Europei. Că banii ăia din corupţie au venit ei şi de acolo.

Avem cel mai umilitor mod de a negocia cu „partenerii” externi.

Avem cel mai „hipnotizat” popor. Poţi să vii să-l silueşti, şi el tot crede că aşa e bine. Oamenii mor… copiii mor… viitorul moare… pădurea moare… Şi noi ne facem poze cu trotinete cu motor.

Ce gîndiţi voi despre o astfel de naţiune?

Tano

P.S.: Ne plîngem că sîntem văzuţi ca hoţi. Cine e de vină că sîntem văzuţi aşa? Uitaţi-vă cît se fură, cît s-a furat şi cît o să se mai fure. Nu vecinii sînt de vină. Noi sîntem, de fapt, vinovaţi. Toţi! Credeţi că ţării noastre o să-i fie bine? Eu nu mai cred. Dacă vine un tînăr la mine şi îmi cere sfatul, eu îi zic… mergi acolo unde o să ai o şansă.

Viermii puterii de convingere

Meseria de lider nu o poate deţine oricine

in Polemici, controverse

Stimată redacţie,

Vă trimit această scrisoare adresată profesorului Adrian Popescu şi vă rog din inimă să publicaţi aceste rînduri, pe care i le-am adresat acestui om care a distrus partidul meu drag şi l-a trădat pe veşnicul de pomenire, preşedintele adevărat, Vadim Tudor.

Domnule profesor Adrian Popescu,

Vă prezint scuze că nu m-am adresat cu apelativul dl. preşedinte al PRM, pentru că dvs. sînteţi profesor, nici într-un caz preşedintele unui partid naţionalist, cu nume atît de frumos. Să nu vă supăraţi pe mine, nu consideraţi aceste rînduri ca o critică la adresa dvs., dar eu sînt omul care iubeşte adevărul (am învăţat asta de la Vadim) şi iubesc acest partid, PRM, la fel ca pe familia mea. Din anul 1993, reţineţi, sînt membru PRM, cu nume atît de frumos şi cîndva cu membri naţionalişti adevăraţi. Cei născuţi naţionalişti adevăraţi au rămas şi azi alături de partid, cei falşi au plecat sau au fost daţi afară, iar dintre cei rămaşi mai sînt şi multe uscături, care îşi bat joc de acest partid fondat de doi mari patrioţi, Corneliu Vadim Tudor şi Eugen Barbu. Dar să revin la dvs., domnule profesor. Vă cunosc destul de bine, dvs. aţi venit în partidul meu, nu eu în partidul dvs. Vă ştiu de la diverse întîlniri din perioada în care Vadim v-a luat pe lîngă el. Cu toate că nu eraţi o personalitate marcantă, de multe ori m-am întrebat ce-a găsit bun Vadim la dvs., un necunoscut, un slab vorbitor, sau cum se spune în popor, „un om mic, îngust şi fără valoare”. Îmi amintesc la o şedinţă de partid cînd Vadim v-a împuternicit să conduceţi lucrările. După multe bîlbe, dovedind nepricepere, Vadim v-a luat microfonul, v-a pus să staţi jos şi v-a înlocuit cu altcineva de la masa de prezidiu. Mi-a fost mie ruşine, dar dvs.?! Vă amintiţi? Nu au trecut mulţi ani de atunci. La fel cum nici dvs. nu aveţi prea mulţi ani în partid. Dar pînă la urmă nu e vorba de ani, ci de valoare, de talent de bun orator, de bun organizator. Aţi stat destul timp pe lîngă Vadim, cum de n-aţi învăţat nimic de la el?! Ca profesor, dvs. trebuia să ştiţi că meseria de lider nu o poate deţine oricine, te naşti cu ea şi apoi o cultivi. Mulţi veniţi, puţini aleşi. Dar dvs. v-aţi ales singur, aşa că… Dvs. nu aţi făcut decît să furaţi acest partid, la propriu, şi să-l vindeţi cui dă mai mult. Ruşine! Aşa v-a învăţat Vadim, profesore? Aţi stat lîngă el şi ştiţi cît de mult ura el alianţele, spunînd „Cu hoţii nu merg la furat”. A avut şi el multe oferte, de la partide mari, dar nu era omul interesului. El era cinstit, drept, şi a urmărit doar ca acest partid să ajungă mare şi să aducă beneficii acestei ţări. Mereu şi-a dorit un partid cu oameni cinstiţi şi drepţi, iar pe hoţi şi infractori i-a alungat pe uşă afară. Dvs. l-aţi păcălit, şi iată acum trădarea de care daţi dovadă. Cine v-a permis să semnaţi acel Protocol cu PRU şi ND fără să cereţi acordul tuturor filialelor din ţară? Am ajuns să aflăm de la televizor despre semnarea acestei alianţe, numită BINE?! Nu e nimic BINE în ceea ce aţi făcut, dimpotrivă, este foarte RĂU. Cît de curînd o să aveţi parte de o mare surpriză, o să fiţi tras de urechi pentru obrăznicia de care aţi dat dovadă. Nu vă jucaţi cu focul, profesore, căci vă veţi arde RĂU de tot!

Profesore, dacă la vîrsta dvs. nu prea aveţi ţinere de minte, notaţi:

– Alianţe se fac pe timp de război;

– Un partid naţionalist autentic cum este PRM nu poate face alianţe cu şmecheri şi lichele, dovadă stau cei arestţi, sau cu dosare penale.

Întreb eu: cu ce ne vom deosebi noi de ei, dacă facem alianţe?! Înseamnă că acceptăm tacit ceea ce ei fac, şi le sîntem prieteni. Asemenea prietenii nu pot aduce decît neajunsuri şi distrugere. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni, căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine la unul şi va dispreţui pe celălalt”. Ce frumos spune Biblia aceste vorbe. Cît înţeles au! Mai citiţi cînd aveţi timp din această carte şi veţi învăţa multe lucruri folositoare, care v-ar putea transforma într-un om mai bun, mai înţelept, dacă nu este prea tîrziu, cumva. Tot în legătură cu aceste alianţe, de-a lungul vremii s-a demonstrat că acestea nu au dat rezultate. Nu au adus decît deservicii românilor. Hoţii şi oamenii cinstiţi nu pot face niciodată alianţe. Atît timp cît a fost Vadim preşedinte, partidul a fost considerat cel mai curat din ţară. Chair dacă nu am fost la Putere, eram iubiţi şi apreciaţi de cei mulţi şi năpăstuiţi. Din păcate, pentru că spunea lucrurilor pe nume, nu a fost lăsat să ajungă în fruntea ţării, partidul fiind etichetat ca extremist, iar liderul lui a fost denigrat pe toate căile, pînă cînd a fost exclus şi din forul legislativ al ţării. Era incomod. Iar românii au continuat să voteze împotriva vîntului, aducînd numai nenorocire prin intermediul celor aleşi la conducerea României. La o scară mult mai mică, acelaşi lucru se întîmplă acum în PRM, cînd membri creduli, sau direct interesaţi, îl susţin pe „profesorul trăznit”. Citesc în revista „România Mare” numai lucruri grave despre soarta partidului. Am aflat că sediul central este închis cu lacăte şi sigilat. Stau şi mă întreb: cei care sînt acolo, aproape, cum pot asista nepăsători la tot ce se întîmplă, de ce nimeni nu ia atitudine, de ce nu o ajută nimeni pe Lidia Vadim Tudor să facă ceva? Profesoraşe, ia labele murdare de pe PRM!

Acum mă voi adresa Lidiei Vadim Tudor

Dragă domnişoară,

Eşti fiica unui mare patriot român, nu te lăsa! Fii o luptătoare, aşa cum a fost şi tatăl tău! Nu-i lăsa pe aceşti oameni fără inimă să distrugă tot ce a construit tatăl tău în 26 de ani. Un om ca Vadim era greu de înfrînt. A luptat întotdeauna şi a cîştigat, pentru că dreptatea era de partea lui. Şi acum dreptatea este de partea ta. Cum să te ajut eu, de la Suceava, de al 500 km distanţă? Împreună cu o echipă de membri şi cu o televiziune, poţi ocupa sediul. Este „moştenirea” ta, trebuie să ai grijă de ea. Profesoraşul a fost ales sau s-a ales singur. Sînt mulţi cei care nu îl acceptă, aşa că e momentul să fie debarcat. Fără numele Vadim, PRM nu mai există. Asta trebuie să înţeleagă toţi cei care mai vor ca acest partid să existe. Trebuie ca acest profesoraş de doi lei să fie tras la răspundere şi pus acolo unde îi este locul: la lada de gunoi a istoriei, dacă a făcut vreodată parte din ea. Eu vă scriu totul din inima mea rănită. Mă doare că acest partid pentru care eu mi-aş da şi viaţa moare. Mă întreabă sucevenii ce se mai întîmplă cu PRM şi eu dau din umeri. Mă întreabă cine mai e preşedinte, şi cînd le spun, dau ei din umeri. Cine e şi ăsta? Mă doare să mai vorbesc de PRM, pentru că nu am ce să mai spun. De aceea v-am scris, ca de atîtea ori pînă acum, sperînd că totuşi se va întîmpla ceva BUN, nu BINE.

Vasile Cerlincă,

Preşedintele Organizaţiei Municipale Suceava a PRM

Amatorism în Partidul România Mare

Viermii puterii de convingere

in Anteprenoriat/Polemici, controverse

Vorbind aiurea, într-un context revoluţionar, cineva se tot întreba unde sînt antreprenorii. De ce nu ies ei în stradă să se lupte cu jandarmii şi de ce nu se lipesc de pancarte scoborîtoare de voievozi pentru a duce la groapă un regim autoritar, lacom şi plin de bube al unei naţiuni îngheţate, parcă, într-un alt timp.

Mulţi se întreabă, mai ales cei care nu se pricep nici măcar ce întrebări să pună, darămite să mai şi răspundă la ele, de ce Puterea de acum este atît de hulită şi de ce toţi cei care acum ne păstoresc au ajuns să fie atît de iubiţi de majoritatea social-democrată, dar, ca un făcut, atît de urîţi de către o minoritate care nu-şi mai găseşte locul pe nicăieri. Sînt mulţi cei care nu văd în spatele uşilor nici măcar cu ochii minţii, cu atît mai puţin cu ochii unui cititor atent al jurnalelor.

Oare locatarul de la Cotroceni, oare cel care spionează cai verzi prin Palatul Victoria, oare cei care stau în fotoliile din Parlament îşi pun vreodată întrebarea: cum se face că încă mai trăiesc întreprinzătorii cei fără de partid? Ei ştiu, oare, că afacerile cresc şi coboară strict după cum te afli în cercul încrederii politice? Văd ei că tot ceea ce nu e trandafiriu merge ceva mai prost, spre foarte prost?

Nu mă refer aici la micile chioşcuri cu „de toate” şi nici la extrema cealaltă, a marilor afaceri cu potenţial multinaţional. Nu vorbim de capitalul străin pe care, evident, aşa-zişii afacerişti de partid nu au curajul să-l sape. Mă refer strict la antreprenorii români, companiile care, cît-de-cît, au reuşit să crească, să aducă un minimum de confort psihic, şi chiar material, angajaţilor lor, cei care, ani şi ani, au reuşit să acumuleze şi să deruleze sume de bani, pe bune, fără să se conecteze la Bugetul de Stat.

Mă refer la oamenii de afaceri adevăraţi, cei pentru care fiecare zi este o provocare, cei care, pe lîngă concurenţă, mai au de înfruntat şi un vierme pesedist, crescut la umbra roşie a mentalităţii comuniste. O spumă roşie precum trandafirii (sigla partidului de la Putere – nota red.), care se foloseşte de poziţia politică pentru acaparare de bucăţi mari din piaţă şi de îndepărtare a oricărui adversar economic de pe felia lui.

Dacă mergi să-i întrebi pe cei care încearcă să supravieţuiască, pe acei antreprenori care, cu voia sau fără voia lor, nu au tangenţe cu politica, toţi îţi vor spune că dacă nu eşti PSD-ist nu ai cum să creşti, că aceştia, spre deosebire de alte partide care s-au perindat pe la Putere, acum nu se mulţumesc doar cu cîştigarea contractelor cu statul. Ei au intrat plini de noroi moral şi pe piaţa liberă, a firmelor private. Prin diverse sugestii, telefoane şi intervenţii, companiile mari, chiar şi cele internaţionale, preferă să lucreze cu firme oarecum agreate de către un anumit partid sau doar cotizant/simpatizant al vreunui om politic important.

Grosul financiar se îndreaptă către ei, iar restul, firimiturile, dacă mai rămîn, merg spre acei antreprenori necoloraţi politic. Cam asta, de fapt, este realitatea, asta, de fapt, este problema. Ei, pesediştii, sau udemeriştii, vorbitorii de limbă maghiară, sau cine mai votează în favoarea Puterii, şi-au întins tentaculele peste mediul de afaceri din România şi, din acest motiv, ura împotriva lor se amplifică pe zi ce trece.

Ei se numesc oameni de afaceri şi derulează milioane de euro prin firmele lor căpuşă. Ei se numesc „bisnismeni”, dar, de fapt, sînt nişte lipitori bine prinse de bugetul României. Sînt bine înfipţi în piaţa liberă şi nu se vor lăsa prea repede daţi jos de acolo. Iată de ce, în acest moment, în România s-au polarizat două curente, situate pe poziţii războinice. Una majoritară, nedreptăţită, şi una mai mică, un nucleu dur, care se ţine cu dinţii de ceea ce a apucat să muşte.

Dacă românul ar deschide ochii şi ar avea puterea de a privi ce se întîmplă dincolo de imaginea Armani a omului politic, ar putea să vadă un tip mascat, masiv, cu privire rea, cu un sac în spate, care, la lumina unei laterne, dispare peste hotare, fără să fie prins (vezi cazul lui Sebastian Ghiţă – nota red.). Ar mai putea vedea că de o parte şi de alta a drumului sau spre graniţă stau diverse instituţii ale statului, care, pe de o parte îl filmează, dar care, totodată, îi netezesc drumul spre alte tărîmuri. Ei ştiu că filmarea are să valoreze enorm peste un timp.

Tano

Copiii nimănui

 

Amatorism în Partidul România Mare

in Polemici, controverse

Preocupat să-i fie lui BINE, dar confuz cu privire la vitorul PRM, Escu lasă conducerea partidului pe mîna unui fost democrat-liberal, devenit naţionalist de conjunctură, cu o vechime de doar cîteva luni în PRM, numit din pix preşedinte la Filiala Ilfov a PRM. Pentru Escu mai important este să meargă liniştit să predea lecţii de matematică.

Preşedintele part-time cînd este vorba de responsabilităţi, Escu, pune sub semnul întrebării participarea PRM la alegerile locale parţiale de pe 11 iunie, trimiţînd în teritoriu un document monument al prostiei, semnat, însă, de acel democrat-liberal agricol, conform căruia PRM candidează de unul singur la alegerile parlamentare din 11 iunie.

Sîntem convinşi că, dată fiind vîrsta înaintată a semnatarilor, ei vor să vină mai repede alegerile parlamentare, pentru că riscă să nu îşi vadă nepoţii în postura de candidaţi. Asta dacă nu cumva partidul pe care îl batjocoresc nu are să fie radiat între timp.

Cei cu mintea acasă nu înţeleg cum de aceşti doi bătrînei se numesc ca parte din Alianţa BINE, cînd candidează separat? Cum de mint cu o aşa neruşinare şi nimeni nu îi trage la răspundere? Cum de tocmai aceşti farisei ai naţionalismului vin şi spun că este nevoie de normalitate în această ţară, cînd mint un electorat care, în mod natural, nu acceptă minciuna?

PRM-istul de Veghe

Cînd hoţul strigă: HOŢII!

În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi! (2)

in Polemici, controverse

 

Numai Mutti l-ar primi ca „refugiat” în Germania

Printre maxilarele crispate ale robotului de la Cotroceni se strecoară uneori, anevoie, scrîşnituri cu pretenţii, ceea ce a făcut ca românii să regrete zilele în care „crucificatul” era supranumit „Marele Mut” şi doar arunca paltoane pe capotele maşinilor pariziene. Recent, dus cu pluta modernă prin clădirile oficiale ale capitalei Uniunii Sovietice Europene, slugarnicul robot şi-a îndreptat tirul acuzator spre „targetul” mult hulit numit Brexit, neomiţînd să se dea în stambă, bîrfind (apropo de spălatul rufelor în familie) Guvernul României în faţa Înaltei Porţi a Turnului Babel. Şi ca să-şi facă loc mai în faţă, a gafat lamentabil, deplasînd lateral drapelul Marii Britanii, care-i bara calea. Prompt, presa britanică a catalogat gafa ca fiind un „gest meschin”. După astfel de prestaţii, „Robotul de la Cotroceni” l-a surclasat pe fostul ministru de Externe, Adrian Cioroianu, numit la acea vreme „Campionul gafelor”. Poate doar „inabilităţile” actualului preşedinte al Franţei le-ar putea egala pe cele ale actualului şef al coloniei de la Dunăre. Pe primul preşedintele al României, Nicolae Ceauşescu, englezii şi regina lor l-au plimbat, pe malurile Tamisei, cu Caleaşca Regală, în acordurile „Scots Dragoon Guards”, iar americanii l-au primit „regeşte”. De atunci, multă apă a curs pe Dîmboviţa. Am convingerea că pe K.W.I., doar Mutti Merkel l-ar primi ca migrant-refugiat. Dă, Doamne! Nu de alta, dar să scape el de români şi de grija navetei.

„Acest pămînt e prea frumos şi prea bogat […]. Vi-l vor lua!”

Aflat cu ani în urmă în vizită în România, omul politic Jean-Marie Le Pen a afirmat: „Îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar acest pămînt e prea frumos şi prea bogat ca să-l puteţi păstra fără luptă. Vi-l vor lua!”. Ceva mai tîrziu, George Friedman, de la Stratfor, a afirmat: „Statul Român ar trebui să lupte pentru menţinerea suveranităţii, pe fondul unui trend european de diminuare pînă la extinţie a suveranităţii naţionale. […] Este o iluzie optică impresia că U.E. sau N.A.T.O. vor avea grijă de România. […] Trebuie să vă asumaţi problema suveranităţii şi să o plătiţi!”. Ambii au avut dreptate!

În România, nu ne apreciem patrioţii!

În secolul trecut, doi dintre cei mai mari patrioţi pe care i-a avut România – fiecare, la timpul său – au fost Mareşalul Ion Antonescu şi preşedintele Nicolae Ceauşescu. La fel ca în anii de după al II-lea război mondial, amîndoi, la comanda „Marelui Frate de la Răsărit” şi cu acordul „Aliaţilor” occidentali, au fost asasinaţi de haita leprelor trădătoare mioritice şi a alogenilor de genul lui Samuel Bruckner & Co. Deasupra românilor, alături de dezbinare, planează blesteme grele, iar cele ale uciderii propriilor conducători şi vînzarea de ţară fiind extrem de apăsătoare, conduc plutonul. Un alt mare blestem ar fi şi acela că după sîngerosul decembrie 1989, toţi conducătorii statului – un criminal, un prostovan, un hoţ şi o marionetă – nici unul nu a fost/este român neaoş.

Prin comparaţie:

– Nu se ştie la comanda cui au fost aduse în ţară şi reînhumate, cu onoruri de stat, la Mînăstirea Curtea de Argeş, resturile regelui-aventurier Carol al II-lea. Tot acolo s-a construit o „garsonieră” unde este aşteptat şi

fi-su’, regele-trădător de la 23 august 1944. Poate că „pachetul” va conţine şi sinecurile parazitare ale aşa-zisei „case regale” (una dintre ele) a republicii România…

– Pentru a-şi respecta înaintaşii, ungurii au adus resturile pămînteşti ale lui Horthy şi le-au înhumat în ţara noastră cu onoruri de stat. Nu i-a luat nimeni la rost! Astăzi.

– Ungaria a alocat fonduri substanţiale pentru a contracara Marea Unire a românilor de la 1918 şi urmările Tratatului de la Trianon.

– Susţinerea de către autorităţile statale ale României a apropiatului centenar al României Mari este insignifiantă, iar de re-unire cu românii din afara ţării nici nu putem visa.

– Monumentul ridicat după 1990 în Valea Piersicilor, la închisoarea Jilava, unde, la 1 iunie 1946, au fost măcelăriţi, nu executaţi: Mareşalul Ion Antonescu, profesorii universitari Mihai Antonescu şi Gheorghe Alexianu, generalul Constantin (Pichi) Vasiliu, s-a „volatilizat”. Este greu de crezut că Gestapo-ul intern numit I.N.S.H.R.-E.W. şi aflat sub protecţia Guvernului României ar fi străin de fenomenul transformării monumentului de la Jilava, din stare solidă în cea gazoasă. Oare cît va mai rezista mormîntul lui Nicolae Ceauşescu? În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi şi urcaţi pe tron!

Sfîrşit

Ion Măldărescu (Revista „Art-Emis“)

În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi! (1)

Brusli e la puşcărie

in Polemici, controverse

Cînd am auzit ştirea, cu ani în urmă, că Brusli a fost arestat, nu ştiam ce să fac, să rîd sau să plîng? O aşa ştire nu poţi auzi decît la televiziunile noastre, la Breaking-News. Nu ştiu dacă a făcut senzaţie sau nu, dar, după felul cum a fost prezentat acest nefericit personaj, mie, personal, mi-a lăsat un gust amar, de parcă individul respectiv ar fi cîştigat cine ştie ce premiu… Am avut impresia că aflu de succesul vreunei vedete, cînd colo, era vorba de un infractor urmărit de poliţie şi găsit în canal, de unde a fost săltat şi dat pe mîna justiţiei… Individul nu era ceea ce credeam, ci un fel de aurolac-şef peste toţi aurolacii din canalele de la Gara de Nord.

Am văzut, în schimb, la un post de televiziune, o emisiune despre acest canalagiu, unde era prezentat în formula deja cunoscută a clasicului reportaj, în care pe peliculă erau înregistrate doar acele imagini menite să dea bine în cadru şi să-i impresioneze pe privitorii naivi. Acest nefericit Brusli nici nu merita băgat în seamă, necum să i se acorde o aşa mare importanţă. Nu era altceva decît o haimana, un delincvent care, în loc să-şi vadă de viaţa lui, să-şi găsească un loc de muncă să trăiască cinstit, a coborît la marginea societăţii şi s-a pus, cu de la sine putere, stăpînul sărmanilor din canal, mulţi dintre ei copii, adolescenţi fără adăpost, oameni ai străzii.

Cei care au trecut prin acea zonă nu au cum să nu-şi aducă aminte de fiorii temerii şi ai transpiraţiei de pe şira spinării, pe care i-au resimţit în mod sigur la vederea nefericitului personaj, înconjurat de o haită de cîini, şi a mulţimii de aurolaci… Eu l-am văzut de multe ori şi mi-a lăsat o senzaţie de silă şi, totodată, de milă, pentru felul în care arăta… Hainele îi erau pline de capse şi pioneze, iar lanţurile ce-i zornăiau la mîini şi la gît îţi dădeau impresia că te afli în faţa unui om din perioada preistorică.

Ceea ce trebuie să ştie cei care citesc aceste rînduri este faptul că ,,faimosul” Brusli îşi îndemna aurolacii la furat şi tîlhărit, la acostat oameni pe stradă… Din păcate, unul ca el a ajuns să fie televizat în direct, compătimit de unii trecători, fără ca ei să ştie de nenorocirile pe care le făcuse. Şi iată că organele în drept i-au venit de hac şi au luat măsurile de rigoare… Să sperăm că bucureştenii nu vor mai avea ghinionul să vadă pe străzi, în gări, în mijloacele de transport în comun, oameni de felul celui care face subiectul acestui articol. Atunci vom putea spune şi noi că trăim în „siguranţă şi încredere”, conform sloganului de pe maşinile Poliţiei Române, şi că ne putem deplasa în linişte pe stradă. Altminteri, trebuie să fim cu ochii în patru, ca nu cumva să ne pomenim cu un ghiont în coaste de la vreun aurolac, pentru un leu, doi, sau cu lănţişorul de la gît furat, şi, după o astfel de agresiune, să ne trezim pe masa de operaţie la Spitalul de Urgenţă, ori chiar pe lumea ailaltă. S-au întîmplat şi astfel de cazuri, atacatorii fiind, în mare parte, vagabozi de-ai lui Brusli.

Lichidarea muşuroiului cu astfel de specimene umane, din zona Gării de Nord, este un semn bun pentru omul paşnic, dar nu este suficient. Credem că organele abilitate trebuie să acorde o mai mare atenţie la supravegherea liniştii publice, iar cei care nu-şi văd de treabă, să meargă acolo unde le este locul, şi nu să fie prezentaţi ca eroi ai unor emisiuni de televiziune.

Deunăzi, trecînd prin zona Gării de Nord, am văzut oarece linişte, dar nu cum mi-aş fi dorit, fiindcă, pe ici-colo, încă mai mişună grupuri de cîte doi-trei aurolaci care cerşesc şi se iau la harţă cu vreun trecător… Să sperăm că lucrurile sînt sub control şi că bucureştenii nu vor mai avea parte de un nou Brusli, mai fioros şi mai viclean decît cel care, acum, se află în puşcărie.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (7)

in Polemici, controverse

De luni după-amiază şi pînă vineri la prînz, cum spunea un confrate, cînd se referea la prezenţa la lucru a celui mai înalt demnitar al ţării, în primele luni ale anului 2017, l-am văzut deseori pe ecranul televizorului pe Klaus Werner Iohannis, în multiple ipostaze, dar în nici una ca preşedinte al României:

– nici pe Klaus Iohannis, cel care, după ce ne-a reamintit adeseori că este alesul a peste 6 milioane de cetăţeni, nu mai recunoştea legitimitatea votului de la ultimele alegeri parlamentare;

– nici pe cel care, în campania electorală, respingea demagogic imunitatea, dar care, ajuns la Cotroceni, o îmbrăţişa ca pe o mare dragoste, iar de atunci, trăieşte cu ea la piept, pentru a-şi apăra mandatul prezidenţial;

– nici pe acel Iohannis care, de la fiecare microfon, îi considera penali pe adversarii săi politici, fără să vadă bîrna din ochiul său;

– nici pe sasul de la Sibiu, care s-a făcut permanent că nu vede criminalele excese iredentiste ale udemeriştilor, în tentativa lor de a rupe Ardealul de România şi de a-l alipi la Ungaria, ca la 1848, cînd saşii, statorniciţi pe pămînturile noastre, au votat alături de maghiari, în Dieta de la Cluj;

– nici pe înfocatul nostru mitingist, care a divizat şi învrăjbit clasa politică, neînţelegînd că, dincolo de orice opinii politice, dincolo de orice controverse, trebuie să se comporte ca preşedinte al tuturor românilor;

– nici pe Klaus Werner Iohannis, care caută pe la toate ghenele politice guvernul său, Parlamentul său, deşi ţara are asemenea instituţii fundamentale, alese prin votul a milioane şi milioane de români, şi pe care trebuie să le respecte toţi cetăţenii acestei ţări;

– nici pe cel amator de bani mulţi, cît mai mulţi, care, în curînd, va avea o indemnizaţie lunară de 18.000 de lei, dar care s-a opus vehement ca amărîţii de bugetari şi pensionari, cu cîştiguri de 12-15 ori mai mici decît ale înaltului demnitar de la Cotroceni, să primească şi ei o sută sau două în plus;

– nici pe zmeul-zmeilor, cel ce aruncă mai în fiecare zi cu buzduganul de foc asupra Guvernului, Parlamentului, a partidelor aflate la putere, a adversarilor politici şi a celor mai mulţi dintre supuşi, dar care la Bruxelles, unde ar trebui să fie ,,ein Mann, ein Wort”, pare că se pierde ca un mărunt amploaiat pe sub redingotele stăpînilor de sclavi, adoptînd întotdeauna o atitudine euroconformă.

Spuneam că, în decursul a 27 de ani, clasa noastră politică s-a reformat pînă la glezne. Dacă e să ne referim la preşedinţii acestei ţări, trebuie să spunem că ei n-au atins nici măcar această performanţă. Ultimii doi n-au ajuns cu reforma nici pînă la pingele, continuînd să calce apăsat cu crampoanele pe tibiile românilor.

Sfîrşit

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (6)

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (6)

in Polemici, controverse

 

Clasa politică românească n-a fost nicicînd mai divizată ca în lunile care s-au scurs de la începutul acestui an. O parte, constituită din partidele de dreapta, din reprezentanţi ai mai multor ONG-uri şi angajaţi ai unor societăţi străine, s-a cantonat în tranşeele din Piaţa Victoriei, de unde a tras în neştire cu gloanţe propagandistice făurite de meşteri potcovari, cu ajutorul cărora încerca să ucidă legitimitatea votului de la 11 decembrie 2016, dar, mai ales, să înlăture Cabinetul Grindeanu, pentru a-l înlocui cu acei tehnocraţi rataţi şi cu lideri ai partidelor protestatare, care nu au putut să ajungă la Palatul Victoria prin vot, prin luptă politică şi democratică. Marea majoritate a manifestanţilor n-a citit nici măcar cinci rînduri din Programul guvernamental de 171 de pagini, pe care-l critica de mama-focului, mai dihai ca babele de pe şanţ. Protestatarii se opuneau măsurilor de creştere a veniturilor, ca şi cînd ei n-ar beneficia de asemenea iniţiative. Se declarau împotriva revizuirii Condului Penal şi a celui de Procedură Penală, fără să cunoască normele adoptate de forurile internaţionale de Justiţie, se opuneau legilor adoptate de Parlament şi deciziilor Curţii Constituţionale. O asemenea parte a clasei politice s-a reformat în direcţia anarhiei. Celălalt segment al clasei politice mărşăluia împrejurul redutei de la Cotroceni, cerînd demisia lui Klaus Iohannis, care a fost ales în această înaltă funcie de mai multe milioane de votanţi. Nici un asemenea asalt nu avea caracter democratic, aşa cum la fel de antidemocratic a fost şi gestul preşedintelui de a se transforma în mitingist şi de a învrăjbi la maximum lumea, de a declara război celor care au cîştigat alegerile parlamentare şi de a ameninţa cu dărîmarea guvernului.

În mod normal, reformele ar fi trebuit să înceapă de la vîrful piramidei politice, ştiut fiind că ,,peştele de la cap se-mpute”. După plecarea marelui mafiot de la Cotroceni, o reformă în cadrul Administraţiei prezidenţiale era nu numai necesară, ci aşteptată de toată lumea. Pe de altă parte, Klaus Iohannis promisese în campania electorală o altă politică, diferită de scandaloasa dictatură băsesciană. Am avut ghinion! N-am făcut nici măcar un pas înainte. Dimpotrivă, noul locatar de la Cotroceni părea pus pe o harţă şi mai mare. N-a fost vorba decît despre o farsă electorală. După ce şi-a văzut sacii-n căruţă, Klaus Iohannis a uitat total de promisiunile făcute alegătorilor. Mai mult, şi-a încălcat atribuţiile prezidenăţiale ce-i revin, refuzînd în mod deliberat să vegheze la respectarea Constituţiei, la buna funcţionare a autorităţilor publice, şi nici nu şi-a exercitat funcţia de mediator între puterile statului, între stat şi societate, străduindu-se, dimpotrivă, să le încaiere. În loc să ceară partidelor de dreapta, ofuscate că au pierdut alegerile parlamentare, să se comporte ca nişte forţe politice democratice, şi să renunţe să mai scoată în stradă sute de mii de ,,nemulţumiţi” – mulţi dintre ei, mitingişti cu ziua, care nici nu ştiau pentru ce zbiară, ori angajaţi ai unor societăţi străine, care se mulţumesc cu salarii de mizerie, apărîndu-şi patronii şi imensele profituri ale acestora -, actualul preşedinte i-a aţîţat pe protestatari împotriva Guvernului, Parlamentului şi a altor instituţii fundamentale, în care domnia-sa şi partidele de opoziţie nu aveau majoritate, ca să-şi facă mendrele antidemocratice. Dacă, prin absurd, partidele de dreapta ar fi cîştigat, în acel context, eventuale alegeri anticipate, în 5 minute, Klaus Iohannis l-ar fi numit premier pe insipidul, incolorul şi infirmul politic Dacian Cioloş, de care UE nu ştie cum să se debaraseze. Ca să-şi mai îndulcească amărăciunea proprie, dar şi pe cea a liberalilor, după insuccesul în alegerile din decembrie anul trecut, preşedintele Iohannis a căutat să atace prin tot felul de stratageme nu numai Guvernul, ci şi Parlamentul. Îşi dorea, desigur, Parlamentul său. În faţa unui asemenea comportament dictatorial, reacţia forului legislativ n-a întîrziat să apară. Camerele reunite ale Parlamentului au adoptat, cu o majoritate concludentă, o declaraţie prin care îl acuza oficial pe preşedintele României de ,,abuz de drept” şi ,,uzurparea atribuţiilor Legislativului”. În loc să încurajeze reforme în baza cărora să se poată exercita o politică benefică pentru ţară, preşedintele Iohannis părea să reconsidere, pas cu pas, dictatura băsistă, căreia îi conferea dimensiuni tot mai mari, fără teama că, într-o zi, aceasta s-ar putea întoarce împotriva sa. Grav este că un asemenea comportament politic, potrivnic Interesului Naţional, se manifesta într-un moment în care situaţia internaţională aluneca de pe făgaşul normalităţii, iar la Bruxelles se cloceau noi viteze şi noi ritmuri, care să le permită liderilor UE să marginalizeze şi mai mult ţările central şi est-europene, membre ale acestei structuri continentale, ba mai mult, să decupleze unele state de la Uniunea Europeană, printre care şi România.

În primii 2 ani de mandat, Klaus Iohannis a stat tot timpul cu spatele la români, afirmîndu-se ca un fervent susţinător al intereselor străine, convins că, printr-o asemenea politică antipopulară şi antinaţională, va obţine un al doilea mandat pentru Cotroceni. Este, însă, greu de crezut că îl va încheia şi pe acesta. Ignorat, dispreţuit, învrăjbit şi ţinut în lanţurile sărăciei de Klaus Iohannis şi de ceilalţi slujitor zeloşi ai intereselor străine, Poporul Român se întoarce, şi el, cu spatele la preşedintele care i-a înşelat total speranţele. Iar cînd poporul te priveşte cu ochiul de la ceafă, este imposibil să te mai cîrpeşti în politică.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Clasa politică s-a reformat pînă la glezne (5)

În România, patrioţii sînt ucişi, iar trădătorii de ţară, onoraţi! (1)

in Polemici, controverse

 

Spre marele ghinion al României, Herr Führer K.W.I. născutu-s-a, într-o zi de 13. În 2014, chiar înainte cu o lună de a fi uns „capo di tutti capi” în satul fără cîini, Mutti Merkel l-a „crucificat” cu o ditamai „Eiserne Kreuz” (Crucea de Fier) pentru de-serviciile aduse României.

Se pare că, pînă la vîrsta de 56 de ani, cunoştinţele profesoraşului de fizică din Hermannstadt – meditator multilateral dezvoltat cu „sechs Häuser” u.s.w. (şase case şi multe altele) – nu i-au permis să afle că „rufele se spală în familie”, iar lenjeria intimă nu se expune în văzul lumii! Imediat după marea feisbookceală din 2014, robotul a jurat credinţă României, dar cred că a ţinut degetele încrucişate la spate. Comportamentul şi acţiunile sale i-au demonstrat nu doar necinstea, ci şi faptul că se află în slujba altora, nu a României, căreia trebuie să-i fie căpetenie. Ce-i drept, a avut şi ceva performanţe: pe seama bugetului ţării, şi-a mărit „renumeraţia după buget”, a „renovat” dotarea de la Vila Lac 3, a scuturat buzunarele românilor ca să „modernizeze” curtea reşedinţei din Cetatea lui Bucur, în plus, cheltuieşte fără rezerve paralele „prostimii”, fie cu naveta săptămînală, fie cu deplasări zburătoare externe. În urma spectacolelor lamentabile, al căror protagonist a fost şi este, România a ajuns „ciuca bătăilor” dinozaurilor de la Bruxelles şi a presei mondiale. A ajuns obiect de umilinţă şi scandal mediatic. Sine die, cetăţenii ei, europeni „third hand” non-Schengen, sînt trataţi în Occident mai rău decît migranţii terorişti rebotezaţi „refugiaţi”.

Nu refugiaţi de război, ci năvălitorii unei culturi incompatibile cu cea europeană

Fără îndoială, printre migranţi se află şi oameni cu adevărat neajutoraţi, dar aşa cum s-a demonstrat, majoritatea covîrşitoare sînt bărbaţi tineri, cu statut radical deosebit de cel de „refugiaţi”. Rezultatele „ciocnirii civilizaţiilor” au fost mai mult decît vizibile în Franţa, Germania, Marea Britanie, Suedia… Poate că acestea îşi plătesc astfel vechile poliţe ale perioadei coloniale, dar noi ce vină avem să plătim oalele sparte de alţii? Mister Trump a declarat că S.U.A. nu vor accepta migranţi, dar partenerul lor strategic europen, aflat sub dublă ocupaţie, militară şi corporatistă, prin robotul „crucificat” de la Cotroceni, vrea să ajungem şi noi, românii, în „rîndul lumii” vest-europene, adică în haosul programat al globalismului ocult. Readuc aminte că suma alocată de „Guvernul meu” condus de marioneta bruxelleseză Cioloş-Sörös a fost mai mare decît salariul minim al unui cetăţean român şi decît pensia medie, acordată în ţara noastră, căreia i se adaugă asistenţa medicală, cazarea, şi alte facilităţi de care cetăţenii României nu beneficiază decît cu „co-plată”. Pe de altă parte, „Potrivit datelor Inspectoratului General pentru Imigrări, este vorba despre 114.024 de cetăţeni străini, care au primit drept de şedere în România în primul trimestru al lui 2017“. În situaţia în care absolvenţii instituţiilor de învăţămînt din România, neavînd locuri de muncă în ţară, pleacă slugi la străini, pe meleagurile noastre se aciuează nu refugiaţi de război, cum sîntem intoxicaţi cu vorbe tembele, ci năvălitorii unei culturi incompatibile cu cea europeană. Încet şi discret, „pe şest”, robotul-şef din fruntea C.S.A.T. facilitează instalarea taberelor musulmane pe teritoriul României. Manifestările „de simpatie” similare cu cele de la Berlin, Paris, Bruxelles… constituie doar o problemă de timp. Un scenariu umblă prin tîrg: se spune că pentru a da exemplu, „crucificatul” merkelian va evacua actualii chiraşi ai caselor sale din Sibiu, oferindu-le spre găzduire gratuită şi pe termen nelimitat afro-asiaticilor nou-veniţi. Un exemplu de generozitate S.F., dar pentru că nimeni nu este perfect, a omis restituirea banilor însuşiţi ilegal!

(va urma)

Ion Măldărescu (Revista „Art-Emis“)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (74)

in Polemici, controverse

 

12 MARTIE 1990. Parcă prind puteri, la început de săptămînă. Presimt că se va întîmpla ceva. Încă nu ştiu ce. Cît de mult contează starea sufletească! O vorbă bună, cît de mică, un succes mărunt îmi pot schimba în bine întreaga dispoziţie a sufletului. Acelaşi lucru – vremea de afară, programul de radio, atmosfera din casă – îl poate face fericit pe cineva şi nefericit pe altcineva. Se pare că sufletul, în călătoria lui spre trupul care îl va primi la naştere, atinge, ca o cometă, mai multe stele care ne guvernează şi de unde se încarcă cu tot felul de caracteristici. Fiind un tip solar, mai mult ca sigur că starea asta în curs de ameliorare mi-o dă astăzi puiul de soare care începe să meargă de-a buşilea pe tavanul primăverii, stîrnind zurgălăii mugurilor din arbori. Unde mai e soarele copilăriei mele, cînd zăboveam minute în şir pe culmea dealului din satul tatei, Cherleşti, pentru a-l vedea asfinţind în apele de bronz roşietic ale Oltului? Ce minunăţie! Ce bucurie nelămurită, dar copleşitoare, izvora în sufletul meu de copil la vederea acelei privelişti magnifice! Acela era „soarele de la Austerlitz” pentru micuţa mea împărăţie. Apollinaire compara un astfel de soare însîngerat cu „un gît retezat”. Cam tot pe atunci îmi povestea tata despre pilda unui nobil englez, care îşi crescuse fiul departe de cărţi religioase şi de orice altă influenţă, pentru a vedea dacă instinctul credinţei se află în om de la naştere, sau e insuflat pe parcurs. Toate au decurs conform „graficului” acestui ciudat experiment, care îl putea mutila sufleteşte pe copil. Pînă într-o bună zi, cînd, tot într-un amurg învăpăiat, tatăl şi-a găsit odrasla în grădină, trimiţînd sărutări soarelui din vîrful buzelor şi al degetelor, strigînd: „Ce minunat eşti, soare! Îl salut pe Cel care te-a făcut!”. Cam tot pe atunci, pe la 12-13 ani, l-am descoperit pe Eminescu. Primisem de la vara mamei, Tanti Ica, mai multe cărţi în valijoară, pentru a-mi ţine de urît în vacanţa de vară – printre ele, „Sfîrşit de veac în Bucureşti”, de Ion Marin Sadoveanu (roman extraordinar, după care s-ar putea face un film mare), şi ediţia (aproape) completă a poeziilor lui Eminescu, tipărită pe foiţă de ţigară, cu coperţi de vinilin gri, cu o prefaţă de Mihai Beniuc. La scurt timp, aveam să citesc biografia pe care i-a închinat-o Călinescu – şi astfel legenda era gata, fusesem contaminat pe veci de virusul cu aromă dulce şi tristă, ca un sîmbure de migdală, al acestui destin de heruvim. Cît de mult m-a marcat Eminescu în adolescenţă, ce frenetic l-am iubit, cît am suferit pentru zdrenţele cu care încerca să-şi acopere trupul, pe cînd peregrina prin ţară, ca sufleur, ce arzătoare era dorinţa să ating un obiect care-i aparţinuse! Ori să cunosc pe cineva care-l văzuse. În fond, eram un fanatic al acestui om fără prihană, care nu făcuse rău nimănui, niciodată, dimpotrivă, scrisese cu un vîrf de cetină, pe ceara albă a fiecărui suflet de român, versetele inegalabile „Şuieram l-a ei chemare/ Şi-am ieşit în cîmp rîzînd…”. Da, da, Eminescu n-a scris versuri, ci versete. Iar „Sara pe deal” – de care am mai pomenit – e tot ce s-a plăsmuit mai înălţător cu privire la satul românesc cel de ieri, de azi, de mîine şi de totdeauna. Fiindcă mereu se vor găsi cîte o pereche de îndrăgostiţi, cîte un salcîm, cîte o toacă de bisericuţă veche, cîteva pîlcuri de oameni întorşi de la coasă, niscaiva turme de vite cu tălăngile la gît, întorcîndu-se cuminţi acasă, precum oamenii din furtunile vieţii, pentru că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. Poezia asta este cea mai tulburătoare icoană a satului românesc, calitate la care, ce-i drept, a contribuit şi muzica divină a cîntecului propriu-zis, pe care nu se ştie ce Zeu-ţăran i-a picurat-o, din înalturi, lui Vasile Popovici.

Dar, de unde plecasem şi încotro mă poartă paşii! De la ţărani la ţărănişti e-o cale-atît de lungă! Astăzi, iar mă muşcă de fund ziarul „Dreptatea”. Se reproduce o ştire stupidă, dintr-un obscur ziar ieşean. Şi-o caută băieţii cu lumînarea. Vorba lui Lăpuşneanu: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!”. Redactez, într-o formă finală, articolul „Repetenţi la Istorie”. Dar unde să-l public? O să vedem, important este să scriu, să nu-mi ies din mînă, să-mi descarc adrenalina, altminteri îmi plezneşte o venă în cap, de supărare. La televizor se transmite o adunare a foştilor deţinuţi politici. Judecătorul Adrian Niţoiu, care condusese completul de judecată în procesul înscenat lui Emil Bobu – Manea Mănescu – Ion Dincă, formulează cereri pentru crearea unei pături de privilegiaţi din foştii deţinuţi politici. Dacă nu mă înşală pe mine simţurile, avem de-a face cu un alt tip de ilegalişti. Pentru că ce poate înţelege un om din „locuinţe confortabile, facilităţi alimentare, medicamente gratuite”? Astăzi, ce-i drept, am încercat să-mi găsesc şi eu o „locuinţă confortabilă”, deşi n-am fost nici ilegalist, nici deţinut politic. De fapt, tot ceea ce doresc este să mă mut lîngă bietul tata, care se stinge ca o lumînare. Ţărăniştii m-au tras în piept, cu casa din Strada Dr. Staicovici. E clar, pe ce pun ăştia mîna, adios, muchachos! Încerc să vorbesc, telefonic, la Consiliul Popular al Capitalei. Acolo a ajuns şefă o fostă adjunctă a lui Silvestru Vîrtosu, pe nume Mariţescu. O ştiam umilă, nu îndrăznea să-mi taie calea. Eu aveam un nume – ea avea un bărbat securist, era, totuşi, o diferenţă. Pe cît de civilizat şi de uman a fost Vîrtosu (ca şi Gh. Pană, şeful lui) – pe atît de urît se purtau cu oamenii aceşti trepăduşi, de teapa lui Necşoiu, Bîrceri sau Mariţescu. Ce face asta acum? Se dă ascunsă! Nu vrea să apară la telefon! O fi şi ea „fo dizidentă” şi nu mi-am dat seama! Carevasăzică, pe cînd tăia şi spînzura ca secretar la Consiliul Popular al Sectorului 6, ori ca secretar adjunct la Primăria Capitalei, şi ca membru în toate birourile de partid – Coana Mariţescu se lupta de zor, piept la piept, cu comunismul! O apuca pe ea comunismul de bretelele furoului, dar cu o opinteală zdravănă, care o făcea să i se zdruncine „cocul activist”, madam Mariţescu înşfacă Zmeul comunist de brăcinar şi-l băga în pămînt pînă la gît, numai aşa a fost posibil ca primarul Dan Predescu şi politrukul Silviu Brucan să-i taie capul cu paloşul, ceea ce nici o armată de militanţi ai lui McCarthy nu reuşise. Ce faună s-a prăsit pe la primăriile şi judeţenele astea de partid! Toţi profitorii, toţi aranjorii, care se purtau cu cei neînsemnaţi ca nişte zbiri şi se făceau mici cu şefii cei mari! Ce boală năucitoare e lipsa de caracter! Adorm fericit la gîndul că rabinul Moses Rosen nu e altceva decît o Ana Pauker cu barbă.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei,

de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (73)

Copiii nimănui

in Polemici, controverse

Pe zi ce trece, sentimentul că ne luptăm cu morile de vînt este tot mai pregnant. Ne simţim tot mai singuri, noi, ca popor, şi tot mai vulnerabili, noi ca personaje, ca actori ai acesui prezent destul de ambiguu. Glasul nostru este tot mai stins, tot mai greu de auzit şi imposibil de pătruns acolo unde, de fapt, dorim să ajungă. Nu mai avem vlagă, sîntem secătuiţi în neputinţă şi încercăm să mergem mai departe prin ignoranţă. Devenim pe zi ce trece mai blazaţi şi încrederea în sistem se erodează constant.

Noi, ca români, ne simţim părăsiţi de toţi şi încercăm să ne refugiem în mica noastră lume, cercul intim de prieteni, unde sperăm să nu fim trădaţi, să fim ascultaţi şi, în primul rînd, respectaţi. Ne dorim să ne recăpătăm demnitatea pierdută de multă vreme şi mai dorim ca toţi cei pe care, teoretic, noi i-am ales, să dea dovadă de ceva mai multă verticalitate.

Cineva a spus că dacă votul ar fi însemnat ceva, nu ar fi fost inventat. Or, de ceva timp observăm că România în care noi trăim devine din ce în ce mai mare şi mai săracă, în timp ce România lor, a celor care sînt acolo, sus, a devenit foarte mică, loc în care bunăstarea se împarte la cît mai puţini, iar loc pentru tine, tu, cel care votezi, şi care, teoretic, trebuie să contezi, nu există.

Eşti singur, eşti din ce în ce mai singur. Nu mai reprezinţi nimic, ai devenit un element al unei statistici. Nu eşti respectat, cuvîntul tău este luat în derîdere şi nu eşti decît o posibilă masă de manevră în anii electorali. Cei pe care i-ai votat şi acum îţi conduc destinul nu te mai ascultă, pentru că sînt mult mai atenţi la ceea ce se spune la Bruxelles şi la Washington decît la ceea ce spui tu. Concluzia este că tu eşti bun doar să munceşti, dacă ai unde, eşti bun doar să oferi plus valoarea muncii tale unui stat din ce în ce mai lacom şi mai lipsit de viziune.

Am devenit o cifră într-un context. Sîntem un CNP, o serie şi un număr. Sîntem, poate, o adresă de e-mail, un cont de Facebook sau nici măcar atît. Glasul nostru nu mai contează, iar despre onoare se vorbeşte la timpul trecut. Noi, ca români, nu sîntem respectaţi, pentru că nici măcar cei pe care i-am ales nu ne respectă. Tu, cel care încă mai crezi că se poate, află că trăieşti într-un timp în care speranţele sînt pe cale să dispară, iar viitorul devine din ce în ce mai neclar. Noi, românii, sîntem copiii nimănui. Sîntem pe cont propriu.

Tano

Cînd hoţul strigă: HOŢII!

Nu daţi cu pietre în Ilie Năstase!

in Polemici, controverse

Motto: ,,Mai întîi, el, ca bun naţional sportiv, chestie din ce în ce mai rară la noi, trebuie apărat, protejat de prostia românească a unor jurnalişti slugarnici şi inculţi, născuţi alaltăieri”. (George Stanca)

A fost, la vremea lui, un mare campion. La tenis, nu la atletism sau la fotbal. A fost mîndria noastră şi trebuie să rămînă la fel. A fost sportivul care a făcut să se vorbească la superlativ despre România. A fost şi este un mare patriot.

Nu daţi cu pietre în Ilie Năstase. El face parte dintr-o triadă de aur a sportului românesc, alături de zeiţa de la Montreal, Nadia Comăneci, şi de regele fotbalului, Gică Hagi. A fost Numărul Unu mondial în tenis, a cucerit Turneul Campionilor, învingîndu-i pe toţi americanii care voiau să-l răpună, în frunte cu Stan Smith. A fost un geniu sau, dacă ne acuzaţi că exagerăm, a avut, sigur, sclipiri de geniu. Juca dezinvolt, strălucitor, încîntător. A fost un adevărat artist şi primul Număr Unu în lumea tenisului. El, un român, care a dus faima ţării sale pe mapamond.

A fost totdeauna un artist. El ne-a arătat frumuseţea sportului alb, dincolo de orice rigiditate specifică altor mari tenismani. El a fost mare şi pentru că dădea impresia mai mult că se joacă, şi nu că joacă. Partidele sale erau pigmentate cu unele ieşiri nelalocul lor pentru unii, dar pline de savoare pentru alţii. A fost distractiv şi tandru, chiar dacă a mai sărit calul prin unele gesturi ori inadvertenţe lingvistice.

I-a plăcut să dea replici spontane, cînd considera că era cazul. Uneori, a putut părea cam dur în această privinţă. Da, aşa s-a întîmplat şi acum, în staţiunea Mamaia, la întîlnirea de Fed Cup cu Marea Britanie. Ilie Năstase mai înjura şi înainte, o fi înjurat şi la noi acasă. Dar pe noi oare cîţi nu ne-au înjurat şi ne înjură încă, la modul grosolan, şi nimănui nu-i pasă? Iată ce spune Adrian Mutu – cinste lui, pentru faptul că a luat atitudine: ,,Noi, românii, ce să mai zicem?! De cîte ori am fost jigniţi, făcuţi în toate felurile, pe toate stadioanele din Occident, ne-am oprit? Deci, era normal, domnilor occidentalişti, să strige un stadion întreg «ţigane, trebuie să mori!», sau să fim făcuţi în toate felurile, atît eu cît şi ţara mea? Era, nu? Acum, faceţi pe lupii moralişti şi, cum a început să se simtă lezată una de-a voastră, cum ne acuzaţi pe noi de ceva ce voi aţi inventat şi aţi tolerat atîta timp! Ipocriţilor! Prin ce au trecut handbalistele de la CSM în Ungaria? Aţi zis ceva?”.

Păi cum era să zică, atunci cînd e vorba de Ungaria? Alţii pot, au dreptul să ne bălăcărească. În ochii lor, noi nu sîntem români, sîntem ţigani, de la marginea Europei. Noi trebuie să fim batjocoriţi şi să nu crîcnim. Cînd Irina Spârlea şi Sorana Cârstea au fost jignite, n-a fost nici o problemă. De ce? Că sînt românce?

E timpul să înţelegem că trebuie să ne apărăm valorile. Iar Ilie Năstase are, în fiinţa lui, în sufletul lui, mîndria de a fi român. Român de-al nostru, dar care, ca tot omul pe lumea asta efemeră, mai poate greşi. În tot cazul, nu daţi cu pietre. El a fost, este şi va rămîne marele, inegalabilul, imprevizibilul Ilie Năstase. Oameni ca el se nasc la depărtări de veacuri în existenţa – chiar şi în domeniul sportului – a unui popor. Nu daţi cu pietre. E păcat. Şi e nedrept.

Sus inimile, români!

GEORGE MILITARU

P.S. 1 – Lamentabil şi penibil a fost indignatul cu ţîfnă, care face pe ironicul – e vorba de ,,maestrul” Tudor Octavian – atunci cînd a afirmat despre Ilie Năstase: ,,Bietul fost, el crede că este cine este, adică general şi parlamentar cu drept de a ne decide soarta” (,,Gazeta Sporturilor” din 26 aprilie a.c.).

P.S. 2 – Ca o confirmare parcă a gîndurilor noastre, Cristian Ţopescu, şi el o mare valoare, cel mai mare crainic sportiv, invitat la o emisiune TV moderată de fiica sa, Cristina Ţopescu, a spus, clar şi răspicat: ,,Noi, în general, ne judecăm foarte sever marii campioni”. Quod erat demonstrandum, dragi prieteni!

Cînd hoţul strigă: HOŢII!

in Polemici, controverse

Cînd eşti un om mic, nu poţi să te autodepăşeşti, să fii mai mult decît te-a înzestrat natura. Nu ai cum. Problema este, însă, cînd eşti om mic şi, printr-un accident, ajungi într-un scaun prea mare. Atunci, precum reptilele care se tîrăsc în mocirlă, aduci tot ceea ce atingi la nivelul tău, mai ales dacă eşti ajutat de alţii ca tine, şi ei oameni mici. Partidul România Mare a fost un partid MARE. Partidul România Mare este încă un partid cu potenţial, dacă ar fi lăsat în pace şi ar lăsa oameni capabili la conducerea lui.

Pentru că, privind în trecutul apropiat, acest partid a avut valori în rîndurile sale, oameni capabili, buni conducători, excelenţi şi oneşti executanţi. Moartea prematură a lui Corneliu Vadim Tudor, însă, a făcut ca unii dintre cei din linia marginală să ajungă într-o poziţie pentru care nu erau pregătiţi, nici intelectual, nici politic şi nici măcar moral. Nişte neica-nimeni, cu minte puţină, au ieşit la rampă şi au cerut puţină lumină la mormîntul marelui Vadim, în speranţa că dacă au fost puţin în preajma lui, este suficient să le mărească pontenţialul cenuşiu din creier, cînd ei, de fapt, nici măcar nu dispun de aşa ceva. Cînd eşti mic, ca om, ca moralitate şi ca minte, faci lucruri pe care cei care gîndesc nici nu le înţeleg şi nici nu doresc să fie părtaşi la ele. Şi cei care au văzut mizeria umană a lui Escu, că despre el este vorba, au încercat să se opună, să ceară să se respecte Statutul, sau măcar să-i lase pe cei capabili să conducă, spre Congres, acest partid.

După ce a decapitat Filiala Maramureş, de capul lui, contra unor arginţi, a obsevat că şi Clujul îi stă pe creierul lui găunos. Filiala Turda, prin reprezentantul ei, a încercat să apere partidul de atîta BINE, spunîndu-i lui Escu că ce a semnat este total ilegal, că încălcările statutare şi bataia de joc la adresa PRM trebuie să înceteze, şi a atras din partea eternului interimar o sumă de invective şi ceva epitete. Invocînd statutul partidului, Escu trece munţii cu vocea-i ruginită şi ameninţă Filiala Tuda cu „retragerea sprijinului politic”, pentru că ei ar fi încălcat Statutul PRM, cînd, în realitate, cei de acolo au avut curajul să spună clar în faţă că acest individ face de ruşine PRM, prin semnarea, în mod total ilegal, a unor alianţe. Cu alte cuvinte, acest profesoraş cu tupeu de borfaş, într-o declaraţie halucinantă, invocă Statutul partidului pentru a distruge munca tuturor membrilor din Turda, cînd el, un nimeni şi fără nici un drept de a fi pe scaunul lui Vadim, îl încalcă în mod repetat, avînd sprijnul unor capete seci.

În ultimele luni, acest băiat de mingi doar că nu şi-a făcut nevoile pe Statutul PRM, în rest l-a batjocorit cum a vrut mintea lui primitivă, l-a încălcat în toate modurile posibile atunci cînd i-a fost lui în avantaj. Pentru că acest escroc de cartier are un spirit de conservare destul de dezvoltat atunci cînd simte că pămîntul îi fuge de sub picioare, pune Statutul pe post de scut între el şi cei care-l critică. Iar cînd banda lui de bunicuţe îl aplaudă, se şterge prin dos cu cel mai important act al partidului şi se autoproclamă urmaşul lui Corneliu Vadim Tudor.

Grupul de Veghe „Vulturul Cruciat“

SC P.R.M. SRL

Rolul ONU pentru salvgardarea păcii regionale şi globale (1)

in Polemici, controverse

Evoluţia societăţii a condus la creşterea complexităţii sistemului de relaţii dintre diferitele entităţi sociale şi la globalizarea riscurilor şi ameninţărilor la adresa stabilităţii regionale şi a celei globale. Complexitatea problematicii securităţii a condus la crearea unor structuri internaţionale de securitate, în cadrul cărora să se elaboreze norme de a căror respectare depinde pacea mondială.

Conceptul de sistem de securitate (1)

Odată cu cristalizarea organizaţiilor socio-umane, au apărut şi preocupările pentru securitatea acestora, scop în care au fost asigurate mijloacele şi condiţiile necesare prevenirii şi respingerii agresiunii. La baza securităţii au stat practica şi teoria forţei, prin care s-au emis principii, norme şi modalităţi de organizare a forţelor pentru descurajarea agresiunii şi a rezistenţei la acţiunile agresive. Pentru asigurarea securităţii, statele naţionale au recurs la crearea unor structuri internaţionale de securitate, care, pe baza unor principii, norme şi instrumente specifice, să poată realiza cooperarea şi înţelegerea dintre actorii internaţionali. Astfel, la această dată, în Europa sînt constituite şi funcţionează: Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE), Consiliul Europei şi o serie de organizaţii de securitate regionale. Pentru ca statele să-şi poată promova şi apăra interesele naţionale, într-o lume în care riscurile şi ameninţările la adresa acestora nu mai au frontiere, sînt obligate să se integreze în structurile de securitate, singurele în măsură să identifice pericolele la adresa securităţii internaţionale. În aceste structuri, statele naţionale şi alte organizaţii pot, cel mai bine, să contribuie la stabilirea normelor care trebuie respectate de către toţi actorii internaţionali şi să creeze instrumentele necesare prin care să asigure stabilitatea şi cooperarea internaţională.

Globalizarea are, printre altele, efecte asupra mediului de securitate, în sensul că securitatea nu mai poate fi asigurată decît prin norme şi acţiuni la nivel mondial, continental, zonal şi local. Starea sistemului social în care persoanele, grupurile sociale, organizate pe diferite criterii, statele şi organizaţiile internaţionale pot să se dezvolte liber şi să-şi promoveze interesele are determinări complexe şi se poate realiza numai într-un sistem integrat, în care să predomine conceptul de securitate cooperantă şi nu bazată pe forţă. Sintetizînd, prin sisteme de securitate se înţelege un ansamblu de principii şi norme adoptate de un grup de state, precum şi instituţiile prin care se verifică şi, la nevoie, se impune respectarea acestora. În condiţiile mediului actual de securitate, statele naţionale sînt obligate să adopte norme şi principii recunoscute pe plan internaţional, transferînd o parte din prerogativele care le aparţineau în exclusivitate.

Organismele internaţionale tind să preia elemente ale securităţii, fenomen care se va accentua în viitorul apropiat. Statele naţionale nu mai pot singure să rezolve problematica destul de complexă şi imprevizibilă a securităţii şi, de aceea, integrarea în aceste structuri de securitate a devenit o necesitate. Organizaţiile internaţionale, în funcţie de structura lor, se împart în: organizaţii interguvernamentale (ale căror membri sînt statele) şi organizaţii neguvernamentale (ale căror membri sînt persoane particulare, grupuri de persoane sau instituţii private). Uniunea Organizaţiilor Internaţionale care monitorizează organizaţiile internaţionale arată că numărul de organizaţii a crescut rapid începînd cu Secolul al XIX-lea. Astfel, în 1909, existau 37 de organizaţii interguvernamentale şi 176 de organizaţii neguvernamentale. În secolul următor, creşterea a fost explozivă, astfel încît în anul 1960 existau 154 de organizaţii interguvernamentale şi 1.255 de organizaţii neguvernamentale, iar în 1997, numărul acestora ajunsese la 260, respectiv 5.472.

(va urma)

PRM, boicotat de UDMR în Satu Mare

in Polemici, controverse

Profitînd de o slăbiciune efemeră a Partidului România Mare, de lipsa unui lider la nivel naţional, care să îi apere cu adevărat interesele, reprezentantul UDMR, primar al Municipiului Satu Mare, printr-o încălcare flagrantă a legii, refuză să ofere PRM-ului un spaţiu unde filiala din Satu Mare să îşi desfăşoare activitatea în mod statutar. Lipsa de cooperare a Primăriei o putem interpreta doar ca pe o acţiune ostilă a UDMR, cu scopul de a împiedica PRM să activeze, în mod legal şi optim, în slujba românilor.

Pe data de 12 februarie 2017, reprezentantul Filialei Judeţene PRM, Pop Sălăgean Alex, a înaintat Primăriei Municipiului Satu Mare o cerere prin care, în conformitate cu Legea 334, actualizată, solicită un spaţiu pentru sediul local al Partidului România Mare. Conform Legii, autorităţile locale au obligaţia să rezolve cu prioritate acest gen de solicitări, în maximum 90 de zile. Probabil că acest articol de lege nu a ajuns la Gábor Kereskényi primarul Municipiului Satu Mare, şi nici la membrii Consiliului Local, dat fiind faptul că răspunsul lor a venit sec, pe 16 aprilie, invocînd un slogan comunist – „nu avem spaţii disponibile” – în condiţiile în care sîntem convinşi că motivul este cu totul altul, şi anume, neinteresul unei minorităţi de a avea în oraş un partid reprezentant al majorităţii.

Sperăm că acest „nu avem” va fi, totuşi, adaptat la realităţile europene ale României anului 2017 şi PRM va primi spaţiul atît de necesar celor care doresc să se alăture acestui partid.

Un naţionalist

Eu te înţeleg, om de paie

in Polemici, controverse

Eu te înţeleg cînd spui că lumea te bîrfeşte fără motiv. Aşa este, tu apari ca o marionetă. Dacă dai căutare pe „Google” sau asculţi muzica tuturor celor care bîrfesc pe stradă, auzi că nu Poporul Român a decis venirea ta la Putere, ci alţii, de fapt, au vrut asta. Se spune că ai ajuns la conducere pentru a îndeplini un rol în strategia altor state, ceva mai puternice. Am ajuns să înţeleg că alţii sînt cei care fac cărţile, şi am mai reuşit să văd că nu cine votează este important, ci acela care numără voturile.

Eu te înţeleg, aşadar, că nu ai puterea să schimbi ceva în bine şi te cred cînd spui că am ajuns aici din cauza unor factori externi. Ştiu că ai fost forţat să vinzi ţara asta pe nimic, tu şi cei dinaintea ta, şi am convingerea că rolul tău este mare la nivel de furt local, mizilicuri, dar insignifiant la nivel general, cînd trebuie să semnezi ce ţi se pune pe masă.

Sînt convins că nu vei pleca de la Putere pentru că legea făcută de tine şi cei care te-au numit sînt încă de partea ta. Eu cred că cei care militează pentru o viaţă mai bună în ţara asta nu la tine trebuie să vină să ceară ce le-ai promis. Trebuie mers undeva, mai sus. Tu eşti doar un mic guvernator, un umil slujitor al unor interese meschine şi nu ai puterea de a face ţara să meargă pe un drum bun. Chiar dacă ai vrea, nu ai cu ce. Chiar dacă de mîine se naşte spiritul naţional în tine, nu ai avea nici măcar un instrument de care să te foloseşti. Presa e împotriva ta, capitalul de rulment al României este străin, iar conceptul de tabloid nu te mai prinde. Eşti un conducător de catifea, de paie aş putea spune, ai putere doar aici, la tine în ogradă, să închizi după plac vreun muritor de rînd sau un mic miliardar de carton, actual sau fost amic de-al tău. Poţi dicta doar celor pe care-i poţi şantaja, dar nu ai nici un fel de putere asupra oamenilor cu adevărat liberi.

Eu vă înţeleg, dragi politicieni, că nu puteţi, şi ştiu că, dacă aţi vrea să faceţi ceva, în secunda următoare toţi ar fi împotriva voastră. Presa are să vă facă nebuni, iar cei din Piaţă vor avea AK-47 în loc de baloane. Nu aveţi putere, nu puteţi să faceţi decît mici paşi pe coridoarele patriotismului. Sînteţi ceea ce aţi acceptat să fiţi cînd aţi ales să vă îmbogăţiţi: marionete! România este datoare altor naţiuni şi oricine ar veni la Putere nu poate schimba nimic. România a fost vîndută pe doi bani altora şi cei care vin nu vor putea schimba nimic radical. Ţara asta a fost furată major de către cei care ne bîrfesc pe la Bruxelles, de către cei care cică ne vor binele, iar comisionul a rămas la cei care au semnat pentru asta.

Toţi aţi furat, toţi sînteţi acum bogaţi. România a devenit sclava Europei, iar voi trîndăviţi la umbra milioanelor de euro pe care le aveţi în conturi. Sînteţi părtaşi la furt şi pentru asta nu cred că trebuie să vă fim recunoscători şi nici să vă pupăm mîna pentru că încă sîntem aici. Nu trebuie să vă mulţumim pentru că nu am ajuns ca Grecia. Voi şi cei asemenea vouă aţi făcut jocurile, voi aţi dus România în fundătură, pentru ce trebuie să vă votăm şi pentru ce trebuie să vă suportăm?

Voi, politicienii care aţi vîndut ţara asta, nu sînteţi altceva decît păpuşi de paie pe pieptul cărora, din cînd în cînd, cei care vă conduc mai adaugă cîte o medalie de bună purtare.

DA

#inseparabilii sau cum promovăm simboluri legionare

SC P.R.M. SRL

in Polemici, controverse

Văzînd că orice face, nimeni nu îl penalizează, că orice încălcări ale legii şi ale statutului Partidului România Mare nu sînt taxate dur de către filiale, omul-Padoc, cu numele de Escu, îşi încearcă norocul în afaceri, deoarece s-a convins singur că habar nu are de politică.

După ce a împletit cu minciuni mintea leneşă a multor membri ai Biroului Permanent (BP) al partidului, după ce a cultivat tactica dezbină şi cucereşte, profitînd de credulitatea unor femei blajine, Escu a demarat operaţiunea „scoatem PRM la mezat“ şi a început să vîndă filialele către cine dă mai mult. Şi, ca să fie clar că nu va fi atacat, a început cu cel mai îndepărtat judeţ, gîndindu-se că, pînă vin ăia să-i ceară socoteală, el are timp să încuie sediul partidului şi să îl şi sigileze. Pentru că, dacă nu ştiţi, dragi PRM-işti, în acest moment sediul Central al partidului este bine ferecat cu lacăte şi sigilat cu scotch, pentru ca nimeni să nu vină să îi ceară socoteală hoţului, escrocului de cartier, Escu. Atunci cînd ştii ce încălcări a făcut şi cum şi-a bătut joc de lege, stai să te gîndeşti că, în România, Justiţia este, totuşi, prea blîndă.

Escu demonstrează, în aceste zile, că în desaga unui profesoraş de matematică se află BMW-ul unui om de afaceri, care, fără să investească un ban, dar cu sprijinul unor escroci de teapa lui, reuşeste să producă suficienţi bani ca să plătească un sediu, să îşi plimbe familia pe la munte şi să îşi cumpere ceva minte artificială, întrucît natura nu l-a înzestrat cu ceva benefic pentru societate. Şi, după ce a vîndut, cum am spus, cu 1.000 de arginţi, filiala, a mers pe la bunicuţe pe acasă să se plîngă că s-a împumutat de mulţi bani, pozînd într-o victimă, deşi era datoria lui să rezolve problema datoriilor acumulate de mult timp la sediul central.

Ca o concluzie, dacă e să enumerăm faptele de vitejie ale acestui escroc – încălcări de statut, primit şi dat oameni afară, fără aprobarea BP, crearea de alianţe de capul lui, pierderea de documente ale partidului, respectiv registrul cu procese-verbale, cel pe care şefii de filiale îl tot cereau, vînzarea către un alt partid a unei filiale – stai şi te întrebi ce mai caută acest individ în PRM, nu ca şef, ci ca simplu membru?!

Şi te mai întrebi cîte filiale sînt „cumpărate“ de el, cu banii de la „acel partid“, sau dacă cei care ar trebui să fie în opoziţie faţă de acest bandit nu sînt interesaţi să facă nimic, pentru că şi ei fac parte din aceeaşi cloacă, sînt aceleaşi capete seci, pe care nu le interesează PRM, ci doar să mai iasă la o bere cu alte partide. Sau, poate, le este frică?!

Peste toate acestea, tot respectul pentru cei care încearcă să scape PRM de Escu. Tot respectul pentru acei oameni curajoşi care au decis să lupte împotriva lui, cu arme legale. Toţi se întreabă de ce acest personaj se ţine cu dinţii de scaun, de ce nu pleacă, să lase PRM să-şi revină, să redevină o forţă politică, aşa cum a fost odinioară. Răspunsul este simplu: dacă Escu este cel care va organiza Congresul din 10 iunie, poate să îşi respecte promisiunea pe care a făcut-o bandiţilor de pe lîngă el, şi anume, să predea partidul cui trebuie, astfel încît el să fie şi cu punga plină, şi cu o poziţie bună în staff-ul acestuia. Bunicuţele vor avea loc în faţă la croşetat, bandiţii – primul loc la furat, tărtăcuţa plutitoare veşnic deputat ratat, iar el, Escu, va rămîne neexmatriculat, ci doar executat sumar, mitraliat cu o ecuaţie de gradul doi, una prin faţă şi alta prin dos.

PRM-istul de Veghe

„Moţiune“ în PRM!

Băsescu: ce căutau cei trei la Oprea acasă?

in Polemici, controverse

Băsescu, reacţie dură la presupusa întîlnire Maior-Coldea-Kövesi acasă la Oprea, în noaptea alegerilor din 2009.

„Aceşti oameni erau strînşi acolo să vadă cine iese preşedinte, pentru că sondajele de după ultima confruntare dădeau un teribil echilibru şi voiau să-şi facă strategia pentru a doua zi după anunţarea rezultatelor. (…) Ce căutau cei trei la Oprea acasă? Răspunsul meu este că nu aveau ce căuta“, a comentat Traian Băsescu presupusa întîlnire dintre George Maior, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi şi Gabriel Oprea, din seara alegerilor din 2009. Fostul preşedinte susţine că e convins că un astfel de comportament nu a fost unul nevinovat şi că şi el a fost invitat la diverse întîlniri, dar nu a fost niciodată la „chermeze de ziua lui Coldea, Maior, Kövesi sau a lui Stanciu sau mai ştiu eu cui“.

„Ce căutau cei trei la Oprea acasă? Răspunsul meu este că nu aveau ce căuta. Nu mă întrebaţi pe mine, că pe mine nu mă interesa în noaptea aia ce fac Maior, Coldea şi Kövesi, cu atît mai puţin Oprea. Eu vă spun părerea mea, indiferent ce spune Dan Andronic: aceşti oameni erau strînşi acolo să vadă cine iese preşedinte. Pentru că sondajele dădeau un teribil echilibru şi voiau să-şi facă strategia pentru a doua zi după anunţarea rezultatelor“, a declarat Băsescu la B1TV.

Fostul preşedinte susţine că treaba celor trei nu era să meargă la tot felul de astfel de întîlniri, pentru că momentul era unul critic, încă se numărau voturi, „procurorul general trebuia să fie în biroul său, SRI-ul trebuia să vegheze la corecta desfăşurare a votului pînă la predarea sacilor cu voturi. Deci n-aveau ce căuta acolo“.

„Eu am fost invitat la diverse întîlniri şi nu m-am dus niciodată, pentru că nu mă duc la ziua celor mai mici în funcţie decît mine. Dacă e cazul, ei îi chem de ziua mea să le dau un pahar de şampanie, ceea ce s-a şi întîmplat. Dar nu mă duceam la chermezele de ziua lui Coldea, Maior, Kövesi sau a lui Stanciu sau mai ştiu eu cui“.

Băsescu a adăugat şi că nu ştia că toţi erau aşa amatori de tenis, că jucau de două ori pe săptămînă, şi că este convins că tot comportamentul lor nu a fost unul nevinovat. „Acolo se stabileau multe şi poate domnul Dragnea şi domnul Ponta ne mai spun dacă după partidele de tenis cu Maior, Coldea şi alţii nu cumva se mai discuta şi pe cine trebuie să mai rărească din PSD“, a mai spus Băsescu.

Jurnalistul Dan Andronic este urmărit penal în dosarul finanţării ilegale a campaniei lui Traian Băsescu, după ce acesta a publicat un articol în evz.ro, în care susţinea că în seara celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 2009 a mers la locuinţa lui Gabriel Oprea, în calitate de consultant politic, unde se aflau, printre alţii, George Maior, şef al SRI la momentul respectiv, Florian Coldea, prim-adjunct al directorului SRI, şi Laura Codruţa Kövesi, la momentul acela procuror general al României. Dan Andronic scria că Florian Coldea şi Laura Codruţa Kövesi erau preocupaţi, în seara alegerilor, de victoria lui Traian Băsescu.

Laura Codruţa Kövesi a refuzat, marţi, la Curtea de Apel Ploieşti să comenteze afirmaţiile jurnalistului. În replică, Andronic a precizat: „Nu comentează, aşa e cînd nu ai răspunsuri“.

După audiere, jurnalistul a fost întrebat de reporteri dacă citaţia a fost primită înainte de a face dezvăluirile, acesta precizînd: „Nu pot să vă spun, v-am mai spus că este Săptămîna Patimilor şi luaţi-o ca atare. Am început să scriu acum o lună şi jumătate, dacă voi credeţi că am primit citaţia acum o lună şi jumătate, vă înşelaţi. Primele dezvăluiri la care nici acum nu am răspuns au fost făcute acum o lună şi jumătate”.

Cristina Andrei

 

#inseparabilii sau cum promovăm simboluri legionare

in Polemici, controverse

După recentele manifestaţii de amploare pe care tinerii relativ frumoşi şi oarecum liberi le-au organizat, obsevăm că şi companiile multinaţionale au preluat simbolul # al luptei împotriva democraţiei. Pentru că atunci cînd vrei schimbări care contravin votului popular, nu poţi să spui decît că Maidanul primează alegerilor libere.

Ce nu au prins cei care utilizează #rezist în zona campaniei publicitare, şi mă refer aici la o marcă de bere şi o companie de telefonie mobilă, este că ei promovează un simbol legionar, acel „diez“ îndreptat nefiind decît schiţa, fără cruce, a steagului legiunii Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, sau, simplu, Mişcarea Legionară. Chiar dacă, personal, apreciez acest aspect şi nu mă deranjează, mă miră lipsa de reacţie a unor instituţii, chiar şi a SRI, care nu aplică legea pe care eu am numit-o „legea pumnului în gură“, în care este stipulată, negru pe alb, interzicerea promovării unor simboluri care să amintească de diverse organizaţii sau persoane, inclusiv de conceptul de „legionar“.

Apreciez, aşadar, curajul companiilor de publicitate care au preluat, în mod ferm, mesajul străzii, şi aici vreau să pledez în favoarea companiei germane de telefonie mobilă, care şi-a făcut un obiectiv din a-i acapara pe cei care lucrează în multinaţionale. Totuşi, aceştia ignoră total sentimentul pe care acea reclamă îl stîrneşte celorlalţi, şi anume, o potenţială repulsie, mai ales că mesajul „libertate“, spus cu patos pseudo-politic, mută tribuna Parlamentului într-o zonă pe care o dorim liberă de politică. Totodată, este de apreciat mesajul pe care compania îl trimite în piaţă, asociind conceptul de libertate cu manifestaţiile care au avut loc în stradă, şi nu cu alegerile libere şi cu votul popular, un lucru lăudabil, avînd în vedere că politicienii români au distrus însuşi conceptul de democraţie din România. Asocierea acestui mesaj cu simbolul legionar, care a promovat românismul de-a lungul scurtei sale istorii, ar putea fi de bun augur pentru români şi politicieni, care ar trebui să adopte acest mod de gîndire cît mai curînd posibil. Libertatea de a manifesta şi de a iubi România trebuie să primeze în absolut toate iniţiativele celor care se află la cîrma ţării.

În ceea ce priveşte compania producătoare de bere, campania este mult mai sugestivă – răpesc un tînăr dintr-un „meeting“ şi îl duc să petreacă, un fel de strigăt de ajutor pe care cei care lucrează în marile companii îl transmit celor care îşi trăiesc viaţa. Asocierea acestor reclame cu un simbol care a promovat românismul ar putea fi binevenit, în contextul în care este totuşi timpul ca politicienii, dar şi cei care doresc o Românie puternică, trebuie să înceapă să şi-l asume.

Tano

 

Autostrada separării

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (71)

in Polemici, controverse

 

8 MARTIE 1990. Apar la televizor trei baragladine, reprezentînd Partidul Romilor, Rudarilor şi Lăutarilor. Unul care se prezintă „secretar general” cîrîie în limba romanes. Nu ştiu cine i-o fi zis acestui rudiment de grai „romanes”, fiindcă n-are nici o legătură cu limba română, nici cu Maica Romă. „Delo, delo, bahto delo” – zice el, pe Postul Naţional de Televiziune. N-am nimic împotriva organizării politice a ţiganilor, e dreptul lor, dar măcar de şi-ar potoli zurbagiii! Acum o altă năzdrăvănie: a luat fiinţă Sindicatul Ascensoriştilor din Bucureşti (că dacă le zicea liftieri nu mergea, le cădea greu la lingurică). La Radio Bucureşti se difuzează o ştire ciudată: rabinul Moses Rosen a vorbit cu Petre Roman, plîngîndu-se de o pretinsă înmulţire a actelor antisemite (?!) din România. Dacă ar veni un extraterestru şi s-ar pune la mintea rabinului, ar crede că aici, în România, curg fluvii de sînge evreiesc de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, ba se strîng, în salbă, şi nişte lacuri de acumulare. În realitate, nimeni nu-i deranjează pe evrei, nu sînt atinşi nici cu o floare, ei taie şi spînzură, ei ocupă funcţiile-cheie ale ţării şi, dacă nu le acaparează pe toate, atunci încep să strige: „Pogrom! Urgie! Săriţi! Ne omoară fasciştii!”. Nu se potoleşte rabinul ăsta, e croit rău, să azvîrle sămînţă de vrajbă între evrei şi români, ba chiar între evrei şi evrei. Îmi telefonează Dan Zamfirescu şi îmi dă o veste neplăcută: Arthur Silvestri (pe adevăratul nume Tîrnăcop) şi Mihai Pelin s-au văzut cu Iosif Constantin Drăgan, au pus la cale funcţionarea unui trust de presă, dar pe mine m-au pictat foarte urît. „Să nu prindem picioarele lui Vadim pe-acolo” – l-ar fi somat ei pe Drăgan. Eu, unul, nici nu cerusem aşa ceva, dar vezi cum e omul? Pe amîndoi i-am ajutat din răsputeri, mai ales pe beţivanul ăsta de Pelin. Odată a venit la mine în vizită, primise sarcină de la un general de Securitate să-l atace pe Aristide Buhoiu, prin 1984, şi dorea să se consulte cu mine, să afle detalii din viaţa fostului meu prieten, care ne păcălise pe toţi. Mai ales că Pelin făcuse arşice, în „Flacăra”, un spectacol de bar, de la „Melody”, realizat de Buhoiu şi nevastă-sa, deci era o rîcă mai veche între ei. La mine erau două colege în vizită. Îmi amintesc că Pelin avea aceeaşi cămaşă albastră pe el, murdară şi veşnic transpirată. A băut ca un porc, în aşa fel încît atunci cînd a avut nevoie, n-a nimerit nici baia. Cu mare greutate s-a întors în mica mea sufragerie şi s-a năpustit s-o sărute pe una dintre fete, o brunetă frumoasă, care fuma liniştită, pe canapea. Numai că domnişoara a dat un strigăt de repulsie, s-a ridicat şi a fugit glonţ, pe uşă, afară! Ce se întîmplase? Pelin făcuse mai înainte pipi pe el, pantalonii gri erau leoarcă! Nici nu mai ştiu cum

l-am urcat într-un taxi, ca pe un balot, am dat şoferului 100 de lei şi l-am expediat acasă. Altădată, acelaşi Pelin îmi spunea că, angajat fiind la „Flacăra“, făcea pe cărăuşul între redacţie şi CC. al U.T.C. Într-o bună zi, a fost trimis cu un plic cu suma de 18.000 de lei (sumă mare, pe atunci!) să-1 ducă lui Nicu Ceauşescu. Odată ajuns la sediul instituţiei cu pricina, a coborît cineva de la cabinet şi a luat plicul, cu o dezinvoltură care demonstra că mai făcuse trebuşoara asta de nenumărate ori. „Bine, dar nu-mi daţi nici o chitanţă, nu-mi semnaţi nimic?” – a întrebat Pelin. Persoana s-a uitat cu un dispreţ suveran şi i-a aruncat aşa, peste umăr: „Ce chitanţă visezi d-ta, tovarăşe? Unde te trezeşti?”. Îmi spunea că, pentru el, e clară aprovizionarea cu sume mari de bani, din încasări, a lui Nicu Ceauşescu, de către Adrian Păunescu. L-am crezut pe acest Pelin un om de caracter – mai ales că, în iunie 1987, îl convinsesem să semneze alături de noi, 10 artişti, Memoriul către generalul Ilie Ceauşescu, prin care protestam faţă de demolarea Bisericii Sfînta Vineri. Dar băiatul e dus cu sorcova, a tras cîteva mari sperieturi în ultimii ani, aşa că a cîrmit-o pe arătura antiromânească. Nici o pagubă, ca scriitor e nul.

Dar, să trecem la lucruri mai serioase. Cineva mă informează că P.M. Băcanu a devenit, în numai 2 luni, milionar în lei şi deţinător al unor mari sume în valută. Te cred şi eu, dacă el pe vremea lui Ceauşescu trăia numai din coţcării, darmite acum! Seara, la TV, doi reprezentanţi ai Partidului Republican Creştin au declarat că Silviu Brucan ar face mai bine să se ocupe de comunitatea lui. A ieşit mare dandana, s-au primit telefoane de protest (?!) de la unii cetăţeni indignaţi, cum că, vezi Doamne, renaşte antisemitismul. Dar unde au greşit cei doi? Cu ce l-au jignit pe bătrînul sionist? În crucea nopţii, îmi telefonează Mihai Ungheanu şi îmi spune:

– Poate te mai gîndeşti, nu da titlul „Neamul Românesc” la revista voastră, pentru că mi-ar plăcea să-l dau eu la o gazetă a mea.

Ştiu şi eu? Îl liniştesc, asigurîndu-l că încă vorbim de blana ursului din pădure, întrucît, în absenţa oricărui sfanţ (zwanzig = monedă de 20 de fileri, care circula în Imperiul Austriac, deci şi în Transilvania), nu cred că voi avea prea curînd vreo gazetă. Şi astfel trecu Ziua Femeii, în aceeaşi sărăcie lucie ca şi precedentele. Bine, cel puţin, că pot ieşi în balcon, să-mi umplu plămînii cu palele de vînt ale miezului de martie. Îmi fac rugăciunea de noapte, în surdină, cu o voce murmurată.

Neîndoielnic, instinctul fundamental al omului este cel religios – n-am descoperit-o eu, ci Carl Gustav Jung.

9 MARTIE 1990. România a intrat în Zodia Violenţei. Totul e violent, de la acţiunile politice şi sindicale, pînă la Presă, Radio, Televiziune. Nimeni nu mai are răbdare, toată lumea se grăbeşte undeva şi „coloanele” de interese şi atitudini se ciocnesc, inevitabil, pe traseu, iar de aici sar scînteile violenţei. Fiecare ar vrea să rezolve – acum, pe loc, global – toate problemele trecute, prezente şi viitoare ale Secolului XX şi, desigur, ale secolului următor. Nici ceasurile nu mai au un mers normal, ele aleargă nebuneşte, înainte, orele trec cu viteza secundelor, iar oamenii se agaţă de limbile orologiilor, precum eroii filmelor mute, suspendaţi peste furnicarele de gură-cască. Parcă am vrea acum, în 10 săptămîni, să recuperăm cei 10 ani de letargie din domnia lui Ceauşescu, cînd lîncezeam la cozi, ne uitam prin gard la Televiziunea bulgară sau rusească, trăiam „au relanti”. Şi astfel se trezeşte aforistul din mine, care scrie un mic artificiu: „Secolul vitezei va intra cu atîta viteză în secolul următor, încît tare mi-e teamă că se vor distruge reciproc!”. Pînă atunci, să-l vedem, însă, pe un armean plin de aroganţă cum distruge mitul poemei „Sara pe deal“, a lui Eminescu. Luaţi-vă adio de la versurile dumnezeieşti: „Valea e-n fum, fluiere murmură-n sfînă,/ Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne/ Şi osteniţi, oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la cîmp, toaca răsună mai tare”. Luaţi-vă adio şi de la vraja muzicii lui Vasile Popovici, care, în simbioză cu elegia eminesciană, dă în final o cantată de înălţimea cerească a Corului din „Nabucco” de Verdi, închinat Libertăţii. „Rămîneţi în umbră sfîntă”, voi, bijuterii ale geniului românesc, fiindcă, în acompaniament de trompete ruginite, pîrîitoare de lemn şi băşici de porc sparte, şi-a făcut apariţia în arenă armeanul Ştefan Agopian! Aţi auzit de el, fraţilor? Nici pomeneală. Mai bine l-ar fi chemat Iagopian. Ce face nătărăul ăsta? Publică în revista „Anul 2000” un fragment de proză cu titlul batjocoritor „Sara în grajd”.

Într-un fel de Argument, autorul lămureşte Poporul că, înainte de decembrie 1989, capitolul cu pricina i-a fost cenzurat în mod brutal. Aşadar, avem de-a face cu faimoasa literatură de sertar. Şi cu un dizident pur-sînge, nici nu încape îndoială.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Nu m-aţi convins

in Polemici, controverse

Oricît de mult vă străduiţi să fiţi de partea binelui, pe mine, voi, cei care ne conduceţi, nu aţi reuşit să mă convingeţi. Oricît de multă putere mass-media aţi avea şi oricît de mult veţi fi răsfăţaţii televizoarelor, nu aveţi puterea de a mă convinge că îmi doriţi binele. Ori de cîte ori încercaţi să resuscitaţi atenţia mea, îmi voi întoarce capul şi voi privi în altă parte. De fiecare dată cînd îmi forţaţi auzul, am să vă ignor şi fiecare încercare a voastră de a-mi oferi imagini idilice este sortită eşecului.

Ani şi ani de intoxicare mass-media nu au reuşit să mă îngenuchieze şi încă ani şi ani de îndobitocire controlată nu vor rupe nimic în mine care să vă ofere credibilitate. Sînteţi compromişi, sînteţi nocivi! Şi pentru pămînt, şi pentru societatea pe care o doriţi subjugată. Voi sînteţi, de fapt, problema şi, indiferent în ce sistem o să existaţi, veţi adapta sistemul la voi, nu o să vă mulaţi voi minţile înguste pe puterea unor legi. Voi sînteţi cei care înainte iubeau sistemul şi tot voi sînteţi cei care acum ne învăţaţi lucruri în care nici măcar voi nu credeţi.

În fiecare zi mă bombardaţi cu urări de bine false şi zilnic mă lovesc de patetismele voastre mizere. Imaginaţia voastră se subţiază pe zi ce trece, minciunile voastre se sparg de caldarîm şi banii voştri nu vor reuşi să cumpere niciodată conştiinţa unei naţiuni. Nu există loc în care să nu puneţi laba voastră murdară şi nu există om care să nu se simtă sufocat de prostia pe care zilnic o debitaţi. Încercăm să privim peste voi, la un „mai bine”, dar amprenta voastră hidoasă umbreşte orice loc însorit al conştiinţei noastre.

Voi, cei de acolo, de sus, nu m-aţi convins că sînteţi buni şi nu mă veţi convinge vreodată. Oricît de mult veţi evolua în mizeria voastră, nu o să depăşiţi nivelul funcţiei pe care, temporar, o deţineţi. Oricît de mult o să doriţi cîndva să vă numim oameni, nu veţi reuşi să vă ridicaţi niciodată la acest nivel. Oricît de mulţi bani o să aveţi şi oricîte lucruri scumpe, să ştiţi că nu sînt ale voastre, sînt ale celor pe care i-aţi înşelat. Aţi clădit totul pe minciună, însăşi viaţa voastră este o minciună. Vă credeţi intangibili şi superiori celor care v-au votat. Vă credeţi voievozi, hatmani şi paharnici, cînd, de fapt, sînteţi doar nişte boi înhămaţi la carul propriei voastre lăcomii.

Tano

 

Viktor Orban ameninţă Universitatea lui Söros din Ungaria

in Polemici, controverse

Existenţa Universităţii Central-Europene de la Budapesta, înfiinţată de George Söros în 1991 şi care a pregătit generaţii întregi de est-europeni, este ameninţată de o nouă legislaţie supusă dezbaterilor Parlamentului de la Budapesta de către partidul premierului Viktor Orban.

Premierul ungar a afirmat că viitorul ,,Universităţii Söros’” depinde de convorbirile interguvernamentale ungaro-americane, relatează MTI.

O anchetă întreprinsă recent de Biroul pentru Educaţie a dezvăluit faptul că funcţionarea mai multor universităţi străine, inclusiv ,,Universitatea Söros”, duce lipsă de reglementări, a spus Orban, referindu-se la Universitatea Central-Europeană (UCE). ,,Chiar dacă cineva este miliardar, el nu poate fi mai presus de lege în Ungaria”, a declarat primul-ministru de la Budapesta.

Noile legi vor permite activitatea universităţilor străine doar dacă acestea au un campus şi în ţara de origine. Or, UCE nu are decît campusul din Ungaria, în condiţiile în care este înregistrată în Statele Unite. În plus, cadrele universitare care nu provin din state UE vor trebui să aibă permise de muncă, iar asta poate afecta grav activitatea UCE, o universitate non-UE. Presa proguvernamentală din Ungaria mai scrie că UCE a comis o „fraudă“, pentru că a oferit cursuri care nu au fost înregistrate la Înalta Autoritate pentru Educaţie, de la Budapesta.

Rectorul UCE, Michael Ignatieff, spune că legislaţia este „o ameninţare la adresa existenţei noastre în Ungaria“, dar că „universitatea nu se va închide sub nici o formă“. Ignatieff s-a întîlnit cu ministrul ungar al Educaţiei, întrevedere descrisă drept „rece ca gheaţa“. În sprijinul UCE a sărit principalul sponsor, ,,Fundaţia pentru o Societate Deschisă”, a lui George Söros, care l-a trimis pe vicepreşedinte la Budapesta.

Premierul Viktor Orban, care în 1989-1990 a beneficiat de o bursă Söros la Oxford, a lansat, pe modelul lui Vladimir Putin, o luptă împotriva ONG-urilor finanţate de miliardarul american. În cursul săptămînii trecute, Fidesz, partidul lui Viktor Orban, a anunţat că doreşte consultări cu partidele parlamentare pe tema „organizaţiilor-agent străine finanţate de Söros“. „Pe lîngă încercarea de a influenţa viaţa publică din Ungaria, aceste organizaţii mai pot cîştiga şi 10 miliarde de forinţi de pe urma afacerii imigranţilor“, a spus Janos Halasz, şeful grupului parlamentar Fidesz.

RĂZVAN CIUBOTARU

Cine eşti, de fapt, dumneata, Klaus Iohannis? (1)

in Polemici, controverse

Recunosc, acum doi ani şi jumătate, nu m-am bucurat cînd pe scena politică românească s-a impus un etnic german, cum de altfel în prezent nu sînt de acord nici cu Liviu Dragnea, care a încercat să impună, fără voinţă populară, în fruntea guvernului, un etnic „turco-tătar“. Nu că aş avea ceva cu vreo etnie. Numai că, în toată lumea, obligatoriu trebuie să se respecte principiul alegerii populaţiei majoritare. Dar nici aceasta nu a constituit pentru mine, cum spune românul, „cuiul lui Pepelea“. Germania şi-a propus din urmă omul interesului statului respectiv, bazîndu-se pe naivitatea tinerei generaţii, dornică de aventuri pe tot globul, care s-a mobilizat de la „căţel şi purcel“ pînă la „bunici cu barbă albă“. Şi au învins. Să nu credeţi că a învins dreapta sau stînga. Nu. În România, au învins dictatura şi forţarea cu orice preţ a Constituţiei, pe care „locatarul de la Cotroceni“ o impune în fiecare zi. Fiind mai neastîmpărat din fire, mi-am controlat biblioteca, găsind unele răspunsuri plauzibile în cele două cărţi probabil scrise de soţia domniei-sale, sau cel puţin aceasta fiind coautoare. Am dat peste o carte frumos îngrijită, avînd cca. 255 de pagini, în care, pe ultima pagină, este publicată dovada celor care l-au spijinit. Atît în publicarea cărţii, cît şi probabil în succesul politic devastator pentru o ţară cum este România, în care „suveranitatea, independenţa, unitatea şi naţionalitatea statului“ reprezintă piatra fundamentală a existenţei „daco-românilor“, care au supravieţuit greu peste 2.000 de ani. Aşa cum spuneam, finalul este consemnat de cîteva agenţii obediente, precum: „Agenţia France-Press“, „Financial Times“, „Reuter“. Că probabil prin aceste cărţi a luat o grămadă de bani, încît este de neînţeles motivul pentru care, cu încăpăţînarea tipic nemţească, încălcînd chiar Constituţia, a intrat într-un proces numit „al caselor pierdute“, care a dovedit adevăratul caracter al domnului preşedinte. Autobiografia domniei-sale comportă două volume. Primul intitulat „Klaus Iohannis, primul pas“, în care sînt prezentate „elogiile unor personalităţi importante“ ale politicii mondiale, care începe cu compatriotul său care conduce Comisia Europeană, pe numele său Jean-Claude Juncker. Apoi „defunctul preşedinte Barak Obama“, continuînd cu socialistul de dreapta François Hollande, care reprezintă poporul francez, un apropiat al românilor de peste 200 de ani. Sigur că nu putea lipsi preşedintele Germaniei, care îl felicită călduros, aşa, ca între conaţionali. Una dintre „zicerile domniei-sale“ se referea la anticampania de la pagina 68 privind „simbolurile naziste ca arme electorale“. Dacă atunci nu ştiam mare lucru despre trecutul ultimilor 20 de ani de după Revoluţie, acum am înţeles cine este domnia-sa. În dovedirea celor spuse, am consultat din nou „deşteptul internet“. Şi aici am găsit răspunsul ascuns în paginile cărţii.

Întrebarea publicului

Domnule preşedinte Iohannis, sînteţi continuatorul organizaţiei „Grupul etnic german din Sibiu“, aflat sub tutela Reichului german al lui Hitler? Pentru a nu mai lungi vorba, rugăm cititorii să urmărească numărul 342, din 20 februarie 2017, în care publicaţia prezenta o scurtă cronologie cu privire la existenţa Forului Democrat al Germanilor din România. Dorim să precizăm faptul că noi, românii, care trăim pe aceste meleaguri cu saşii urmaşi ai cavalerilor teutoni, încă din Secolele XII-XIII, purtăm un respect deosebit etnicilor germani care s-au contopit aproape cu populaţia românească, între români şi germani neexistînd nici un fel de divergenţă. Singura neînţelegere este cauzată de modul în care actualul preşedinte „tace“, cum îi este stilul, cînd este vorba despre organizaţia pe care a condus-o, pe timpul cînd era primar al Municipiului Sibiu, care se dorea a fi continuatoarea ideilor lui Hitler în România. Se pare că găsim răspunsul în cea de-a doua carte, intitulată „PAS CU PAS“, iar noi i-am spune „Continuarea primului pas“, sau mai pe româneşte „cu Iohannis la trap“. Deşi, aşa cum spune în carte, vorbeşte foarte puţin, probabil că ar trebui să se mediteze la limba română, pentru că probabil domnia-sa gîndeşte întîi în germană şi apoi se exprimă în română. Mai mult decît atît, credem că, aşa cum spune în carte, „discreţia“ se datorează necunoaşterii limbii române.

(va urma)

DUMITRU CÎRCENI

(Text reprodus

din revista „Reflector argeşean“, nr. 345)

Oameni cu mînere

in Polemici, controverse

Justiţia este legată doar la un ochi, iar în mîini ţine o sabie ştirbă şi un mîner.

În viaţă, indiferent cîţi bani ai avea, nu-ţi poţi răscumpăra trecutul. Pe acest principiu se bazează şi diverşi oameni sau organizaţii, mai mult sau mai puţin secrete, pentru a pedala pe spatele unor viitori oameni politici. Aşa cum cei fără datorii nu sînt interesanţi pentru sistemul bancar, nici oamenii stabili, fără schelete în dulap, nu prezintă prea mare interes ca viitori politicieni.

Gaşca aflată la conducere, căreia îi spunem Clasa Politică, a plecat clar pe drumul ilegalităţilor. Premianţii aflaţi la guvernare sînt, cu puţine excepţii, oameni care au greşit cîndva faţă de societate. Fie legal, fie moral.

Chiar dacă fac parte din categoria celor care pun la îndoială multe din legile emise de Parlamentul României în ultimii 27 de ani, eu susţin ideea că trebuie să ne raportăm la ele, măcar de ochii lumii, atunci cînd ajungem să ne alegem liderii politici.

Ca să fii interesant, trebuie să fii bun de manipulat, lacom şi oricînd dispus să trădezi.

Ca să fii un foarte bun executant, trebuie să ai mînere, iar acestea să se materializeze în cel puţin un dosar penal. Doar aşa tu, ca viitor politician de valoare pentru comunitate, ai putea fi manipulat şi jucat pe degete de acei conducători vizibili, sau mai puţini expuşi, reprezentanţi ai unor grupuri de interese, sau doar ai propriilor orgolii. Legislaţia actuală este concepută în aşa măsură – „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă” -, încît orice om dinamic poate fi arestat în funcţie de unghiul din care este privită Legea. Acest lucru dezavantajează serios România din punct de vedere economic şi european, distruge vieţi şi lasă corupţia să umble liniştită pe stradă, alături de infractori de rînd. Am ajuns să fim conduşi de oameni care ne inspiră mai curînd teamă şi să ne îndoim de calităţile acestora de cetăţeni cinstiţi. Ei fac legile şi tot ei îşi negociază libertatea şi puterea. Poporul este un spectator plătitor şi nu poate să intre pe teren să protesteze, pentru că legislaţia a fost bine definită în acest sens.

Mîneru’ devine noua definiţie a politicianului român, iar noi avem un Parlament plin de mînere, un Guvern echilibrat şi o clasă politică bine ancorată în interesele altora. Mînerele se aplică de sus în jos şi se manipulează într-o direcţie sau alta, în funcţie de dorinţele conducătorului. Acest accesoriu este elementul de bază al politicianului român şi va rămîne aşa pînă în ziua în care acest popor va fi destul de matur încît să facă distincţia între oameni şi… mînere.

Tano

Dictatura D.N.A.-tică şi S.R.I.-istă

in Polemici, controverse

 

Diferenţa dintre D.N.A. şi S.R.I. este ca între două maşini de curse: „prima te duce mai rapid la puşcărie, iar a doua, mai sigur”, parafrazîndu-l pe Huxlley. Mai dă-ne, Doamne, un Mihai Viteazul, un Ştefan, căci orfan este cel ce nu-şi mai găseşte patria în Patria lui, din pricina conducătorului! Ca un lover care îşi schimbă imediat poziţia pentru mai multă siguranţă, Iohannis nu asudă nici la deal şi nici la vale pentru popor, iar slăbiciunea noastră a devenit viclenia lui. Tot mai multe probe publice dovedesc că D.N.A. şi S.R.I. adăpostesc un grup infracţional organizat care, dacă se dovedeşte a fi vinovat, trebuie scos urgent în afara legii. Se impune ca alianţa de guvernare să ceară suspendarea lui Iohannis – şi este greu de înţeles şi de acceptat de ce nu o face, iar Iohannis, înainte de a fi suspendat, să ceară demisia lui Kövesi, căreia îi aduce osanale cu orice prilej. Ceea ce se întîmplă în ţară, începînd cu şefa D.N.A. şi pînă la manifestanţii plantaţi de peste o lună, zilnic, în stradă, dovedeşte că nu trăim în democraţie, ci într-o Securistocraţie D.N.A.-tică, una care manipulează, controlează, protestează, supraveghează, dictează şi abuzează, iar Iohannis susţine cele două instituţii de forţă şi represiune, susţine acest gen de tiranie stalinistă, instaurată prin Justiţie de către Băsescu. Codruţa Kövesi, D.N.A. şi S.R.I. şi-au făcut imaginea unui Harap Alb, distrugînd oameni, călcînd pe cadavre, dovadă fiind acţiunile abuzive şi ilegale, dosarele contrafăcute, care au ucis oameni, i-au „ajutat” pe unii ,,să se sinucidă” sau să fie daţi dispăruţi.

Trebuie să fii sărac cu duhul, ca să crezi că ţara a fost şi este condusă de guvernele politice. Vă amintiţi cum a fost susţinut Băsescu de către Angela Merkel, prin afirmaţia mincinoasă că suspendarea sa e anticonstituţională? Ce a dat la schimb Băsescu lui Merkel? A renunţat la datoria de război a Germaniei către România! La fel, Iohannis, care se crede un Führer al României! Nu degeaba „ţipă” moştenirea volatilizată a „Deutsche Volksgruppe in Rumänien” şi, în anul 2014, cu puţin timp înaintea alegerilor prezidenţiale, „coincidenţa” acordării celei mai înalte distincţii a statului german – Crucea de Fier în rangul I -, lui Klaus Iohannis. Urmarea? Iohannis îi face pe plac lui Merkel, care vrea o Românie slabă, divizată, măcinată de confruntări şi războaie interne, o justiţie controlată şi slugarnică intereselor străine. De ce nu este arestată preventiv Kövesi după afirmaţiile lui Ghiţă? Procurorul general, dacă e cu mîinile curate, o poate aresta. Dacă Kövesi şi alţi procurori s-au subordonat unui şef de staţie, fie el şi C.I.A., dacă se întîlneau în vilele S.R.I., fapte confirmate cu dovezi concrete, de ce Kövesi, care a încălcat Constituţia, nu este arestată preventiv? Asta se întîmplă cînd un mediocru „penal” – şi el călcător al Constituţiei – conduce România… Un autist acuzat politic de uzurpare şi abuz de drept în Parlament, ceea ce l-a îndreptăţit pe pe Ion Cristoiu să declare că „fiecare zi care trece cu Klaus Iohannis la Cotroceni e un atentat la siguranţa naţională!”.

„The Guardian”, unul dintre cele mai citite ziare din lume, face praf D.N.A.-ul şi critică politica abuzului, încurajată de Iohannis. David Clark, fost consilier al Ministerului de Externe al Marii Britanii, relatează în „The Guardian” despre reala ameninţare din abuzul legilor anticorupţie din România: „Sînt dovezi că D.N.A. abuzează de putere şi revine la metode din epoca totalitară pentru a-şi urmări scopurile politice”, scrie David Clark. „Procentul de condamnări în cazurile de corupţie din România este surprinzător de mare: 92 la sută. O privire mai atentă către metodele folosite de D.N.A. arată că aproape toate cazurile care vizează persoane importante implică o procedură încălcată”, scrie Clark, exemplificînd: „mărturii neverificate ale unor martori care obţin imunitate, ameninţări la adresa familiei, arest preventiv abuziv, stenograme scurse în presă, judecători anchetaţi dacă nu dau un verdict favorabil D.N.A.”. David Clark aduce grave acuzaţii colaborării ilicite dintre D.N.A. şi S.R.I., succesorul Securităţii comuniste. „Nici una dintre aceste practici şi abuzuri nu este reflectată în rapoartele Comisiei Europene despre România, rapoarte care prezintă lupta anticorupţie, eronat, într-o lumină optimistă. Ignorînd aceste abuzuri, UE riscă să încurajeze alte ţări să urmeze exemplul României, de a folosi lupta anticorupţie ca o perdea de fum pentru slăbirea standardelor democratice. În România este un mediu care oferă condiţii perfecte de înmulţire a autoritarismului pe care îl vedem în Ungaria şi Polonia”, conchide autorul. Alt mare vinovat e C.S.M. care, conform Constituţiei, ar trebui să fie „garantul independenţei justiţiei”. În speţă, CSM ar fi trebuit să dea de pereţi cu procurorii corupţi şi cu muşteriii din Servicii.

Tovarăşe Iohannis, aţi întors ţara în urmă cu decenii, aţi compromis viitorul Ţării, aţi slăbit statul de drept, aţi atentat la nivelul de trai al românilor. Lăsaţi Guvernul Grindeanu să lucreze pentru români! Va veni vremea cînd veţi achita o uriaşă notă de plată. Semnalele se arată deja. O lovitură dură vine de la Trump, care l-a ignorat total pe Iohannis, mirosindu-i imediat stofa! După investire, Trump a luat legătura telefonică cu toţi preşedinţii statelor aflaţi pe lista de protocol. Iohannis n-a fost contactat de Trump, semn că acesta nu i se află în graţii. De fapt, cine sînt cei care îl critică pe Donald Trump, cine îi scoate în stradă în marile oraşe ale lumii? Simplu. Cei care fac jocurile murdare ale guvernului din umbră şi au transformat umanitatea într-un cîmp de activitate teroristă, făcînd din război şi corupţie o nouă ordine mondială. Românii s-au săturat, tovarăşe Iohannis, de comportamentul dvs.! Românii conştienţi, nu cei manipulaţi din stradă, s-au săturat de atitudinea de zbir a unui individ ajuns, prin manipulare, preşedinte! S-au săturat de cucuveaua plagiatoare şi complice, şi care, urmare a faptelor, trebuie demisă. Românii s-au săturat de muşteriii din S.R.I., care au subminat toate instituţiile ţării şi au făcut din România un stat disfuncţional.

MARIA DIANA POPESCU

Să te iubim a fost uşor, să te uităm este imposibil (2)

in Polemici, controverse

Vă întrebaţi de ce am făcut toată această introducere în numărul trecut. Pentru că vreau să le reamintesc celor care acum se erijează în mari şefi la Centru că această onorantă funcţie, de preşedinte al PRM, nu o poate deţine oricine. Trebuie mai întîi să ne uităm în oglindă, să ne vedem lungul nasului şi abia după aceea să avem pretenţia de a fi continuatorii unui colos cum a fost Corneliu Vadim Tudor. Deţin cei care au pus mîna pe „cheia de aur“ a PRM calităţile cu care să se prezinte în faţa electoratului pentru a-l face să creadă din nou în sloganul partidului „Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît“?! Cine a auzit de Adrian Popescu? Vă spun eu: nimeni! Cine a auzit de Corneliu Vadim Tudor? O ţară întreagă, şi nu numai. Vadim era un nume important, o mare personalitate, un mare om de cultură, recunoscut pentru calităţile lui chiar de duşmani. Mulţi politicieni, mai tineri, i-au furat discursul naţionalist şi pozează şi ei în mari luptători, dar prin simpla lor prestanţă arată cît sînt de falşi. Cine se poate ridica, din punct de vedere al discursului, la valoarea lui Vadim? Cînd rostea o cuvîntare, lumea stătea vrăjită şi îi sorbea cuvintele. Era un orator desăvîrşit, care a ştiut cum să-şi atragă oamenii de partea lui, prin charisma pe care o avea.

Voi, cei care vă intitulaţi şefi ai PRM, prin ce îi impresionaţi pe oameni? Trebuie să recunoaşteţi că numele fiicelor lui Vadim Tudor sînt mai cunoscute decît ale voastre. Dacă aţi fi băieţi deştepţi, v-aţi folosi de acest atu, dar sînteţi prea mîndri – iar mîndria înseamnă prostie – ca să recunoaşteţi că o fată tînără, aşa cum este Lidia, v-ar putea conduce. Dar nu luaţi în calcul că prin simplul fapt că poartă numele tatălui său, ea are toate porţile deschise, pe cînd voi, nătîngilor, nu ieşiţi în evidenţă cu nimic. Lidia Vadim Tudor a crescut alături de Vadim, a învăţat multe de la el, are calităţi de lider, charismă, la fel ca tatăl ei, şi chiar şi discurs. Îi lipseşte experienţa, dar nimeni nu s-a născut învăţat. Voi, în schimb, aţi stat degeaba ani în şir pe lîngă Vadim, pentru că nu aţi învăţat nimic.

Poate o să mă întrebaţi cu ce drept vă judec. Iar eu vă răspund: în calitate de vicepreşedinte al Organizaţiei PRM Suceava, din anul 1993 şi pînă în prezent. Pentru mine PRM a fost a doua familie, iar Vadim a fost mentorul meu.

Vă acuz, domnule Adrian Popescu, că aţi distrus ce a mai rămas bun din acest partid, cu care eu m-am mîndrit în toţi aceşti ani.

Vă acuz că l-aţi trădat pe vrednicul de pomenire şi regretatul Vadim.

Vă acuz pentru felul în care v-aţi purtat cu familia lui, mai ales cu Lidia Vadim Tudor.

Ruşine să vă fie!

Singura soluţie pe care eu o văd este să vă retrageţi din partid, după care să mergeţi la mormîntul lui Vadim şi să-i cereţi iertare. Trebuie să recunoaşteţi că nu sînteţi demni să fiţi urmaşii unui asemenea om.

Pe această cale fac un apel la toţi preşedinţii de filiale din ţară: haideţi să ne unim cu toţii, spre binele partidului, pentru viitorul acestuia, să nu-l lăsăm să dispară, pentru că este singurul partid naţionalist care mai există astăzi cu adevărat pe arena politică a ţării. Trebuie să organizăm un Congres adevărat, la o dată stabilită de comun acord, iar ca preşedintă să fie aleasă Lidia Vadim Tudor. Nu doresc să supăr pe nimeni din partid, îi cunosc pe membrii cei vechi, dar pînă în prezent nici unul nu îmi sună în minte ca avînd puterea de a deveni preşedinte. Singurul emblematic este şi va rămîne VADIM, prin moştenitorii săi.

Mă adresez domnişoarei Lidia, pe care o iubesc, aşa cum l-am iubit şi pe tatăl ei. Am fost foarte trist cînd am citit materialul cu titlul „Adio, PRM, cu dragoste!“. Am suferit cum nici nu vă puteţi imagina, şi de aceea m-am apucat să scriu aceste rînduri. Tot ceea ce vreau să transmit este: „Lidia, nu te lăsa!“. Şi în asentimentul meu sînt toţi peremiştii adevăraţi.

Şarlatanii au pus mîna pe acest partid cu cea mai mare vechime dintre toate cele care s-au perindat pe scena politică a ţării, cu aceeaşi denumire, cu acelaşi preşedinte şi cu o doctrină de invidiat. Ei ştiu bine că au pus mîna pe o comoară de aur şi diamante, dar nu ştiu că lanţul cu chei este la Lidia, singura „moştenitoare de drept“ a acestui patrimoniu, pe care tatăl ei l-a realizat prin sudoare, nopţi nedormite, zile neîntrerupte de muncă, şi la Senat, şi la partid, şi la reviste. Nimeni dintre cei care acum se luptă pentru o bucăţică din prăjitură nu a făcut ceva sau a contribuit cu ceva la construirea acestui edificiu. Cum să te înfrupţi din ceva care nu îţi aparţine. Acesta se numeşte furt. Şi pentru furt, se face închisoare. Aşadar, atenţie la neatenţie. Nu vă jucaţi cu focul, pentru că s-ar putea să vă ardeţi.

Eu propun ca toţi cei care gîndesc la fel ca mine să mă contacteze, să facem un Comitet de Acţiune, să ne întîlnim la Bucureşti şi să facem ordine. Pentru că altfel vom dispărea, pentru totdeauna.

„Soluţia PRM nu este pasul înapoi, ci pasul înainte!“ Iar planul este ca la viitorul Congres al PRM Lidia Vadim Tudor să candideze la funcţia de preşedinte al partidului, iar dacă soarta îi este favorabilă, asta vor decide cei care vor vota. Sînt sigur că bunul Dumnezeu va face dreptate şi vor învinge doar cei buni şi drepţi.

Iar celor care vor să distrugă sau să vîndă PRM, le transmit următoarele:

Chiar dacă partidul va muri, Naţionalismul din sufletul românilor nu va dispărea niciodată. Să nu uitaţi asta! Închei cu aceste cuvinte, adresate lui Vadim: „Să te iubim a fost uşor/ Să te uităm este imposibil“.

VASILE CERLINCĂ, Suceava, 16 martie 2017

Du-te Sus