• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 2

Amintirile mele despre scriitorul Vasile Băran

in Polemici, controverse

Pe la mijlocul anilor ’50, cînd am primit un premiu în calitate de corespondent voluntar la ziarul ,,Scînteia tineretului”, am aflat de tînărul jurnalist Vasile Băran, care, alături de alţi colegi ai săi, se ocupa de rubrica, în mare vogă pe atunci, intitulată ,,Tinereţe, educaţie, răspunderi”. Mi s-a spus că punea mult suflet în cadrul redacţiei, dar şi pe teren, în deplasările pe care le efectua în ţară, pentru a cunoaşte nemijlocit viaţa tinerilor, activitatea de zi cu zi, preocupările şi felul lor de a privi munca, dragostea, familia.
După aproximativ 3 ani, mai exact în 1957, l-am cunoscut personal, la Cluj, în cadrul unei consfătuiri a tineretului, dumnealui în calitate de trimis al ziarului ,,Scînteia tineretului”, iar eu, pe atunci militar în termen, în calitate de corespondent voluntar al publicaţiei ,,Scutul Patriei”. În cele 2 zile cît a durat acel eveniment, am simţit că sîntem uniţi de acelaşi crez, că împărtăşim aceleaşi valori, şi anume: dragostea pentru adevăr, cinste, muncă şi dăruire. Şi acum, după atîta amar de vreme, la cei 83 de ani ai mei, îmi aduc aminte cu plăcere de efervescenţa discuţiilor şi de activitatea noastră în slujba societăţii, de acea atmosferă plină de entuziasm şi de voie-bună. Apoi, fiecare şi-a urmat drumul în viaţă. Eu am terminat stagiul militar şi am revenit la fabrica IOR, din Bucureşti, apoi am desfăşurat şi alte activităţi, pînă ce am ieşit la pensie, în anul 1990. Domnia-sa şi-a continuat munca la ,,Scînteia tineretului” şi la diverse reviste literare, perioadă în care a publicat mii de articole şi reportaje, iar activitatea sa de scriitor s-a concretizat în peste 60 de romane, nuvele şi povestiri.
Şi, iată cum, după 40 de ani, viaţa a făcut să ne reîntîlnim, ca ,,tineri” pensionari, la îndrăgita revistă ,,România Mare”, animaţi de aceleaşi idealuri: domnia-sa, ca semnatar al rubricii permanente ,,Microsioane” (gen literar al cărui inventator este, potrivit Istoriei Literaturii Române), iar eu, ca modest colaborator, cu articole pe teme sociale, culturale etc. În opinia mea, ,,Săptămîna pe scurt”, semnată de Alcibiade, pamfletele Tribunului şi ,,Microsioanele” lui Vasile Băran au fost ,,sarea şi piperul” revistei noastre de suflet, fondată şi condusă de marele om de cultură şi politician patriot, Corneliu Vadim Tudor. Am convingerea că şi acum, după ce a plecat la ceruri, ,,Nea Vasile”, cum îl numeam noi cu dragoste, ne priveşte dintre stele, alături de Vadim, cu gîndul că spiritul care i-a animat de-a lungul vieţii va dăinui în sufletul nostru, iar opera lor va fi prezentă şi în continuare în paginile revistei ,,România Mare”. Sînt sigur că ambiţiosul colectiv redacţional al curajoasei publicaţii va reuşi să o menţină, astfel, printre cele mai bune reviste săptămînale
româneşti.
ANTON VOICU

Mircea Eliade despre moartea absurdă a lui Mihail Sebastian

in Polemici, controverse

Aflu acum, noaptea, de la Radio România, că Mihail Sebastian a murit ieri, la 12,30, în urma unui accident de circulaţie. Vestea mă emoţionează prin absurdul ei. Mihai a trăit, fără îndoială, o viaţă de cîine în aceşti ultimi 5 ani. A scăpat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagărele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ceea ce a urmat după lovitura de stat din 23 august. A văzut căderea Germaniei hitleriste. Şi a murit într-un accident de circulaţie, la 38 de ani! Îmi amintesc prietenia noastră. În visurile mele, era unul din cei 2-3 oameni care mi-ar fi făcut Bucureştiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simţit aproape. Am cîştigat enorm din prietenia lui. Contam pe această prietenie, ca să mă întorc în viaţa şi cultura românească. Şi acum – s-a dus, călcat de o maşină! Cu el se duce încă o bucată bună, şi foarte frumoasă din tinereţea mea. Mă simt şi mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sînt acum dincolo… La revedere, Mihai!

MIRCEA ELIADE (mai 1945)

Remember Grigore Vieru

in Polemici, controverse

Cea mai înălţătoare clipă, pe care am trăit-o după Revoluţia din 1989, a fost în ziua de 6 mai 1990, cînd am participat la primul „POD DE FLORI” de la Iaşi-Ungheni, alături de membrii „LIGII CULTURALE PENTRU UNITATEA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI“, al cărei preşedinte era VICTOR CRĂCIUN.
Atunci l-am întîlnit pe marele poet GRIGORE VIERU, patriot înflăcărat, care a luptat, pînă la sfîrşitul vieţii, pentru unirea Moldovei cu Ţara-Mamă, România.
Cînd i-am prezentat un drag prieten, Petrişor Verne, care venise tocmai din Canada ca să-i ducă bunului său tată un pumn de ţărînă, să i-l presare pe mormînt, a fost atît de impresionat, încît mi-a zis: „Marine, scrie o poezie despre dorul de ţară”. Bucuria lui Petrişor Verne a fost imensă… Îndeplinise o rugăminte sfîntă a celui care-i dăduse viaţă, iar cînd şi-a luat rămas bun de la ilustrul poet Grigore Vieru, a lăcrimat, a vrut să-i sărute mîna, dar maestrul l-a oprit, l-a sărutat pe obraji şi i-a spus: „Drum bun, drag frate!”.

DOR DE ŢARĂ

Mă aplec smerit spre tine,
Bun pămînt al ţării mele;
Doamne, ţine-mă pe lume,
Dă-mi o mică mîngîiere!

Cu puterea Ta sfinţeşte…
Bruma asta de ţărînă,
Pe-al meu tată, pomeneşte!
Spre odihna lui din urmă.

Mirtul milei Tu-l presară,
Să-l îmbie cînd i-o duc;
Mult iubit-a Mamă-Ţară,
Că-şi doreşte-acest pămînt.

Şi-a plecat strîngînd la sîn
Un pumn umed de ţărînă;
Of!… lacrima bunul creştin
Pe mormînt are s-o pună.

Unde-aşteaptă-al lui părinte
Peste ţări… ocean şi mări…
Înviază-l, Doamne sfinte,
Să-l primească, dă-i puteri.

Să-l privească doar odată,
Şi în mîna lui să-l simtă,
Să-l sărute… sfîntul tată,
Că-i din ŢARA lui iubită.

Marin Voican-Ghioroiu

Implicarea lui Mihai Eminescu în evenimente istorice (2)

in Polemici, controverse

Serbarea de la Putna – 1871
Încă de la vîrsta de 17 ani, Eminescu s-a implicat direct în istoria Neamului său, prin publicarea, în revista „Familia“ (2 aprilie 1867), a poemului „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“, devenind principalul promotor al aplicării devizei „În unire e tăria“: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tînără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!“.
Ca student la Viena şi membru al societăţii „România Jună“, Mihai Eminescu s-a numărat printre organizatorii marii serbări de la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la tîrnosirea mînăstirii de către voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare. Din păcate, din cauza unor neînţelegeri între unii membri, societatea respectivă nu a mai acordat nici un fel de sprijin, astfel că efortul organizatoric a rămas pe umerii entuziaştilor Eminescu şi Slavici. Aceştia s-au adresat populaţiei şi autorităţilor româneşti pentru obţinerea de fonduri.
La evenimentul respectiv (decalat din 1870, din cauza începerii războiului franco-german), desfăşurat în zilele de 15-16 august 1871, au participat peste 3.000 de tineri români din toate provinciile ţări, printre care: Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, G.Dem. Teodorescu, Ioan Brătescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi şi alţii. Luînd cuvîntul, Eminescu a spus, printre altele: „Să deie Domnul ca să ajungem asemine momente mai deseori, să ne întîlnim la mormintele strămoşilor noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor cu credinţa şi aspiraţiile vieţii noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem, numai cu chipul acesta Neamul Românesc poate spera slavă şi pomenire în viitor!“.

(va urma)
Dr. ing. Ovidiu Ţuţuianu
Cercul scriitorilor ingineri din AGIR
(Asociaţia Generală a Inginerilor din România)
(Fragment din lucrarea „Mihai Eminescu
şi istoria“, Editura Daco-Română, Bucureşti, 2015)

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (5)

in Polemici, controverse

În fond, chiar aceasta este esenţa creştinismului. Un efort intens şi dramatic de eliberare din temniţa materiei, de înălţare în lume a spiritului.
Iată: „neputincioase au rămas îndrăznelile diavolului” în faţa credinţei.
Adevărul e că, fără îndoială, au existat, în tărîmul iadului bolşevic, şi oameni slabi, care au cedat, au trădat. În fond, calitatea de naţionalist nu e accesibilă oricui. Trebuie, pentru aceasta, caracter, tărie, inteligenţă. Mulţi chemaţi (toţi chemaţi), dar… puţini aleşi! Şi totuşi, românii aleşi nu au fost deloc puţini!
Marea majoritate a acestor români care au ales calea luptei împotriva ocupantului străin, a regimului comunist, erau oameni instruiţi şi informaţi. Ştiau ce riscuri îşi asumă, ce vor suferi. S-au coborît cu voia lor în Iad. Ştiau şi la ce suferinţe va fi supusă familia lor. Mica familie. Soţia, copiii, rudele apropiate. Şi au acceptat acest lucru. Conform celor spuse mai înainte, au „spart” prima sferă de iubire, cea mai apropiată şi, de regulă, cea mai intens trăită. Pentru binele general şi abstract al eschimoşilor, al patagonezilor, al saharienilor, al „oamenilor muncii de la oraşe şi sate” din toată lumea? Nu. Ei au optat conştient pentru marea familie, familia tuturor familiilor, NEAMUL ROMÂNESC CREŞTIN ORTODOX. Sfera esenţială de iubire, definitorie pentru condiţia umană.
Analogia cu traseul lucrării pe pămînt a Fiului Omului e uşor de observat la aceşti români. De voie au acceptat crucea, calvarul pentru a lupta, pentru a-i elibera din robia vrăjmaşului pe fraţii lor. De voie au coborît cu „sfinţitul lor suflet” în iad. Şi… au spart porţile iadului şi au adus acolo lumina. Lumina creştin-naţională pentru fraţii lor. Ca şi Mîntuitorul, au depăşit sfera micii familii şi s-au sacrificat pentru MAREA FAMILIE creştin ortodoxă românească. Căci şi Mîntuitorul, în sinagogă fiind, cînd I s-a atras atenţia că în adunare se află mama şi rudele Sale, a precizat că mama şi fraţii Săi sînt cei ce ascultă cuvintele Sale şi fac voia Tatălui Ceresc (cei de un neam şi o credinţă cu El).
Că la Aiud, Piteşti, Periprava au fost martiri creştini, o dovedesc şi minuni vizibile astăzi. A circulat pe internet un scurt film documentar. În cursul unei slujbe religioase, resturile omeneşti luate de la una din gropile comune de la Aiud, aflate într-o mică raclă, au început să izvorască mir binemirositor. Iată părticele din moaştele unui martir anonim. Unul din nenumăraţii martiri anonimi. Moaştele de la Aiud sînt apreciate şi respectate şi dincolo de hotarele României, la Muntele Athos, de pildă.
Lucruri întîmplate mai demult sau mai apropiate în timp de noi. De care nu prea e „corect politic” să vorbim. Dar, de ce ignorăm cu atîta lipsă de simţire naţională lucruri întîmplate sub ochii noştri, acum, astăzi o putem spune exagerînd foarte puţin. Părintele Cleopa a spus: „Şi nesimţirea e un păcat!”.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

Faţa ascunsă a amiralului Horthy – perioada pînă-n 1921 (1)

in Polemici, controverse

N-am crezut că mă voi ocupa vreodată de Horthy. Documentîndu-mă, însă, pentru un drept la replică privind atribuirea lui Horthy a unor merite imaginare în răsturnarea regimului bolşevic instaurat de Bela Kun în Ungaria, constatînd că o parte din activitatea sa este ascunsă publicului, am considerat că merită să vedem cine a fost cu adevărat acest personaj. Pe internet, activitatea lui Horthy este prezentată în special începînd cu anul 1920, cînd a ajuns regent al Ungariei.
O lucrare apărută, însă, în anul 1922, “Eminent Europeans. Studies in Continental Reality“, de Eugene S. Bagger, editura G.P. Putnam’s Sons , New York şi Londra, prezintă tocmai activitatea lui Horthy pînă în anul 1920.
Miklòs Horthy de Nagybánya s-a născut în anul 1868 în localitatea Kenderes, din ţinutul Szolnok. A absolvit Academia Navală Cezaro-crăiască de la Viena. A avansat repede în carieră, ajungînd în poziţia de aghiotant naval al Împăratului Franz Joseph. În timpul primului război mondial, căpitanul Horthy a comandat crucişătorul Novara. A fost rănit în luptele de la Otranto.
Este interesant cum a ajuns să fie promovat amiral. La 1 decembrie 1918, marinarii, majoritatea de naţionalitate iugoslavă, de pe distrugătoarele şi crucişătoarele uşoare aflate în portul Cattaro s-au revoltat, au dezarmat ofiţerii şi au arborat steagurile roşii pe catarge. Cei din garnizoana portului au cerut ajutor prin radio. În Strîmtoarea Otranto se găsea o flotă de submarine germane. O formaţie de submarine a fost trimisă rapid să negocieze cu marinarii revoltaţi. Submarinele au intrat în port. Au fost trase cîteva focuri şi marinarii revoltaţi s-au predat necondiţionat. Cînd totul se terminase, a apărut şi Horthy cu crucişătorul său imperial. El îi preia de la germani pe marinarii arestaţi, înfiinţează o Curte Marţială care-i judecă şi patru dintre ei sînt executaţi. Lobby-ul maghiar de la Viena îl prezintă pe Horthy ca fiind Eroul de la Cattaro, aşa că împăratul îl promovează ca viceamiral şi-l numeşte comandant-şef al flotei austro-ungare. Dar războiul este pierdut de imperiul austro-ungar şi, nu după mult timp, amiralul Horthy este obligat să predea flota iugoslavilor, conform deciziei Aliaţilor.
Rămas fără flotă, dar în uniforma de amiral, Horthy se retrage la proprietatea sa din ţinutul Szolnok, neimplicîndu-se (mai degrabă n-a fost solicitat) în eforturile elitei maghiare de refacerea a statului în urma colapsului imperiului austro-ungar, din ocombrie 1918. Pentru varianta că n-a fost solicitat pledează răzbunarea lui faţă de contele Karolyi (preşedinte al Republici Ungaria în perioada noiembrie 1918–21 martie 1919), căruia i-a confiscat averea cînd a ajuns regent şi l-a obligat să trăiască în exil.
În perioada regimului bolşevic (21 martie 1919 – 3 august 1919) din Republica Sovietică Ungară, Horthy s-a adăpostit la Szeged, unde se afla o garnizoană franceză. Aici, profitînd şi de faptul că oraşul era în afara zonei controlate de bolşevici (Szegedul fusese propus să fie cedat iugoslavilor), cele cîteva sute de foşti ofiţeri din armata austro-ungară formează un guvern contrarevoluţionar. Guvernul nu avea nici o putere reală, nu avea nici un program, nici un plan de luptă împotriva guvernului comunist de la Budapesta. Avea, însă, o mică armată formată din voluntari, toţi foşti ofiţeri proveniţi din gărzile albe din Rusia. Comandantul acestei armate era amiralul Horthy.
După răsturnarea regimului bolşevic de către armata română, Horthy se stabileşte în staţiunea Siofok, de pe malul Lacului Balaton. Înainte de a părăsi Szegedul, Horthy le dă şefilor de detaşamente mandate în alb să „pronunţe şi să execute sentinţele celor vinovaţi“. Începe teroarea albă. Sub pretextul căutării şi pedepsirii comuniştilor, detaşamentele lui Horthy au început să percheziţioneze şi să jefuiască satele din zonă. Evreii bogaţi au fost aceia care au suferit mai mult, fiind nu numai jefuiţi, ci şi ucişi. Unul dintre cei mai cruzi şefi de detaşament a fost contele Salm, ale cărui fapte au fost aduse la cunoştinţa reprezentanţei Aliaţilor de la Budapesta, care au ordonat arestarea şi anchetarea acestuia. Horthy mimează căutarea lui Salm şi după cîteva zile raportează Aliaţilor că acesta a dispărut. În realitate, Salm se afla la cartierul general al lui Horthy, cu care cina şi bea noapte de noapte.
În ziua următoare plecării trupelor române din Budapesta, adică la 19 noiembrie 1919, amiralul Horthy intră în oraş în fruntea trupei sale întitulate Armata Naţională (albă) cu aerele unui cuceritor. Oficialităţile maghiare prezintă plecarea românilor ca pe o mare victorie a ungurilor, deşi retragerea s-a făcut ca urmare a cererii Aliaţilor. Iată şi o declaraţie a lui Horthy cu o zi înainte de a intra în oraş: “I come as the lieutenant of my lawful ruler and sovereign, King Charles“. („Eu vin ca locotenent al conducătorului meu legal şi suveran, regele Carol“).

(va urma)
Ioan Ispas

Antetul unui trădător

in Polemici, controverse

Dacă în viaţa de zi cu zi eşti neloial unui prieten şi îi înşeli aşteptările şi încrederea, atunci actul pe care îl comiţi se numeşte trădare. În politică, astfel de curvism se numeşte maturitate. Indiferent de cine ce şi cum face, conform Dicţionarului Explicativ al limbii române, actul de trădare are următoarea definiţie: * A înşela în mod voit şi perfid încrederea cuiva, săvîrşind acte care îi sînt potrivnice, pactizînd cu duşmanul etc. ¦ A fi neloial fată de cineva sau de ceva. ¦ A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvenţă faţă de o acţiune, de o idee etc. ¦ 3. Tranz. şi refl. A (se) da pe faţă; a (se) da de gol. – Din lat. „tradere“.
În politică, actele de trădare sînt privite cu indulgenţă şi tratate cu mărinimie. Trădarea face parte din actul politic, iar noi, consumatorii plătitori, nu putem decît să asistăm la scene în care moralitatea este ucisă cu bestialitate şi aruncată în cel mai întunecat canal. Bunul-simţ este electrocutat pe scaunele parlamentarilor şi silit să dispară din viaţa de zi cu zi a politicienilor. Nu e de mirare, astfel, că va dispărea treptat şi de pe băncile şcolii, şi din comportamentul străzii. Va migra, pentru că mediul nu îi mai prieşte şi se va îndrepta spre tărîmuri ceva mai blînde, cu climă socială ceva mai temperată.
Pentru a ajunge la ciolan, politicianul român este dispus să trădeze. Pentru a rămîne la putere, unii politicienii se folosesc de o foaie de parcurs, astfel încît, la ieşirea din politică, să figureze pe plus la capitolul material şi pe un minus imens la capitolul verticalitate. Noi, ca popor, trebuie să ne adaptăm la această situaţie şi să vedem cum ce am votat noi se duce de rîpă. De bun-simţ, însă, ar fi ca toţi cei care acum se vor aşeza în scaunul Puterii să facă în aşa fel încît să schimbe legea electorală, în aşa fel încît orice trădare individuală să fie tratată ca o demisie din Parlament, iar partidul care a pierdut omul să îl adauge automat pe următorul aflat pe lista electorală. Acest lucru să fie valabil şi pentru primar, şi pentru consilierii din primării. Nu este cazul să devenim un popor condus de trădători. Mi s-a luat să văd această lipsă de bun-simţ şi mesajul nefast pe
care-l trimite în societate un astfel de politician.
Trădarea trebuie să fie aspru taxată de sistemul politic, astfel încît în genele oricărui om care se trezeşte politician să fie trează conştiinţa şi faptul că trădarea te exclude din sistem. În ceea ce priveşte trădarea ca partid politic, aici trebuie să rămînem conştienţi de faptul că aceasta este baza alianţelor. Nu avem cum să o eliminăm. Alianţele fac parte din jocul democratic, chiar dacă trădarea poate să fie baza de plecare a unei astfel de grupări.

TANO

ARTA MISTIFICĂRII (2)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Aşadar, am fi fost incapabili de o existenţă de sine stătătoare, de ani buni ni se inoculează servilismul, fiindcă, nu-i aşa „capul plecat sabia nu-l taie”, căciulirea în faţa străinilor ca să demonstrăm că sîntem cît mai toleranţi, iar sentimentele naţionale au devenit toxice; ni se cultivă sentimente de culpabilizare, fiindcă românii sînt vinovaţi de tot şi toate, vinovaţi chiar fiindcă existăm, datorînd totul tuturor, şi trebuie să ne fie jenă de trecutul nostru. Acestea sînt ideile pe care ni le cultivă elitiştii noştrii, specialişti, academicieni, doctoranzi; preluînd superficial sau eronat texte din scrierile vechi, tratîndu-le printr-o insuficientă abordare logică sau chiar tendenţios, spre a cultiva interese obscure, reuşind să promoveze o mulţime de aberaţii istorice care, din nefericire, cunosc o perpetuare continuă, mai ales în spaţiul virtual, spaţiul accesibil majorităţii, şi asta în defavoarea cetăţeanului neavizat, ale cărui cunoştinţe se limitează, în general, la informaţiile primite în şcoală, amplificîndu-i confuzia.
Istoria este expresia identităţii unui popor, esenţa fundamentală a existenţei sale, o ancoră peste timp prin care poporul îşi trage seva afirmării sale; un popor care-şi reneagă trecutul, care îşi ignoră istoria, îşi ridiculizează eroii şi personalităţile istorice, este un paria planetar, un popor care riscă să-şi piardă identitatea, şi, în ultimă instanţă, e condamnat la pieire. Şi în timp ce popoare, apărute tîrziu pe scena istoriei, îşi revendică originea în scyţi (a se citi sciţi), sarmaţi, daci panoni, iliri, traci (în realitate, neamuri ale aceluiaşi popor getic – popor primordial), Poporul Român încă mai bîjbîie prin negura vremii, ignorîndu-şi trecutul, acceptînd, cu resemnare, denaturarea şi mistificarea propriei istorii. Românii trebuie să conştientizeze faptul că aparţin unui popor care, cu zece milenii în urmă, punea bazele primei civilizaţii din istoria umanităţii, în timp ce strămoşii celor care azi – cu pretenţii de „popoare alese”, „primordiale”, „ civilizaţi pînă-n măduva oaselor” – ne dau lecţii de democraţie, încă mai hălăduiau prin păduri, îmbrăcaţi în piei de animale, hrănindu-se cu fructe şi rădăcini, căutîndu-şi adăpost prin grote şi peşteri. Şi această realitate deranjează, motiv pentru care trecutul trebuie şters, pentru a face loc unei alte istorii, cosmetizată după chipul şi asemănarea actualelor popoare, care se erijează în lideri mondiali. Şi asta în timp ce istoricii noştri tac: unii din ură faţă de propriul popor, alţii din laşitate, sau din teama de a nu-şi macula imaginea, acceptînd promovarea falselor ideologii, mistificarea şi denaturarea istoriei. Iar consecinţele distrugerii trecutului le rezumă Eugen Delcea, editor şi autorul unor numeroase lucrări-document de excepţie, printr-o frază simplă, dar categorică, frază repetată în numeroasele sale lucrări: „Cine nu are trecut nu are viitor!”. În următoarele articole vom aborda toate aceste aspecte legate de mistificarea istoriei, de denaturarea adevărului şi de interpretarea eronată a unor texte şi izvoare scrise vechi, erori care au permis promovarea unor false ideologii şi crearea unor adevărate mituri moderne despre trecutul Poporului Român.

(va urma)
Sinel Tudosie

Cum au fost asasinaţi Burebista, Bogdan al II-lea, Vlad Ţepeş sau Radu de la Afumaţi (3)

in Polemici, controverse

Mihai Viteazul (1558 – 1601) a fost conducătorul Ţării Româneşti între 1593 şi 1600, fiind, totodată, şi primul domnitor român care a reuşit unirea Ţării Româneşti cu Transilvania şi Moldova, în anul 1600. Puterile vecine nu vedeau cu ochi buni unirea înfăptuită de Mihai Viteazul. Habsburgii, polonezii şi turcii nu doreau să renunţe la Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, teritorii aflate în sfera lor de influenţă. Toate acestea şi conflictele interne au dus la destrămarea unirii. Mihai Viteazul a cerut ajutorul regelui ungar Rudolf al II-lea. Domnitorul român, împreună cu generalul Basta, a început o campanie militară, reuşind să-l îndepărteze de la conducerea Transilvaniei pe Sigismund Bathory, precum şi pe Simion Movilă de pe tronul Ţării Româneşti. Cum se întrevedea o nouă unire, care nu era pe plac lui Rudolf al II-lea, acesta a ordonat asasinarea lui Mihai Viteazul, care este ucis de generalul Gheorghe Basta, la data de 19 august 1601, la Turda. „La Turda, Mihai hotărî să-şi despartă armată de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraş, spre a-şi vedea soţia şi copiii. Această despărţire însemna, însă, pentru domnul nostru libertatea de iniţiativă. Basta, care ştia că imperialilor le convenea mai mult o stăpînire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalităţi atît de puternice, deci greu de mîniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei cînd voievodul trebuia să plece spre Făgăraş, la 9/19 august 1601, el trimise un detaşament de trei sute de germani şi valoni, aceştia din urmă comandaţi de ofiţerii Jacques Beauri şi Mortague. Aveau ordin să-l aresteze pe Mihai, iar dacă se opune, să-l ucidă. Aşa se şi întîmplă. (…) Un valon îl împuşcă, un al doilea îi străpunse pieptul, alţii îl loviră cu halebardele”, aşa a povestit istoricul Constantin Giurescu episodul asasinării lui Mihai Viteazul.

(va urma)
Dănuţ Zuzea

Balsamuri spirituale (6)

in Polemici, controverse

VARA, surîzătoare, cu cireşe la urechi, pe degetele fine purtînd rubine, din grădina roşie de prea multele cireşe coapte.
Îmbujorată, ochii ei albaştri priveau inelul fermecat şi, în şoaptă, spuse doar atît: „TU, Doamne, întorcînd destinul, ai scris în inel: «Ea s-a ascuns în umbra-i, iar EL s-a stins în el.Topiţi în neuitare jertfirea le-a fost ţel, Drumul angelic şi crucea, au început în Inel». I-am spus: nu te supăra, iubirea este soare. Dar, din păcate, modelăm din lut clipele de fericire şi ţesem, din flori de cireş – zăpezi – în care cioplim speranţe care se topesc tandre într-o dimineaţă de toamnă, pe o stea albastră cu o neîndurătoare coasă.
TOAMNA, îmbrăcată cu dantele din frunze ruginii, părea pitită la apusal verilor, în codri ca blana cerbilor, culegînd primăverile din noi şi nu-i dă voie verii să ni le dea înapoi. Dar şi pe ea o va culege iarna rece aşezînd zăpadă pe pămînt şi crezînd că este biruitoare, dar va fi învinsă de o floare ce-şi va scoate capul din zăpadă, născînd o nouă PRIMAVARĂ.
IARNA zîmbi îngăduitoare şi spuse doar atît: „Sub stratul de zăpadă, iarna e atît de caldă. În mintea sa se gîndea la lucruri necunoscute, doar de ea ştiute, din lăuntrica frămîntare a inimii cînd Zorile… sărută florile, iar pe altarul timpului se aprind speranţele“.
În gînd mi-am spus: semeni cu mine atunci cînd nu am soare pentru a aduna în inimă căldura, iar lumina nu aprinde izvorul din care să sorb viaţa.
Le priveam fascinată, cum, în linişte, sorbeau din ceai gîndurile lor. Este evident că o femeie atrage prin ceea ce are ea unic. Nu mă refer la frumuseţe – şi femeile urîte au farmecul lor –, ci la ingeniozitate şi virtuţile care se pretind unei femei.
Mi-am amintit de cele spuse de un prieten al meu venit din Siria, care a afirmat: „Am fost surprins de senzaţiile pe care le-au trezit în mine femeile din ţinuturile musulmane. Voalate, le vedeam mergînd cu paşi mărunţi pe stradă, urmate de slujnicele lor. Umbrele lor înaintau încet de-a lungul unui zid înalt, care scobea în Cer o dungă înclinată de creneluri roşii. Senzaţiile încercate de mine se modificau: nu erau ale lor, ci ale unei femei care ar cunoaşte senzaţiile bărbaţilor, cele ale unui bărbat transformat în femeie. Noi nu desenăm o imagine a noastră, iluzorie, ci nenumărate imagini pe care spiritul le refuză stînjenit chiar atunci cînd a colaborat la creionarea lor. Nimic definit care să ne permită să ne definim”. OMUL este cel care va putea ridica sensibilitatea la treapta cea mai înaltă. A o purifica în tine însuţi, exprimînd-o către o plăcere superioară. Dar există imaginile despre viaţa voluptuoasă, care le întrece pe celelalte, pe care le gustăm din CEAŞCA OMENIRII plină cu amar, avînd senzaţia că întreaga lume s-a întîlnit în această ceaşcă. EUROPA şi ASIA, două lumi diferite, au în comun ceaşca de ceai.
În societatea apuseană, ceaiul de la ora 5 este o îndeletnicire de seamă. Aroma sa, frişca, pişcoturile, ceştile de porţelan, toate ducînd la o împăcare filozofică a musafirilor cu soarta, în aşteptarea bauturii roşcate, descoperită prin anul 879. Marco Polo aminteşte despre demiterea unui ministru care a îndrăznit să mărească dările pe ceai.
În Franţa, ceaiul a ajuns abia în 1636, în Rusia şi Anglia prin 1650, băutura fiind considerată de medici ca benefică.
Ceaiul a avut şi rivali. Eretici, precum Henry Saville (1678) îl considera un nărav murdar, iar Jonas Hauway zicea că bărbaţii par să-şi piardă statura şi buna dispoziţie, iar femeile frumuseţea prin întrebuinţarea ceaiului, dar timpul petrecea „la ibricul cu ceai“, bînd cîte o înghiţitură, la răcoarea grădinii, visînd „cai verzi pe pereţi“.
Ca şi arta, ceaiul şi-a avut timpul său, care, treptat,
„l-a furat” cafeaua, fiecare bob fiind o lacrimă a negrilor schingiuiţi de către stăpînii lor, albii, sclavia fiind în floare pe plantaţiile braziliene, unde tinere negrese erau violate de stăpîni, iar pruncii, consideraţi „negrotei“, nu aveau nici un drept, unii chiar fiind vînduţi ca sclavi.
Invitatele mele se pregăteau de plecare.
„Ştii, spuse PRIMĂVARA, lucrurile de la începuturile lor, dacă sînt „vămuite”, nu strică să arunci un ban în groapa sfîrşitului. Se va naşte, poate, un nou început“.
N-am înţeles ce-a vrut să spună, dar un lucru e sigur: „Orice sfîrşit e un nou început“. Nimic nu se pierde, totul se transformă.
Şi bem din ceaşca omenirii speranţe pe care limba şi ochii le echivalează cu „gustul rafinat“ ce chinuie „poftele“ cînd ceaşca s-a golit. O filozofie adîncă sălăşluia îndărătul tuturor acestor lucruri. Arta ceaiului fiind considerată taoism sub „mască“ de cafea.

(va urma)
LILIANA TETELEA

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (4)

in Polemici, controverse

Ulterior, în condiţiile nou-create ale configuraţiei geo-politice de la începutul Secolului XX şi pe fondul agravării inumane a tratamentului la care erau supuşi milioane de români sub jugul de fier al dualismului austro-ungar, voinţa populară a impus alte alianţe. A avut cîştig de cauză, spre cinstea şi onoarea oamenilor politici români, curentul care avea în vedere, în primul rînd, uriaşul interes naţional al Marii Uniri. A fost apoi meritul Regelui Ferdinand că a înţeles dorinţa arzătoare a Poporului Român de a dezrobi Ardealul. Marele om politic Ionel I.C. Brătianu a avut clarviziunea şi capacitatea de a încheia un tratat secret cu Antanta, pentru a se asigura că la încheierea păcii România va putea dobîndi Ardealul, Bucovina şi Banatul.
Dramatismul cu totul excepţional al primului război mondial, în condiţiile prăbuşirii frontului de răsărit şi ale abandonării României de către unii aliaţi, a impus scoaterea de pe panoplia arsenalului politico-diplomatic a unor noi şi eficiente arme ale byzantinismului, care şi-a pus amprenta pe supravieţuirea popoarelor mici, aflate la răspîntia mai multor imperii. Astfel, sub o guvernare de orientare conservatoare şi progermană, într-o Ţară aflată pe jumătate sub o vremelnică ocupaţie, am reuşit Unirea Basarabiei cu România. Măiestria clasei noastre politice s-a desfăşurat, pe tot parcursul acelui an extraordinar de complex, în toată splendoarea ei. Aceasta a fost, este şi va rămîne „politica instinctului naţional”, după o formulare memorabilă a lui Take lonescu, care constă în pragmatism maxim, cu riscuri minime, pentru supravieţuirea, libertatea şi propăşirea Ţării. „Altfel – vorba poetului George Bacovia – e greu pe pămînt…”.
Ca întotdeauna în istoria Ţării, şi această realizare, Marea Unire, a fost rezultatul unor imense eforturi şi al unor tragice pierderi omeneşti. Sentimentul naţional şi-a găsit, însă, după încheierea Marelui Război, deplina reflectare în atingerea Idealului Naţional. Geniul poporului român a produs mari creatori, ajunşi pe culmea popularităţii şi la maxima capacitate de expresie a spiritului şi sufletului naţional românesc. Scriu acum şi publică Liviu Rebreanu, Aron Cotruş, P.P. Negulescu, Mateiu Caragiale, Tudor Muşatescu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu şi Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Al. Philippide, Mihail Sadoveanu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Nae Ionescu, George Călinescu (autorul capitolului „Specificul Naţional” din monumentala sa „Istorie a literaturii române…”), compune şi interpretează muzică profund românească George Enescu, sculptează inconfundabilul Constantin Brâncuşi. Tot în această epocă îşi desăvîrşesc creaţiile istoricii Nicolae lorga şi Vasile Pârvan, iar Lucian Blaga dăruieşte Ţării şi lumii întregi capodopera „Spaţiul Mioritic”. Pe fondul acestei înfloriri a spiritului românesc, tînărul istoric Gheorghe Brătianu (fiul unuia dintre artizanii Marii Uniri, Ionel I.C. Brătianu) publică lucrarea cu titlul grăitor „O enigmă şi un miracol: Poporul Român”, Dar, poate că nicăieri nu se reflectă mai viu şi mai convingător perenitatea românismului decît în făurirea unei bijuterii unice în lume: Muzeul Satului din Bucureşti, expresie miniaturală a matricei noastre naţionale.
Perioada de afirmare economică şi culturală se vede, însă, curînd periclitată, din nou, de evoluţia politică a Europei, în noul context european, inclusiv Doctrina Naţională este deturnată pe direcţii străine, în general, de spiritul nostru, fapt care conduce la apropierea naţionalismului românesc de doctrinele extremiste din Italia şi Germania.
Doctrina Naţională Română este acuzată, totuşi, în mod greşit, ca fiind esenţial influenţată de naţional-socialismul german şi de fascismul italian. Tendinţe şi impulsuri străine spiritului românesc (violenţa, ura de rasă, intoleranţa, şovinismul) au fost apropiate forţat de spiritul naţional, spre o mezalianţă nocivă, dar ele n-au fost şi nu puteau fi reprezentative, în concepţia noastră, a Partidului România Mare. Începînd cu deceniul patru al Secolului XX, Doctrina Naţională, adevărata Doctrină Naţională trebuie să fie separată de doctrina de extremă dreaptă, cu manifestări violente, iraţionale, de factură teroristă. Generoasele calităţi ale Naţiunii Române şi marile sale aspiraţii, categorii reflectate în Doctrina Naţională, nu au avut niciodată ca suport sau motivaţie ura împotriva altor popoare, pentru simplul motiv că Poporul Român este singurul popor din lume care s-a născut creştin – ori creştinismul urăşte violenţa şi propovăduieşte dragostea.

(va urma)
(Text reprodus din revista „România Mare“,
nr. din 21 iunie 1991)

Implicarea lui Mihai Eminescu în evenimente istorice (1)

in Polemici, controverse

Mihai Eminescu a fost cunoscut mai ales ca poet, scriitor şi ziarist. Istoria şi critica literară au alocat numeroase analize operei sale literare, unele cu concluzii răuvoitoare sau chiar aberante. Pe lîngă preocupările literare, el a manifestat un interes deosebit pentru filosofie, drept, sociologie, istorie, muzică şi teologie, dar şi pentru ştiinţele exacte, precum: matematica, fizica, astronomia, chimia, mecanica, energetica, economia politică, ştiinţele naturii etc. Infiltrate cu măiestrie în opera sa literară, cunoştinţele din aceste variate domenii de activitate demonstrează că Eminescu a fost un adevărat „spirit enciclopedic”.
Mihai Eminescu a cercetat atent istoria universală şi cea a Neamului Românesc, a participat activ la evenimentele istorice contemporane lui, a îmbrăcat într-o mantie lirică personaje istorice, dar a relatat şi critic, cu imensul său talent de ziarist, fenomenele sociale, politice şi economice ale vremii. În rîndurile următoare, vom exemplifica modul în care Eminescu, pe care Constantin Noica l-a considerat drept „omul deplin al culturii româneşti“, s-a implicat direct în evenimentele importante ale epocii în care a trăit.

Înmormîntarea profesorului Aron Pumnul
Aron Pumnul s-a născut în anul 1818, în satul Cuciulata, lîngă Făgăraş. Fiind suferind încă de la vîrsta de 6 ani, şi-a început studiile la Şcoala Normală din Odorhei abia la 14 ani. În continuare a audiat, la Blaj, cursul de filosofie al lui Simion Bărnuţiu, apoi a studiat la Cluj, după care este trimis, la Viena, cu alţi elevi eminenţi, pentru a urma cursurile teologice de 4 ani (1843-1846). În acest timp, el se ocupă cu studiul literaturii române, traduce din germană multe lucrări, printre care şi Despre Principatele Române, lucrare arsă la Blaj, în timpul Revoluţiei. A participat la Revoluţia de la 1848, iar după înfrîngerea acesteia, s-a refugiat în Bucovina. Aici s-a bucurat de o primire deosebită, fiind mai întîi profesor „suplimentar“/suplinitor (1849), apoi titular (1850) la catedra de limba română, de la Gimnaziul din Cernăuţi. Ca adept al „etimologismului“, şi-a expus punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti“. Între anii 1862 şi1865, el alcătuieşte şi publică „patru tomuri în şase volume din antologia de literatură română“, de fapt prima antologie de texte româneşti, sub titlul „Lepturariu românesc cules den scriptori români“. Acestă culegere cuprinde un număr impresionant de autori, de la origini pînă la clasicii zilei –Vasile Alecsandri şi Grigore Alexandrescu -, iar sub raportul textelor, dintre cele mai substanţiale, fiecare autor fiind precedat de o copioasă notă biografică. Cartea a adus importante servicii învăţămîntului românesc al timpului, dar şi viitorului mare poet Mihai Eminescu.

Gheorghe Eminovici, probabil prieten cu Aron Pumnul, pe care-l cunoştea prin intermediul fiilor lui mai mari care au frecventat Gimnaziul din Cernăuţi, îl aduce pe Mihai în gazdă la profesor. Aron Pumnul, văzîndu-l pasionat de limba română şi de istorie, îi încredinţează „Biblioteca gimnaziştilor“, care se întindea pe cîteva rafturi şi dulapuri. Biblioteca era alcătuită din cărţi ale autorilor români, broşuri, foi răzleţe, calendare la modă, opuri istorice (printre care „Letopiseţele“ lui Mihail Kogălniceanu), alte cărţi de beletristică, atît cît putuse să strîngă profesorul din leafa lui şi din donaţii. Junele bibliotecar îşi ia rolul în serios şi din puţinii lui bani face şi donaţii bibliotecii: trei cărţi care-i poartă semnătura. Din acest moment, tînărul elev citeşte, dar şi scrie poezii, fără, însă, a le arăta colegilor.

După o lungă şi grea suferinţă, în luna ianuarie 1866, profesorul Aron Pumnul se stinge din viaţă. Înmormîntarea lui a avut un caracter de doliu naţional, elevii săi alcătuind, în semn de omagiu, broşura: „Laecrimioarele învaeţaeceilor gimnaeşiasti den Cernaeuţi la mormîntul prea Iubitului lor profesoriu Arune Pumnul, raepaeusat într’a 12/24 ianuarie 1866, Cernaeuţi, 1866“.

După informaţiile lui Perpessicius, broşura conţinea şapte poezii fără titlu, numerotate cu cifre romane, dintre care cinci poezii în limba română şi două poezii în limba germană. „A doua în ordine, poezia lui Eminescu (La mormîntul lui Aron Pumnul – n.n.), iscălită Eminoviciu privatist, ceea ce designa situaţia şcolară, de fapt, a poetului, e desigur singura străbătută de o puternică emoţie”, aşa cum îşi aminteşte prietenul său de şcoală Teodor V. Ştefanelli, care l-a văzut pe poet „înlăcrimat şi frămîntîndu-se să-şi improvizeze oda… O notă a poeziei informează că Pumnul a participat la Adunarea Naţională din Transilvania, în anul 1848, şi că autorităţile maghiare puseseră preţ pe capul lui“.

După Dumitru Popovici, poezia „«La mormîntul lui Aron Pumnul» nu este prima poezie a lui Eminescu. Cu rezervele pe care le poate stîrni, ea arată o virtuozitate tehnică ce presupune un exerciţiu îndelungat“. Din analiza manuscriselor, se face precizarea că poeziile „De-aş avea“… şi „Din străinătate“, deşi au fost publicate ulterior celei în discuţie, au fost elaborate înaintea poeziei dedicate lui Aron Pumnul. Poezia trimite la unele particularităţi ale scriitorilor români, cum sînt: Alecsandri, Alexandrescu, Bolintineanu.

În această odă funerară cu elemente de elegie amintind muzica sferelor, avînd un ton solemn, înalt, versul scurt, cu strofe de o simetrie perfectă, se pot identifica nenumărate şi minunate figuri de stil (repetiţii, inversiuni, epitete, hiperbole, imagini vizuale, olfactive şi auditive etc.). Încă de la prima strofă a poeziei, reţin atenţia cadrul solemn, armonia muzicală şi tonul patetic:
-„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină/ Se stinse-o dalbă stea!“.

Despre muzicalitatea acestei poezii de început, Amita Bhose, important eminescolog de origine indiană, mărturisea cu admiraţie: „Poezia lui Eminescu în totalitatea ei – de la oda funerară «La mormîntul lui Aron Pumnul», pînă la epitaful purificat al poetului «Mai am un singur dor» – mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănînd toate hotarele timpului şi ale spaţiului“.

(va urma)
Dr. ing. Ovidiu Ţuţuianu –
Cercul scriitorilor ingineri din AGIR
(Asociaţia Generală a Inginerilor din România)
(Fragment din lucrarea „Mihai Eminescu
şi istoria“, Editura Daco-Română, Bucureşti, 2015)

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (4)

in Polemici, controverse

Iată, se poate naţionalism, fără şovinism, fără genocid. Şi cel mai bun exemplu sîntem noi, românii. De fapt, un adevărat naţionalist, pornind de pe temelia solidă a iubirii propriului neam, nu poate urî celelalte neamuri. Dimpotrivă, înţelege şi sentimentele naţionale ale celorlalţi. O bază solidă pentru evitarea confruntărilor dintre neamuri.
Dar de ce oare acest efort mondialist rău intenţionat, de a denigra, a răstălmăci, a denatura şi a falsifica termenul de naţionalism? De a-l compromite? El face parte din războiul, mai mult sau mai puţin evident, împotriva neamului, a neamurilor, a etnicităţii, modul firesc, definitoriu pentru condiţia umană de a trăi, modul de a exista al omului. Mod dat de sus, din Împărăţia Cerească. Fiindcă Biblia este o Biblie a neamurilor. Mîntuitorul precizează totdeauna neamul, etnia personajelor biblice. Femeia era cananeeană, „bunul” era samaritean ş.a.m.d. Judecata finală va fi a neamurilor.
Dar acest efort, profund anticreştin, de desfiinţare a neamurilor, de amalgamare a lor, e foarte vechi. El a fost prezent la toate imperiile păgîne babilonice. Mai recent, el a fost prezent în imperiul babilonic ţarist şi sovietic. De ce? În această adunătură haotică (haos etnic, religios, moral) turmele umane pot fi cel mai uşor manevrate, întărîtate una împortiva alteia, tîrîte în înfruntări sîngeroase absurde etc. Pe aceste tărîmuri ale haosului diabolic pot prinde toate diversiunile posibile. Marea revoluţie bolşevică s-a desfăşurat în imperiul babilonic rusesc.
Un mod de camuflare a acestei campanii l-a reprezentat marxismul, cu obsesia sa de a interpreta social lupta de clasă, toate fenomenele istorice, etnice, religioase. Dar camuflajul acesta, destul de debil şi de transparent, e uşor de observat. La noi, la români, de pildă.
Să observăm marele genocid comunist al anilor ’50, comis după ocuparea României de Armata Roşie. Diversiunea: erau pedepsiţi şi exterminaţi „bogătaşii”, „chiaburii”, exploatatorii de ieri, duşmanii poporului (?!), reacţionarii, agenţii imperialismului american ş.a.m.d.
De fapt, marii bogătaşi (Auschnitt, Blank, Hrisoveloni, Malaxa, nu tocmai români după cum se vede), marile familii de origine fanariotă, prevenite pe canale oculte, au emigrat din timp în Occident. La Piteşti, Aiud, Periprava, marea majoritate a martirilor erau ROMÂNI, ORTODOCŞI. O elită MORALĂ şi nu a bogăţiei, a Neamului Românesc. Profesori universitari, ingineri, intelectuali de înaltă clasă, preoţi, oameni de condiţie materială decentă. Şi studenţi săraci, chiar adolescenţi. De diverse convingeri sociale (liberali, ţărănişti, legionari şi chiar social-democraţi autentici). Instauratorii şi diriguitorii mecanismului torţionar, exterminator erau în covîrşitoarea lor majoritate NE-ROMÂNI, atei, „paraşutaţi” în România de Komintern şi apoi de ocupantul sovietic. Mulţi au învăţat limba română, la Moscova, prin cursuri intensive, în vederea administrării regimului comunist în România. Regim exemplar de ocupaţie, cu administraţie străină. Existau între ei şi etnici români? Da!, în eşaloanele superioare ale puterii, foarte puţini. Şi, oricum, dublaţi de „comisarul din pat”. Nevasta ne-româncă impusă de partid. De fapt, de la Moscova. Caracterul profund etnic şi religios al acestui fenomen istoric – al acestui război de exterminare – este evident şi indubitabil. S-a urmărit desfiinţarea unui neam, cel românesc, începînd cu elita lui moral-naţională.
Şi astăzi, diversiunile continuă. Vezi celebrul caz Vişinescu. „Escu”, român get-beget. E ilustrată astfel teoria lu Vladimir Tismăneanu (Vladimir Ilici, precum Lenin, şi Tismienţky, de fapt). Românii şi-au construit singuri comunismul şi s-au exterminat între ei. Popor de sinucigaşi. Da, celebrul Vişinescu era român, un dement sadic. Cum există la toate neamurile. Nu trebuie să ne facem complexe. Dar cine erau cei care l-au pus pe el (şi pe alţii) în situaţia de a-şi satisface complexele sadice ucigaşe? Cine erau comanditarii lui? Aceştia sînt trecuţi sub tăcere. Majoritatea numelor lor reale nu se terminau în „escu”. Există diversiuni şi minciuni active (afirmarea explicită de minciuni), respectiv diversiuni şi minciuni viclene, pasive. Prin ignorarea şi ascunderea adevărului, a unor părţi din el.
Şi… s-a întîmplat în România un fenomen uimitor, prin profunzimea şi nobleţea lui. „Se pot întîmpla în România fenomene nobile, pozitive?”, vor întreba, miraţi şi dispreţuitori, „spălaţii pe creier” de care am vorbit mai înainte. „Poate fi ceva bun la români? Ptiu!” Da. În fond, la Aiud, Piteşti, Jilava, putem spune că era chiar iadul pe pămînt. Ură turbată, sadism, voluptatea răului. Torturi, ucideri, umiliri. Boli (tuberculoza) răspîndite printre deţinuţi. Celule supraaglomerate, neîncălzite iarna, cu podele băltite de apă şi murdărie. Foame permanentă etc… etc… Da, acestea au fost tărîmuri ale iadului!
Şi aceşti români ortodocşi, precum Mîntuitorul odinioară, s-au coborît în iad, dar… prin credinţa lor creştină au „spart porţile iadului” şi au adus acolo lumină.
În mijlocul acestui iad au existat gesturi sublime de iubire a aproapelui, de sacrificii pentru el. Cei mai robuşti cedau celor bolnavi mizerabila lor raţie de mîncare. Cei mai sănătoşi se culcau, iarna, direct pe cimentul îngheţat al temniţei, pe post de saltele pentru cei mai bolnavi. Puţinele medicamente, pătrunse în lagăr prin coruperea gardienilor, erau cedate de cei mai puţin bolnavi celor mai grav bolnavi.
Aceste tărîmuri ale iadului au fost adevărate „universităţi”, în care intelectualii de înaltă calitate întemniţaţi îi învăţau pe ceilalţi – în special pe tineri – istorie, filozofie, chiar fizică, chimie etc. Şi, mai ales, trăirea intensă a sentimentului religios. Rugăciunea i-a însoţit zi şi noapte pe aceşti martiri în calvarul lor. Altfel nici nu se poate explica tăria lor supraomenească de a îndura acest iad. Cu toată supravegherea şi represiunea, sărbătorile religioase erau strict prăznuite. Comunicarea între deţinuţi se făcea prin mijloace de o ingeniozitate greu de imaginat. Comunicarea prin bătăi în pereţi era urmărită de torţionari.
Am citit interviul unui fost deţinut politic. Profesor universitar cu o viaţă împlinită (pînă la întemniţare): carieră prestigioasă, familie iubitoare, nivel de trai prosper, copii inteligenţi şi ascultători. Întrebat fiind, retrospectiv, de reporter care a fost cea mai fericită perioadă din viaţa lui, acesta a răspuns: „Aiudul. Niciodată n-am cunoscut, ca în calvarul acela, nobleţea condiţiei umane, forţa solidarităţii umane. Lumina adevăratei omenii. Trăirea atît de intensă a sentimentului religios. Niciodată nu am cunoscut o mai mare senzaţie de libertate”.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

ARTA MISTIFICĂRII (1)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Dacă principiile lui Sun Tzu din „Arta războiului“, o adevărată capodoperă în materie de distrugere a unui popor, aplicată cu succes în România postdecembristă, prin război imagologic, psihologic, economic, nu au dat rezultatele scontate, românii încăpăţînîndu-se să reziste (aşa cum o fac de milenii, fiind… greu de ucis), nu înseamnă că elita ocultă s-a resemnat, epuizîndu-şi forţa şi mijloacele, din contră, „inteligenţii planetei” demonstrînd nu doar existenţa unor resurse inepuizabile de manipulare, dar şi o inteligenţă diabolică, fiindcă trebuie şterse din mentalul colectiv toate aceste trăiri şi sentimente născute din conştientizarea trecutului şi respectului faţă de tradiţiile şi valorile perene proprii poporului, sentimente care, prin unitatea lor, alcătuiesc conştiinţa naţională şi, implicit, stau la baza conceptului de naţiune. Iar cea mai toxică dintre ele este istoria, fiindcă istoria este expresia identităţii unui popor, esenţa fundamentală a existenţei sale, o ancoră peste timp, prin care îşi trage seva afirmării sale dintr-un trecut milenar; un popor care-şi reneagă trecutul, care îşi ignoră istoria şi îşi ridiculizează eroii şi personalităţile istorice este un paria planetar, un popor care riscă să-şi piardă identitatea, şi, în ultimă instanţă, e condamnat la pieire. Şi fiindcă istoria conferă unui popor demnitatea, conştientizarea propriilor valori şi, nu în ultimul rînd, mîndria naţională, adică toate acele sentimente nocive pentru stăpînii din umbră, încît istoria nu ar trebui distribuită decît însoţită de avertismentul interzis persoanelor cu vîrsta cuprinsă între 7 şi 70 de ani! Desigur, asta în contextul unei istorii reale şi obiective. Numai că Istoria Românilor este departe de a fi una reală, şi nici nu suferă de prea multă obiectivitate, fiind scrisă cu mult timp în urmă, mai exact, parafrazîndu-l pe istoricul ceh, „inventată”, şi încă se reinventează fiindcă, aşa cum afirmă Roberto Pinotti: „Povestea pe care ne-o prezintă istoriografia nu este nici adevărată, nici obiectivă, din moment ce au scris-o, de fiecare dată, învingătorii”.
Un adevăr doar pe jumătate fiindcă nu doar învingătorii ne-au scris istoria, mai sînt şi alţii la rînd. În primul rînd politicienii, treziţi brusc pe post de istorici! Un prim-ministru clama public în 2002 că „e timpul să întoarcem spatele trecutului… prea multă istorie duce la naţionalism”! (probabil constatase individul că naţionalismul dăunează grav sănătăţii!); un fost preşedinte, elaborînd un raport de condamnare a comunismului (culmea, raport executat de fiii foştilor comunişti), ne sugera că ar trebui să ştergem din memorie epoca comunistă, iar preşedintele în funcţie ne îndeamnă să nu mai punem accent prea mare pe evenimentele de la 23 august 1944! Ceea ce nu înţeleg aceste înalte feţe politice este că orice discuţie asupra trecutului face parte din ceea ce numim comunicare, iar comunicarea s-a aflat la originea evoluţiei umane („La început a fost cuvîntul, şi cuvîntul era de la Dumnezeu, şi Dumnezeu era cuvîntul”), fiind una din căile de aprofundare a cunoaşterii; totodată, asumarea trecutului, cu bune şi rele, ne ajută să evităm erorile viitorului.
Apoi mai sînt istoricii de ocazie (fiindcă la istorie, ca şi la fotbal, se pricepe toată lumea), cei care, aşa cum afirma un astfel de „specialist”, au făcut nopţi albe pregătindu-se pentru examene (şi eu care credeam că istoria se studiază din pasiune!). Şi astfel de „personalităţi” vin cu pretenţii de atotştiutori, ne dau lecţii atît de democraţie cît şi de istorie, fiindcă se pricep la toate şi, prin prisma funcţiilor deţinute în instituţiile statului, acelaşi stat distrus prin aplicarea inteligentelor ideologii copiate din Occident, au puterea (reală dar şi legală) de a-şi impune propriile teorii.
Teorii care să-l convingă odată pentru totdeauna pe român că este un nimeni. Şi pentru acest fapt trebuie să i se inoculeze ideea că aparţine unui popor fără istorie, că sîntem tributari celţilor pentru că ne-au învăţat metalurgia fierului (deşi cînd geto-dacii practicau metalurgia, celţii nu apăruseră pe scena istoriei), tracilor fiindcă făceam parte din marele lor neam (conform lui Herodot, „părintele istoriei”, care obţinea informaţiile „pe surse”), că am fost civilizaţi doar în urma cuceririi Daciei de către romani (în realitate, cucerirea a 15% din spaţiul geto-dacic!), romani care ne-au învăţat să vorbim şi să scriem latineşte (vai mama noastră, dacă nu erau romanii!) şi mai nou (dacă nu ştiaţi) datorăm mult şi slavilor, după cum comenta istoricul (!) Zoe Petre (revista „Historia“ – 2013): „Noi scriem latineşte şi vorbim în slavonă” – foarte intereant, nu?), „fratelui de la răsărit”, deoarece de acolo ne venea lumina (să mai vorbească cineva de ateism în epoca trecută!), iar mai nou, prietenilor de la apus, fiindcă de la ei ne vine apărarea şi civilizaţia (başca imoralitatea, criminalitatea, prostituţia…).

(va urma)
Sinel Tudosie

Aristocraţia proletariatului

in Polemici, controverse

În ultimii 27 de ani, lumea a evoluat. Comuniştii de linie doi sînt acum prima linie de viitori aristocraţi. Ei au viziune, potenţial şi putere. Fie că sînt foşti sau actuali ofiţeri, fie că în anii ‘80 erau activişti mediocri, acum sînt în pragul primului schimb de sînge. Sîngele roşu se transformă, încet, dar sigur, în sînge albastru. Copiii lor vor avea o educaţie aleasă prin străinătăţuri, iar nepoţii lor vor merge la grădiniţe şi şcoli speciale, acolo unde din genunchii tuturor copiilor, care cad de pe bicicletă, curge sînge albastru.
Ei reprezintă viitoarea aristocraţie a României. Peste 100 de ani, aceşti copii, aflaţi în primul rînd de sînge albastru, vor fi respectaţi de către contemporanii lor. Vor fi stimaţi şi lăudaţi pentru bogăţia pe care au reuşit să o moştenească. Ei vor fi cei care vor conduce această ţară şi tot ei vor fi cei care vor poza în mari filantropi. Ei îi vor ajuta, poate, pe cei aflaţi la greu şi ei vor fi cei care vor pierde averi în cazinouri. Această viitoare aristocraţie va avea privilegii şi va fi oarecum răspunzătoare de soarta neamului. Urmaşii celor care acum ne conduc vor stabili şi vor conduce destinele urmaşilor noştri.
Pornind de la acest mic exerciţiu, prin care actuala clasă politică ne va subjuga în continuare prin urmaşii pregătiţi aleatoriu şi aiurea prin Europa, mă gîndesc că nepotul sau strănepotul meu va trăi într-o civilizaţie cu o clasă aristocrată. Peste 150 de ani nu se va mai vorbi la fel de mult despre tunurile financiare de acum. Cei care atunci vor sîngera abastru nu îşi vor mai pune întrebări despre modul în care vor fi ajuns să moştenească averi. La cum funcţionează la ora actuală învăţămîntul, nici cei care vor fi conduşi nu îşi vor pune întrebări de acest gen. Ei vor lua de bune averea şi puterea lor. Se vor muşca între ei pentru a susţine pe cine ştie ce candidat ales din clasa conducătoare, şi tot ei vor aplauda cu graţie cînd unele străzi, universităţi sau şcoli vor primi numele de Traian Băsescu, Ion Iliescu sau Emil Constantinescu.
Poate că Institutul Politehic din Bucureşti se va numi, peste ani şi ani, Institutul „Marian Vanghelie”, iar Spitalul Filantropia va primi numele Elenei Udrea.
Nu poţi să ştii ce va urma, dar poţi să intuieşti direcţia în care ne îndreptăm. Cei care acum sînt martori la falimentul democraţiei în România vor fi morţi de mult, iar cei care scriu Istoria vor avea grijă să spună că ei, cei de acum, vor fi fost mari voievozi, luptători împotriva corupţiei, cu care vor fi sfîrşit prin a face pace.
Nimeni nu ştie ce va fi peste 100 de ani, însă privind sistemul de învăţămînt şi cretinismul politic, nu poţi decît să anticipezi că destinaţia este o falsă aristocraţie, un sînge albastru ce are la bază sîngele roşu al tinerilor morţi în 1989 şi furtul organizat.

Tano

Cum au fost asasinaţi Burebista, Bogdan al II-lea, Vlad Ţepeş sau Radu de la Afumaţi (2)

in Polemici, controverse

Vlad Ţepeş (1431 – 1476) a fost domnitorul Ţării Româneşti în mai multe rînduri, în anii 1448, 1456 – 1462 şi 1476. Cunoscut peste hotare ca şi Dracula, Vlad Ţepeş este poate cel mai cunoscut domnitor român. Numele Ţepeş provine de la pedeapsa preferată a voievodului muntean, care îi trăgea în ţeapă pe cei pe care dorea să-i pedepsească. Vlad Ţepeş a fost asasinat în anul 1476. Vlad Ţepeş a avut un sfîrşit brutal, el fiind asasinat pe un deal din apropiere de Bucureşti. Versiunile cu privire la moartea sa sînt multe, însă cert este că în luna decembrie 1476, domnitorul era pe cale să învingă oastea turcească, însă a fost omorît chiar pe dealul de unde îşi conducea armata. După ce a fost ucis, Vlad Ţepeş a fost decapitat, iar capul său a ajuns la sultanul turc, care l-a aşezat într-o ţeapă. Nu se ştie cu exactitate cine a fost asasinul lui Vlad Ţepeş, cronicarii vremii avînd mai multe ipoteze, cum că voievodul ar fi fost omorît ba de un boier nemulţumit, ba de un turc infiltrat în armata munteană, ba că ar fi fost confundat cu un turc şi asasinat. „Trăia în Ţara Românească şi au venit asupra ţării lui turcii şi au început să jefuiască. I-a atacat şi turcii au început să fugă. Oastea lui Vlad Ţepeş a început să-i taie fără milă şi i-a gonit, iar Ţepeş, de bucurie, s-a suit pe un deal să vadă cum taie pe turci. S-a rupt astfel de oastea celor apropiaţi lui şi s-a travestit ca turc. Apropiaţii lui l-au socotit drept turc. Şi l-a lovit unul cu lancea. El, văzînd că este omorît de către ai săi, îndată a omorît cu sabia pe cinci dintre ucigaşii săi. Pe el, însă, l-au străpuns cu multe suliţe şi astfel a fost omorît”, a arătat cuviosul Eufrosin.
Radu de la Afumaţi (1522 – 1529) a urcat pe tronul Ţării Româneşti de patru ori, între 1522 şi 1529. Domnitorul muntean a fost căsătorit cu fiica lui Neagoe Basarab, unul dintre cei mai importanţi voievozi pe care
i-a avut, de-a lungul timpului, Ţara Românească. Pentru a deveni conducătorul ţării, Radu de la Afumaţi a dus mai multe bătălii cu Vladislav al III-lea, care era, însă, susţinut de turci. Voievodul Ţării Româneşti ar fi putut avea o domnie lungă, dacă o parte dintre boieri nu deveneau nemulţumiţi de influenţa tot mai mare pe care o căpăta familia Craioveştilor. La începutul anului 1529, o grupare de boieri, condusă de vornicul Neagoe şi postelnicul Drăgan, a organizat un complot împotriva lui Radu de la Afumaţi. Acesta a fost nevoit să fugă, însă a fost prins de boieri, în apropiere de Rîmnicu Vîlcea, asasinîndu-l pe domnitor în interiorul bisericii de pe dealul Cetăţuii, chiar sub ochii preotului. În aceeaşi zi fatidică de 2 ianuarie 1529, este omorît şi Vlad, fiul lui Radu de la Afumaţi. „Radu ar fi putut domni vreme îndelungată, dacă nu cădea victimă unui complot ticălos. Spre sfîrşitul anului 1528, o sumă de boieri, nemulţumiţi probabil de influenţa puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavînd la îndemînă oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. Pe drum, însă, boierii îl ajung la Rîmnicu Vîlcea şi, nerespectînd nici lăcaşul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuţa de pe dealul Cetăţuii, sub ochii îngroziţi ai preotului. S-a întîmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urîtă boierimea munteană din acea vreme”, aşa a descris istoricul Constantin Giurescu complotul în urma căruia Radu de la Afumaţi a fost asasinat.

(va urma)
Dănuţ Zuzea

Piloţii orbi (2)

in Polemici, controverse

Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atît de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gîndesc la altceva decît la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste cîteva miliarde risipite şi cîteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că, măcar acum, cînd încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze. (…) Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sînt antisemit, iar democraţii că sînt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că „administraţia“ e proastă – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi cînd aceleaşi tratate l-au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi cînd iugoslavii şi bulgarii s-au gîndit la tratate cînd au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizînd cîte 10 sate pe an. Ca şi cînd ungurii nu şi-au permis să persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi cînd cehii au şovăit să paralizeze, pînă la sugrumare, minoritatea germană! Cred că sîntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajînd orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutîndu-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede. (…) Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină poziţiile, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. Tristeţea şi spaima mea îşi au, însă, izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată pînă în măduva oaselor – care aşteaptă, pur şi simplu, să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cîntec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hîrtii, să facă alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi cînd am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi cînd am avea înaintea noastră 100 de ani de pace, ca şi cînd vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei – unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbesc alte limbi, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor, sau te asigură că au făcut legi de protecţia muncii naţionale. Sînt, unii, buni „patrioţi“, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitînd, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grîu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitînd că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfîrşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grîului. Au venit apoi fanarioţii, care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut, apoi, lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova, se bea, pînă în Secolul XVI, bere), austriecii în Ardeal şi „cultura“ în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor
putere politică şi administrativă. Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia, totuşi, o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atît de grav faptul că, la Brăila, costă 60-100 de lei kilogramul de peşte (în loc să coste
5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai
5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănîncă, de vreo 10 ani,
peşte sărat.

(va urma)
Mircea Eliade
(Articol publicat în ziarul „Vremea“, 1937)

Balsamuri spirituale (5)

in Polemici, controverse

Plutim printre amintiri, căci fără ele, cuibărite în suflet, ce s-ar alege de trecutul nostru? Poate gîndul că a fost doar un vis. Lumea alunecă printre ele ca o panoramă a închipuirii prin lumina orbitoare a dorinţelor, în care totul îţi pare neasemuit de frumos. Poate o amăgire. Niciodată n-am ştiut dacă ceea ce am văzut era bine, sau rău. Iubeam, însă, totul, fugeam după lumină, o prindeam, o pipăiam, dar parcă nu o vedeam. Singurul adevăr este speranţa care se aşterne sfioasă la picioarele tale şi aşteaptă visul, care, trezit la realitate, este, uneori, un coşmar. Părerile de rău, îndoielile, remuşcările, toate întind coarda pe care, cîndva, a cîntat lumea amăgirilor în freamătul vieţii ademenite de plăcerile trecătoare. Aşa am învăţat ce-i setea de viaţă – o izbîndă a soarelui în tainiţa ascunsă a sufletului în care Timpul înseamnă întrebările, căutările, nedumeririle, toate fiind aripi ale gîndului, care zboară la nesfîrşit, de la răsărit la asfinţit, sorbind cu lăcomie din Cupa Speranţei, lăsînd amintirile să se cuibărească în noi – un filtru al inimii, nu al ochilor –
ferindu-ne, uneori, de noi înşine, găsind, adeseori, liniştea în zbuciumul scos din suflet de glasul tăcut al privirilor.
* * *
Liliacul a înflorit.
În memoria mamei, pe masa din sufragerie, ovală, lucioasă ca o oglindă, sprijinită pe două picioare „de leu“, aşternută cu o faţă de masă albă, dantelată, am aşezat un buchet mare de liliac. Parfumul său – pentru o clipă – îmi pune capul „în poala mamei“ şi-i simt degetele catifelate răsfirîndu-mi părul. În mijlocul mesei, un samovar de argint, cu 6 ceşti din argint (primit cadou de la o rusoaică refugiată). Aroma ceaiului este îmbietoare, la fel şi prăjiturelele mici de pe platoul tot de argint. Invitatele mele au sosit: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Toate seamănă ca două picături de apă. S-au aşezat la masă. Primăvara contemplă tabloul cu-n cal alb, iar celelalte ascultă un concert al lui Ion Voicu. Uimită că „a cerşit“ dreptul la noaptea tăcerii, amintirea mamei s-a aşezat cu noi la masă, fără să simtă durerea ochilor mei, plini de lacrimi, dincolo de puterile mele, dar cu dorinţa supremă de „a mai fi“, pentru a servi idealuri la masa lumii. Mă dor amintirile, pentru că tinereţea şi-a luat zborul spre vise, deşi a poposit înaintea soarelui, rătăcindu-mă în labirintul vieţii. Cînd nimic din ceea ce-ţi este dat nu mai poate fi ascuns, închizi ochii pentru a păstra pe retină tot ce vrei să fie numai al tău, să nu ştie nimeni, ca să nu te judece. Să fie teama de adevărul-
adevărat, în Păcat întrupat? Şi atunci, faţă-n faţă cu Dumnezeu, cînd te afli la spovadă şi conştiinţa te
întreabă – cu ce ai păcătuit – ai amuţit. Dar nu-i vina mea că la răspîntiile vîrstelor am căzut în plasa amăgirilor, jucîndu-mă de-a baba oarba cu zilele din calendar, pîngărind cu ochii minţii tainele dorinţelor împlinite sau nu, cu patimile plăcerilor nopţilor tăcute, tremurătoare şi liniştitoare cum e cerul după furtună. „Ochii văd, inima cere“. Nu te grăbi să mă judeci! Primăvara este îmbrăcată cu o rochie înflorată. Are ochi albaştri, gene lungi, păr blond şi din decolteu apar, discret, doi sîni „de piatră“. Îmi zîmbeşte. Întrebînd-o la ce se gîndeşte – nu-mi răspunde, dar începe să recite:

Inelul din grădina lui albin

Parfum de fîn şi flori de măr,
nestemat inel, plantat în aur de copilărie
cu strălucire de safire purtat pe timp
de amintire. Inel de logodnă cu copilăria
blondă, de pe deget nu-l voi scoate
niciodată, prin el sînt legată
de primii ani de viaţă şi ea nu poate
fi trunchiată.
Cînd îl privesc, în el se oglindesc
zilele pe care n-am să le mai întîlnesc.
Aceste amintiri le închin la icoana lui
Isus mulţumind că-am simţit primăvara
cu gustul mierii copilăriei, în polenul
florilor de măr şi parfumului de fîn
din grădina lui ALBIN,
deşi fructele din noi se coceau sub soarele
cu suliţe de război: Unu, nouă, patru, doi.
Şi, de atunci, cu aripi de secunde
am zburat prin unde de dezastru sau albastru
iar dorinţele mele le-am urcat în stele.
Nu strălucesc, dar pîlpîiesc. Sînt încă vie.
Trăiesc!

Privindu-se-n oglindă, zise dezamăgită:
– A dispărut prinţesa…!
Trebuia. Dar s-a obişnuit cu umbra grădinii. Şi atît.

(va urma)
LILIANA TETELEA

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (3)

in Polemici, controverse

Din punctul de vedere al Interesului Naţional, cîteva momente de maximă importanţă au marcat lunga domnie a lui Carol I. Primul a fost Războiul de Independenţă. Proclamată la 9 mai 1877, cînd prim-ministru era Ion C. Brătianu, Independenţa a fost pecetluită cu sîngele vărsat din belşug de Armata Româna, lucru ce i-a conferit valoarea şi legitimitatea maximă pe care le poate avea un fapt politic. Perioada care urmează, caracterizată de o dezvoltare majoră, după criteriile timpului, a condus nou-proclamatul Regat al României spre o poziţie mai importantă în Europa, prin progrese economice şi culturale. Un alt moment semnificativ al domniei lui Carol I – unii istorici considerîndu-l punctul de apogeu – apare după campania din 1913, de pacificare a Bulgariei, şi obţinerea Cadrilaterului, străvechi teritoriu românesc, unde dăinuiesc importante relicve ale simbiozei daco-romane, pămînt aflat în componenţa Statului Medieval Ţara Românească, încă din preajma anului 1380, sub domnia lui Mircea cel Bătrîn.
Filonul naţional din viaţa politică şi culturală a României a continuat să se dezvolte şi să se manifeste şi după instalarea pe tronul României a Principelui Ferdinand, nepot de frate al Regelui Carol. Este important de precizat că procesul de cristalizare a conştiinţei naţionale, de acumulare a evenimentelor şi stărilor de spirit, a documentelor care, toate, fundamentează Doctrina Naţională românească, a continuat tot Secolul XIX şi la începutul Secolului XX, în toate spaţiile geografice locuite de români şi aromâni, fie că ne referim la Transilvania, Bucovina, Basarabia sau Peninsula Balcanică. În condiţiile unei astfel de evoluţii a sentimentului naţional, în principal, pe baza dreptului istoric şi ca efect al patriotismului şi dăruirii celor mai nobile spirite ale civilizaţiei şi politicii româneşti, războiul mondial din 1914 găseşte România pregătită pentru pasul de maximă importanţă în istoria acestei naţiuni binecuvîntate de Dumnezeu: realizarea României Mari şi readucerea tuturor românilor în interiorul graniţelor noastre naturale.
Decizia participării la război, alături de Antanta, a fost extrem de dificilă. Pentru adoptarea ei, numeroase interese şi concepţii contrare s-au înfruntat atît la lumina zilei, cît şi în penumbra cabinetelor. În spiritul adevărului istoric, trebuie să relevăm pendularea inteligentă a clasei noastre politice către ambii poli ai hegemonismului european, dat fiind faptul că tînărul stat nou-creat, România, avea de revendicat teritorii de la ambele tabere, atît de la Austro-Ungaria, cît şi de la Rusia ţaristă; în acest sens, e grăitor Protocolul Secret semnat la Viena, în octombrie 1883, al Tratatului de Alianţă româno-austro-ungar, la care Germania adera în aceeaşi zi. Înţelegînd situaţia epocii la justele ei dimensiuni, actul respectiv ne apare ca o expresie a lucidităţii clasei politice româneşti faţă de primejdia panslavismului în expansiune. Cel puţin din punctul de vedere al înzestrării Armatei Române cu armamentul Krupp, deosebit de puternic şi performant, alianţa cu Germania lui Bismarck a constituit un element pozitiv.

(va urma)
(Text reprodus din revista „România Mare“,
nr. din 21 iunie 1991)

Epistolă scriă cu cerneala ochilor

in Polemici, controverse

Stimată domnişoară Lidia Vadim Tudor,
Stimată redacţie,
Aceste rînduri le scriu din nou cu ochii în lacrimi şi cu o mare, mare durere în suflet. Nu pot să cred că Partidul România Mare nu a intrat în Parlamentul României. Mă doare sufletul că un partid cu nume atît de frumos, „România Mare“, nu a avut loc din cauza acelor „partide mari“, care mereu au fost la putere, prin rotaţie, şi au contribuit la jefuirea ţării. Mă doare sufletul cînd văd că în Parlamentul României este iar UDMR (6,22%), această organizaţie, nu partid, care a demonstrat, prin fapte, în toţi aceşti ani, cît de mult urăşte ţara şi Poporul Român. Au dat foc Tricolorului, drapelul României, l-au spînzurat pe Avram Iancu (folosind acea păpuşă drept simbol) în plină stradă, luptă mereu pentru dezmembrarea ţării, ei, o mînă de oameni, îşi bat joc de un întreg popor. Care popor, întreb eu? Cei 60% care au stat acasă, în loc să meargă la vot, să-şi facă datoria de cetăţeni ai acestei ţări, pentru a aduce schimbarea mult dorită?! Care români? Cei 5,51% care au votat PMP – partidul lui Băsescu, cel care îi trimitea pe tineri în ţări străine, dacă nu le convin condiţiile de trai de aici, cel care, timp de 10 ani, şi-a bătut joc de ţară şi de români?! El este astăzi în Parlamentul României, din cauza voastră, a românilor care l-aţi votat. Partidul România Mare nu a avut loc în Parlamentul României, fiica marelui patriot român Corneliu Vadim Tudor, Lidia Vadim Tudor, nu a avut loc în Parlament. O tînără inteligentă şi cinstită cu credinţă în Bunul Dumnezeu, o luptătoare pentru dreptate şi adevăr, calităţi dobîndite de la minunatul ei tată, a rămas pe tuşă, pentru viitoarele alegeri. Ea nu a avut loc în Parlament din cauza voastră, a celor care nu v-aţi prezentat la vot, sau a celor care aţi votat PSD (45%), PNL (19.96%), aceste partide care sînt cele mai vinovate pentru situaţia actuală din ţară.
M-ai dezamăgit, Popor Român, eşti părtaş cu ei, tu, care i-ai trimis în Parlament. Din cauza ta, din cauza votului tău, copiii mei, nepoţii mei vor fi în continuare departe de mine, muncind în ţări străine. RUŞINE! Nu v-aţi trezit nici acum, şi astfel vă meritaţi soarta. Voi nu mai aveţi nici un drept să vorbiţi, să vă plîngeţi, asta-i judecata voastră! Vă amintesc cîteva versuri care vi se potrivesc de minune, iar voi, cei care aţi votat, să le învăţaţi pe de rost şi să nu le uitaţi. Au fost scrise în 2014 pentru voi de către patriotul Corneliu Vadim Tudor: „Poporul meu, sînt supărat pe tine/ Nu eşti aşa cum am crezut cîndva/ Faci pactul cu duşmanul, ce ruşine!/ Aştepţi momentul ca să poţi trăda“.
Voi, cei care aţi votat PSD-ul, atenţie la ce a declarat Liviu Dragnea unor reporteri TV: nu va scădea nici o taxă, aceste lucruri vor fi avute în vedere în 2018. S-a văzut omul cu sacii în căruţă, şi de acum aşteptaţi să vă mărească salariile, pensiile, să vă scadă taxele. Poate la alegerile viitoare (2020)! Sînt oameni care azi nu au ce pune pe masă, cum să aştepte pînă în 2018?! Sînt pensionari care luna aceasta (decembrie) au stat la cozi imense pentru a putea face un împrumut la CAR, ca să aibă şi ei ce pune pe masă de Sărbători.
Să nu vă plîngeţi, voi i-aţi votat, vă meritaţi soarta!
Voi, cei care aţi votat PNL-ul (fostul PDL, mai corect), vă amintiţi ce v-au promis înainte de alegeri? Astăzi se luptă între ei pentru ocuparea unor funcţii, nici gînd să-i auzi vorbind despre o viaţă mai bună a Poporului Român, aşa cum au promis.
Să nu plîngeţi, voi i-aţi votat, vă meritaţi soarta!
Învăţaţi şi aceste versuri ale lui Vadim: „Toţi nespălaţii lumii, fără şcoală/ Te joacă azi la zaruri, pe maidan/ Dar tineretul nu se mai răscoală/ Fiindcă-i plecat să facă rost de-un ban“.
Întreb pentru a nu ştiu cîta oară: în ţara mea, în oraşul meu, Suceava, oare nu este de lucru? De ce copiii mei trebuie să fie sclavi în altă ţară? Din cauza voastră, românilor, care aţi votat aceleaşi mutre de trădători, care nu au făcut niciodată ceea ce au promis.
Ruşine lor! Ruşine vouă!
Dacă eu astăzi sînt supărat pe voi, pe cei care aţi stat acasă şi pe cei care aţi votat, lăsîndu-vă păcăliţi din nou, nu uitaţi aceste cuvinte din poezie, pe care vi le adresează Vadim, care v-a iubit atît de mult pe toţi. El vă iartă: „E timpul, deci, să speli acea ruşine/ Din zodiacul ce ţi-a fost ursit/ Eu azi te cert, dar nu pot fără tine/ Mi-aş da şi viaţa să fii fericit“.
Cît de mult te-a iubit acest OM pe tine, popor îndărătnic! Şi tot Vadim spune într-un aforism de-al lui: „Românii care mereu aşteaptă să li se dea ceva nu au nevoie de PREŞEDINTE, ci de MOŞ CRĂCIUN“.
Să nu uitaţi asta, iubiţi români, cum aţi uitat mereu anii din urmă, cum i-aţi uitat pe cei care şi-au bătut joc de voi şi i-aţi trimis din nou în Parlamentul României. Aşteptaţi-l pe Moş Crăciun, poate el o să vă aducă mai mult decît vă vor aduce noii parlamentari!!! La ei deja Moş Crăciun a sosit cu mandatul de parlamentar, le-a adus cel mai frumos cadou de Sărbători. La voi nu ştiu dacă o să vină Moş Crăciun, el vine doar la cei care au fost cuminţi (cu-minţi!!!).
Îmi pare rău că am scris aceste rînduri despre românii mei (repet, cei care n-au votat, şi cei care au votat), dar ei m-au determinat să scriu aceste rînduri, izvorîte din inima mea. Tot lor le reamintesc vorbele lui Brâncuşi la întoarcerea acasă: „Proşti v-am lăsat cînd am plecat. V-am găsit şi mai proşti!“. Mare adevăr. Cu lacrimi în ochi şi plin de durere,

Vasile Crelincă, Suceava, 15 decembrie 2016

O analiză pertinentă a profesorului Corvin Lupu asupra viitorului României odată cu „era Trump“ (3)

in Polemici, controverse

* M.A.M.: Revenim cu întrebarea: ce părere aveţi despre influenţa alegerilor din SUA asupra relaţiilor internaţionale şi a securităţii naţionale ale României?
* C.L.: Ceea ce ştiu exact este că aceste greşeli se contorizează şi produc efecte grave, exact în momentele în care ne va durea mai tare. Avem experienţa sigură a istoriei, cea pe care duşmanii românismului din fruntea ţării noastre a scos-o din şcoli. În 2004-2005, cînd ambasador al României la Moscova era generalul Dumitru Prunariu, celebrul nostru cosmonaut, preşedintele Putin a propus României să nu intrăm în NATO, cu promisiunea asigurării securităţii ţării şi cu precizarea tuturor tipurilor de arme care vor fi oferite României, pentru descurajarea vecinilor şi asigurarea securităţii militare a ţării. De asemenea, preşedintele Putin a transmis prin Dumitru Prunariu oferta de a se constitui o comisie mixtă româno-rusă, care să analizeze perspectiva restituirii tezaurului României, trimis spre păstrare în Rusia, în timpul primului război mondial. Eu cred că preşedintele României, Traian Băsescu, ar fi avut obligaţia faţă de Poporul Român să-i spună acest adevăr. El a reacţionat prin retragerea de la post a lui Dumitru Prunariu şi apoi prin ofense, despre care am mai pomenit. Asta nu este politică externă, mai ales în faţa unei supraputeri… Pe de altă parte, din alt punct de vedere, eu sînt de părere că aderarea României la NATO şi la UE a fost foarte importantă în perspectiva psihologică a istoriei României. Dacă România nu ar fi aderat la NATO şi la UE, poate că pe durata mai multor generaţii, Poporul Român ar fi fost absolut sigur că i s-ar fi refuzat intrarea în Sfîntul Rai. În mare majoritate, pe care eu nu o pot cuantifica în procente, pentru că nu am pîrghiile sociologice necesare, Poporul Român a fost sigur că, intrînd în NATO şi în UE, va avea asigurată toată istoria viitoare a ţării şi prosperitate certă. Dacă nu am fi aderat, Poporul Român nu şi-ar mai fi găsit liniştea şi echilibrul, pentru multă vreme. Astăzi, o mare parte a românilor este dezamăgită, unii într-o măsură foarte mare, alţii mare, alţii mai mică, dar orizontul de aşteptare a fost atins de foarte puţini români, cu deosebire de către profitorii „sistemului ticăloşit”. După părerea mea, eşecul politicii euro-atlantice româneşti este evident, doar că factorii politici nu doresc să-l recunoască, analiştilor le este teamă să-l recunoască în ansamblul său, aşa că ni se arată doar secvenţe disparate de eşec euro-atlantic, care, adunate toate la un loc, formează eşecul de ansamblu al euro-atlantismului românesc. Vecinii noştri, mai ales ţările din Grupul de la Vişegrad, au găsit soluţii de promovare a suveranităţii naţionale, au dat FMI afară din ţară, după modelul Ceauşescu, îşi promovează propriile interese, apoi le promovează pe cele ale restului UE, iar reglementările legiferate de UE care nu sînt conforme cu interesele lor naţionale sînt respinse şi nu se aplică. În vara acestui an, Grupul de la Vişegrad a invitat România să se ralieze grupului şi să coopereze la luarea unor decizii, dar preşedintele antiromân (?!) Iohannis a refuzat. A fost o mare greşeală politică. Prin aceasta, România a ratat şansa să coopereze şi să-şi îmbunătăţească relaţiile cu vecini foarte importanţi. Cu unii dintre ei a cooperat cu mare succes, în perioada contemporană, în cadrul Micii Înţelegeri şi în perioada dictaturii socialiste de dezvoltare. Vă reamintesc că tot în vara asta, acelaşi Iohannis a bătut calea Bulgariei, să-i convingă pe vecinii noştri de la sudul Dunării să se ralieze la proiectul constituirii unei flote antiruseşti în Marea Neagră. O altă prostie fără seamăn. Bulgarii l-au refuzat pe Iohannis, pe un ton apăsat. Văd că am lungit discuţia şi nu am ridicat o problemă deosebit de importantă, după care vă propun să întrerupem discuţia de astăzi. Privitor la necesitatea unei relaţii normale cu Federaţia Rusă, care este, după părerea mea, repet, cea mai importantă relaţie de securitate internaţională a României, cred că decidenţii noştri ar trebui influenţaţi de analiştii Departamentului Securităţii Naţionale, de pe lîngă Preşedinţia României, în sensul de a ţine cont de aspectul pe care îl menţionez în continuare. Este evident că Războiul Rece nu s-a încheiat în 1989, cum ni s-a spus în mod repetat de către puterile din zona euro-atlantică de influenţă. El a fost doar întrerupt pînă cînd forţele naţionaliste din Rusia s-au regrupat, şi-au reaşezat modul de promovare a propriilor interese, s-au consolidat organizatoric, militar, informativ şi economico-financiar şi acuma sînt în contra-ofensivă, pe multiple planuri. În anul 2014, pe pagina sa de Facebook, Vladimir Putin a postat un filmuleţ, care a fost titrat în limba română de foarte buni cunoscători ai limbii ruse, cuprinzînd un interviu în care el afirmă explicit că, la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, Stalin s-a înţeles foarte bine cu SUA şi cu Marea Britanie şi a încheiat înţelegerile privitoare la sferele de influenţă „pentru eternitate”, nu doar pentru cîteva decenii. De aceea, accentua preşedintele Putin, la Malta, în decembrie 1989, s-a încheiat doar un acord verbal între URSS şi SUA şi nu s-a semnat nici un document. Înţelegerile de după al II-lea război mondial nu pot fi modificate, ci pot doar să fie completate. Preşedintele Putin afirma explicit că doi trădători ai Rusiei, Gorbaciov şi Elţîn, au încălcat înţelegerile, dar că acum Rusia nu mai acceptă să recunoască acordul făcut de trădători. În finalul filmuleţului, preşedintele Putin spune apăsat: „Noi vrem înapoi ce este al nostru!”. Analizînd poziţia lui Putin în cadrul acestui interviu, se poate înţelege lesne că Federaţia Rusă este angajată într-un efort de recucerire a sferei de influenţă pe care a avut-o fosta Uniune Sovietică. Evenimentele din Georgia (2008), Ucraina (2014, pînă în prezent), Siria (2015, pînă în prezent), agresiunea cibernetică asupra Estoniei (2014), salvarea Iranului de la o agresiune iudeo-americană (2015) sînt semne evidente ale acestei linii politice. Nu se poate ca decidenţii din România să nu ţină cont de acest lucru şi de foarte numeroasele exemple din istorie în care statele mici au fost abandonate de către marile puteri, care le promiteau garanţii de securitate, în schimbul promovării propriilor interese. România a primit aceste garanţii occidentale şi în perioada interbelică, iar în 1940, România Mare s-a prăbuşit fără să o apere nimeni! Românii i-au aşteptat pe americani 50 de ani, iar în perioada ocupaţiei militare sovietice, SUA şi statele din Occident îi îndemnau pe români să lupte împotriva regimului sovietic de la Bucureşti, cînd ţara fusese deja arondată sferei de influenţă a lui Stalin, şi o generaţie întreagă de elite româneşti s-a sacrificat degeaba. Astăzi, în caz de agresiune externă din partea Rusiei, după părerea mea, Occidentul nu ne va apăra, la fel cum au păţit Ucraina şi Georgia, iar situaţia ar fi realmente dramatică. Dacă ne atacă alte state decît Rusia, ceea ce nu ar fi exclus, situaţia ar fi tot foarte grea, pentru că nu mai avem armată şi coeziune naţională, tot ca rezultat al politicii euro-atlantice. Ca urmare, speranţa noastră rămîne în primul rînd în Dumnezeu.
* M.A.M.: Vă mulţumesc şi vă mai aştept!

Sfîrşit
(Interviu realizat de Marius Albin MARINESCU)

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (3)

in Polemici, controverse

Într-un alt spectacol teatral, „Recviem” (dedicat eroilor români căzuţi pe cîmpurile de luptă pentru libertatea şi demnitatea neamului), personajele spun: „…Măi băieţi, vi s-a dat lumină de sus!…”. Un trio (Lenin, Stalin Troţki) răspunde: „Vi s-a dat un c…t!”. La un moment dat vor să treacă pe sub Arcul de Triumf şi …,,cei morţi în stare de erecţie…”! În final, eroii defilează pe sub Arcul de Triumf scandînd: „…Cît am trăit ne-am c…t pe noi…”, apoi „…Cînd am fost la război ne-am c…t pe noi…”. Trio-ul confirmă: ,,- Da! V-aţi c…t pe voi…”.
După cum se vede, e vorba de „trenuri” de expresii şi vorbe „tip” (vulgare şi scîrboase) repetate la toate colţurile străzilor. Repetarea şi identitatea acestora e ciudată. Sînt ele produse într-un ,,laborator central”? Dacă e aşa, „laboratorul” funcţionează de multă vreme.
Dovadă, iată opiniile marxiste (Secolul XIX) despre Neamul Românesc: „Românii sînt un popor fără istorie, destinat să PIARĂ în furtuna revoluţiei mondiale. Ei sînt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămîne astfel pînă la EXTIRPAREA sau PIERDEREA CARACTERULUI lor NAŢIONAL, la fel cum chiar existenţa lor, în general, reprezintă un obstacol, contra unei măreţe revoluţii istorice. DISPARIŢIA lor de pe faţa pămîntului va fi un pas înainte” – K. Marx, Fr. Engels ,,Opere Complete” vol. 8, pg. 229 (Text preluat din publicaţia „Credinţa ortodoxă”).
„Dispariţia lor de pe faţa pămîntului!” – Recunoaştem uşor aici „soluţia finală” împotriva evreilor, a ideologiei naziste. Şi această retorică a precedat şi pregătit holocaustul anti-evreiesc şi, în fond, şi pe cel anti-românesc (Transilvania de Nord, Basarabia şi Bucovina şi, apoi, toată România).
Constatăm că retorica marxistă şi cea a slugilor marxiste de astăzi (chiar drapate în veşminte democratice şi gălăgios anticomuniste) nu au nimic de invidiat retoricii naziste. Ba chiar o surclasează prin vulgaritate şi trivialitate! Cel puţin în ceea ce ne priveşte pe noi, pe români.
Legea nr. 217/2015 are ca scop (art. 1) „…prevenirea şi combaterea incitării la URĂ NAŢIONALĂ, rasială sau religioasă, la discriminare…”.
Dar cele expuse mai sus sînt tocmai expresia unei uri naţionale, manifestate prin calomnierea, denigrarea, condamnarea Poporului Român, prezentarea lui ca o „rasă” inferioară. Logic şi fatal, urmează concluzia: „…dispariţia lor (a românilor) de pe faţa pămîntului va fi un pas înainte…” (Marx, Engels Op. cit.).
Ostilitatea gălăgioasă, denigrarea, calomnierea Neamului Românesc, iată, nu intră sub incidenţa Legii! Dimpotrivă. Pare o atitudine foarte corectă politic. Propagatorii acestor dejecţii morale sînt chiar răsplătiţi cu funcţii înalte (şi bine remunerate!) în mass-media, în politică etc. Şi cu o penibil de nemeritată notorietate publică. Sînt „corecţi politic”. Exact ca în „proletcultismul” anilor ‘50. Tot soiul de nulităţi, veleitare, dar… „corecte politic”. Acesta e marele „pas înainte”?
Exemple de naţionalism creştin binecuvîntat la mult huliţii români („…cum poate, frate, fi ceva bun la români?” ş.a.m.d.).
În 1918, la retragerea din Ardeal, trupele ungureşti, ajutate de localnicii de aceeaşi naţie, au comis crime oribile. De care, cu laşitate şi indiferenţă (faţă de propriul neam!), nu amintim nimic. Totuşi, se ştie de gropile comune cu valahii omorîţi (femei, copii, bătrîni) de pe valea superioară a Jiurilor. Fără televiziune şi radio, informaţiile circulau eficient şi pe vremea aceea. Soldaţii români eliberatori ştiau de ele. Mai ştiau, de la bunici şi părinţi, şi de masacrarea celor 40.000 de români cu ocazia revoluţiei de la 1848. Nu a existat nici un fel de revanşă, de răzbunare colectivă împotriva minorităţii maghiare rămase în graniţele României. Nu a existat pornirea primitivă: „…aha, a venit şi vremea noastră, ia să vă căsăpim şi noi pe voi…!”. În 1919, cu ocazia reprimării republicii sovietice ungare a lui Bela Kuhn, la solicitarea Europei occidentale, trupe româneşti au ajuns în Budapesta. Nici un fel de răzbunări colective împotriva ungurilor. Dimpotrivă, soldaţii românii dădeau o parte din sărăcăcioasa lor raţie cazonă de hrană budapestanilor înfometaţi.
Dar aici, şi partea ruşinoasă pentru noi. Trupele române au fost întîmpinate cu flori, pîine şi sare de bieţii români (400.000) rămaşi în afara graniţelor ţării prin Pacea de la Versailles, între graniţa de vest şi Tisa, şi chiar în zona Balatonului. La sporul natural al populaţiei rurale româneşti de atunci şi pînă după al II-lea război mondial, astăzi ar trebui ca în această zonă să fie cam 1,2 milioane de români. Bucureştiul (cel post-fanariot) a fost total insensibil la soarta acestora. Astăzi mai sînt circa 30.000-40.000. Există sate de cult greco-catolic în zonă. Foşti români.
Nu a existat impulsul „aha, a venit şi vremea noastră”. Şi aceşti români care au trecut Carpaţii erau NAŢIONALIŞTI. Ştiau că luptă cu riscul vieţii pentru eliberarea fraţilor români. „Ne cheamă Ardealul!” era cîntecul ostăşesc al vremii. Un naţionalism firesc, supt odată cu laptele mamei, de aceşti feciori de ţărani analfabeţi, conştienţi de fraternitatea lor cu cei de peste Carpaţi. Naţionalismul, ca şi limba maternă, ca şi creştinismul, nu se învaţă la şcoală. Acolo poate fi cel mult cultivat, şcolit, sau… depreciat şi calomniat.
În 1945, cu ocazia eliberării de sub jugul unguresc a Ardealului de Nord, militarii români eliberatori ştiau de ororile şi crimele comise de ocupantul ungar în mai toate localităţile ardelene (vezi, între altele, Ip, Trăznea, Moisei, Bistriţa). În gropile comune pline de femei şi copii valahi, trupurile acestora nu apucaseră încă să se descompună complet. Nu au existat nici un fel de răzbunări colective, nediferenţiate, faţă de minoritarii unguri. Reflexul „aha, a venit şi vremea noastră!” a lipsit, din nou, cu desăvîrşire.
Imediat după 1918, un fruntaş politic român din Ardeal a precizat: „…noi nu vom deveni din asupriţi asupritori…”. Într-adevăr, nu e în firea românilor aşa ceva. Minoritatea maghiară (ca şi celelalte minorităţi) s-a bucurat de toate drepturile posibile: învăţămînt de toate gradele în limba maternă, libertatea deplină a cultelor religioase, mass-media în limba maternă, organizaţii şi partide cu caracter etnic. Pentru comparaţie, după al II-lea război mondial, polonezii (în Silezia şi Pomerania) şi cehii (regiunea Sudetă) au expulzat MILIOANE de etnici germani, sub motivul ostilităţii acestora de-a lungul secolelor, faţă de Polonia şi (fosta) Cehoslovacia. Aceşti germani, stabiliţi acolo de secole, nu au venit în calitate de cotropitori şi exterminatori. Cel puţin în Polonia, ei au fost chemaţi de regalitatea poloneză pentru a construi cetăţi-oraşe şi a practica diverse meserii (vezi „ţesătorii” din Silezia, vezi minerii etc.) aducătoare de profit (şi prin impozite) pentru regalitatea poloneză veşnic în criză de bani (ca toate monarhiile medievale). Că existau fricţiuni între aceste consistente şi compacte minorităţi germane şi localnicii polonezi şi cehi, nu e nici o îndoială, dar ele nu au atins niciodată ferocitatea exterminatoare exercitată asupra românilor din Transilvania.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

(Pro)Testul unei naţiuni

in Polemici, controverse

Înainte de a acuza că ne este frică să ieşim în stradă, vă rog să vă întrebaţi dacă, la rîndul vostru, o să o faceţi. Înainte de a spune că sîntem laşi, să vă gîndiţi de ce noi nu sîntem ca alţii, de ce nu avem curajul să protestăm cînd, de fapt, undeva, în suflet, asta ne dorim. Să strigăm în gura mare că nu ne este bine, să facem ceva să fim auziţi. De ce multe naţiuni o fac şi noi nu? Prin presă şi prin diverse alte locuri se vechiculează cuvinte grele: opinia publică, conştiinţa civică, glasul poporului etc. Fel şi fel de nulităţi folosesc aceste cuvinte ca să-şi evoce capacitatea de eliminare a vreunui duşman politic. Ei spun astfel de prostii, se folosesc de glasul unei naţiuni adormite, şi calcă ferm pe grumazul ţării ştiind că tu, Popor Român, eşti imobilizat în faţa televizorului şi injectat cu doza zilnică de frică.
Noi nu ieşim în stradă pentru că vom fi decăzuţi la nivel de nebuni. Noi nu ieşim în stradă pentru că mulţi nu o vor face şi vor rîde cu gura pînă la urechi de măscărici. Noi nu ieşim în stradă de frică. Dar nu de frică de „organele” de opresiune ale Puterii, nu! Nouă ne este teamă că imaginea noastră va fi terfelită de către cei altfel decît noi.
Cei laşi nu vor face decît să rîdă de tine, chiar dacă undeva, în acel suflet mic, au o mică îndoială în ceea ce priveşte corectitudinea gestului lor. Spiritul românesc pare a fi mort. Noi, ca naţiune, sîntem compromişi, şi asta nu din cauza comunismului. Dezbinarea este cauza!
Sîntem morţi ca naţiune, doar că încă nu ştim asta. Sîntem morţi ca societate, doar că încă nu înţelegem acest lucru. Poate să vină o mie de triburi să ne facă rău, noi ne ascundem după frustrările noastre şi plîngem pe la colţuri. Cine nu plînge va avea grijă să meargă şi să se vîndă ieftin la noii stăpîni. De fapt, noi rîdem de noi, dar sîntem prea orgolioşi să recunoaştem asta. Se ştie că un om cu cît este mai prost, cu atît orgoliul lui este mai mare. Nu-l duce capul la mai mult, nu-l ajută mintea să înţeleagă. Am ajuns să cred că noi, ca naţiune, sîntem un neam de orgolioşi. Leoparzi după gard, dar mieluşei afară. Noi, ca naţiune, aşa cum am tot spus, am început în ’90 prin „nu ne vindem ţara” şi am sfîrşit prin a da totul pe degeaba. Noi, românii, de fapt nu avem nici cea mai mică încredere în noi, românii. Cu execepţia anului 1990, cînd în fiecare week-end lumea venea la minting, România nu a fost niciodată o zonă în care poporul să protesteze. Interesele niciodată nu converg spre acelaşi punct şi din acest motiv, printr-o „aleasă” educaţie a celor care ne păstoresc destinele, încrederea oamenilor unii în alţii a fost şi este aprig erodată de către mentalităţile unei naţiuni aflate într-o adîncă recesiune spirituală.
În prezent, toţi vor doar să supravieţuiască şi nimeni nu mai are încredere în nimeni, cu atît mai mult în sistem. Serviciile fac legea în România, şi tot Serviciile dictează cine şi cît guvernează. Nu mai cred de multă vreme în inocenţa SRI, şi nici în puterea de seducţie a SIE. Noi sîntem doar baterii care trebuie să alimenteze gaşca de la conducere.
Noi nu avem verticalitatea pe care o naţiune o cere. Sîntem o ţară fadă, condusă de hoţi, hăituită de capitalul străin şi îndatorată pentru 200 de ani de azi înainte. Pozăm în mari patrioţi. Nu, nu sîntem. Ne bucurăm cînd moare capra vecinului, şi tot noi mergem şi îi transmitem condoleanţele. Încercăm să ne păcălim zilnic şi ne dăm exemplu cu ’89. Cine mai crede sau cine a crezut, în ’89, că noi am făcut revoluţie, ori este ignorant, ori este bîtă la nivelul materiei cenuşii. Ne este comod să ne dăm eroi, atît timp cît sîntem acasă, în fotoliu. Ne este comod să facem băşcălie şi să strigăm că sîntem laşi. Da, sîntem laşi, sîntem comozi şi avem un instinct de conservare peste medie. Nu sîntem luptători decît dacă ne intră cineva în curte şi ne pune familia în primejdie. Mai luptăm zonal doar dacă facem parte din gaşca de interlopi, sau cine ştie ce clasă socială – taximetrişti, de exemplu – pentru vreo decizie imbecilă a Guvernului.
Mor români în spitale din cauza sistemului ticălos. Mor oameni pe străzi că marcajele sînt proaste, tot din cauza sistemului ticălos. Mor oameni nevinovaţi călcaţi de beizadele, mor oameni pentru că sistemul nu-i ajută. Noi ne bucurăm că nu ni
s-a întîmplat nouă şi mergem mai departe. Nu ne pasă de ei, aşa cum nu ne pasă de nimeni altcineva, ne pasă doar de noi şi de cei din cercul apropiat. Pe cine vrem să minţim? Pe cine vrem să păcălim? Nu, nu sîntem eroi, nu sîntem decît un neam de orgolioşi, atît! Vorbim mult şi ne plîngem la fel de mult.

TANO

Cum au fost asasinaţi Burebista, Bogdan al II-lea, Vlad Ţepeş sau Radu de la Afumaţi (1)

in Polemici, controverse

Unii dintre conducătorii din spaţiul carpato-danubiano-pontic au avut un sfîrşit tragic, fiind asasinaţi în urma unor trădări puse la cale de către persoane de încredere. Mihai Viteazul şi Vlad Ţepeş sînt cei mai cunoscuţi voievozi care au fost omorîţi, după ce au fost trădaţi de apropiaţi.
Burebista (82 î.Chr. – 44 î.Chr.) a condus statul dac în Secolul I î.Chr., perioadă în care Dacia reprezenta una dintre cele mai mari puteri din Europa, teritoriul său întinzîndu-se între Alpii nordici, Munţii Balcani, Marea Neagră şi Nistru. „Ajuns în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atît de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încît în cîţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine, ajungînd să fie temut chiar şi de romani”, a arătat istoricul grec Strabon. De puterea statului dac condus de Burebista a ajuns să se teamă pînă şi împăratul roman Cezar, care, la jumătatea Secolului I î.Chr., pregătea un război împotriva regelui dac. Acest război nu a mai avut loc, deoarece împăratul Cezar a murit asasinat, în urma unui complot, iar la scurt timp distanţă şi-a pierdut viaţa şi Burebista, fiind omorît tot în urma unui complot, pus la cale de nobilii daci. „Burebista a fost răsturnat în urma unui complot pus la cale împotriva lui de o mînă de oameni, mai înainte ca romanii să trimită împotrivă-i o expediţie. Urmaşii lui s-au dezbinat, dezmembrînd ţara în mai multe regiuni. Chiar şi acum, cînd Caesar Augustus a trimis oştire împotriva lor, ei se aflau împărţiţi în cinci regiuni, mai înainte erau în patru. Negreşit, aceste diviziuni teritoriale se fac după împrejurări şi apar cînd într-un fel, cînd într-altul”, a mai consemnat Strabon.
Bogdan al II-lea (1449 – 1451) a fost domnitor al Moldovei între 1449 şi 1451, fiind cunoscut ca şi fiul nelegitim al lui Alexandru cel Bun, însă el va rămîne o persoană marcată în Istoria României, dar mai ales a Moldovei, nu prin acest fapt, ci pentru că este tatăl marelui voievod Ştefan cel Mare. Bogdan al II-lea a ajuns pe tronul Moldovei după ce a reuşit să-l alunge pe Alexandru al II-lea. Sfîrşitul domniei lui Bogdan al II-lea este unul tragic, el fiind decapitat chiar de fratele său vitreg, Petru Aron. Omorîrea lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare, a avut loc în toamna anului 1451, în satul Reuseni, din judeţul Suceava, unde domnitorul participa la nunta fiicei uni boier. Bogdan al II-lea l-a luat cu el pe fiul său, Ştefan, care era în vîrstă de doar 14 ani, la acea vreme. „Vodă încercă să se apere, ridicînd un scaun cu mîna stîngă şi apucînd jungherul de la brîu cu dreapta. Dar se pomeni în cîrcă lovit de o greutate uriaşă – un buzdugan venit prin fereastra deschisă din spate. Bogdan-vodă ameţi, o tulburare îi împăienjeni vederea, iar scaunul şi paloşul îi scăpară din mîini. Căzu în genunchi. Un val de sînge îl podidi pe nas şi pe gură. Spătăriţa slobozi un ţipăt şi se apucă fără ştire cu mîinile de păr”, povesteşte scriitorul Mihail Drumeş, în cartea sa, „Povestea neamului românesc de la început şi pînă în zilele noastre. Pagini din Trecut“, scena în care Bogdan al II-lea este atacat de fratele său Petru Aron la nunta de la Reuseni.

(va urma)
Dănuţ Zuzeac

Piloţii orbi (1)

in Polemici, controverse

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine „puterea“ politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţămînt, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei Neamului nostru ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lăsînd să se aştearnă uitarea asupra întunecatei perioade care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape 20 de ani care s-au scurs de la Unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi cînd vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atît de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frînele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa Istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a Neamului Românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd. Într-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult-încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, cînd se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sînt zadarnice. Oamenii aceştia sînt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal s-a stins. Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de 100 de ani, fără ca nimeni să înţeleagă de ce.
Oamenii erau tot atît de cumsecade, soldaţii tot atît de viteji, femeile tot atît de roditoare, holdele tot atît de bogate. Nu s-a întîmplat nici un cataclism între timp. Şi, deodată, statele acestea pier, dispar din Istorie. În cîteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sînt înghiţiţi de popoare vecine. Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stînca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întîmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai Istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stîrv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile, în afară de cea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştientă, în încăpăţînarea cu care îşi apără „puterea“. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bunăvoie, şi-au semnat cu mîna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi Istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.

(va urma)
Mircea Eliade
(Articol publicat în ziarul „Vremea“, 1937)

Balsamuri spirituale (4)

in Polemici, controverse

Natura instinctivă şi lipsită de imaginaţie a acestui patriotism este revelată de absenţa unui cuvînt autohton şi exact pentru a desemna ceea ce limba franceză denumeşte „Patrie“, iar limba germană „Vaterland“. Englezul exprimă aceste idei prin perifraza „Regele şi ţara“. Patriotismul unui popor este îndreptat spre acţiune şi eficacitate.
Cît priveşte patriotismul românesc, înainte de 1989 se făcea mult caz de el, iar în prezent mulţi români „se ruşinează“ că sînt români.
Este uimitoare dorinţa arzătoare a unora de a se prosterna în faţa străinilor. Nu există domeniu care să nu fie încercat de invazia cosmopolită şi ploconirea servilă în faţa „stăpînilor“, inclusiv limba strămoşească.
În ziarul „România Liberă“, din 21 noiembrie l997, cunoscutul scriitor Octavian Paler a publicat articolul „Zeii şi limba“, din care redau următoarul fragment: „Izmeniţii şi franţuziţii din veacul trecut sau pretenţiile pitoresc aberante ale latinizaţilor au fost floare la ureche pe lîngă ceea ce se petrece azi. Din ziare, reviste, din reclame, de la posturile de radio şi televiziune se revarsă asupra noastră un torent pestriţ de limbă caraghioasă, scîlcită, coruptă de „stilul postdecembrist“ (gen „antamăm“, „anvizajăm“. „implementăm“ etc. aduse pe scena politică şi ajunse repede în limbajul financiar care ar vrea să dea naivilor impresia de lustru intelectual, şi la anglicismele prin care emiţătorii doresc să pară informaţi, puşi la curent cu ceea ce se aude în Occident, drept care spun, plini de importanţă: „middle-class“, nu ca orice ţopîrlan, „clasa de mijloc“.
După 1989, televiziunea ne prezintă „24 de ore din 24“, evenimente cu tot ceea ce poate fi mai hidos într-o societate, inclusiv filme cu crime în stil mafiot, sex „în grup“ etc. Dacă doreşte cineva să execute o crimă perfectă, e suficient să urmărească filme americane.
Mă întreb: cum să mai fii patriot cînd oamenii au emigrat „pe capete“ în lumea largă pentru o bucată de pîine pe care ţara nu le-o mai poate asigura?
Multe ar fi de spus despre patriotismul românesc, dar nu mi-am propus să vorbesc despre lucruri triste, aşa că revin la scopul iniţial, acela de a scrie doar despre „balsamuri spirituale“. De pildă, despre FLORI, stropi de lacrimi din stele, care, în grădină, sînt sărutate de albine, din a căror miere ne înfruptăm.
Pentru fiecare floare, risipa este înfricoşătoare. Poate aşa le-a fost „ursita“, să fie „întemniţate“ în vase fără apă. Tăiate zilnic pentru „împodobirea“ noastră, la botez, la nuntă, la înmormîntare, la zile festive ş.a. Nu putem trăi fără flori. Le admirăm, le dăruim, le primim, iar a doua zi, ofilite, zac pe mormane de gunoaie. Atît de frumoase şi atît de nefericite. Gîngăniile pot să înţepe, păsările prin zbor se apără de urmăritorii lor, dar florile n-au nici o armă decît gingăşia, care nu le foloseşte la nimic.
Florile ar trebui să fie oferite doar în ghiveci – aşa ar fi protejate. „Arta creşterii florilor“ e în Răsărit foarte veche şi iubirea dintre un poet şi floarea lui dragă a fost deseori amintită în poveşti şi cîntece. Odată cu dezvoltarea ceramicii în timpul dinastiilor Tang şi Sung, supuşii aveau minunate recipiente ca să ţină flori, nu ulcele, ci vaze cu nestemate. Un slujitor anume era însărcinat să vegheze asupra fiecărei flori şi să-i spele petalele cu perii moi din păr de iepure. S-a scris că bujorul trebuia să fie scăldat de o mîndră fată îmbrăcată în port de sărbătoare, iar floarea de prun de iarnă trebuia să fie udată de un călugăr galben şi subţire. În Japonia, No, unul dintre cele mai populare dansuri, care a apărut în epoca Ashikaga, se bazează pe povestea unui cavaler sărăcit, care, pe o noapte geroasă, în lipsă de lemne de foc, îşi taie florile iubite ca să găzduiască un monah călător. Monahul nu e altul decît regele Hojo-Tokiyori, iar jertfa nu rămîne fără răsplată. Această poveste stoarce şi în prezent lacrimi japonezilor. Călugărul budist Huen Sung, din dinastia Tang, atîrna clopoţei micuţi de aur de crăcile grădinii ca să alunge păsările. El a fost cel care, într-o primăvară, a pornit, împreună cu muzicanţii curţii, să cînte ca să bucure florile cu muzică dulce. „Cine taie, fie şi o cracă, din pomul acesta, va da, drept ispaşă, un deget“, scria călugărul.
Florile sînt jertfa faţă de frumos, luate din Grădina de Lumină. Acolo, Crăiasa Florilor a poposit lîngă o floare albastră care, tandru, şi-a risipit mireasma în petale. S-a tot gîndit: „În acest Paradis, care floare să fie MISS?“. Pe toate le-a privit, le-a admirat, le-a binecuvîntat şi a hotărît: „Aici, în Paradis, vă declar, pe toate, MISS“.

(va urma)
LILIANA TETELEA

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (2)

in Polemici, controverse

Acest vizionar, Nicolae Bălcescu, a fixat nespus de bine, în timp şi spaţiu, dimensiunile valorii noastre de neam unic, statornicit de Dumnezeu, nu întîmplător, la Gurile Dunării. „Aşa, domnilor! Românii nu vor pieri! Românii nu pot pieri! Ei sînt cea mai veche naţie din Europa, care şi-a păstrat neclintit naţionalitatea, ci şi o existenţă politică”.
Revoluţiile de la 1848 din Principatele Române au o importantă componentă naţională. Acum se face auzită vocea tribunului Simion Bărnuţiu, care, pe prispa Catedralei din Blaj, rosteşte în faţa mulţimilor de români însetaţi de adevăr şi dreptate un discurs epocal. În urma Războiului Crimeii (1853-1856), Principatele fac un nou mare pas spre Unire, iar ideea naţională cîştigă teren. Dacă ideea unităţii neamului nu era noua – ea apărînd la cronicari, la Şcoala Ardeleană, iar dezideratul unităţii politice revenise în forţă la începutul Secolului al XIX-lea – acum se contura şi posibilitatea practică a Unirii.
Unirea de la 1859 a constituit o mare victorie a Partidei Naţionale, în lupta sa cu inerţia, cu elementele retrograde. A fost, în acelaşi timp, o strălucită biruinţă a Doctrinei Naţionale, care considera Unirea românilor un Ideal vital. Unirea de la 1859 a fost înfăptuită datorită sentimentului ancestral al apartenenţei la acelaşi neam a românilor din Ţările Româneşti, dar şi prin abnegaţia unui grup de intelectuali patrioţi, animaţi de puternice sentimente naţionale, beneficiind de importante virtuţi diplomatice pentru sensibilizarea şi corecta informare a Cancelariilor Europei cu privire la justeţea cauzei românilor.
Alexandru loan Cuza, beneficiind de sprijinul unor mari personalităţi, dominate de aureola lui Mihail Kogălniceanu, a domnit cu destule frămîntări, 7 ani, dar a reuşit să rămînă de-a pururi în Istoria României şi în sufletul poporului de rînd, pentru care a sacrificat totul, inclusiv tronul. După cum afirma tot istoricul Constantin C. Giurescu, „Cuza a fost un mare patriot, punînd întotdeauna interesele şi nevoile Ţării mai presus de ale sale, făcînd întotdeauna abstracţie de persoana sa. Tot ce era naţional, tot ce privea neamul a găsit la el înţelegerea cea mai deplină, de aceea e natural ca el să se fi gîndit şi la românii din Ardeal, şi la aceia din Basarabia, şi la aceia din Macedonia. Complet dezinteresat, ca mulţi de altfel din generaţia lui, Cuza n-a căutat să facă avere cît a fost Domn”. În timpul lui Cuza a început să apară pe documentele interne numele Ţării România. Dar, să nu uităm, acest nume se revendica de la „Româniile Populare” de care sînt pline actele şi hărţile Evului Mediu timpuriu încă din Secolul VII după Christos.
O dimensiune programatică a Doctrinei Naţionale pe vremea colonelului intrat în istorie ca „Prinţul Unirii” a reprezentat-o preocuparea pentru românii de peste hotare. Printr-o diplomaţie curajoasă, în mare parte secretă. Cuza a făcut încercări de a readuce la trupul Ţării atît Ardealul, cît şi Basarabia şi Bucovina, şi de a reface, la dimensiuni adecvate istoriei şi marginilor noastre etnice, harta vechii Dacii şi harta întîiului unificator de Ţară, Mihai Viteazul.
După abdicarea forţată a lui Cuza, o dată cu instalarea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României, în mod firesc, au apărut o serie de conflicte între apărătorii Doctrinei Naţionale şi susţinătorii noii dinastii. Pentru a fi drepţi pînă la capăt, trebuie să recunoaştem că, oricît de dureros a fost regretată îndepărtarea lui Cuza de către liberalii şi conservatorii care şi-au dat mîinile în „monstruoasa coaliţie” (atunci s-a folosit această sintagmă pentru prima oară), România ar fi putut să aibă parte de o alegere mai nefericită decît s-a dovedit a fi cea a lui Carol I. Partida Naţională, marile interese ale României au fost, în general, servite onorabil de Domnitorul şi, ulterior, Regele Carol I, care a respectat promisiunea şi legămîntul făcute la 10 mai 1866: „Punînd piciorul pe acest pămînt sfînt, am devenit Român… Cetăţean astăzi, mîine, dacă va trebui, soldat, voi împărţi cu voi soarta cea bună, ca şi pe cea rea”. În bună măsură propăşirea şi modernizarea României s-au datorat acestui prusac integru şi disciplinat.

(va urma)
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 iunie 1991)

Datoria de a avea o memorie afectivă

in Polemici, controverse

Un mare om de cultură, academicianul George Păun, a trimis colaboratorilor revistelor de cultură din ţară şi de peste hotare, în zi de iarnă proaspătă, o frumoasă urare „La Mulţi Ani Ţării. Să ne păstrăm glia şi simţirea românească; atîta datorie avem faţă de strămoşii noştri şi de urmaşii noştri. Cu recunoştinţă pentru cei care
gîndesc la fel“.
De astfel de îndemnuri avem nevoie întotdeauna, şi în pragul primăverii ogoarelor, şi în arşiţa verii dogoritoare pe nisipul de la Mamaia, şi în pîrgul toamnelor darnice, şi iată – şi în iarna cea aducătoare de fulgi cu poveşti, dar cu geruri năprasnice. Nu ştiu cum se face, dar mai ales în ultimii ani, în zilele de sărbătoare este senin, de parcă Firea întreagă ne-ar împărtăşi dorinţa de a spera. A fost sărbătoare cînd s-a reinaugurat Arcul de Triumf din Bucureşti. Atunci, am simţit nevoia ca ochii minţii să urmărească prima paradă de pe Podul Mogoşoaei, sau, mai înainte, cînd se întorceau trupele noastre din bătăliile de dincolo de Dunăre. Este o emblemă a istoriei noastre din vremurile în care strămoşii ne apărau glia. Mîndria de a fi din viţa acelor viteji trebuie plătită cu datoria de a ne apăra viitorul. Nici un copac nu poate rămîne în picioare, dacă îi sînt smulse rădăcinile, nici o naţiune nu înfruntă vicisitudinile evenimentelor viitoare, dacă nu păstrează amintirea sacrificiilor făcute numai ca ea să existe.
Monumentul maiestuos al Arcului de Triumf din Bucureşti este replica Arcului de Triumf din Paris – proporţiile sînt identice, doar dimensiunile sînt diferite. Cum dintotdeauna s-a considerat că Franţa este sora mai mare a României, cele două monumente sînt expresia fidelă a raporturile reciproce – îndeosebi culturale – stabilite de secole. S-au împlinit 200 de ani de cînd Napoleon I a dat ordin să se construiască un arc de triumf spre slava Marii Armate şi să se pună piatra de fundaţie, iar 30 de ani mai tîrziu a fost inaugurat monumentul. Acolo, Istoria vorbeşte. Acolo, parizienii se opresc să o asculte. Se întîmpla în ceas de amurg cînd am avut şansa să mă aflu în preajma acelui monument. Se adunase lume chiar sub Arcul de Triumf, de o parte şi de alta a Mormîntului Soldatului Necunoscut. Erau orele 6,30 şi reprezentanţi ai Asociaţiilor Foştilor Combatanţi reaprindeau, în mod simbolic, torţa. Spun simbolic, pentru că, din ziua de 11 noiembrie 1923, flacăra nu s-a stins niciodată. Atunci, jurnalistul Gabriel Boissy a sugerat ca la mormîntul ostaşului necunoscut să ardă „Flamme de souvenir“ („Flacăra amintirii“), sau poate mai potrivit s-ar numi „Flacăra Memorială“, iar opinia publică a îmbrăţişat ideea. Se depun coroane de flori, drapelele Asociaţiilor Foştilor Combatanţi din toate regiunile Franţei sînt în bernă, se păstrează un moment de reculegere, după care răsună La Marseillaise. Pe acest fundal sonor, autorităţile prezente semnează în Cartea de Aur şi salută asistenţa. Ceremonialul transmite un mesaj emoţionant, purtător de recunoştinţă şi de speranţă. În el se regăsesc nu numai tradiţia şi istoria Franţei, ci şi a Europei.
Arcul de Triumf din Bucureşti este mai tînăr, însă pentru noi are pecetea istoriei. În luna mai, cînd evenimentele naţionale şi cele ale Europei se suprapun, gîndul ne poartă cu recunoştinţă la soldatul român necunoscut, cu speranţa într-un viitor meritat.

Prof. univ. dr. Crina BocŞan

Viktor Orbán, la Satu Mare: „Pe 1 decembrie, maghiarii nu au ce sărbători“

in Polemici, controverse

Premierul Ungariei s-a aflat joi, 8 decembrie 2016, într-o vizită scurtă, de doar cîteva ore, la Satu Mare, unde a avut o întîlnire cu Kelemen Hunor, preşedintele UDMR. Premierul a cerut maghiarilor să iasă la vot în număr mare, pentru a putea decide asupra viitorului lor. Viktor Orbán a efectuat această vizită atît din postura de conducător al poporului maghiar, cît şi de conducător al partidului FIDESZ, care, în ultima perioadă, a acordat un sprijin puternic UDMR, mai ales de cînd a debutat campania electorală.
Întîlnirea celor două părţi a avut loc în spatele uşilor închise, preţ de mai bine de 30 de minute, după care cei doi preşedinţi de partid au ieşit public într-o Conferinţă de Presă. Kelemen Hunor a fost extrem de scurt, exprimînd mulţumirea pentru sprijinul primit în campanie. Acesta l-a citat pe premierul maghiar, care, referindu-se la alegeri, a afirmat: „O victorie mică, un viitor mic, o victorie mare, un viitor mare“. Discursul premierului Viktor Orbán a fost unul mobilizator, acesta cerîndu-le maghiarilor să iasă în număr cît mai mare la vot, pentru că doar prin reprezentarea, din partea UDMR, în Parlament, aceştia se pot bucura pe viitor de bunăstare. Premierul maghiar nu s-a ferit să recunoască faptul că Ungaria este interesată de bunăstarea României, pentru că are o influenţă şi asupra lor. „Deci, în a dori succes României există şi un interes din partea Ungariei, aşadar, noi vă dorim succes, vă dorim să vă dezvoltaţi în următorii ani, cum vedem şi astăzi semnele evoluţiei din trecut. Însă, în acest spaţiu politic, în Parlamentul de la Bucureşti, comunitatea maghiară din România trebuie să aibă o reprezentare puternică. Eu sînt o persoană optimistă şi cred că sînt argumente pentru reprezentarea acestei comunităţi, dar să fii înţelept nu înseamnă să fii şi orb, deci trebuie să vedem că există fenomene, că există evoluţii în viaţa comunităţii maghiare din România, în lumea politică din România, care ar putea periclita viaţa acestei comunităţi. Vorbesc aici despre tendinţe. Considerăm că, din cînd în cînd, comunitatea maghiară nu este respectată în felul în care ar trebui să fie, însă consider că aceasta poate fi pusă în paranteză, în cazul unei abordări pozitive din partea politicului românesc“. Întrebările venite pentru premier au fost limitate şi au primit răspunsuri scurte. Acesta a afirmat că s-a adresat maghiarilor din regiunea Partium şi nu celor din Ţinutul Secuiesc, pentru că orice parte mică este importantă pentru ansamblu. Referitor la faptul că diplomaţii maghiari au refuzat să participe la recepţia dedicată zilei de 1 Decembrie, acesta a spus: „Eu sînt tradiţionalist şi cred că sinceritatea e cea mai bună metodă, chiar dacă sînt la mijloc puncte nevralgice. Aici avem un punct nevralgic diplomatic, dar este mai bine să îţi asumi conflictul sincer decît să ai două feţe. La 1 Decembrie, maghiarii n-au ce să celebreze, aşadar nu sărbătoresc, ceea ce este o atitudine onestă şi către români, pentru că măcar nu îi minţim. Eu consider că diplomaţia maghiară a procedat corect atunci cînd a ales calea sinceră şi onestă“, a replicat Viktor Orbán.

Caraba L. Adrian

Cum au vrut maghiarii să alipească întreg Banatul Ungariei

in Polemici, controverse

Banatul a fost, timp de aproape 4 luni, republică autonomă, dar nu independentă. Se întîmpla în 1918, în vremuri tulburi, exact în momentul în care s-a anunţat sfîrşitul primului război mondial şi destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Subiectul sensibil al Republicii Bănăţene nu a fost prea des adus în actualitate. Unul dintre istoricii care au cercetat şi au scris despre acestă temă este profesorul reşiţean Mircea Rusnac, care a dorit să abordeze episodul fără patimi naţionaliste. Rusnac spune că adevărul trebuie să fie cunoscut, pentru a fi mai greu de combătut.
Proclamarea republicii, încheierea războiului şi destrămarea imperiului
Proclamarea Banatului ca republică s-a făcut la 31 octombrie 1918, iar vestea a fost primită bine de populaţie, însă s-a întîmplat mai ales pentru că odată cu proclamarea s-au mai anunţat încă două lucruri esenţiale. „Populaţia s-a bucurat pentru că odată cu proclamarea acestei republici s-a mai anunţat faptul că războiul se încheiase, dar şi căderea imperiului. În sensul acesta, a fost o bucurie unanimă, pentru că venea pacea, după 4 ani de război. În privinţa republicii, cei care au primit-o cel mai bine au fost germanii şi maghiarii, pentru că germanii intenţionau să menţină unitatea Banatului, fiind mulţi şi în partea care a revenit ulterior României, şi în partea care a revenit Serbiei. Inclusiv grupul etnic german ar fi fost divizat, ceea ce, ulterior, s-a întîmplat de altfel, prin divizarea Banatului. Românii tindeau către România, cel puţin conducerea naţionalităţii române, sîrbii tindeau către Serbia, iar maghiarii, către Ungaria. În privinţa asta nu a fost o majoritate clară într-o direcţie, pentru că Banatul era un mozaic etnic şi nici o naţionalitate nu era majoritară în regiune”, a declarat Rusnac pentru „Adevărul“.
Avocatul Otto Roth, omul care a proclamat republica
De altfel, pe blogul său, istoricul bănăţean lămureşte şi cine au fost artizanii formării acestei republici. „Din 1905, Partidul Social Democrat din Ungaria avea şi o secţie românească, însă aceasta era destul de slabă. Cea mai puternică organizaţie social-democrată bănăţeană era cea maghiaro-germană, condusă de avocatul dr. Otto Roth. Social-democraţii au organizat o serie de manifestaţii de stradă în Timişoara, cu orientare antiguvernamentală, la 20, 26, 27 şi 28 octombrie 1918. La ultima dintre acestea, Otto Roth a cerut bănăţenilor să-şi ia soarta în propriile mîini, iar P.S.D. din Timişoara să ducă tratative directe cu Antanta. El făcea parte din conducerea P.S.D. din Ungaria, fiind în contact permanent cu Consiliul Naţional Maghiar şi cu guvernul instituit de acesta la Budapesta. În contextul apropierii trupelor Antantei, el a acţionat, cu acordul social-democraţilor de la Budapesta, în vederea declarării Banatului drept provincie autonomă în cadrul Ungariei”, arată Rusnac. Bănăţenii fugeau de „pericolul ocupaţiei sîrbeşti” şi al divizării Ungariei, care tocmai îşi declarase independenţa faţă de Austria, dorea să-şi păstreze teritoriile pe care le administrase şi a considerat că, pentru unitatea Banatului, proclamarea republicii era cel mai potrivit demers. „Trebuie înţeles faptul că a fost proclamată ca o republică autonomă, nu independentă, cum de multe ori se consideră greşit. Normal că ungurii nu ar fi acordat independenţa unei regiuni cum era Banatul, dar partea bună a fost că se conserva unitatea regiunii, pentru că în momentul acela se profila pericolul ocupaţiei sîrbeşti. Armatele sîrbe erau deja la Dunăre şi, prin armistiţiul de la Belgrad, încheiat între forţele Antantei şi Ungariei, sîrbii ar fi urmat să ocupe Banatul, pînă la Conferinţa de Pace. Sîrbii au încercat să-şi adjudece Banatul în întregime, însă românii, fiind mai numeroşi în regiune, au protestat şi s-a ajuns la Conferinţa de Pace la împărţirea pe care o cunoaştem cu toţii şi în zilele noastre”, a mai declarat Rusnac. La 15 noiembrie, sîrbii ocupau Timişoara, primarul Josef Gemml predîndu-le, în mod oficial, oraşul. Administraţia civilă a rămas în subordinea autorităţilor maghiare. S-a încheiat o înţelegere cu armata sîrbă ca Sfatul Poporului să continue să existe, iar din 20 noiembrie să exercite puterea civilă în regiune. „Chiar la 20 noiembrie, guvernul maghiar a numit noua conducere administrativă a Banatului, compusă din: comisarul guvernului maghiar pentru întregul Banat, dr. Otto Roth; prefectul comitatului Timiş, Tõkés Imre; prefectul oraşului Timişoara, dr. Jakobi Kálmán. Consiliile naţionale româneşti au activat în clandestinitate, trimiţîndu-şi în secret delegaţii la Adunarea de la Alba Iulia. Aproape în acelaşi timp, au avut loc adunarea sîrbilor de la Novi Sad (25 noiembrie 1918) şi adunarea românilor de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918), care au proclamat alipirea Banatului la Serbia, respectiv la România. Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sîrbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în nici un fel în acel moment”, arată Mircea Rusnac, care adaugă că Republica Bănăţeană fusese instaurată şi exista, chiar în condiţiile ocupaţiei sîrbeşti. Ea nu a fost desfiinţată la 15 noiembrie, ci funcţiona şi la 1 Decembrie 1918. Soarta Banatului avea să fie decisă la Conferinţa de Pace de la Paris, din 13 iunie 1919, atunci cînd s-a împărţit regiunea între România şi Serbia. Anterior, însă, a fost nevoie de intervenţia armatelor franceze, care să pună capăt abuzurilor armatei sîrbeşti, care îi persecuta pe români. De altfel, la 21 februarie 1919, a fost instaurată administraţia civilă sîrbească în comitatul Timiş, fiind înlăturată administraţia maghiară. Acesta este şi momentul considerat de istorici ca sfîrşit al Republicii Bănăţene.
Europa regiunilor
Mircea Rusnac consideră că Republica Bănăţeană a fost o încercare de salvare a unităţii regiunii în primul rînd. „Cred că erau conştienţi toţi că o regiune aşa de mică era aproape imposibil să fie independentă în această zonă a Europei, foarte agitată. Măcar dacă s-ar fi trecut în stăpînirea unei ţări sau a alteia, Banatul să-şi fi păstrat integritatea, ceea ce nu s-a întîmplat. La aproape 100 de ani, Banatul este divizat”, spune istoricul bănăţean. Rusnac adaugă că, deşi există şi în prezent mulţi fani ai autonomiei şi independenţei Banatului, în contextul actual nu se mai poate pune această problemă. „Trebuie urmărit cu atenţie ce se întîmplă la nivel european, unde se discută de mult timp de o transformare dintr-o Europă a statelor, într-o Europă a regiunilor, şi cred că în privinţa asta trebuie să vedem lucrurile, pentru că s-ar putea ca, în viitorul nu prea îndepărtat, statele actuale să-şi piardă din atributele avute, şi regiunile să dobîndească o importanţă mai mare la nivel european. În privinţa asta, trebuie să fim pregătiţi, pentru că nu se ştie cînd, dar statele vor face probabil un pas înapoi şi vor oferi regiunilor puteri mai extinse. Doar în sensul ăsta e posibil. Nu, însă, ca o rupere de ţară, ceea ce se vehiculează mai mult sau mai puţin intenţionat”, a concluzionat Rusnac.

Daniel Groza

Ardealul

in Polemici, controverse

Trăim clipa cea mai întunecată a istoriei noastre. Prin arbitrajul de la Viena se prăbuşesc într-o zi idealul etern al unui neam, dreptatea milenară a unei naţiuni, temelia cea mai puternică a unei ţări. Pierdem fără luptă, cu armele netrebnice în mînă, jumătate din Ardealul dobîndit ţării prin jertfa sutelor de mii de morţi şi prin voinţa liber şi solemn exprimată a tuturor copiilor lui. Îl pierdem în numele unei păci pe care n-o avem; în numele unei dreptăţi, care ni se tăgăduieşte; în numele unei ordini noi, care va fi izvorul nesecat al unor vremuri tulburi,
de-alungul deceniilor ce vor veni. Nedreapta dominaţie seculară va apăsa din nou milioanele de români rămaşi peste hotare trase prin silnicie, fără nici o îndreptăţire etnică sau istorică, politică sau morală.
Revizionismul îşi schimbă ţara – de rîndul acesta, pe bună dreptate. Indignarea, pe care o trezeşte lovitura mortală, nu se va potoli niciodată. Liniştea şi pacea nu se vor putea restabili niciodată, dacă nedreptatea nu va fi reparată. Uitarea nu va reveni niciodată. Naţiunile pot avea eclipse trecătoare; conducătorii lor se pot încărca de grele răspunderi; împrejurările internaţionale pot fi neprielnice, dar drepturile eterne ale naţiunilor nu se pot prescrie, şi sufletul neamurilor nu se poate prăbuşi pentru totdeauna în ruşinea renunţărilor fără luptă, a greşelilor fără răspundere sau a aşteptărilor fără speranţă.
Neamul Românesc întreg nu va uita; nici nu va ierta. El îşi reia doliul întrerupt pentru prea scurtă vreme. Un blestem greu geme azi în gîtlejurile amuţite de uimire şi de mînie, dar de pe pămîntul din nou robit al Ardealului şi de pe pămîntul ameninţat al ţării se ridică, istorică, protestarea solemnă. Aceasta va fi pîrghia luptei care va începe mîine.

I. LUGOŞIANU
(Calendarul „Universul“, 1941)

Rezultatele alegerilor din 11 decembrie – un eşec al lui Klaus Iohannis

in Polemici, controverse

Scrutinul electoral de duminică s-a încheiat. Pînă luni, 12 decembrie, la ora 15,00, au fost numărate 95,58% din voturi, iar datele arată o victorie detaşată a PSD. Iată rezultatele comunicate de BEC: CAMERA DEPUTAŢILOR – PSD 45,09 %; PNL 19,96 %; USR 9,26 %; UDMR 6,15 %; ALDE 5,62 %; PMP 5,22 %. SENAT – PSD 45,25%; PNL 20,32%; USR 9,31%; UDMR 6, 22 %; ALDE 6,06%; PMP 5,51 %. Celelalte formaţiuni politice şi candidaţii independenţi au obţinut voturi sub pragul necesar intrării în Parlament.
Votul din 11 decembrie a fost un vot în favoarea PSD, care a defilat cu reducerea TVA-ului şi cu reîntregirea salariilor, dar a fost mai mult un vot împotriva lui Klaus Iohannis. A fost un vot împotriva textelor gen „corupţia ucide” şi a indicaţiilor domnului Iohannis, care s-a obişnuit să-i dădăcească pe români, spunîndu-le cu cine ar fi bine să voteze şi cu cine nu. A fost un vot împotriva celui care îi pune la colţ pe politicienii care au probleme cu Justiţia, dar care uită că a fost printre singurii primari din ţară pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a albit în procesele cu ANI şi care nici pînă astăzi nu şi-a rezolvat problema cu una din cele şase din Sibiu, cea pe care ar fi pus mîna în condiţii dubioase. A fost un vot împotriva celui pentru confortul căruia s-au cheltuit sume importante de la bugetul de stat cu renovarea reşedinţei prezidenţiale. PSD-ul a cîştigat detaşat alegerile din 11 decembrie 2016, dar mai mult le-a pierdut Klaus Iohannis, fostul primar de la Sibiu, despre care liberalii au crezut că-i un politician adevărat şi de aceea au mers pe mîna lui. Exclusiv pe mîna lui.
După un an de reformă a clasei politice marca Iohannis, în România au apărut nenumărate partide, dar tot PSD a cîştigat alegerile. Şi încă detaşat. Pentru asta, PSD ar trebui să-i mulţumească în primul şi în ultimul rînd lui Klaus Ioahnnis. Fără domnul Iohannis, PNL ar fi ameninţat poate poziţia PSD sau măcar nu i-ar fi permis acestuia să aibă o putere atît de mare. O putere care ar putea dăuna grav democraţiei.

SORIN AVRAM (,,Cotidianul”)

Du-te Sus