• Fondată în 1991 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 2

BALSAMURI SPIRITUALE (2)

in Polemici, controverse

Balsamuri – visul pe pămînt, o neasemuită rivalitate dorită de veacuri, cu lacăte ferecate şi, totuşi, descuiate de dorinţe adunate de peste tot, cu certitudini şi incertitudini reflectate în oglinzile sufletului, spectacol care se desfăşoară firesc, fără să-i pese de uimirea noastră.
S-o luăm sistematic.
Iată, zorile se revarsă la ivirea Soarelui, – lacrima Domnului – Taina vieţii pe pămînt, care se roteşte la nesfîrşit, de la Răsărit la Asfinţit, în leagănul stelelor şi în botezul zorilor.
Viaţa noastră a-nceput prin botezul lui ISUS, Izvorul Sfinţeniei – ADEVĂR, LUMINĂ şi CUVÎNT; prin slava Treimii, a primit botezul întregul Pămînt. În tainiţa inimii, să deschidem larg porţile ca să intre zorile. Noaptea e încă departe.
Dar şi noaptea este, uneori, un balsam cînd, din noapte pînă în zori, găsim speranţa în multiple culori. Dacă noaptea ne-a modelat în făclie de păcat, şi-n focul iubirii noastre – ispită strălucitoare – ne purificăm, ca Albă ca Zăpada, în zori de zi. Dis-de-dimineaţă, cocoşii cîntă de 3 ori. Cîntecul lor e cîntecul vînzării. E prea dureros. Însă, ca simbol francez, cocoşul este o pasăre „iubăreaţă“, un fel de paşă în ogradă, aşa cum se consideră francezul în materie de sex, de care nu este obsedat, tratîndu-l ca pe un subiect oarecare.
Iubirea îşi are rădăcinile în sex, dar seva sa se trage din lumina pură a spiritului. Iubirea nu acceptă să fie tîrîtă în mocirlă, ea fiind considerată o pasiune absolută, integrală, în armonie cu trăsăturile individuale, o pasiune necondiţionată a celui iubit, fiind, în acelaşi timp, profund carnală şi, totuşi, de o stranie castitate. Cînd iubirea este sinceră, iubita devine mamă, iar iubitul – soţ, tată. Copiii devin adevăratul ţel al iubirii.
Cînd între doi parteneri nu există afecţiune, iar fiorul pe care îl dă iubirea adevărată lipseşte cu desăvîrşire, actul în sine lasă în suflet un vid.
„În sensul larg al cuvîntului, iubirea poate avea diverse manifestări. Pentru o fiinţă omenească, iubirea poate reprezenta patriotismul, religia, raportată la fiinţa divină. Prima nevoie a spiritului este să o înţelegem. Noi nu-o putem înţelege din imaginile pe care le vedem, pentru că sîntem sensibili la ceea ce este tranzitoriu în ele: vrem să o înţelegem din ritmicitatea ei. A cunoaşte iubirea nu înseamnă a o analiza. Înseamnă a căpăta conştiinţa intensă a lumii. Noi gîndim pentru a simţi“. Nu simţim doar lucrurile palpabile, ci mai ales pe cele spirituale: rugăciunea, artele frumoase, între care poezia – „îngropată“, în acest secol, de manele, cărţile „zăcînd“ pe rafturi, iar preţul lor nu egalează nici măcar preţul unei manichiuri, care ia doar cîteva minute. Ce tristeţe!
Însă, în mozaicul vieţii noastre, fiecare am colecţionat imagini şi clipe de neuitat, din Soare, Lună, stele împletind curcubeie, izvoare de viaţă într-o lume cu concepţii diferite – pînze de păianjen minuţios ţesute. Credem că sîntem săraci, dar sîntem atît de bogaţi!
Sub bolta cerească, avem casa noastră – Planeta Albastră – grădina fermecată din Univers, suspendată, plină cu pomi viscoliţi în floare, dangăt de mioare, parfum de fîn, evantaiul cozii de păun, izvoare rapsodii, păsări mii, fluturi argintii, zîmbetul de copil cu puritate de crin zburdînd în mijlocul grădinii, simbol al poeziei, Doamne, binecuvîntate în Biblie. Pe toate,TU ni le-ai dat, iar noi le-am adunat. Totul este plin de lumină şi culoare, iar valoarea LUI este imposibil de a o estima. Inima îşi alege culoarea alb, negru, gri, roşu, verde, galben, albastru, portocaliu, din fiecare cîte un pic, în ele amestecîndu-se însăşi istoria lumii în drumul veşniciei.

MANIFESTĂRILE IUBIRII
Avînd marele noroc să citesc, în traducerea lui Modest Morariu, despre „Ispita Occidentului“, a lui Andre Malraux, apoi, impresiile scriitorului japonez Okakura Kakuzo despre spiritul european, am simţit că, de la un popor la altul, IUBIREA se manifestă cu totul şi cu totul diferit. De exemplu, francezul nu-şi „pierde capul“, fiind stăpîn pe pasiunile lui. Scopul este plăcerea amoroasă şi nu un „cuptor“ în care se „topesc“ două fiinţe într-una singură. Un loc important îl ocupă stăpînirea pasiunilor. Inteligenţa, care cuprinde totul, admite ca legitime toate acţiunile, în afara celor care se opun adevărului, care este resortul sufletului francez, atitudinea sinceră şi deschisă în materie sexuală, neexistînd un „cenzor“, totul fiind evident. Franţa, care i-a învăţat pe oameni rafinamentul în plăceri, nu şi-a neglijat îndatoririle privind cultivarea „grădinilor“ iubirii, acestea fiind libere de orice tendinţă de gelozie.

(va urma)
LILIANA TETELEA

O picătură englezească în gulaşul falsificării Istoriei românilor

in Polemici, controverse

Răsfoind revista de istorie “All about History – Book of World War II“ („Totul despre istorie – Despre cel de-al II-lea război mondial“), am dat, la pag. 62, peste fotografia amiralului Miklós Horthy de Nagybánya (1868 – 1957), care era însoţită de o scurtă explicaţie, totul încadrat într-un chenar. Cînd am citit textul respectiv, am rămas stupefiat de ceea ce scrie în el: “An Admiral in the Austro-Hungarian navy, Horthy led the Hungarian and Romanian forces in 1919 that toppled the brief Communist regime in Hungary of Béla Kun“ („Amiral în forţele navale ale Austro-Ungariei, în 1919, Horthy a condus forţele maghiare şi româneşti care au răsturnat scurtul regim comunist instalat în Ungaria de Béla Kun“).
După şocul indignării iniţiale, m-am gîndit că poate, totuşi, amiralul Horthy a condus trupele române în Ungaria în calitate de ghid local, iar istoricii noştri au omis să consemneze acest lucru. Informaţiile despre Horthy de pe Internet tratează în special perioada cînd a fost regent, adică începînd cu anul 1920. Aşa că m-am hotărît să mă documentez, apelînd la catalogul biblotecilor din NCC (New Castle County), din statul Delaware. Am intrat pe Internet şi mi-a apărut o singură lucrare, cu specificaţia numelui bibliotecii în care se află.
Cartea în care este prezentat amiralul Horthy se numeşte “Eminent Europeans. Studies in Continental Reality“ („Europeni renumiţi: Studii în Realitatea Continentală“), de Eugene S. Bagger, editura G.P. Putnam’ Sons, New York şi Londra, 1922. În carte sînt înfăţişate 10 personalităţi europene, dintre care 3 sînt români: Regina Maria, Regele Ferdinand şi Ion Brătianu jr. Cele 3 personalităţi româneşti sînt prezentate cu simpatie şi admiraţie de către un autor care a trăit la Budapesta pînă la vîrsta de 21 ani. Din această scriere, voiam să aflu unde se găsea amiralul Horthy în perioada 15 aprilie 1919, cînd trupele Republicii Sovietice Ungare au atacat trupele româneşti aflate pe aliniamentul stabilit de Aliaţi (la Nord de Mureş), pînă în seara zilei de 3 august 1919, cînd brigada condusă de generalul Gheorghe Rusescu a intrat în Budapesta. Răspunsul l-am găsit la pag. 268: “It was in the days of the Soviet regime at Budapest that a few hundred officers of the old Austro-Hungarian army formed at Szeged a counter-revolutionary government. Szeged was beyond the reach of Béla Kun’s power, in the zone assigned by the terms of the armistice to the Jugo-Slavs, and garrisoned by French colonial troops. A cabinet was appointed, or rather appointed itself, but this cabinet had no real attribute of power except a small volunteer army consisting exclusively of officers, on the Russian counter-revolutionary pattern. It had no constructive policy, no programme, no working plan beyond the engineering of anti-Communist intrigue at Budapest. It was financed by French subsidies and by «voluntary» contributions of wealthy Szeged Jews, whose patriotic zeal was stimulated by visits of grim-looking officers carrying, rather obviously, big Mauser pistols in their holsters“ („În perioada regimului bolşevic instalat la Budapesta, cîteva sute de ofiţeri din fosta armată austro-ungară au format un guvern contrarevoluţionar la Szeged. Oraşul Szeged se afla în afara zonei de putere a lui Béla Kun, fiind alocat conform armistiţiului cu Iugoslavia, avînd şi o garnizoană formată din trupe coloniale franceze. A fost ales un guvern, sau, mai degrabă, s-a autoales, dar acest guvern nu avea atributele reale ale puterii, cu excepţia unei mici armate de voluntari constînd exclusiv din ofiţerii proveniţi din gărzile albe din Rusia. Guvernul nu avea o politică realistă, nu avea programe de dezvoltare, nu avea nici un plan de răsturnare a regimului comunist de la Budapesta. Guvernul a fost finanţat din subsidiile franceze şi contribuţiile «voluntare» ale evreilor bogaţi din Szeged, al căror zel patriotic era stimulat de vizitele fioroşilor ofiţeri înarmaţi cu pistoale Mauser“).
Dar, oare, cum a ajuns Béla Kun la putere?
În octombrie 1918, imperiul Austro-Ungar intră în colaps. Ungaria se „desparte“ de Austria şi se declară republică, sub preşedinţia contelui Károlyi. La 20 martie 1919, generalul francez Vyx îi predă preşedintelui Károlyi o notă în care sînt trecute noile linii de demarcaţie stabilite de Aliaţi. Noile graniţe reprezentau un dezastru din punctul de vedere al ungurilor, care erau revoltaţi. Politicienii caută disperaţi o soluţie. Era clar că, prin forţe proprii, nu puteau să cucerească teritoriile cuvenite sîrbilor, cehilor şi românilor. Singurul aliat posibil era Rusia Sovietică. Socialiştii se unesc rapid cu comuniştii şi preşedintele Károlyi demisionează pe 21 martie. Este eliberat din închisoare Béla Kun, despre care se ştia că este prieten cu Lenin, în ideea de a obţine sprijinul Rusiei Sovietice. Béla Kun pune condiţia instalării regimului bolşevic, cu tot ceea ce includea acesta (naţionalizarea economiei şi a pămîntului, printre altele) şi declararea înfiinţării Republicii Sovietice Ungare. Planul lui Béla Kun, care i-a făcut pe unguri să accepte orice, era ca, odată cu atacarea României, în Transilvania, Rusia Sovietică să atace în Basarabia. Deşi Béla Kun deţinea toată puterea în guvern, oficial, el avea funcţia de Comisar pentru Afacerile Străine. Avînd în perspectivă măreţul obiectiv al extinderii teritoriale, Béla Kun reuşeşte să alcătuiască o armată în mai puţin de o lună de zile şi să atace, în noaptea de 15 aprilie 1919, prin surprindere, trupele româneşti. Lenin, căruia i-a plăcut denumirea de Republica Sovietică Ungară, a încercat să se ţină de cuvînt, dar n-a reuşit.
Armata română opreşte ofensiva maghiară, trece la contraofensivă şi, în seara zilei de 3 august 1919, intră în Budapesta brigada generalului Gheorghe Rusescu. Cu 3 zile mai devreme, la 1 august, Béla Kun fuge la Viena, unde este arestat, dar, în urma unui schimb de prizonieri, ajunge, pînă la urmă, în Rusia Sovietică.
În cele 5 luni de regim bolşevic, Horthy, la adăpostul garnizoanei franceze, n-a întreprins nimic împotriva lui Béla Kun, pentru că obiectivul extinderii teritoriale era comun, chiar dacă bolşevicii nu erau agreaţi. Dar dacă prin ei se putea realiza idealul ungurilor, atunci erau buni şi bolşevicii, măcar pînă la atingerea lui.
După căderea regimului bolşevic, Horthy şi-a mutat cartierul general în staţiunea balneară Siófok, de pe malul Lacului Balaton, ca să fie mai aproape de Capitală, pentru că nu mai exista nici un risc.
La cererea aliaţilor, trupele româneşti părăsesc Budapesta, la 18 noiembrie 1919. A doua zi, Horthy intră triumfal în Budapesta. Iată cum prezintă Eugene S. Bagger acest eveniment: “He rode this white horse when, in November, 1919, he entered Budapest as conquerer, at the head of his National Army, with the Banner of the Virgin waving above his (alas! Heretical) head. That ride was one of climaxes of Admiral Horthy’s career. Official Hungary celebrated the event as a great victory over the Roumanians who had evacuated the city one day before. Official Hungary disregarded the trifling detail that there were no causal connection between the Roumanian whithdrawal and Horthy’s entry. The National Army had never had a chance to fire a shot at King Ferdinand’s troops. They left because the Allies at Paris ordered them to“. (pag. 262) (…„În noiembrie 1919, el intră în Budapesta ca un cuceritor în fruntea armatei sale naţionale, cu stindardul Fecioarei fluturînd deasupra capului său (vai! eretic). Această plimbare a fost unul dintre punctele culminante ale carierei sale. Oficial, Ungaria a sărbătorit evenimentul ca o mare victorie asupra românilor, care părăsiseră oraşul cu o zi înainte. Oficial, Ungaria a ignorat detaliul că nu exista nici o legătură de cauzalitate între retragerea românilor şi intrarea lui Horthy. Armata Naţională n-a tras nici un foc asupra trupelor Regelui Ferdinand. Ei au plecat, pentru că Aliaţii de la Paris le ceruseră acest lucru“) .
În concluzie, amiralul Horthy n-a avut nici o contribuţie la răsturnarea regimului comunist al lui Béla Kun. El nu numai că n-a condus trupele române în aceste lupte, dar nici pe mica sa armată albă (de mărimea unui batalion) n-a condus-o în vreo luptă cu armata bolşevică a lui Béla Kun. Cîţiva cititori de limbă engleză au fost însă manipulaţi să „afle“ contrariul.

Ioan Ispas

Mircea cel Mare, faţă cu impostura (3)

in Polemici, controverse

Finalul însă reprezintă o încercare de a masca înfrîngerea sultanului. Acesta, la învăţătura unui slujbaş de al său, a aruncat noaptea cadavrele turcilor în apa rîului, încît a doua zi, cînd Mircea s-a prezentat pe cîmpul de luptă şi a văzut că numai dintre oamenii săi au fost ucişi, s-a speriat şi a rupt-o la fugă. Într-o scrisoare a sultanului al cărei conţinut era cunoscut la Buda, în toamna anului 1395, Baiazid îl ameninţa pe regele Sigismund că, dacă se mai laudă că, din pricina lui, a părăsit Ţara Românească, să se aştepte că în primăvara anului următor va veni cu oastea sa şi-l va căuta pe rege oriunde s-ar fi ascuns. Fiind scrisoarea sultanului, ea aduce o precizare preţioasă, bătălia de la Rovine a avut loc în primăvara anului 1395, sultanul părăsind nordul Dunării înainte de apariţia regelui la sud de Carpaţi în primele zile ale lunii iulie. Pentru victoria de la Rovine au bătut clopote în catedralele din vestul Europei în cinstea, însă, a regelui Sigismund, care avusese grijă să anunţe Apusul că victoria i-a aparţinut lui.
Aşadar, Mircea era în ţară, obţinea una dintre cele mai glorioase victorii asupra turcilor. Sigismund cucerea cetatea Turnul, pe care o luaseră turcii, dar, în loc să i-o redea lui Mircea, cum era firesc, regele a aşezat în ea o garnizoană ungurească. Domnul român a înţeles gîndurile „imperialiste” ale regelui, şi, atunci, cînd acesta se retrăgea pe culoarul Orşova-Caransebeş, a fost lovit de oastea lui Mircea, aşa cum o mărturiseşte el însuşi.
Anul 1395 este unul dintre anii cei mai importanţi din istoria noastră medievală. Domnul obţinea numai cu oastea ţării una dintre cele mai strălucitoare victorii din istoria militară a românilor. Anonimul s-a ferit să menţioneze aceste fapte, pentru a putea să afirme că Mircea n-a însemnat nimic pentru soarta ţării sale. După Anonimul, Mircea nu a existat nici în anul 1396. Este anul în care regele Ungariei a reuşit să strîngă la Buda o oaste de cavaleri occidentali cu care voia să-l înfrunte pe Baiazid.
Cînd oastea creştină a ajuns aproape de Nicopole, Baiazid i-a ieşit în întîmpinare şi, la 28 septembrie 1496, s-a dat bătălia care s-a încheiat cu înfrîngerea creştinilor. Mircea s-a aflat şi el în tabăra creştină alături de Sigismund, regele Ungariei. În momentul în care s-a aflat că turcii se apropie, Mircea i-a cerut regelui să facă o recunoaştere a armatei otomane. Johann Schiltberger, care a luat parte la bătălia de la Nicopole, arată că Mircea „a luat cu sine o mie de oameni din oastea sa”, a făcut recunoaşterea şi i-a spus regelui care sînt forţele lui Baiazid. După aceasta, Schiltberger spune că „domnul Ţării Româneşti a cerut să i se îngăduie să dea primul atac; ceea ce regele încuviinţă foarte bucuros”. Dar, s-a opus fiul ducelui Burgundiei, arătînd că lui i se cuvine această cinste, din moment ce a reuşit să aducă atîţia oameni şi a făcut cheltuieli atît de mari. Rezultatul a fost un dezastru. Cavalerii occidentali n-au respectat nici un principiu de tactică militară, mulţi au fost ucişi, o altă parte s-a răscumpărat pe mari sume de bani. Istoria se va repeta în 1444, la Varna, cînd o oaste a cavalerilor occidentali şi oastea regelui Ungariei au fost zdrobite. În faţa celor două înfrîngeri ale cavalerilor din Apus, se dovedeşte cît de importantă a fost victoria lui Mircea de la Rovine, din 1395. Occidentalii recunosc importanţa sacrificiilor făcute de români în a opri ofensiva otomanilor pe linia Dunării. O recunoaşte însuşi regele Matei Corvin, care afirma că românii au rezistat timp de o sută de ani pe linia Dunării, turcii neputînd să treacă la nord de fluviu.
De la înălţimea incompetenţei sale, Anonimul a încercat să umilească o mare personalitate a trecutului nostru despre care un străin ca Ibn Kemal afirma că Mircea este „cel mai vestit dintre principii din ţările ghiaurilor ce erau în vremea sa”. Leunclavius, autorul unei istorii a Imperiului otoman, prima pe care o scrie un european, spunea despre Mircea că este „vir inter Christianos fortissimus et accerrimus”, adică „principe între creştini cel mai puternic şi cel mai ager”.
Anonimul afirmă că Mircea a fost nevoit să plătească haraci turcilor. Al. Diţă, în cartea sa „Mircea cel Mare, între realitate medievală şi ficţiunea istoriografică modernă“, a demonstrat că Mircea n-a plătit nici un haraci. După dispariţia lui Baiazid, în 1402, Mircea s-a implicat în luptele pentru tron dintre urmaşii lui Baiazid. Niciodată după aceea nici un domn român sau străin nu s-a amestecat în luptele pentru tron din Imperiul Otoman.
În istoriografia românească i s-a spus cel Mare, pentru că niciodată Ţara Românească n-a cunoscut o întindere atît de mare, pentru victoriile lui, pentru rolul jucat de el pe plan internaţional. Au fost şi istorici străini care i-au spus „cel Mare” („the great” în englezeşte şi „le Grand” în franţuzeşte).
Mistificarea şi minimalizarea unui mare erou pe care o face Anonimul se înscrie în acţiunile celor care vor să demonstreze că istoria noastră medievală este una minoră, pentru ca, ignorînd-o, noi să ne pierdem identitatea naţională, din moment ce tot n-am fost în stare să facem ceva de ispravă.
Mircea Eliade spunea că românii au trecut prin momente foarte grele în istoria lor, dar au reuşit să iasă la suprafaţă. Credea că sub ocupaţia rusă va fi foarte greu să mai reuşească să se afirme ca naţiune, avînd în vedere uriaşul aparat de propagandă şi mijloacele materiale de care dispuneau ruşii. Am reuşit să ne salvăm şi de data aceasta datorită spiritului de rezistenţă faţă de ocupant şi datorită identităţii forţei spirituale pe care ni le-a oferit cultura.
După 1990, nu mai este vorba de străini care ţin să ne deznaţionalizeze ci este vorba de români, de o anumită elită, de inşi care se vor europeni, mameluci care nu ştiu că noi am fost primii europeni în mentalitatea grecească. Grecii numeau Europa tot ce se întindea dincolo de hotarele lor la nord de Byzanţ. De altfel, partea aceea s-a numit Romania devenită în turceşte Rumelia. Va fi foarte greu să ne luptăm cu proprii noştri adversari, cu oameni născuţi pe acest pămînt, dar care dispreţuiesc tot ce este românesc şi se uită cu admiraţia neţărmurită a snobului stipendiat de neprietenii noştri la tot ce vine din altă parte. Vom mai reuşi să ne izbăvim şi acum cînd duşmanul se află între noi?

Sfîrşit
MANOLE NEAGOE

Amintiri despre revista „FLACĂRA“ (6)

in Polemici, controverse

Acum mai bine de un veac
La 20 octombrie 1911, a apărut la Bucureşti primul număr al revistei „Flacăra“, avînd subtitlul „literară, artistică, socială“. Pe coperta exterioară a primului număr se afla fotografia lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, iar sumarul anunţa colaborarea lui George Coşbuc, care trimisese poezia „Poetul“ („Sînt suflet în sufletul neamului meu/ Şi-i cînt bucuria şi-amarul“), a lui Şt.O. Iosif, cu poezia „Toamna“ („Se-ntoarce iarna iar/ Cu aiureli de vînt pe la fereşti./ Tu, suflet plin de chinuri şi-ndoieli,/ Te-nviorezi cu tristele-ţi poveşti“), a lui Dimitrie Anghel, Mihail Sadoveanu, Ion Scurtu şi Petre Locusteanu. Pe pagina interioară, figura ca director al revistei Constantin Banu, care semna, pe ultima pagină, „Un cuvînt… care putea lipsi“. Articolul de fond, „Un vis“, aparţinînd lui I.G. Duca, începea astfel: „La noi, apariţia unei reviste literare şi artistice este un act politic în cel mai înalt înţeles al cuvîntului. Această credinţă nu-mi izvorăşte din plăcerea morbidă de a formula un nou paradox, ci din convingerea adîncă pe care o am că menirea neamului nostru este o menire culturală“. Viitorul ministru al Educaţiei, ca şi Spiru Haret, sprijinitor al revistei „Sămănătorul“, înfiinţată de G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă şi condus de N. Iorga, Şt.O. Iosif şi M. Sadoveanu, îşi încheia articolul cu următoarele cuvinte: „Un popor nu poate rîvni către un ideal mai curat şi mai înalt, iar aceia care, în întunericul vremurilor mici de astăzi, se gîndesc să aprindă cîte o flacără, lucrează la gloria adevărată şi eternă a acestui Neam, şi lor li se cuvine, întreagă, slava şi recunoştinţa noastră“. C. Banu informa că revista „Flacăra“ se tipărea în 35.000 de exemplare, fiind una dintre cele mai răspîndite şi mai citite reviste din ţară: o adevărată performanţă pentru acele vremuri, cînd sute de reviste apăreau şi dispăreau după cîteva numere. Directorul era convins că, într-o zi, ne va fi dat să vedem „marea minune“ a trezirii la „viaţa întreagă şi creatoare a acelei mari mulţimi care, de veacuri, stă aplecată deasupra brazdelor pămîntului, primindu-şi, din contactul cu el, seva care nu a lăsat-o să piară. Şi recolta va fi bogată, dacă sămănătorii vor fi prevăzători“. Dintre aceşti „sămănători“, afirma Banu, printre cei dintîi „sînt scriitorii noştri, în scrisul cărora vibrează simţirea Neamului, cu toate durerile şi speranţele noastre“. Am caracterizat „Noua revistă română“, a lui C. Rădulescu-Motru şi „Flacăra“, lui C. Banu, drept reviste eclectice, ultima vehiculînd idei liberale, în sensul bun al cuvîntului. „Flacăra“ n-a fost un organ al partidului liberal, subvenţionat de acest partid, ca în cazul „Vieţii româneşti“. În articolul „După un an“, se afirmă categoric: „Vrem să fim un organ unde să se întîlnească tot ceea ce este preocupare de arte, de frumos şi de bine moral în sufletul oamenilor superiori ai Neamului nostru… prin impulsul artelor şi sub imperiul celei mai desăvîrşite unităţi, să se creeze şi să se dezvolte o conştiinţă naţională unitară“ (p. 410). Menţionăm cîţiva dintre colaboratorii revistei „Flacăra“: George Bacovia, Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, Aron Cotruş, Mihai Cruceanu, Octavian Goga, Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Alexandru Brătescu-Voineşti, Gala Galaction, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu (cu revizuiri critice), Liviu Rebreanu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Duiliu Zamfirescu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi alţii.

Sfîrşit
I. HANGIU

,,Inima mea vă aparţine!“

in Polemici, controverse

Marieta Bratu nu ne mai surprinde de foarte mult timp. Ultimul său C.D., apărut la Electrecord, constituie nu numai dovada că inspirata şi talentata cîntăreaţă, deşi trăieşte în oraşul lui Aznavour şi al lui Piaf, este legată de o amprentă de neşters. Prezentarea discului este elocventă: „Sărbătorim, în această vară 2016, un sfert de secol de existenţă şi activitate a Scenei de Variété şi a Asociaţiei Culturale «Les Chants Valaques», create de mine la Paris, un excelent prilej de a aduce omagiul meu profesional genului francez de Variété, în toată diversitatea şi specificitatea lui. Aduc, în acelaşi timp, un omagiu soţului meu, dispărut acum 30 de ani, compozitorul Artist Emerit, laureat al Premiului de Stat, Nicolae Kirculescu, cel ce semnează muzica piesei «MON COEUR VOUS APPARTIENT», compusă în 1941, înregistrată pe acest C.D. şi interpretată de mine în dublă versiune!”. Orchestra Asociaţiei ,,Les Chants Valaques” – compusă din Ioan Streba, Gilles Kusmerück, Sosso Shamel, Dominique Legrix, Nicolas Casanova şi Pierre Ditroy – este partenerul sonor ideal, iar intervenţiile solistice sînt excepţionale. Un dialog minunat.
Interpretările Marietei Bratu exprimă nostalgia unei mari generaţii de cîntăreţi, care ne-a fermecat pentru totdeauna şi care ne-a înfrumuseţat viaţa. Versiunea în limba franceză a piesei-generic a C.D.-ului, „Mon Coeur vous appartient” – compoziţie a neuitatului Nicolae Kirculescu -, aparţine poetului Florentin Palaghia.
De-a lungul anilor, Marieta Bratu ne-a mai dăruit albume muzicale de excepţie: ,,Cînd se crăpa de ziuă altădată”, ,,Concert de Crăciun”, ambele realizate într-o impecabilă limbă franceză, cu un timbru mîngîietor şi o interpretare ce te poartă cu gîndul la versurile celebre: „Unde sînt zăpezile de altădată?”.

ALINA MUŞAT POPOVICI

O analiză pertinentă a profesorului Corvin Lupu asupra viitorului României odată cu „era Trump“ (2)

in Polemici, controverse

* M.A.M.: Ce ar putea spera în bine românii, după schimbarea administraţiei prezidenţiale la Washington?
* C.L.: La această întrebare, răspunzînd repede, acum, „la cald”, poate că este greu să fac cea mai bună ierarhie a posibilelor urmări. Dvs. m-aţi întrebat explicit despre posibile urmări pozitive ale alegerii noului preşedinte. În primul rînd, ar fi de sperat ca rolul companiilor multinaţionale în viaţa social-economică a ţării noastre să scadă semnificativ, pentru că ele sînt efectiv răul în societatea românească. Multe dintre ele se află sub control evreiesc. Ele fac un jaf colosal al resurselor naturale ale României, exportă profitul ilegal din România, sînt cei mai mari evazionişti, influenţează în rău, după părerea mea, cursul politic al României. Corporaţiile multinaţionale sînt cele care deţin cea mai mare parte a procentului de 88%, cît deţineau străinii din capitalul total al României, la sfîrşitul anului 2015. Or, cititorii noştri trebuie să ştie că de pe urma activităţii economice a celor 12% companii româneşti, statul a încasat mult mai multe taxe şi impozite decît de pe urma companiilor străine, care deţin 88% din capital. Ce să mai vorbim că străinii vor să pună mîna şi pe cele 12% societăţi economice româneşti… Acest lucru nu ar fi fost posibil fără ca iudeo-capitaliştii din România (străini şi din România) să fie sprijiniţi de la Washington, prin diplomaţii şi prin consilierii americani de pe lîngă diverse instituţii politice, informative, juridice şi administrative din România. Or, Donald Trump nu agreează companiile multinaţionale create prin politica de globalizare. El însuşi are companii mari, pe care a reuşit să le păstreze cu capital majoritar propriu, adică american. Dar multe mari companii americane şi-au pierdut capitalul majoritar şi au devenit multinaţionale. În acest fel, capitalul american a devenit minoritar, s-a diluat în marea economie a Lumii şi, odată cu acest fenomen tipic al globalizării, influenţa economică internaţională a SUA a scăzut. În schimb, evreii de pretutindeni au preluat/ păstrat cea mai mare parte a influenţei în aceste companii, printr-un sistem de iţe nevăzute, foarte laborios construite, cum evreii se pricep „de minune”. Noi am putea spera ca, în viitor, guvernul american să nu mai sprijine aceste companii multinaţionale. Acest fapt, dacă ar fi coroborat cu măsuri serioase ale Statului Român de fiscalizare a acestor companii, ar tripla uşor venitul naţional şi ar putea scoate România din înapoiere. Dar, pentru aceasta ar fi necesară o conducere naţională românească, nevîndută străinilor, patrioată, care să iubească, în mod real, România. Minoritarii etnici care au condus şi conduc România astăzi, împreună cu puterea evreiască acoperită, nu au iubit şi nu iubesc România. Ei vor o Românie slabă, în care minoritarii şi străinii să-şi promoveze interesele şi să ţină majoritatea etnică românească sub papuc.

(va urma)

Istorie incomodă: ARTA MANIPULĂRII (6)

in Polemici, controverse

Motto: „…dacă reţinem cele două elemente, conştiinţa naţională ca element psihologic, şi limba ca exteriorizare a sa, avem conceptul de naţiune”. (Giorgio Del Vecchio – Lecţii de filozofie juridică)

* Mihai Eminescu, nu doar poetul de geniu al literaturii române, ci şi un gazetar de excepţie; prin articolele sale incomode, a reuşit să-şi atragă ura potentaţilor vremii (dar şi a actualilor). S-a afirmat că era sifilitic, alcoolic, nebun; despre „nebunia” lui se vorbea (în epoca socialistă) în şoaptă, fiindcă „adevărurile” se spun doar în şoaptă, confidenţial, nu? Înrăutăţirea sănătăţii lui s-a datorat, în primul rînd, tratamentului cu mercur (doze enorme), efectuat de dr. Fr. Iszac (de origine iudaică! – nota autorului), „care l-a transformat pe Eminescu în cobai”, dar, fiind „greu de ucis”, s-a mers pe ideea de nebunie. Nici asta nu a dat rezultate, astfel că s-a recurs la ultima găselniţă: un bolnav mintal care l-a lovit cu praştia, Petre Poenaru, fostul soţ al Cleopatrei Poenaru, căreia poetul îi dedicase „Pe lîngă plopii fără soţ”. Din gelozie, s-a spus – total fals! Eminescu nu era prototipul amantului ideal, veneraţia lirică era singurul său mod prin care îşi manifesta iubirea. Adevărul e altul, şi ni-l oferă Paul Ştefănescu, în „Enigme ale istoriei române”: „Este incontestabil că la momentul «îmbolnăvirii», Eminescu se afla la apogeul carierei sale poetice şi ziaristice… Transformase ziarul «Timpul», dintr-o publicaţie modestă, de partid, într-un ziar de audienţă naţională… Eminescu nu făcea politica unui partid, ci impusese un punct de vedere naţional, purtînd amprenta excepţionalei sale gîndiri. Iată, dacă vreţi, o dovadă de nebunie”. La aproximativ un secol şi jumătate distanţă, scenariul se repetă, deşi altă scenă, alţi actori… dar aceeaşi concluzie – naţionalismul e toxic! Corneliu Vadim Tudor şi-a făcut intrarea pe scena politică în fruntea unui partid naţionalist, într-un moment în care în România se dădea startul marii distrugeri naţionale. În scurt timp, şi-a atras simpatia a milioane de români, dar şi multă antipatie, dacă nu chiar ură. S-a afirmat că „îi înjura pe toţi cum îi venea la gură” (pe nedrept!), că „la el toţi erau infractori şi curve” (nu toţi, dar majoritatea da… dintre politicieni vreau să spun), că „a fost omul lui Iliescu”. Nici pe departe! Nu l-am cunoscut personal, nu am avut nici o legătură cu partidul lui, dar nu trebuie ignorată abilitatea politică a lui Iliescu, preşedintele „sărac şi cinstit”, care a înţeles importanţa de a avea în preajmă un lider şi un partid naţionalist, fiind astfel exclusă orice bănuială că puterea fesenistă ar dori răul ţării, pe de-o parte; pe de altă parte, a aplicat principiul conform căruia „duşmanul trebuie ţinut cît mai aproape, pentru a-i cunoaşte toate mişcările”. Surpriza avea să vină în 2002, în urma succesului în alegeri, cînd, potrivit unor informaţii, Tribunul cîştigase din primul tur, dar, prea încrezător în victorie, a neglijat „sistemul de fraudare”, ignorînd, totodată, faptul că se luptă nu cu un om, nu cu un partid, ci… cu un sistem. Atunci au înţeles că obţinuseră o victorie „a la Pirrus” în faţa naţionalismului, şi, probabil, pentru prima dată în istoria post-decembristă, s-a constatat pericolul naţionalismului, iar Corneliu Vadim Tudor, după două săptămîni de atacuri fulminante, din care nu au lipsit epitete gen „paranoic”, „xenofob” (parcă am mai auzit asta şi la adresa lui M. Eminescu), putea reînvia oricînd, asemeni păsării Phoenix, din propria cenuşă. Desigur, poate să pară prea tendenţioasă, prea îndrăzneaţă afirmaţia, dar, am spus dintotdeauna că în istorie nu există coincidenţe, iar politica este istoria la prezent şi aşa cum afirma Mihail Drumeş, „Drumul învingătorului este înainte, chiar dacă ar călca peste cadavre”. La figurat, desigur… alţii o aplică la propriu. Fiindcă politica este un joc murdar, sau, cel puţin asta vedem în filmele produse în Occident. Adică în ţările civilizate. Iar România a intrat deja în lumea civilizată!

(va urma)
Sinel Tudosie

Pe urmele lui Sadoveanu (2)

in Polemici, controverse

Am terminat, deci, cu bine şcoala superioară agricolă în 1912 şi am fost repartizat să lucrez în Dobrogea, unde era mare nevoie de specialişti în pomicultură. Un an am lucrat în satul Parachioi. Apoi, în alt an, la Silistra, ca inginer şef al ocolului. După care am fost transferat la Fălticeni, la noi – în aceeaşi funcţie -, unde am lucrat pînă în 1916, cînd m-am căsătorit. După terminarea primului război mondial, în 1918, Bădia a hotărît să lichideze gospodăria de la Fălticeni şi să se mute la Iaşi, în toamnă. Ne-am gîndit să cumpărăm împreună o proprietate şi ne-am fixat asupra uneia din Dealul Copoului. Pe vremuri, aceasta fusese în stăpînirea familiei Kogălniceanu, dar acum aparţinea unui profesor, I. Pereţ, care locuia la Bucureşti. Acolo existau trei clădiri – o vilă principală cu un parc de conifere, un pavilion, cu cerdac spaţios în faţă, cuprinzînd două camere şi un antreu, ridicate pe o pivniţă adîncă. A treia locuinţă – formată din 6 camere – dispunea şi de o remiză spaţioasă. Alături se mai aflau încă un grajd şi o remiză. Terenul se întindea pe 10 hectare, din care două erau ocupate de un parc părăginit. Nouă ne-au plăcut, însă, poienile şi dumbrava de stejari, livada şi viişoara de un pogon, ca şi sera din spatele pavilionului. Am plătit în parte proprietatea, am reparat clădirile şi, în 3 ani, Bădia şi-a făcut o gospodărie-model. Era tare bucuros, fiindcă la Iaşi îşi regăsise vechii lui prieteni – G. Ibrăileanu, Mihai Codreanu, G. Topîrceanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez şi alţii. Am locuit şi eu o vreme în Dealul Copoului. Dar, cum tînjeam după un loc unde să-mi pot dezvolta experienţele agricole, prin 1930 am găsit un teren ceva mai departe de Copou, la Repedea, unde am descoperit şi o clădire bună, cu patru camere. La marginea terenului, erau o mulţime de izvoare, o vegetaţie diversă, o pădure întinsă şi circa şapte hectare, bune pentru livadă şi apicultură. Avea şi Bădia, de altfel, nişte stupi, pe care curînd şi i-a mutat la mine. Acolo venea el deseori şi scria ceasuri de-a rîndul, în tihnă. Iar cînd se întîmpla una ca asta, pînă şi cîinii mei ciobăneşti, Ursu şi Lupu, ca şi griveiul Zorilă, îşi încetau lătrăturile de bucurie, cu care obişnuiau să-l întîmpine la sosire. Cînd lui Mihai i s-a propus să preia conducerea ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, nici unul din copiii lui n-a vrut să mai rămînă la Iaşi, la Copou. Şi atunci, Bădia – care nu considera mutarea în capitală decît ca un provizorat – a apelat la mine. Eu şi aşa ţineam o garsonieră în Iaşi, astfel încît am primit să mă mut cu soţia mea, Valentina, în vila de la Copou. Am venit şi eu la Bucureşti, dar mult mai tîrziu, după război, cînd am şi ieşit la pensie, activînd o vreme ca inginer-şef la Centrul de material didactic agricol.
…Îl priveam şi-l ascultam cu luare-aminte pe Vasile Sadoveanu. Dacă ar fi fost ceva mai înalt, n-ai fi zis că nu mă aflu exact în faţa celebrului său frate. Aceeaşi privire blîndă, aceiaşi ochi limpezi, acelaşi glas învăluitor, cu străvechi accent moldovenesc. De obicei, arăta sănătos şi voinic, ca un om cu cel puţin 20 de ani mai tînăr.
– Am făcut mult sport în viaţa mea. Am practicat şi înotul. Dunărea am trecut-o de vreo cîteva ori, la Zimnicea, în timpul primului război mondial – apoi, popicăritul şi altele. Şi azi fac gimnastică, umblu mult pe jos. În ultimii ani am redus pîinea şi grăsimile, iar o dată pe lună ţin o zi… post negru. În plus, folosesc un foarte bun ceai curăţitor al sîngelui, seara şi dimineaţa… Toate astea mă ajută să-mi menţin sănătatea şi, după cum ţi-am arătat, să şi scriu, fiindcă editura mă grăbeşte…
I-am urat lui Vasile Sadoveanu, despre care Bădia scrisese în „Anii de ucenicie“ că-i este „bun prieten“, spor la lucru şi ani mulţi de activitate spornică.

(va urma)
AL. RAICU (1979)

Epistolă scrisă cu cerneala ochilor

in Polemici, controverse

Stimată redacţie,
Cu ani în urmă, ziua de 28 noiembrie era un prilej de mare bucurie şi fericire pentru mine. Era o onoare şi o mare cinste pentru că, în acea zi, mesajul meu de felicitare, izvorît din inima mea, ajungea în revista „România Mare“ şi era dedicat mentorului meu drag – PATRIOTUL ROMÂN CORNELIU VADIM TUDOR, pentru care, repet, eram în stare să-mi dau viaţa. În fiecare an, urarea mea sinceră, din inimă, era:
„LA MULŢI ANI, DOMNULE PREŞEDINTE!“. Ce fericit eram atunci!
Astăzi, pentru mine, ziua de 28 noiembrie este o zi tristă. Am o mare durere în suflet şi scriu aceste rînduri cu lacrimi în ochi, aşa să-mi ajute Bunul Dumnezeu. Sînt trist, pentru că, astăzi, la fel ca anul trecut (2015), în loc de „LA MULŢI ANI, DOMNULE PREŞEDINTE!“, urarea mea de ani de zile, nu pot să spun decît vorbe dureroase: „Dumnezeu să te ierte şi să te odihnească în pace! Vei rămîne mereu în sufletul meu, în sufletul tuturor românilor adevăraţi, care te plîng azi, şi te vor plînge mereu. NU TE VOM UITA NICIODATĂ!“.
Pentru un astfel de OM, sînt prea puţine aceste cuvinte, aşa că voi continua cu vorbele care îmi vin, mereu, în minte:

De ce ai plecat, VADIME,
Acolo sus, într-altă lume?
Şi ai lăsat acest POPOR
Fără un mare LUPTĂTOR?

Sîntem o colonie, nu mai sîntem POPOR.
Astăzi, noi am ajuns batjocura tuturor.
Tu ai rămas de neînlocuit,
Nici un VADIM, astăzi, nu s-a găsit.

Cîţiva se dau români şi patrioţi,
Au părăsit partidul şi-au mers alături
de alţi hoţi.
Tu vei rămîne mereu NEMURITOR,
VADIM – iubit de patrioţii din POPOR.

Tu ai lăsat urmaş un mic VADIM.
Noi, patrioţii, toţi o-ndrăgim şi o iubim!
Pe Lidia în Parlament noi ne-o dorim,
Ea are inima tatălui său – VADIM!

E tînără, dar foarte bătăioasă,
La fel ca tatăl ei, ea nu se lasă!
E şi deşteaptă, şi e şi frumoasă!
Ea este o româncă adevărată!

Veţi auzi de ea odată!
Ea luptă, cum lupta dragul ei tată!
Locul ei este acum în Parlament,
Unde este nevoie de un om cinstit şi drept.

Iar eu, vă rog pe voi, români adevăraţi,
Pe 11 decembrie, P.R.M. ca să votaţi!

Cu stimă şi respect,
Vasile Cerlincă, Suceava

BALSAMURI SPIRITUALE (1)

in Polemici, controverse

Consider că fiecare carte, bună sau mai puţin bună, este un Balsam spiritual, al cărui parfum îţi deschide larg porţile vieţii spre grădini imaginare.
Stresată de „cultura pură“, care inundă casele noastre prin intermediul micului ecran, m-am hotărît – pentru un timp – să revin la bunul obicei din trecut, cînd cartea era singurul loc de refugiu din viaţa de zi cu zi. Am scos, la întîmplare, din bibliotecă mai multe cărţi pe care le-am citit mai demult, cu intenţia de a le răsfoi. În timp ce reciteam titlurile, mi-am dat seama că aceste cărţi sînt demult epuizate din librării, unele chiar de 30 – 40 de ani, şi mi-a venit ideea ca, pentru aceia care n-au avut posibilitatea să le citească, să le sintetizez într-o carte pe care s-o intitulez „Balsamuri spirituale“, pentru a deschide o „fereastră“, prin care să pătrundă o picătură din parfumul Planetei albastre. Oare ce altceva pot fi „Vioara lui Paganini“, „Frédéric Chopin – un Rafael al pianului“, „Giuseppe Verdi“, „Valsurile lui Johann Strauss“, vocea nemuritoare a lui Edith Piaf, pictura, muzica, poezia şi iubirea, dacă nu Balsamuri spirituale? Muguri de lumină, adieri, dorinţa de viaţă, izbîndă a Soarelui peste lumea dezmorţită. Nu ştiu dacă am să izbutesc să duc la bun sfîrşit ceea ce mi-am propus, dar dorinţa de a învinge mă cuprinde pe nesimţite. Aşa, voi învăţa ce înseamnă setea de sete!
Voi înmuia peniţa în cerneala vieţii, şi sper să-i dau culoare.
* * *
VIOARA, LILIACUL ŞI CALUL
Aveam 16 ani! Mă aflam în Ardeal, în ţinutul pudrat cu aer ozonat şi albastrul sidefat, unde brazii scriu în CER visele oierilor. În grădina noastră, în panta „cocoţată“ pe stînci de piatră, satul părea „la picioarele noastre“. Întinsă pe iarba crudă, pictată cu floricele, ascultam murmurul rîului care curgea lîngă gardul viu din tufe de salcîm, lin, lin, plutind spre Cibin. Ţineam capul în poala mamei, iar din pomii în floare ningeau petale. De ceva vreme, mama tăcea. Nu i-am întrerupt tihna, bucurîndu-mă de mîngîierea degetelor sale catifelate, care umblau prin părul meu, răsfirîndu-l. Clopotul bisericii a-nceput să bată. Mama s-a trezit din visare, zicînd: „Ne cheamă la rugăciune“.
Am întrebat-o unde fuseseră plecate gîndurile sale?
Mi-a răspuns:
– Acolo unde merg de cîte ori întîlnesc o situaţie care îmi pare fără ieşire.
– Unde, anume?
– În grădina imensă cu tufe de liliac, în care cîntă o vioară, şi un cal alb, superb, aleargă la trap.
– Ai reuşit să-l călăreşti?
– Da! Atunci cînd te-am născut pe tine, ţi-am văzut ochii mari – o picătură din cerul senin – privindu-mă cu mirare, şi ţi-am simţit degeţelele pe sînul meu, căutînd cu guriţa sfîrcul pentru a suge viaţa. Atunci, pentru prima dată, am urcat în şa şi m-am avîntat pe potecile lumii, ţinîndu-te în braţe.
După părerea mea, VIOARA, LILIACUL şi CALUL întruchipează pacea şi liniştea pe pămînt, a spus mama.
Ea a plecat de mult în grădina cu liliac. Ascultă, probabil, vioara, admirînd nobleţea calului alb, iar EU, în fiecare primăvară, în parfumul de liliac, „îmi pun capul în poala mamei“ şi în sufletul meu se aşterne PACEA lui ISUS!

PRIVIREA MAMEI

Din adînc, pe mormînt
au răsărit viorele.
Sînt privirea mamei mele.
Îmi zîmbesc şi par a spune, fără amărăciune,
că liliacul înflorit
este dragostea care ne-a unit
în viaţa fugară – din lacrima amară,
care devine, prea curînd, dansul morţii
pe pămînt.
Liniştea în cimitir e deplină,
doar o harnică albină culege din viorele
nectarul vieţii mamei mele.
Albina a zburat fericită
Că, din lumînarea care ardea,
ceara era opera sa.
Albastrul violet şi-a şters ochii, discret,
cu regret că eu trebuie să plec,
şi doar de la un pas, atît de aproape,
ne desparte o eternitate.
Îmi cer iertare, mama mea,
Că te-am supărat cîndva.

(va urma)
LILIANA TETELEA

România TV şi lupta sa îndîrjită pe plan legislativ

in Polemici, controverse

Cei mai hotărîţi promotori, dar şi cei mai neştiutori şi lipsiţi de experienţă juridică sînt Victor Slav şi numitul Sturzu, ambii de la PRU. Postul România TV a răsunat răspicat de ameninţările lor în ziua de 19 noiembrie. Ei vor să facă o lege, ceva cu pădurile, ei şi numai ei, văzînd recent în acel sector mari nenorociri. Lipseau legea şi cei doi savanţi juridici care să-i dea viaţa.
Iniţiativa legislativă, o spunem de la bun început, aparţine, potrivit Constituţiei, senatorilor, deputaţilor şi unui grup de 250.000 de cetăţeni cu semnături. Îi îndemnăm pe Sturzu şi pe Victor Slav să obţină, în primul rind, semnături, dar le atragem atenţia că semnăturile se obţin greu. De ce să-i facă celebri tocmai pe ei, Sturzu şi Victor Slav, vor gîndi cei vizaţi, şi de ce să nu dea semnăturile la partidele lor, sau la oamenii lor?! Ameninţările lui Victor Slav şi ale numitului Sturzu, ambii de la PRU, vor părea suspecte. Mai ales că PRU a făcut încercări nereuşite de a lovi în PRM cu argumente infantile şi cu procese prin instanţe. Viclenia PRU de a lovi în PRM este de notorietate şi se izbeşte de o logică elementară în politica românească. De ce să renunţe membrii PRM la partidul lor şi să treacă la PRU, adică să voteze cu aceştia? Ce a făcut partidul lui Sturzu şi al Iui Victor Slav, ca să merite aşa ceva? Absolut nimic! Chestia cu procesele prin instanţe, respinse toate, n-a dat rezultate. La alegerile precedente, PRM a pierdut fiindcă legea electorală cu votul uninominal era extrem de ambiguă. Acum, adversarii PRM, cum este şi PRU, nu au deloc experienţă în susţinerea interesului naţional. PRU îl are ca membru activ pe Bolcaş, la care PRM a renunţat cu mult timp în urmă, iar dacă patriotismul nu-l lasă să doarmă, de ce nu revine în PRM?! Lozincile electorale la PRU sînt cam naive, nu satisfac cerinţele politice reale.

Avocat Nestor Călin, Filiala PRM Galaţi

Tîrgul internaţional Gaudeamus – între lumini şi umbre

in Polemici, controverse

Trebuie să recunosc, în calitate de iubitor de cultură, care urmăreşte cu atenţie evenimentele de profil, că a 23-a ediţie a Tîrgului internaţional Gaudeamus – Carte de învăţătură, desfăşurată, în perioada 18-20 noiembrie a.c., la Bucureşti, a fost mai bine organizată decît cea din vară. Şi acest lucru s-a văzut după numărul mare de vizitatori. Am remarcat cu bucurie prezenţa multor tineri care, în mod firesc, au fost atraşi de cele peste 800 de evenimente culturale organizate de gazde, Gaudeamus fiind, totodată, prilejul ideal de a te întîlni cu prieteni pe care, altfel, reuşeşti mai greu să-i vezi, de a schimba impresii la standuri, de a recomada şi de a primi recomandări despre titluri citite. Ţara invitată de onoare a acestei ediţii Gaudeamus a fost China, la standul căreia cei pasionaţi de cultura şi literatura chineză au avut ocazia să participe şi la lansări de carte chineză, apărută în traducere la edituri româneşti, în prezenţa autorilor. Evenimente similare au fost organizate la standurile numeroaselor edituri din ţara noastră, care au pregătit o ofertă bogată de carte.
În opinia mea, însă, faţă de abundenţa creaţiilor străine, literatura naţională de valoare, o spun cu regret, s-a regăsit în mai mică măsură la standuri, şi asta, nu pentru că nu am avea aşa ceva, dar cred că printre organizatori (Ministerul Culturii şi edituri) se află mai mulţi gînditori globalişti, şi mai puţini naţionalişti.
Am văzut reacţia deloc binevoitoare a unora, la adresa lui Paul Daian, nelipsitul poet excentric, care suna din trompeta sa atunci cînd, la prezentarea lucrării ,,Un joc fără reguli”, a istoricului Lucian Boia, atît autorul, cît şi patronul Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu, încercau să explice publicului lipsa continuităţii poporului român pe aceste meleaguri şi că Napoleon al III-lea, paşoptiştii şi alte momente istorice ar fi, chipurile, aspecte disparate şi întîmplătoare, nicidecum factori determinanţi în formarea statului român modern. De fapt, asemenea idei demolatoare nu sînt o noutate, domnul Boia fiind unul dintre detractorii lui Mihai Eminescu, pe care s-a străduit să-l demitizeze într-una din cărţile sale, tot aşa cum bătrînul Neagu Djuvara a încercat să ne convingă că primii voievozi ai neamului nostru ar fi fost cumani. Negînd dovezi şi documente istorice (cronici româneşti şi străine), astfel de opinii sînt mai degrabă unele de literatură fantezistă, nu de istorie a unui popor cu existenţă bimilenară şi care s-a plămădit odată cu creştinismul.

ANTON VOICU

Mircea cel Mare, faţă cu impostura (2)

in Polemici, controverse

Necunoscînd prea bine istoria Ţării Româneşti, Anonimul comite o greşeală care arată cît de superficial este. El a omis din domnia lui Mircea doi ani, 1395 şi 1396. În 1394, Mircea se afla în scaun şi avea să organizeze o acţiune de o îndrăzneală extraordinară în acel an. Cînd pleca într-o campanie, oastea otomană era însoţită de achingii, oaste care mergea în dobîndă, adică îi venea ca răsplată ceea ce jefuia. Achingii mergeau înaintea oştii prădînd, arzînd şi omorînd tot ce întîlneau în cale, pentru a-l băga pe inamic în groază, slăbindu-i, psihologic, puterea de rezistenţă. În 1394, sultanul avea de ales între doi adversari, cum spun cronicarii turci, între domnul român şi emirul de la Kastamonu, din Asia Mică. Şi pentru că acesta ataca posesiunile sultanului, Baiazid a hotărît să meargă întîi împotriva lui. Profitînd de faptul că sultanul se afla în Anatolia, Mircea a organizat o incursiune ca să-i atace pe achingii în locul în care se aflau. Este îndrăzneală, dar, mai mult decît atît, ea este cu atît mai mare, cu cît trebuia să treacă un mare fluviu ca Dunărea, să treacă un lanţ muntos, ca Balcanii, ca să ajungă la Karînovasi, unde se afla cuibul achingiilor. După cum scria cronicarul turc Idris Builtisi, Mircea, „adunînd o oaste foarte mare, a devastat Kazanovasi (Karînovasi) şi dintre musulmani unii au fost făcuţi martiri”. („Cronici turceşti“, vol. I, p. 157). După o asemenea provocare, era firesc ca Mircea să se teamă de represalii din partea sultanului. Întors din Anatolia, Baiazid concentrează la Adrianopol o mare oaste. Asta înseamnă că va avea loc o campanie în Europa. Care erau planurile sultanului nu se ştia exact. Aşa cum scria cronicarul francez Fraissart, aceste cuvinte ale sultanului care făceau să tremure Europa creştină: sultanul „se lăuda că va veni să se lupte cu regele Ungariei în mijlocul ţării sale şi va merge călare atît de departe încît va veni la Roma şi-i va da calului său ovăz pe altarul Sfîntului Petru…”. „Mircea cel mare, scutul Europei“, (La Eminescu în Scrisoarea a III-a: „Din pristolul de la Roma să dau calului ovăz”). De atunci se cunoşteau planurile ambiţioase ale sultanului şi cei care se temeau erau românii şi ungurii, vecinii turcilor, singurii care se împotriveau acestor planuri. Anonimul nostru ignoră momentul cel mai viguros din istoria Ţării Româneşti, anul 1395, peste care sare, dar nu ne spune unde se afla domnul. În schimb, ne spun toţi cronicarii turci că sultanul se pregătea să atace Ţara Românească. Cel mai însemnat dintre aceştia, Ibn Kemal, care-şi scrie cronica în timpul domniei lui Soliman Magnificul, descrie aceste pregătiri, apoi mersul oastei otomane, trecerea Dunării şi lupta de la Rovine. Baiazid reuşise să supună despotatele sîrbeşti după victoria de la Kossove, din 1389, despoţii acestora erau acum în oastea otomană ca vasali ai sultanului. Dacă sultanul reuşea să iasă victorios din campania din 1395, atunci Ţara Românească ar fi avut soarta despotatelor sîrbeşti şi, în puţină vreme, ar fi devenit un paşalîc turcesc. În felul acesta, Dunărea n-ar mai fi fost un obstacol pentru înaintarea turcilor spre centrul Europei, pentru că ar fi putut să ocolească cetatea Belgradului, care le stătea în cale. Era în joc, aşadar, nu numai soarta Ţării Româneşti, ci şi soarta regatului maghiar. Bătălia care s-a dat la Rovine, la 17 mai 1395, era importantă nu numai pentru Ţara Românească, ci şi pentru soarta Europei. Aşa cum o arată scrisoarea lui Sigismund din 1399. Datorită victoriei pe care a obţinut-o Mircea la Rovine, în 1395, turcii au fost opriţi pe linia Dunării, iar după opinia regelui Matei Corvin, exprimată într-o scrisoare adresată regelui polon, românii au rezistat 100 de ani pe această linie, peste care turcii n-au putut să treacă. Scrisoarea regelui Matei este de la sfîrşitul lunii ianuarie 1476. Din ea aflăm care era puterea militară a ţărilor române care ar fi putut să participe la o campanie antiotomană. Moldova putea să ridice 20.000 de pedestraşi şi 12.000 de călăreţi, iar Ţara Românească 30.000 de pedestraşi şi 8000 de călăreţi. Ţările Române puteau ridica 70.000 de oameni. Cînd Ferdinand Lot, autorul unei istorii militare a Evului Mediu a întîlnit undeva că Ştefan cel Mare avea o armată de 50.000 de oameni i s-a părut că o asemenea cifră ar fi unică în lume, dacă se are în vedere că în bătăliile din „Războiul de o Sută de Ani” efectivul unei oşti nu depăşea 10.000 de oameni. Din cîte se vede, nu numai Moldova avea o asemenea armată, dar şi Ţara Românească. Sultanul putea să ridice o armată pînă la 80.000 de oameni, pentru că, aşa cum arăta Fr. Babinger, autorul unei monografii despre Mahomed al II-lea, Imperiul Otoman era împărţit în 70 de sangeacate iar fiecare sangeac venea cu o mie de oameni. Erau apoi ienicerii, spahiii şi azapiii, încît nu este exagerat să se afirme că sultanul putea să ridice o armată al cărei efectiv se putea ridica la 100.000 de oameni.
Mircea cel Mare a îndrăznit să-l provoace pe Baiazid, cînd acesta avea o oaste mai mică decît Mahomed al II-lea. Avea însă alături de el pe cei trei despoţi sîrbi, vasalii săi, cu contingentele lor.
Bătălia s-a dat la 17 mai 1395 şi a însemnat o mare victorie. Într-o cronică se scrie că săgeţile erau aşa de numeroase, încît întunecau lumina soarelui, iar sîngele vărsat a umflat apa unui rîu. După Ibn Kemal, lăsînd la o parte stilul încărcat de metafore al cronicarului, rezultă că bătălia a durat toată ziua, Mircea dovedindu-se un om foarte curajos.

(va urma)
MANOLE NEAGOE

Amintiri despre revista „FLACĂRA“ (5)

in Polemici, controverse

DIN GLUMELE LUI CARAGIALE (crîmpei de amintiri)
Amicul meu, Şt.O. Iosif, mă luase să-mi arate pe maestrul Caragiale la Berăria „Bene Bibenti“, din strada Şelari. Aici, l-am auzit pentru întîia dată vorbind, şi răspunzînd, cu surîsul lui spiritual, unui consumator.
– Da domnule, eu sînt patronul Berăriei.
– Aha, d-ta eşti domnul Bibenti? Ia şezi colea. Nu bei o bere?
– Nu, mulţumesc, nu beau că d-aia îmi zice „Bibenti“.
Caragiale s-a aşezat la masă, răspunzînd, afabil, la toate întrebările muşteriului.
– Şi ai mulţi clienţi, domnule Bibenti?
-Vreo treizeci, dar între ăştia e unul care consumă singur cît toţi ceilalţi la un loc.
– Ce spui? Bea straşnic, şi cine e ăla, domnule?
– Eu! Că eu singur am nevoie de mai multă bere decît toţi ceilalţi!
– Păi bine, domnule Bibenti, ziceai că nu bei…
– Eu? Eu nu beau, domnule; eu „consum“!
„Caragiale a murit în aceeaşi lună şi aproape în aceeaşi zi cu marele său prieten, Mihai Eminescu. În adevăr, Eminescu a închis ochii, pentru totdeauna, la 15 iunie 1889, iar Caragiale, la 9 iunie, 1912. În orice caz, Caragiale a fost înmormîntat cam în ziua în care Eminescu închidea ochii.
Această coincidenţă însemnează că şi un decret al fatalităţii pune alături, în Pantheonul naţional, pe aceşti doi uriaşi ai literilor româneşti. Bineînţeles, înmormîntarea de la Berlin e provizorie. La toamnă, rămăşiţele pămînteşti ale lui Caragiale vor fi aduse în ţară şi depuse în cavou propriu, cu pompă de funerarii naţionale“. („Flacăra“)

(va urma)
I. HANGIU

O analiză pertinentă a profesorului Corvin Lupu asupra viitorului României odată cu „era Trump“ (1)

in Polemici, controverse

* Marius Albin Marinescu: Domnule profesor Corvin Lupu, v-aş ruga să spuneţi cititorilor noştri părerea dvs. despre alegerile prezidenţiale din S.U.A. Întreaga Planetă a urmărit, cu sufletul la gură, această luptă pentru cucerirea Casei Albe, care a cunoscut cea mai mare îndîrjire din întreaga istorie a S.U.A. De ce credeţi că a fost lupta atît de aprigă?
* Corvin Lupu: Şi acest eveniment îşi trage seva tot din istorie. Evoluţiile îşi au rădăcina în adîncuri, în nucleul vital al istoriei S.U.A. Votul antisistem a fost evident. În viziunea întregului electorat, sistemul căruia i se împotriveşte majoritatea poporului american este reprezentat de Hillary Clinton (născută Rodham), fostă soţie de preşedinte şi mulţi ani secretar de Stat şi, nu trebuie neglijat, este cunoscută de opinia publică drept evreică şi reprezentantă a intereselor Comunităţii Mondiale Evreieşti, care, începînd de cu multe decenii în urmă, sînt tot mai puţin agreate de cetăţenii vechi ai ţării, cei care sînt de mai multe generaţii americani. Urmaşii coloniştilor şi generaţiile imediat următoare nu sînt consideraţi în SUA „venetici”, cum sînt văzuţi latino-americanii, afro-americanii, musulmanii şi ploaia de alergători după „visul american”. Eu cred, sînt chiar convins, că acest vot protestatar antisistem are şi o conotaţie puternică antievreiască. Aceste realităţi ale problematicii evreieşti sînt cele pe care mass-media le ocoleşte mereu, de frica poliţiei politice evreieşti, care funcţionează în întregul imperiu occidental, controlat de SUA. În campanie, Trump a accentuat o idee pe cît de scurtă, pe atît de fermă: „America first!”, care a zgîriat timpanele evreilor obişnuiţi să fie mereu ei primii în promovarea intereselor de către Casa Albă. Globalizarea a fost promovată din iniţiativă şi cu susţinere evreiască şi ea a urmărit distrugerea naţiunilor, în scopul controlării lor cu uşurinţă de către evreimea internaţională. În majoritatea lui, poporul american a sancţionat această linie politică, după părerea mea, evident dăunătoare popoarelor, inclusiv americanilor autentici, adică a celor care sînt stabiliţi de la început, sau, oricum, de mai multe generaţii în S.U.A. În efortul de control asupra popoarelor, conducerea evreiască a Lumii Occidentale se bazează pe minorităţi etnice, religioase, sexuale, pe emigranţi şi pe cei întreţinuţi cu ajutoare sociale. În SUA, toţi aceştia au votat-o pe Hillary Clinton. Americanii autentici, cei vechi, nu au mai vrut acest lucru, au vrut o Americă a celor care muncesc în SUA, nu o supraaglomerare în continuare a SUA cu latino-americani, musulmani şi negri, care primesc imediat drepturi, inclusiv electorale, ajutoare sociale şi dreptul de a-şi aduce familiile extinse în SUA. Şi de aici a venit îndîrjirea din această campanie electorală. Donald Trump le-a promis americanilor autentici, nu veneticilor de ultimă oră, că ţara va fi a lor! A fost uşor de constatat că Hillary Clinton va menţine „sistemul ticăloşit”, ca să-l citez pe fostul preşedinte Băsescu. Eu cred că lupta din spatele cortinei a fost una deosebit de dură şi a fost tranşată de sistemul de Apărare şi Siguranţă Naţională, care nu a permis componentei evreieşti a sistemului american să influenţeze rezultatul votului. Eu cred că echipa Hillary Clinton a fost pregătită pentru manevre cîştigătoare, în spatele cortinei, acolo unde a cîştigat Bush alegerile, în noiembrie 2000. Singura „dovadă” vizibilă a intenţiei iudeo-democrate de a acţiona incorect în aceste alegeri este, după părerea mea, faptul că majoritatea sondajelor finale au dat-o pe Clinton cîştigătoare cu aproximativ 5 procente, ceea ce este mult. Cînd un candidat cîştigă cu 53% contra 48%, este o diferenţă mare. Cînd colo, a cîştigat Donald Trump cu diferenţă mai mare decît cea pe care au prognozat-o institutele de sondare a opiniei publice pentru Hillary Clinton. Or, casele de sondare a opiniei publice, ca şi presa, sînt dominate autoritar de evrei şi în SUA, sau mai ales în SUA. Aşa cred eu că se justifică falsitatea sondajelor. Aceiaşi păpuşari care intoxică opinia publică cu sondaje false au acţionat şi în Marea Britanie, cu ocazia Brexitului. Rezultatele alegerilor din SUA şi Brexitul au aceleaşi cauze profunde şi sînt opera popoarelor american şi britanic, care, de data aceasta, au fost protejate de către Serviciile de Securitate naţională şi nu au fost lăsate la cheremul falsificatorilor de alegeri, care nu se găsesc numai în România, ci peste tot în lume. Voinţa celor puternici nu se impune numai cu pumnul, ci şi cu mijloace rafinate de influenţare şi manipulare. Spun „falsitate” referitor la comunicatele institutelor de sondare a opiniei publice, pentru că eu nu cred că s-au dat prognoze atît de greşite din incompetenţă. Eu ştiu, sînt sigur, că atît institutele evreieşti din SUA de sondare a opiniei publice, cît şi presa americană sînt unele dintre cele mai performante din lume.
* M.A.M.: Imaginea publică făcută lui Donald Trump, în S.U.A., ca şi în restul Lumii Occidentale, a fost una majoritar negativă. Mă refer la faptul că s-a spus că Donald J. Trump nu are nici o experienţă politică, nu agreează musulmanii, nu agreează latino-americani, nu agreează femeile, că este vulgar, că a fost afemeiat şi a agresat sexual diverse femei, că nu-i iubeşte pe negri, că nu-i iubeşte pe homosexuali şi pe lesbiene, că nu iubeşte Europa etc. Credeţi că această imagine este una reală?
* C.L.: Eu nu i-am urmărit atent cariera şi personalitatea lui Donald J. Trump, dar cred că un om care şi-a construit un imperiu economic magnific, care a adunat 4 miliarde de dolari, care a condus multe zeci de mii de oameni de toate nivelurile, a fost în contact profund nu numai cu poporul american, ci şi cu mediul politic de la vîrf şi de la bază, cu întreaga administraţie americană şi un asemenea om nu are nevoie să stea mulţi ani în poziţie de parlamentar, eventual să doarmă în bănci (!), ca să ştie politică. Trump va avea o armată de consilieri, care ştiu şi politică, şi administraţie, şi securitate, şi militărie. El are nevoie să fie o locomotivă a ideilor sale foarte generoase pentru care l-au votat americanii. Că evreilor, minoritarilor de toate felurile, inamicilor naţiunilor istorice din zona americană de influenţă nu le convine, este pentru mine o certitudine. Dar lumea se schimbă. Evreii nu mai au toată puterea în mîna lor. Asia este cea mai puternică. Statele BRICS la un loc compun o organizaţie economică cu mult mai puternică decît SUA şi decît Uniunea Europeană controlate de evrei .Shanhai-5 este o organizaţie militară deosebit de puternică. Întrebat de un ziarist „Ce înseamnă «Shanhai-5»?”, preşedintele Vladimir Putin a răspuns: „Shanhai-5 este un fel de NATO şi UE luate la un loc”. Cele mai mari rezerve de bani şi de aur de pe Glob sînt în China comunistă. După părerea mea, politica iudeo-americană din perioada post-Malta (2-3 decembrie 1989) a dat faliment! „Cocostîrcul”, lumea într-un picior, construită în perioada decăderii Uniunii Sovietice/ Rusiei, sub conducerile lui Gorbaciov, Elţîn şi ale mogulilor economico-financiari evrei care au acaparat-o, este de domeniul trecutului. De aceea au pierdut Hillary Clinton şi echipa evreiască din spatele ei. Cu evreii în frunte, SUA ar fi fost părăsită, pe rînd, de majoritatea ţărilor Globului. Lumea s-a deşteptat. Va fi tot mai greu de manipulat. Internetul şi Facebookul, dar şi toate comunicaţiile moderne, de astăzi, au ajutat Serviciile de Informaţii de pretutindeni să controleze popoarele, dar acum îngreunează misiunea manipulatorilor popoarelor. Pe internet circulă şi faptele, şi ideile cenzurate decenii la rînd. Una din modalităţile care au fost declanşate pentru a compensa această situaţie este politica de slăbire a sistemelor de învăţămînt, în multe ţări dominate de evrei, inclusiv în România. Cu popoare inculte, „îndobitocite”, manipulatorii mai pot avea o speranţă. Dar şi în acest caz, cînd popoarele constată că au fost înşelate, ele se ridică cu vitalitate împotriva manipulatorilor. Minciuna evreiască are şi ea limitele ei. După părerea mea, lupta va continua şi în SUA, şi în alte state din zona lor de influenţă. Alegerea lui Trump nu a pus punct disputelor din campania electorală, aşa cum s-a întîmplat în trecut, în situaţiile cînd noul venit la Casa Albă se suia pe scaun ca să continue fără să aducă schimbări sistemului, fără reforme de fond. Evreii vor căuta soluţii să nu-şi piardă puterea, în timp ce Trump va trebui să încerce să-şi proiecteze programul electoral, în caz contrar, el se va compromite imediat şi va ieşi pe uşa din dos din politică, ceea ce este incompatibil cu un preşedinte care are orgoliul şi ambiţia lui Donald Trump.

(va urma)

Pe urmele lui Sadoveanu (1)

in Polemici, controverse

A-l întîlni şi a-i vorbi lui Mihail Sadoveanu înaintea celui de al II-lea război mondial nu constituia o problemă atît de dificilă ca în anii în care marele scriitor a fost solicitat să contribuie, cu talentul şi marele lui prestigiu, şi la rezolvarea multor treburi obşteşti, cînd, deţinînd demnităţi importante, era nevoit să-şi cîntărească timpul în ore şi minute, spre a-i primi pe scriitorii şi artiştii care apelau la el pentru interese personale.
Îmi amintesc că în anii războiului, cînd în Bucureşti un grup de scriitori, în frunte cu Ion Th. Ilea, începuse să editeze revista „Transilvania noastră”, am primit într-o zi sarcina să obţin din partea maestrului Sadoveanu un articol festiv. Locuia, undeva, pe Strada Roma, într-o clădire masivă, cu o intrare sobră. Biroul era despărţit de o sală de primire printr-o uşă glisantă şi era mobilat adecvat, fără să păstreze vreun element din atmosfera tradiţională a odăilor de la Fălticeni sau din Dealul Copoului, de la Iaşi, despre care îmi vorbiseră mulţi scriitori.
Mă aşteptam la o întrevedere scurtă, ceremonioasă. Gazda m-a primit, însă, cu multă bunăvoinţă şi chiar cu interes. Cu un an sau doi înainte, publicînd la Editura Fundaţiilor un nou volum din „Operele complete“, zăbovisem mai mult pe marginea lui, inserînd în ziarul „Evenimentul” un cursiv, în care încercam o trecere în revistă a cuprinsului volumului, căutînd să fixez, în limitele spaţiului de care dispuneam, importanţa romanelor şi nuvelelor prezentate. Mulţumindu-mi, maestrul Sadoveanu îmi trimisese apoi acasă volumul respectiv, cu autograf. Acum, reamintindu-şi, îmi adresă din nou cîteva vorbe calde, prieteneşti.
În cursul convorbirii cu privire la ţelurile revistei „Transilvania noastră“ şi lupta unor poeţi şi prozatori, tineri pe atunci, pusă în slujba dezrădăcinaţilor ardeleni, am surprins pe chipul sculptural al scriitorului o vădită oboseală, parcă umbrele unor nopţi de veghe, ale unor îndelungi nelinişti. De la Mihail Şerban, pe care Mihail Sadoveanu îl cununase, am aflat mai tîrziu despre încercările prin care trecuse în acele vremuri tulburi cînd, după arderea cărţilor pe străzi, scriitorul fusese nu o dată ameninţat cu moartea de către extremiştii de dreapta. Întîia oară cînd l-am cunoscut pe fratele maestrului, pe Vasile Sadoveanu, în ziua de 15 aprilie 1968, cu prilejul apariţiei cărţii acestuia ,,Bădia Mihai”, i-am reamintit cele de mai sus.
– Eu mă aflam atunci încă la Iaşi, mi-a spus Vasile Sadoveanu, dar, ca şi în vremea sumbră din preajma anului 1907 şi după aceea, ştiu cît de mult trăia Bădia suferinţele celor mulţi şi năpăstuiţi. Cum se cunoaşte, nu-i plăcea să vorbească mult. Îşi dăruia, în schimb, scrisului forţa-i uriaşă. Acolo devenea tumultuos, exploziv. Tristeţile şi indignările faţă de tot ce era nedrept, urît, meschin, în filele scrise îşi găseau desfăşurarea largă.
– Aţi scris, în primul rînd, o suită de amintiri despre Mihail Sadoveanu, care se citesc cu mult interes, aş zice „pe nerăsuflate”. Cum se explică faptul că pînă acum, în 1968, n-aţi pus mîna pe condei?
– Am fost mulţi ani profesor de horticultură. Am trăit, cum se zice, în umbra uriaşă a fratelui meu. Dar am scris, totuşi, şi am publicat în cîteva anuare biografii de mari personalităţi culturale, în perioada în care am funcţionat la o instituţie şcolară din Iaşi, un seminar. Viitorilor preoţi li se predau pe atunci şi foarte serioase cunoştinţe de horticultură. Uneori, îmi încercam pana şi în schiţe şi povestiri. Numai că nu le păstram. Faţă de operele Bădiei, încercările mele mi se păreau fleacuri. Tîrziu, cînd Mihai n-a mai putut scrie, mi-a spus, într-o zi, cu multă convingere: „Eh, eu acum am încheiat. E rîndul tău să spui ce ai de spus. Ştiu că talent ai. Aşa încît de alt îndemn nu cred să ai nevoie”. De fapt, cele relatate, în amintirile grupate sub capitolele: „Focşani, Fălticeni, Iaşi şi Bucureşti”, din volumul ,,Bădia”, sînt scrise nu de curînd, ci de multă vreme, îmi pare rău că nu le-am datat. M-am hotărît să le public abia spre bătrîneţe, în primul rînd, pentru că am considerat că pot întregi, pentru istoricii literari, portretul lui Mihail Sadoveanu, al omului. Fiindcă despre scriitor s-a scris şi se va mai scrie, fără îndoială. Multe din cele ştiute, însă, de mine despre viaţa lui Mihai nu se cunoşteau. Şi ar fi fost păcat să se piardă. După ce lucrarea a apărut în luna aprilie 1968, Editura pentru literatură mi-a propus un contract, pentru un volum de nuvele. Am de pe acum un mare număr de pagini scrise. Şi scriu mereu. Nu sînt însă mulţumit decît rareori. Refac bucăţi întregi, revin asupra întîmplărilor şi personajelor. Mărturisesc că scriu fiindcă am fost încurajat. În primul rînd de Şerban Cioculescu, care, în ,,Prefaţa” volumului, a spus despre mine că sînt „un povestitor înnăscut, cu un timbru personal, în care răsună cu discreţie ecourile scumpe ale glasului stins pentru totdeauna, dar pe veci prezent în conştiinţa noastră literară”. El, de altfel, mi-a recomandat să nu mă opresc aici. Şi-i mulţumesc din inimă.
Mă aflam în dimineaţa aceea, de acum 11 ani, într-un birou mic, de la etajul al patrulea, al unui bloc din Bulevardul General Magheru. Un birou modest, mobilat doar cu o bibliotecă şi un şifonier vechi, ce nu trădau nici pe departe urmele vreunei avuţii. Aşa încît mi-am exprimat deschis gîndul în faţa fratelui maestrului.
– Păi nu m-am lăfăit niciodată, mi-a replicat el. Mult-puţinul pe care-l aveam îl investeam în experienţe agricole. Dar iată, pe scurt, drumul meu: în 1901, în primăvară, am venit şi eu la învăţătură la Bucureşti, dar m-am încăpăţînat, n-am vrut să urmez liceul, eram pe deplin convins că-mi pot făuri o cultură destul de temeinică şi ca autodidact. Am rămas însă cu Mihai în Capitală şi pot spune că în privinţa treburilor mărunte, de fiecare zi, eram mîna lui dreaptă. Asistam, în odăiţa lui, la numeroase convorbiri literare cu scriitorii vremii. Îi duceam manuscrisele la tipografia „Minerva”, unde se tipărea „Semănătorul“. Totuşi, împlinisem cincisprezece ani şi jumătate, şi mă gîndeam să trec în „particular” clasele liceului. Într-o zi, Neculai Dunăreanu, care era prieten bun cu Bădia, m-a îndemnat să vin la Alexandria, unde el funcţiona ca profesor. M-am dus acolo, am „dat” clasa întîi în vară, iar în toamnă am mai „trecut” două clase. După 1907, cînd problema ţărănească se ivise pe primul plan, m-am gîndit să concurez la Şcoala superioară de agronomie de la Herăstrău, unde nu se punea condiţia de a avea în prealabil studii liceale. În acel an, fuseseră repartizate 10 burse şi 15 locuri de solvenţi (elevi plătitori – n.red.). Dar se prezentaseră peste 100 de candidaţi, dintre care mulţi aveau chiar Bacalaureatul. Mi-am luat, însă, inima în dinţi. M-am pregătit extrem de bine, aveam un oarecare talent chiar la matematică –
şi-mi amintesc că, la lucrarea scrisă, am terminat cel dintîi problema dată, în vreme ce elevi cu serioasă pregătire în ale geometriei şi algebrei au zăbovit mult. Am reuşit, şi am urmat şcoala respectivă timp de 4 ani. Trebuie să subliniez că programul şcolii era extrem de complex, pretinzînd elevilor o muncă stăruitoare, teoretică şi practică. În 4 ani trebuia să-ţi însuşeşti nu numai cunoştinţe la nivel universitar, ci şi deprinderi practice de mare folos în munca agricolă, zilnică. Cine nu ştia, de exemplu, să pună şaua pe cal cum trebuie, să mulgă extrem de uşor o vacă, să cunoască la perfecţie utilajele mecanice – cîte erau, nu trecea examenul. Cei care, la încheierea studiilor, obţineau nota minimă 8, dobîndeau titlul de inginer agronom.

(va urma)
AL. RAICU (1979)

ARTA MANIPULĂRII (5)

in Polemici, controverse

Motto: „…dacă reţinem cele două elemente, conştiinţa naţională ca element psihologic şi limba ca exteriorizare a sa, avem conceptul de naţiune”. (Giorgio Del Vecchio – Lecţii de filozofie juridică)

Şi nu întîmplător, Mircea Geoană, candidat la prezidenţiale în 2009, afirma că populaţia României trebuie să ajungă la… 15 milioane, cifră avansată, ulterior, şi de Mugur Isărescu; dacă ne gîndim că ambele personaje au avut, şi mai au încă, legături importante cu personalităţi cu influenţă la Înalta Poartă Occidentală, putem concluziona că cifrele nu sînt deloc întîmplătoare. Aşadar, afară cu cît mai mulţi! Cu cei rămaşi ne descurcăm „Noi”: cu deşeurile pline de „E”-uri, pe post de produse alimentare din import, cu medicamentele „minune”, tot de import, fiindcă industria farmaceutică românească a fost distrusă, se rezolvă totul. Dacă ne gîndim că natalitatea scade progresiv – în raport invers proporţional cu mortalitatea, reducerea numărului de locuitori din România are mari şanse de izbîndă. Ca să nu mai vorbim de posibilitatea legalizării căsătoriilor gay-lor, o altă diversiune menită a influenţa natalitatea. Fiindcă România este aceeaşi din vremurile ancestrale – Paradisul terestru sau Edenul biblic, Ardeal = Ţara/ Grădina Domnului (e şi motivul pentru care unii se dau de ceasul morţii pentru a-l revendica!), unde Dumnezeu a creat primii oameni: Adam (=„cel roşcat”, în ebraică; numai că evreii erau negricioşi, nicidecum roşcaţi) şi Eva (derivat din Deva = Divina, nume sub care era venerată, de către strămoşii noştri, Geea, Zeiţa Pămîntului. Vedeţi cum se transmit diversiunile? Indienii, cultivînd tradiţiile arienilor plecaţi din spaţiul carpatic cu 3.000 de ani î.Chr., o mai venerează şi acum, sub numele de Baba Ramdeva). Ei erau proto-părinţii omenirii, pe care, conform teogoniilor iudaice, Iahwe (zeul iudeilor, nicidecum adevăratul Dumnezeu) i-a izgonit din Eden, fiindcă au gustat din „pomul cunoaşterii” (sau poate pentru a face loc… „poporului ales”!), astfel se confirmă că, într-adevăr, cunoaşterea nu este de dorit pentru muritorii de rînd. Cert este că aceleaşi idei le găsim şi la propovăduitorii noii ordini mondiale, iar în ceea ce-l priveşte pe poporul ales, se pare că încă mai jinduieşte după spaţiul mioritic!
Din nefericire, după 27 de ani de anti-românism şi manipulare excesivă, în România conceptul de naţiune este deja perimat; auzim tot mai des expresia că sîntem o populaţie şi nu un popor, nimic nefiresc în contextul în care s-a cultivat cu cerbicie denigrarea naţionalismului – factor esenţial în procesul de afirmare a conştiinţei naţionale. Un rol important în actul de denigrare şi satanizare a naţionalismului – devenit peste noapte sinonim cu xenofobia, l-au avut minorităţile, pe post de cal troian (a se vedea dezmembrarea fostei Iugoslavii); în România, o primă încercare a fost în martie 1990 (nereuşită – nu ştim dacă datorită vigilenţei autorităţilor sau schimbării de plan hotărîtă de „stăpîni” (oricum se pare că se pregăteşte un alt eveniment, tot la Tg. Mureş, pentru acest sfîrşit de an). Ulterior, avea să se pună accent pe minoritatea ţigănească, „etnie descremenată”, care părăsea ţara din cauza persecuţiei românilor, obligaţi să practice tîlhăria, furtul şi cerşetoria „ca să mănîncă şi gura la copii noştri”. Un adevărat circ mediatic, menit a sensibiliza „firea simţitoare” a occidentalului, circ care avea să atingă paroxismul penibilului în timpul turneului Madonei în România, cînd „regina” muzicii pop plîngea pe scenă pentru soarta copiilor de ţigani defavorizaţi. De mila copiilor părăsiţi de părinţii obligaţi de acest sistem incapabil şi iresponsabil să-şi părăsească ţara pentru a-şi cîştiga o pîine nu plînge nici un occidental. De ce? Fiindcă acesta e scenariul! Aşadar, naţionalismul trebuia tratat drept un sentiment toxic; o confirmare în acest sens venea şi din partea premierului Adrian Năstase, care clama în 2002: „E timpul să întoarcem spatele trecutului; prea multă istorie duce la naţionalism”. Numai că „inteligenta” afirmaţie ţine de un cerc vicios: respectînd trecutul, eşti naţionalist, dar, doar un naţionalist îşi respectă trecutul; cam lipsit de logică raţionamentul domnului premier, numai că nu contează logica, nu contează fondul, ci doar forma, ceea ce „dă bine”, adică impactul, iar impactul asupra cetăţeanului este destul de puternic „dacă aşa a zis premierul, înseamnă că ăsta e adevărul, doar de asta are funcţie importantă în stat” (aiurea, e cel mai sigur mijloc de manipulare). „Tipul de român repudiat de toate puterile tutelare este naţionalistul cu convingeri imposibil de corupt şi patriotul refractar la operaţii transacţionale. Aceste însuşiri de intelect şi de caracter sînt considerate a fi periculoase şi deci o vinovăţie cu care nu se colaborează şi care se pedepseşte dacă iese din anonimat” (adică pedeapsa capitală, uşor de executat prin… moarte subită… oricum, explicaţii pot fi găsite destul de uşor ulterior – n.a.). (Mihai Eminescu)
Cu un an în urmă, la cîteva zile de la trecerea în veşnicie a lui Corneliu Vadim Tudor, îmi exprimam suspiciunea în cazul morţii suspecte („subite”) a unor personalităţi din sfera culturii române: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Densusianu, Mihai Eminescu, Paul Lazăr Tonciulescu, Corneliu Vadim Tudor… Ce aveau toate aceste personalităţi în comun? Naţionalismul şi patriotismul, „însuşiri… considerate a fi periculoase”. Aşadar, promovînd naţionalismul prin scrierile sau faptele lor, erau incomozi şi periculoşi… Aşadar, trebuiau eliminaţi, unii la propriu, alţii la figurat.
* Bogdan Petriceicu Hasdeu. Un dacist convins, etichetat drept „diletant” (la etichetări, „intelighenţia” română se pricepe de minune), datorită lucrărilor sale de dacologie nu era pe placul „elitei”. Astfel, s-a afirmat că moartea lui a fost pricinuită de pierderea fiicei sale (?!);
* Nicolae Densuşianu. Autorul impresionantei lucrări „Dacia preistorică”, adevărată Enciclopedie a preistoriei româneşti, „protocronist” şi „autor de fantasmagorii”;
* Paul Lazăr Tonciulescu, se pare cu origini iudaice, dar mai român decît mulţi români, un cercetător pasionat în domeniul antichităţii Poporului Român, autorul unor lucrări-document de excepţie, ignorat complet de „elita” românească (nici nu mai e nevoie de etichete!), a decedat în urma unei injecţii stomatologice – infarct!

(va urma)
Sinel Tudosie

Colocviul Internaţional „125 de ani de la moartea primului romolog din România, Barbu Constantinescu“

in Polemici, controverse

Anul acesta, pe 30 noiembrie, se împlinesc 125 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Barbu Constantinescu, al cărui bust, ridicat de discipolii săi (mai norocoşi, rămaşi în memoria posterităţii, între care Petre Grădişteanu), îl puteţi vedea vis-à-vis de Facultatea de Teologie (al cărei prim decan a fost). Barbu Constantinescu, prieten cu Bogdan Petriceicu Hasdeu, este primul savant român care a învăţat limba romani, la insistenţa slavistului şi romologului Franz Miklosich, cu care a şi colaborat, şi care a colindat Principatele Române pentru a culege folclor în limba romani. Din această preumblare, a rezultat şi o foarte bună cunoaştere a geografiei României, fapt care l-a inclus pe Barbu Constantinescu în proiectul de redactare a Marelui Dicţionar Geografic, coordonat de George Lahovari, în baza unui chestionar care a circulat prin ţară, întocmit chiar de Barbu Constantinescu. Curios din fire şi pionier în mai multe domenii (să menţionăm, în treacăt, că, alături de prinţul Dimitrie Sturdza, punea bazele Clubului Alpin Carpatic, proiect propus în cadrul Societăţii Geografice Române, care tocmai se înfiinţa şi al cărei membru fondator a fost şi el), Barbu Constantinescu se stinge repede din această viaţă, „de inimă rea“, cum spun discipolii săi, lăsînd în manuscris opera nepublicată. Manuscrisele rămase cuprind culegeri de folclor şi alte materiale adunate în vederea proiectatei sale lucrări „Ţiganii din România”. Am editat, pentru prima oară, unul dintre aceste materiale, o culegere de poezie populară în limba romani, cu traducerea lui Barbu Constantinescu. Colocviul a avut loc, marţi, 22 noiembrie a.c., la Biblioteca Academiei Române. La finalul manifestării au fost lansate volumul amintit mai sus şi un album al maestrului Daniel Drăghici

Julieta Rotaru

„Invazia spionilor“ la Tîrgul Internaţional Gaudeamus – Carte de învăţătură

in Polemici, controverse

Organizat de Radio România – singurul post de radio din lume care şi-a asumat acest rol – Tîrgul Internaţional Gaudeamus – Carte de învăţătură – este, de foarte mulţi ani, un reper, atît pentru specialiştii din branşă, cît şi pentru publicul larg. Cel mai important şi mai longeviv eveniment expoziţional dedicat cărţii, din România, are un loc bine definit în calendarul cultural şi în conştiinţa publicului, dovadă stînd cei peste 100.000 de vizitatori care îi trec pragul în fiecare an. Tîrgul se desfăşoară anual în Pavilionul Central Romexpo, reunind, într-un spaţiu expoziţional de 14.000 mp, oferta a peste 300 de edituri româneşti şi străine, tipografii, instituţii de învăţămînt, centre şi institute culturale, instituţii mass-media, agenţii de difuzare de carte, firme multimedia, agenţii literare, organizaţii non-guvernamentale cu profil cultural şi educaţional, asociaţii profesionale, librării, biblioteci etc.
pag-6-coperta-carte-invazia-spionilor
În acest an, 2016, la Editura RAO, Marius Marinescu, Adrian Eugen Cristea şi Mihai Mitran au lansat o nouă carte, cu un titlu semnificativ – „Invazia spionilor“. Găzduită în pavilionul central, chiar la intrare, într-un spaţiu generos, Editura RAO le-a dat posibilitatea celor trei autori să lanseze volumul în faţa a numeroşi invitaţi de marcă. Printre aceştia, Florea Dumitrescu, ministru de finanţe al României în perioada comunistă pentru o perioadă de 9 ani, iar între anii 1978 şi 1983, ambasador al României în China. La o vîrstă venerabilă, de 89 de ani, a ţinut să fie prezent şi a rostit un mesaj în deschiderea manifestării. Şi dl. Colonel (r) Mihail Bartoş a rostit cuvinte memorabile, extrase din istoria atît de zbuciumată a Poporului Român. Au urmat autorii, Marius Marinescu, Adrian Eugen Cristea şi Mihai Mitran, după care cîţiva prieteni au elogiat evenimentul şi au adresat cuvinte pline de substanţă celor prezenţi, invitîndu-i la lectura cărţii. Menţionăm cîteva nume ale celor care au luat cuvîntul: Mariana Lia, realizator TV la postul de televiziune Naţional TV, Horia Pană, Aneta Stan, cunoscută interpretă de muzică populară, şi Codrin Ştefănescu, bun prieten al d-lui Marius Marinescu, împreună cu care s-a luptat pentru salvarea Parcului Bordei, dar alături de care a dus şi alte „lupte“, de multe ori încununate de succes. S-a trecut la secţiunea de autografe şi dedicaţii, revista noastră primind un exemplar, cu dedicaţie specială, pentru Lidia Vadim Tudor, alături de care dl. Marius Marinescu a stat în momente de grea cumpănă, ajutînd-o de cîte ori a fost nevoie.
pag-6-marinescu-1
Printre cei prezenţi i-am mai putut observa pe Laura Nicolau, Florian Bichir, Ştefan Mitroi, şi pe Nicu Ceauşescu, un alt apropiat al d-lui Marinescu. Invităm cititorii să lectureze această carte, care, în mod sigur, le va capta atenţia şi îi va face să descopere secrete care au putut vedea lumina tiparului doar datorită acestor oameni inimoşi şi a celui care conduce Editura RAO, dl. Ovidiu Enculescu.

CARMEN IONICĂ

Mircea cel Mare, faţă cu impostura (1)

in Polemici, controverse

În „România mare” din 8 iulie 2016, pagina 21, găsim pe frontispiciu îndemnul: Mîndri că sîntem români! Poate să fie de bine, dar poate să fie de rău, adică n-ar trebui noi să ne îndoim că avem de ce să fim mîndri? Pagina cu pricina din „România Mare” nu e semnată, aşa că-i vom spune autorului „Anonimul”. În pagina respectivă sînt prezentare cîteva personalităţi din trecutul nostru, Mihai Viteazul, Kogălniceanu, Bălcescu, Ştefan cel Mare şi Mircea cel Mare (Bătrîn, după unii). Pentru Ştefan şi Mircea, spaţiul acordat este prea mic, din care cauză ar fi trebuit să se pună în evidenţă meritele acestora, cele mai însemnate fapte din domnia lor. Ne vom ocupa puţin de Mircea, despre care aflăm că şi-a pus amprenta pe Tîrgovişte, ca oraş-cetate de scaun, şi a dezvoltat drumurile comerciale cu Braşovul şi Brăila. După care sînt menţionaţi anii de domnie. De aici începe marea surpriză. Ştiam că a domnit între 1386 şi 1418. Anonimul a făcut însă o descoperire extraordinară: Mircea a domnit de două ori, odată între septembrie 1386 şi noiembrie 1394 şi, o a două domnie, între ianuarie 1397 şi 1418. Fiind vorba de o premieră, Anonimul trebuia să ne spună pe ce se bazează, vorba lui Moromete. Era obligat să producă dovezile documentare, dar n-o face. Şi vom vedea de ce trece sub tăcere anii 1396 şi 1397. După aceea, Anonimul ne informează că Mircea a fost cunoscut după Secolul al XIX-lea datorită lui Mihai Eminescu, cel care a scris „Scrisoarea a III-a”. Aşadar timp de cinci secole românii habar n-au avut că a existat un domn cu numele de Mircea. Cronicile din Secolul al XVII-lea nu au existat pentru Anonim şi, după cum se vede, nici Cronica lui Gheorghe Şincai, scrisă la începutul Secolului al XIX-lea şi tipărită la mijlocul secolului, în care se cuprind informaţii despre Mircea, dar, mai cu seamă, tratatul dintre Mircea şi Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, din 7 martie 1395. Kogălniceanu a editat „Cronicile României sau letopiseţile Moldovei şi Valahiei în 1872“. Pînă să citească românii „Scrisoarea a III-a“ au citit „Istoria românilor“ a lui A.D. Xenopol, vol. I-VI, publicată la Iaşi, în 1888-1893. Dar foarte vrednic, Anonimul face apel la cronicarul byzantin Laonic Chalcocondil, pentru că acest cronicar îi furniza Anonimului nostru date care-l incriminau pe Mircea. Chalcocondil a înţeles foarte bine strategia folosită de români în confruntarea cu o putere mai mare: retragerea populaţiei spre munte (sau păduri), hărţuirea duşmanului şi atragerea lui în locuri strîmte unde putea să fie atacat cu succes. Cît priveşte succesiunea domnilor la sfîrşitul Secolului al XIV-lea, trebuie privite cu prudenţă afirmaţiile sale. În legătură cu moartea lui Radu, fratele lui Mircea, în „Letopiseţul cantacuzinesc“, dar şi într-un document bulgăresc, se afirmă că pe Dan vodă „l’au ucis Suşman vodă”. Iată-l, aşadar, pe Mircea un ucigaş şi, evident, că nu este frumos să-ţi omori fratele, dar în vremea aceea nu era chiar o ruşine, iar dacă Anonimul ar citi ce-au făcut englezii în „Războiul celor două Roze” (1455-1484), cînd s-au căsăpit cu mare entuziasm cele două familii York şi Lancaster, fapta lui Mircea s-ar înscrie în obiceiul acelor vremuri. Afirmă Anonimul că Mircea a domnit cu ajutorul boierilor, „cei care puneau domnitorul cu ajutorul turcilor”. Se vede din această afirmaţie că Anonimul nu prea ştie istorie. În vremea respectivă, turcii nu ajunseseră bine de tot pe linia Dunării ca să influenţeze numirile de domn în Ţara Românească. Acest lucru se va întîmpla după moartea lui Mircea. Şi, ca să ne arate ce caracter urît avea Mircea, Anonimul îi citează iar pe cronicarii byzantini, care afirmau că Mircea a avut mulţi fii care s-au urcat pe scaunul ţării, dar un amănunt foarte preţios care defineşte domnia lui Mircea este faptul că a avut şi două fiice. Aşadar, la ce se reduce domnia lui Mircea? A fost un uzurpator, a domnit cu ajutorul boierilor şi al turcilor şi a avut mulţi copii. Încolo? Nimic. Şi asta pentru că Anonimul dă dovadă că este ticălos, minimalizează domnia unui domn pe care noi îl ştiam că a fost una dintre marile personalităţi ale Evului Mediu românesc. Ca să comită o asemenea faptă, este un mitoman penibil care-şi bate joc de meseria de istoric, dacă o fi istoric, ca să nu îşi dea seama că necinstea lui poate fi uşor dovedită. Cînd vorbeşte de domnia lui Mircea, Anonimul sare doi ani: 1395 şi 1396. Ce s-a petrecut în aceşti doi ani Anonimul nu ne spune, pentru că atunci n-ar mai fi putut să-şi bată joc de un mare domn şi erou al creştinătăţii, cum a fost Mircea. În 1395, la 7 martie, domnul român s-a întîlnit la Braşov cu regele Ungariei, Sigismund. Acesta venea din Moldova, unde fusese bătut de domnul român la Ghindăoani. Încercase să pună domn în Moldova pe un om credincios lui, avea nevoie de aliaţi într-o eventuală confruntare cu regele Poloniei, datorită faptului că Sigismund şi regele polon erau căsătoriţi cu cele două surori, Maria şi Hedviga, fiicele lui Ludovic cel Mare, şi cum Maria, soţia lui Sigismund, era bolnavă, dacă murea, Hedwiga putea să revendice tronul Ungariei, ca singura moştenitoare a lui Ludovic. Întorcîndu-se învins, Sigismund avea nevoie de un aliat în Mircea nu numai într-o eventuală confruntare cu cumnatul său, dar şi la hotarul de sud al regatului Ungariei, unde turcii pregăteau un atac asupra Ungariei sau a Ţării Româneşti. Mircea şi Sigismund încheie un tratat pe picior de deplină egalitate, pe care Şincai l-a publicat în „Cronică“, avînd astfel posibilitatea să-l combată pe Engel, care afirmase că Mircea era vasalul lui Sigismund. În ciuda existenţei acestui document, Marius Diaconescu, de la catedra de istorie medie de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, a susţinut că Mircea n-a fost capabil de fapte mari deoarece era vasalul lui Sigismund. Dacă a făcut-o din convingere, atunci Marius este un trădător, dacă a făcut-o pentru bani, şi n-ar fi exclus, atunci tot trădător rămîne.
Aşadar, sîntem în faţa unui tratat care ne arată cît de importantă era personalitatea lui Mircea şi a Ţării Româneşti pe plan internaţional la sfîrşitul Secolului al XIV-lea. Unii istorici au crezut că după bătălia de la Rovine, din 1395, Mircea a fost constrîns să facă o înţelegere cu sultanul, obligîndu-se să plătească o dare anuală în bani (haraci). Dar, după lupta de la Nicopole, din 1396, potrivit felului în care turcii considerau lumea, Ţara Românească se afla în „Casa Războiului” (dar al-harb) şi nu în „Casa păcii” (dar al-ahd). Acest lucru este ilustrat de documente. În 1399, Mircea îl înştiinţează pe rege că sultanul strînge o mare oaste la Adrianopol de unde, în cinci zile, ar putea să ajungă la Dunăre. Îi cere regelui să se grăbească pentru a nu rămîne singur în faţa armatei otomane. Prin acest document aflăm care era modalitatea în care se strîngea o oaste feudală. Regele trimite scrisori marilor baroni, cerîndu-le să vină la oaste pentru a putea să-i dea ajutorul domnului român la timpul potrivit. Pentru că s-a mai întîmplat ca altădată să nu se strîngă o oaste, mare, ungurii să fie surprinşi şi măcelăriţi în Ţara Românească, cînd au trecut sub comanda banului Ştefan de Losoncz. Regele arăta că, şi cu un an în urmă, deşi toţi baronii au fost chemaţi de rege la oaste „foarte puţini au urmat pe maiestatea noastră”. Ca să-i hotărască să vină, regele le arată că trebuie să lase toate treburile şi grijile şi să grăbească să vină în ajutorul domnului român, pentru că „ne temem foarte mult că românii, văzîndu-se lipsiţi de ajutorul nostru, nu vor mai rămîne credincioşi şi nu vor mai fi statornici, ci se vor supune jugului turcesc. Dacă s-ar întîmpla acest lucru, pe care bunul Dumnezeu să-l îndepărteze (de noi), ştiţi foarte bine în ce primejdie şi pericol ar ajunge apoi ţara noastră”. Această mărturie făcută de rege ne arată cît de importantă era Ţara Românească din punct de vedere strategic pentru vecinii ei creştini. Aşa se explică tratatul din 7 martie 1395, din care Şincai vedea că Mircea nu-i era vasal regelui Sigismund, cum tendenţios a încercat să demonstreze Marius Diaconescu, mistificînd şi rătăcind suflete tinere, de la catedră, care credeau în profesorul lor, considerîndu-l serios şi cinstit.

(va urma)
MANOLE NEAGOE

Amintiri despre revista „FLACĂRA“ (4)

in Polemici, controverse

MOMENTE… din viaţa d-lui Caragiale (2)
„Un nour de duioşie se lasă pe feţele noastre. Caragiale împrăştie, însă, repede nourul cu o glumă şi veselia se restabileşte -, încheie dl. Vlahuţă mişcătoarea sa povestire. Noua revistă română deschisese o listă de subscripţie pentru alcătuirea unui «fond Caragiale», care să fie oferit marelui scriitor cu prilejul aniversării a 60 de ani. Imediat ce a luat cunoştinţă de această iniţiativă, Caragiale a telegrafiat d-lui Rădulescu-Motru următoarele: «Resping, categoric, subscripţia. Salutări. Caragiale». În urma acestei telegrame, Caragiale poate fi exclus definitiv din rîndul umoriştilor români. În adevăr, dacă maestrul ar fi fost umorist – cum au pretins unii – atunci nu numai că n-ar fi respins subscripţia deschisă de Noua revistă română, dar chiar ar fi născocit o necesitate naţională (o vie, o casă, alte asemenea obiecte indispensabile unui umorist) şi şi-ar fi deschis singur o listă de
subscripţie“.

Ce este Caragiale
Astă-vară, la Blaj. În timpul serbărilor cincuentenarului „Astrei“. La o masă, discută cu aprindere mai mulţi scriitori, printre care Goga, Ranetti, I. Scurtu ş.a. La mijloc se afla Caragiale. Dl. Scurtu, în timpul unei replici, aruncă, în treacăt, lui Caragiale calificativul de „satiric“. Caragiale tresare, ca scuturat de-un fior puternic.
– Eu nu sînt satiric! – răspunde maestrul, tremurînd tot de indignare.
– Ba, eşti un scriitor satiric! – îi răspunde dl. Scurtu. Şi Eminescu a spus că eşti un satiric!
– Şi dacă a spus Eminescu? Eu nu sînt satiric!
Apoi, schimbînd deodată tonul, marele scriitor îşi ceru pălăria:
– Unde mi-e pălăria? Plec! Nu pot sta la masă cu un om care mă insultă.
– Dar nu te-am insultat! – replică dl. Scurtu.
– M-ai insultat! – zice Caragiale. Fiindcă e o insultă să zici că eu sînt un scriitor satiric.
Şi-şi ceru iar pălăria.
– Rămîi maestre – stăruiesc prietenii dinprejur.
– Cu neputinţă! – se-mpotriveşte Caragiale. Sau, dacă vreţi să rămîn, să plece domnul care m-a insultat.
Şi, adresîndu-se d-lui Scurtu, Caragiale îi strigă supărat:
– Pleacă, ori plec eu!
Atunci, dl. Scurtu, liniştit, pe buze cu un zîmbet uşor, întreabă:
– Dar dacă nu eşti satiric, ce fel de scriitor eşti dumneata, d-le Caragiale?
– Sentimental! – răspunse maestrul, într-o izbucnire de-o spontaneitate atît de naivă, încît întreaga asistenţă izbucni în rîs nepotolit.
…Am rîs mult, la Blaj, de modul cum marele Caragiale s-a apărat de acuzaţia că ar fi un simplu satiric. Cu toate acestea, în cuvîntul care a stîrnit atîta ilaritate este mult adevăr. Aşa este: fondul sufletesc al scriitorului care a selecţionat spiritul, humorul românesc este adînc sentimental. (UN ADMIRATOR)

(va urma)
I. HANGIU

„Uniunea Europeană scîrţîie din toate încheieturile“ (3)

in Polemici, controverse

– interviu cu dl. prof. univ. dr. Corvin Lupu –

* M.A.M.: Vedeţi o legătură între eforturile de globalizare şi criza refugiaţilor şi imigranţilor?
* C.L.: Este clar că frîna principală în calea globalizării (dominaţiei mondiale iudeo-americane), ţinta prioritară a distrugerii naţiunilor este Europa, cea asupra căreia se exercită autoritatea iudeo-americană în cea mai mare măsură. Chiar şi această aducere a milioane de musulmani peste popoarele europene, cu forţa, prin abuz, face parte tot din proiectul de distrugere a naţiunilor europene, nucleele naţionale şi naţionaliste fiind cele care salvează naţiunile şi etniile majoritare. Pe măsură ce Franţa, învinsă total în al II-lea război mondial, a fost refăcută de americani, a fost dată pe mîini evreieşti şi iată că astăzi poporul francez a fost invadat de milioane de tot felul de negri, galbeni, musulmani etc., al căror loc ar trebui să fie în ţările lor, nu în Europa. Desigur, situaţia aceasta este şi un revers al unei medalii vechi: şase dintre statele vest-europene au stăpînit imperii coloniale, care acopereau cea mai mare parte din Globul pămîntesc.
Sute de ani, colonialiştii europeni au jefuit coloniile, lăsîndu-le sărace şi înapoiate, cu mici elite slugarnice şi profitoare, cu ajutorul cărora au perpetuat transferul de prosperitate spre Europa. De aici sînt şi decalajele. Unii au muncit să-şi asigure cele necesare, iar alţii au jefuit coloniile. Acum, aceştia, într-adevăr, ar avea obligaţia morală să-i primească la ei pe cetăţenii fostelor colonii pe care le-au jefuit şi sărăcit.
Revenind la întrebarea dumneavoastră, eu sînt de acord cu Donald Trump, care a spus că britanicii „şi-au luat ţara înapoi”. Cred că în viitor acest proces de destrămare a U.E. va continua şi vor ieşi şi alte ţări din Uniune. Problema recunoaşterii largi a eşecului proiectului U.E. este doar o chestiune de timp.
Din păcate, deocamdată nu văd decît mesaje unidirecţionale la diriguitorii politici ai României şi la propagandiştii regimului de la Bruxelles, din România. Cea mai arogantă şi evident nedemocratică, ce arată adevărata faţă a lui Mugur Isărescu, este declaraţia B.N.R. care îşi exprimă speranţa că Parlamentul Marii Britanii va ignora referendumul! Din punct de vedere politic, din perspectiva acestui regim politic, declaraţia ar trebui să atragă destituirea imediată a lui Isărescu ca duşman al democraţiei.
Cum să ignori voinţa unui popor? În fine, eu vorbesc teoretic, pentru că, practic, voinţa Poporului Român este manipulată şi ignorată permanent, ceea ce Isărescu şi ştie, şi face.
Printre rînduri şi din informaţiile mele, constat că există o preocupare ca România să fie menţinută în chingile care o fixează la cheremul corporaţiilor internaţionale, care îi sug resursele naturale şi umane, o menţin în sărăcie, exportă ilegal profitul, plătesc Statului Român un minimum de taxe şi impozite şi obţin facilităţi maxime de la administraţia României.
* M.A.M.: Cum vedeţi dumneavoastră ieşirea Marii Britanii din U.E. din perspectiva României?
* C.L.: Nu cred că România va fi afectată în bine sau în rău de ieşirea Marii Britanii din U.E. Cît despre cetăţenii români de acolo, nici ei nu vor fi afectaţi. Ei sînt fie specialişti de valoare, fie muncitori care se vînd ieftin. O forţă de muncă ieftină şi calificată vrea oricine. La aşa ceva nu renunţă nimeni. Copii români minunaţi au plecat în Anglia. Nu se vor mai întoarce. Este o pierdere genetică colosală! Pleacă valorile şi tinerii capabili şi rămîn să procreeze mediocrii şi slabii. Aceasta este cea mai mare problemă a etniei române pe care opinia publică, mereu neatentă, nu o percepe la adevărata ei valoare. Ar fi bine ca mulţi dintre tinerii de etnie română care se află în Marea Britanie, rămaşi fără burse de la guvernul britanic, să se întoarcă în România. Cred că este nevoie de urgenţă să se ia măsuri, chiar împotriva voinţei Comisiei Europene, în favoarea încurajării cu măsuri importante a revenirii românilor de valoare în România, fie ei muncitori sau intelectuali.
Dar guvernanţii de la Bucureşti, aserviţi străinilor, poartă grija românilor plecaţi în lumea largă şi îi neglijează grav pe cei rămaşi în ţară, determinînd continuarea exodului, sau încurajîndu-l direct, cum a făcut Băsescu, care le-a spus să plece. Cît despre ţiganii cerşetori şi infractori, pe aceia, posibil şi probabil, ni-i vor trimite nouă înapoi, ne vor certa pentru ei, cerîndu-ne să îi integrăm, cum a făcut Sarkozy cînd trimitea la Bucureşti avioane întregi pline numai cu ţigani. Ulterior, mulţi dintre ei s-au întors în Franţa, unde spuneau că „sărăcia-i mai bogată”.
Pe de altă parte, România are alte probleme. Ea trebuie să aibă proiecte alternative de multiple feluri şi nu prea are cine să le facă. Astfel, consilierii români şi străini de la Cotroceni, SRI, SIE şi de la guvern sînt aserviţi unor forţe străine. România trebuie să se elibereze de stăpînirea străină şi să ajungă să ia cea mai mare parte din decizii singură, în conformitate cu propriile interese. Are modele foarte bune, în primul rînd vecinele noastre, Ungaria şi Polonia, state-model în ceea ce priveşte promovarea intereselor naţionale. Dar, desigur, minoritarii care conduc la Bucureşti nu vor face treaba aceasta. Deci, ne rămîne să aşteptăm, sau să acţionăm pentru vremuri mai bune, cînd românii vor decide ei, nu minoritarii sau români jidoviţi.
* M.A.M.: Domnule profesor, vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care mi-aţi răspuns şi sper ca prin acest interviu să deschidem calea pentru dialoguri periodice, cu subiecte cît mai interesante pentru cititorii noştri.

Sfîrşit
(Interviu realizat de Marius Albin MARINESCU)

Centenarul unui mare patriot: poetul-erou Constantin T. Stoika (2)

in Polemici, controverse

Ştefan Stoika a fost primul ofiţer român care a tradus din opera lui Shakespeare (1844) şi a colaborat cu creaţii originale şi traduceri la „Curierul de ambe sexe“, al lui Heliade Rădulescu. Fost paşoptist, ia parte activă la măreţul eveniment al Unirii din 1859. Fiind în vîrstă, nu participă direct la Războiul pentru Cucerirea Independenţei Neamului, dar familia sa este reprezentată de cei 2 feciori mai mari – Nicolae şi Ştefan – care adaugă noi lauri cununii de glorie şi vitejie moştenită de la străbuni. Prin tot ceea ce a făcut, Ştefan Stoika, bunicul poetului erou Constantin Stoika, rămîne o figură luminoasă în istoria României moderne.
Celuilalt bunic, dinspre mamă, al poetului-erou, Constantin Canella Ciorogîrleanu (1820-1886), i se atribuie, în viaţa culturală a Buzăului, merite mai mari decît tatălui său, pitarul Costache Canella. A fost învăţător la una dintre şcolile oraşului, în perioada 1851-1857, de unde demisionează, ca semn de protest la adresa autorităţilor pentru lipsa de interes faţă de condiţiile materiale precare existente în şcoli. A înfiinţat un pension în care se predau şi limbile franceză, italiană şi elenă, o veritabilă şcoală de cultură generală, prima de acest fel din oraş. Este şi autorul primului „Dicţionar de sinonime“ şi întemeietorul, la Buzău, al publicaţiei „Independinţa română“, prima gazetă politico-culturală a Buzăului (o gazetă bisericească realizase, însă, în 1839, şi episcopul cărturar Dionisie Romano) A fost paşoptist şi prieten cu Heliade Rădulescu. Se pare că impetuoasa aspiraţie spre cultură a lui Constantin Canella Ciorogîrleanu s-a transmis şi nepotului, Constantin T. Stoika, prin intermediul fiicei sale, Irene, care s-a căsătorit cu Titus Ştefan Stoika, unul dintre numeroşii fii ai polcovnicului Ştefan Stoika. Din căsătoria lui Titus cu Irene au rezultat 6 băieţi, din care 2 au decedat de la vîrste fragede, rămînînd în viaţă 4: Cezar, Costel (Constantin), Titus, Nicolae, care s-au iubit şi s-au ajutat reciproc cu o perseverenţă rar întîlnită.
După terminarea Liceului Sf. Sava, tatăl poetului, Titus Ştefan Stoika, mîndru de nobleţea spiţei, pleacă la Paris şi se înscrie la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. În paralel, se angajează ca ziarist la cotidianul „L’intransigent“, unde ţine rubrica „Viaţa muncitorească“. În 1888, se angajează ca voluntar în Regimentul I colonial francez, care lupta împotriva berberilor insurgenţi, dar se îmbolnăveşte de febră tifoidă, după care se întoarce în ţară, unde conduce mai multe publicaţii în diferite localităţi. Este unul dintre spiritele progresiste şi deschise spre ideile noi, un promotor şi vajnic apărător al democraţiei. Familia Stoika, prin tot ceea ce a făcut, s-a situat pe linia tradiţiilor celor mai progresiste ale Poporului Român.
Constantin T. Stoika a manifestat, încă de foarte tînăr, afinităţi speciale către literatură, mama sa, Irene, fiind cea care i-a călăuzit paşii în acest domeniu. Încă din timpul studiilor liceale, începute la Buzău, continuate la Braşov şi apoi la Piteşti (localităţi legate de locul de muncă al tatălui ), s-a remarcat ca un poet original, traducător înnăscut, excelent portretist, prolific critic literar, cu fler şi multă fineţe în observaţii, alternate cu judecăţi de profundă analiză estetico-psihologică. Dovedeşte reale calităţi de director de revistă, dar mai ales de harnic colaborator al publicaţiilor importante ale timpului: „Noua revistă română“, „Neamul românesc literar“, „Viaţa nouă“, conduse (în ordine) de Constantin Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga şi Ovid Densusianu.
Constantin T. Stoika a debutat cu versuri (1909) la revista „Curierul Liceului“, din Ploieşti, unde a colaborat pînă în 1912. La Piteşti, înfiinţează revista „Tinerimea literară şi artistică“ (1909-1910), unde redactează şi publică – împreună cu fratele său Cezar – poezii, articole literare, proză, semnate cu pseudonimul Delazilişte (după numele moşiei Zilişteanca a bunicului dinspre mamă), folosit şi la placheta de debut, „Licăriri“, apărută la Buzău, în 1910. Dedicate mamei sale, versurile sînt străbătute de o nostalgie prematură, de voluptatea singurătăţii şi a visării. Ulterior, poetul va considera aceste versuri ca pe „nişte fructe care mai trebuiau lăsate să se coacă“. Notăm, din perioada studenţiei, alte reviste la care a colaborat: „Văpaia“, „Rampa“, „Versuri şi proză“, „Flacăra“ etc.
La 22 de ani, publica, în revista „Poezia“, versuri proprii şi analize de texte după scrierile lui Gala Galaction, Mihai Codreanu, Panait Cerna, Dimitrie Anghel. Scrie şi despre Ovid Densusianu, care i-a fost profesor, l-a remarcat, sprijinit şi încurajat; l-a făcut membru al cenaclului literar de pe lîngă revista „Viaţa nouă“, unde era director. Aici şi-a publicat Constantin T. Stoika cea mai mare parte a operei sale. Promotor al modernismului, crezul său era că poezia nouă, influenţată de simbolism, dă, prin disecarea lirismului, o mai mare energie şi un plus de cunoaştere a creativităţii, fapt ce o determină să fie aptă de a face din vers „o apoteoză a vieţii“. Traduce din marii poeţi latini, publicînd tragedia în 3 acte „Oedip şi Sfinxul“, în revista „Viaţa nouă“, în anul 1914. Alexandru Macedonski nota că poetul Constantin T. Stoika „a deşirat, unele după altele, mărgăritarele şi pietrele scumpe ale propriei tinereţi, îmbătată de armonii şi de tot ce este mai înălţător“. În 1914, împreună cu Perpessicius, primeşte „Premiul Hillel“.
Pe lîngă volumul „Licăriri“ şi „Un profil feminin: Carmen Sylva“, Piteşti,1912, să amintim excelentul jurnal de campanie „Însemnări din zilele de luptă“, ediţie îngrijită de Titus T. Stoika, prefaţă de Ovid Densusianu, Bucureşti, 1977; două volume de „Poezii“, recuperate prin bunăvoinţa fraţilor Cezar şi Titus, unul apărut la Chişinău, în 1928, celălalt, la Bucureşti, sub îngrijirea şi prefaţa lui D. Murăraşu, în 1973. La acestea se adaugă numeroase traduceri, studii despre poezia nouă, alte creaţii rămase în manuscris sau risipite prin diverse reviste. O activitate febrilă şi rodnică frîntă brutal de aripa nemiloasă a morţii dictată de primului război mondial. Ca şi pe cea a colegului său de generaţie, poetul de aceeaşi factură spirituală, Mihai Saulescu (1888-1916).

Sfîrşit
Ioan STOICA

Istorie incomodă: ARTA MANIPULĂRII (4)

in Polemici, controverse

Motto: „Arta supremă a războiului este înfrîngerea inamicului, prin viclenie, fără luptă…”. (Sun Tzu)

Şi cum orice minune nu ţine decît trei zile, în scurt timp avea să se iţească şi reversul medaliei, partea nevăzută a scenariului; românii, fericiţi că au scăpat de „tiran”, încă savurau „cîştigarea libertăţii”, pe ritmuri de „Lambada”, melodie sud-americană transmisă cu ostentaţie de postul de radio şi TV (pentru a confirma unul din principiile strategului chinez Sun Tzu: „slăbiţi voinţa luptătorilor inamici prin cîntece şi melodii senzuale” – Arta războiului). Şi tot în ritm de „Lambada” începea distrugerea sistematică a României. Primul pas consta în stigmatizarea Poporului Român, iar ocazia a venit foarte repede, prin comportamentul ţiganilor români, care, odată cu deschiderea graniţelor, în scurt timp aveau să uimească Europa. Dar nu era suficient: una e să vorbeşti despre ţiganii români, şi alta despre români, astfel că s-a găsit foarte repede soluţia: să schimbe numele etnic din ţigan în… rrom! Un atac mizerabil la identitatea Poporului Român şi, totodată, o crasă încălcare a Constituţiei: „Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase”. (Constituţia României, art. 6.1).
Deşi veche de 2.500 de ani, arta războiului este valabilă şi acum, numai că e mult mai perfecţionată, şi chiar a atins sublimul. De peste un sfert de secol, România este ţinta unui război imagologic, ale cărui atacuri constau în acţiuni de denigrare, denaturare a realităţii şi intoxicare sistematică, prin mesaje subliminale, în doze mici, aparent inofensive, uneori banale – pentru a putea fi asimilate cît mai uşor, dar cu efect de picătură chinezească, avînd drept scop pervertirea conştiinţei. Mesaje transmise de „oameni de bine şi de bună-credinţă”, slugi ale noului sistem, care se înghesuiau la televiziune pentru a da lecţii de democraţie românilor, adică urmaşilor acelora care, cu zece mii de ani în urmă, puneau bazele primei civilizaţii, şi, implicit, primei democraţii din istoria umanităţii. Dar românul trebuia denigrat, umilit, stigmatizat. Prin tributul de sînge vărsat în timpul evenimentelor din decembrie ’89 (regizate de oculta mondială), România intrase pe scena europeană prin uşa din faţă, iar acest fapt nu convenea liderilor planetari. Românului trebuia să i se inoculeze sentimentul de culpabilitate – vinovat de a fi răbdat cu stoicism „comunismul” („somnul raţiunii naşte monştri”) – în realitate, un sistem elaborat tot în Occident, comunismul nefiind altceva decît o testare a viitoarei globalizări. De asemenea, trebuia să i se cultive sentimentul de inferioritate, servilismul, căciulirea în faţa Occidentalului, care (din dragoste pentru el!) venea să investească în România (orice străin cu 50 de dolari în buzunar putea să-şi deschidă o afacere – rezultatele se văd!). „Românul nu are mentalitatea occidentalului” (acum o au majoritatea… din nefericire!); „românul nu are cultul muncii, aşa cum îl are muncitorul occidental” (nu întîmplător, în iarna lui ’90, la mitingurile din Piaţa Victoriei se striga „noi muncim, nu gîndim” (păi, dacă tot nu gîndeam, ce rost mai avea industria care, oricum, era un „morman de fiare?); „românul este hoţ” – o demonstrau etnicii noştri deveniţi „rromi”, motiv pentru care francezii, „fraţii noştri de ginte latină”, nu scăpau nici o ocazie de a ne numi „ţiganii Europei”, confirmarea intoxicării venind din partea cîntăreţei americane de muzică pop Cyndi Lauper, care, venind în România şi coborînd din avion, se arăta entuziasmată de a fi ajuns în „ţara ţiganilor”. Circula în acea perioadă şi o… „glumă”, pe care unii mult prea „inteligenţi” o considerau „foarte tare”: „Frumoasă-i România, păcat că e locuită de români”! „Tare” sau nu, cert este că exprimă o realitate, de fapt două: prima ar fi că, într-adevăr, România este frumoasă, dar şi bogată (de două mii de ani, odată cu „civilizarea” romană, este furată încontinuu, şi încă mai are resurse); cealaltă realitate este că românii sînt incomozi în spaţiul carpatic, adică sînt în plus! Nu întîmplător, ne confruntăm cu un exod de proporţii, milioane de români plecînd, din disperare, pentru a-şi găsi un loc de muncă în străinătate.

(va urma)
Sinel Tudosie

Între trecut şi prezent (7)

in Polemici, controverse

Anii 1950 – 1955
După foarte mulţi ani, cînd locuiam deja în Bucureşti, l-am dus pe soţul meu în comuna mea ca
să-mi cunoască „rădăcinile“. Ne-am întîlnit cu un om în vîrstă, care s-a bucurat foarte tare cînd m-a văzut. Acesta i-a zis soţului meu: „Apăi domnule dragă, că am auzit că eşti domn mare, nu ştiu cum se poartă cu dumneata domnişoara noastră de la Primărie, dar cît o fost în sat, tare mult ne-o ajutat. Pe mine m-o scăpat de la o concentrare de trei luni. Nu ştiu cum o făcut. S-a dus la Comisariatul Militar şi m-o şters de pe listă. I-am oferit nişte cercei de aur şi m-o refuzat. N-o vrut să-i ia“. Şi
i-au dat cîteva lacrimi. Soţul meu era vizibil emoţionat, iar eu mă gîndeam: oare unde ar fi fost obrazul meu dacă luam cerceii, deşi în urechi aveam unii „de doi bani“.
Regretatul poet Adrian Păunescu venea des la noi, la Tilişca, unde avea un unchi. Îi plăcea comuna şi spunea: „Tilişca e un sat românesc, atît de specific românesc, încît este un sat universal. Aşezat între munţi, într-o vale a lor, în aşa fel încît satul întreg pare o curte a munţilor dimprejur. Păduri de brad dumnezeieşti înconjoară, ca o coroană, limitele satului şi se aude parcă nu numai scurgerea rîului, ci şi felul cum bate cîte un val care rostogoleşte cîte o piatră stranie, care-şi pierde echilibrul în apă. Aici respiri universul. Tilişcanii muncesc din greu, dar trăiesc bine. Ei sînt ciobani şi oile lor merg asupra ţării ca norii. Dacă mergi în Tilişca, parcă mergi într-un sat etern, pentru că ei au crescut mereu aici. Valorile sale sînt universale. Un sat în care nu e nevoie de cuvinte“.
Pentru memoria lui Adrian Păunescu, reamintesc poezia sa, ÎN PRISPA CASEI PĂRINTEŞTI: „Oricît de mare ar fi lumea/ pe care zilnic o slujeşti,/ din cînd în cînd, ceva te-ntoarce/ în prispa casei părinteşti. Sînt toate cum le-a pus natura/ pe uliţi pruncii strigă veşti/ te-ntorci să-ţi regăseşti fiinţa/ în prispa casei părinteşti.// Pe-aici călca odată mama/ cu pasul blînd, ca din poveşti/ acum doar umbra ei tresare/ în prispa casei părinteşti./ Puţine sînt acele clipe/ în care poţi să te-odihneşti,/ în care poţi sa pui piciorul/ în prispa casei părinteşti.// Acum copil mi te închipui,/ de un deal te-nsufleţeşti, deodată neamul tot încape/ în prispa casei părinteşti“.
În acest sat, pudrat cu aer ozonat de un albastru sidefat, tradiţiile se respectă din moşi-strămoşi. Sălişte, Tilişca, Rod, Poiana, Jina sînt comune de oieri. Curăţenia aici este „la ea acasă“. Nu gunoaie, nu cerşetori, nu cîini vagabonzi, iar noaptea, pe cerul înstelat, nepoluat se conturează clar stelele strălucitoare.
De Sfînta Maria, pregătirea pentru Sărbătoarea Oierilor era în toi. M-am dus la Primărie, unde mi-am început activitatea profesională şi unde am lucrat 5 ani. Am intrat cu emoţie în biroul meu, iar în minte s-au derulat zilele petrecute acolo, nunţile ciobăneşti la care am participat, mai ales pentru că eram ofiţer al Stării Civile, oficiind căsătoriile. Mesele erau îmbelşugate. Pentru aceste ocazii, se tăiau doi porci, un viţel, 40 de găini grase. Sarmalele se fierbeau în oale de lut foarte mari. Se coceau un cuptor de cozonaci cu nucă şi sute de prăjituri. Nu lipseau brînza de burduf în coajă de brad, slănina, ceapa şi palinca bătrînă. Se petrecea pînă dimineaţa, cînd se servea ciorba de potroace, acră, pentru a trece mahmureala. Şi azi e la fel.
Soţul meu a rămas profund impresionat de Sărbătoarea Oierilor, la care ne-a invitat primarul, care ştia că am lucrat acolo. Cu amabilitate, ne-a invitat la Conferinţa „Proiectele Judeţului Sibiu în dezbatere la Tilişca“, unde au participat oficialităţi sibiene, specializate în creşterea oilor şi în integrarea europeană. Era prezent şi un primar din Franţa, şi primarii din comunele din Mărginimea Sibiului. A urmat parada portului popular. Invitaţi la prînz la Căminul Cultural, mesele îmbelşugate te îmbiau să iei loc. Palinca a dezlegat toate limbile. Platourile încărcate au rămas, curînd, „curate“. Bulzul cu brînză învelit în staniol pentru a se păstra fierbinte, alături de balmoşul ciobănesc şi tocăniţa de oaie, vinul busuioc şi cozonacul cu nucă au înveselit şi împrietenit pe toată lumea. Ne cunoşteam „de cînd lumea“. Înainte de a ne aşeza la masă, preotul comunei a zis „Tatăl Nostru“, însoţit de toţi participanţii. Din moşi-strămoşi, tilişcanii nu se aşază la masă înainte de a spune „Tatăl Nostru“ şi de a face semnul Sfintei Cruci pe pita coaptă în cuptorul cu lemne, pe vatră.
La orele 15, ne-am dus la petrecerea oierilor. La capătul satului, pe o pajişte verde, mesele de lemn de brad, cu bănci, erau aproape toate ocupate de mesenii care aduceau de la grătarele încinse fripturi, mici, cîrnaţi, copane de pui. Berea curgea „gîrlă“, iar pe o scenă improvizată se desfăşurau spectacole artistice susţinute de Ansamblul „Junii Sibiului“, „Fluieraşii din Jina“ etc. Fetele – „Ilene Cosînzene“ în frumoase costume naţionale – dansau cu junii părînd că plutesc. Aceste fete, pentru tot aurul din lume n-ar dansa în costum de baie, ţinută în care unele „domnişoare“, aflate pe litoral, au mers la VOT. Lumi diferite. Bunul-simţ are, şi el, o limită. Pe acest picior de plai, colţişor pierdut de Rai, tronează în ruine Cetatea Dacă, pentru a nu putea fi contestată originea noastră.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Lansare

in Polemici, controverse

Atmosferă apăsătoare, dar plină de bucurii nebănuite, pe care doar un paraşutist le poate percepe, le poate da viaţă, pentru a se bucura de ele, cînd va fi din nou cu picioarele pe pămînt.
În avion, linişte deplină. Nu se mai aude decît torsul liniştit şi regulat al motoarelor avionului, care transformă emoţiile paraşuriştilor în adevărate oaze de speranţă că totul se va termina cu bine. Paraşutiştii urmăresc cu atenţie fiecare mişcare a instructorului, pentru că, din acel moment, se vor înţelege numai din semne. Fiecare aşteaptă ceva, ei ştiu că va aveni ordinul de la conducătorul zborului pentru a părăsi avionul, şi astfel începe adevărata activitate a paraşutiştilor, adică lansarea în sine.
Se aude în casca radio emisie-recepţie comanda: „Pregătiţi pentru lansare!“. Toţi paraşutiştii se ridică în picioare, prind cu mîna stîngă cablul care va asigura deschiderea automată a paraşutei şi-l dau instructorului. Urmează comanda: „Lansaţi!“, care se lasă aşteptată, lucru ce încordează nervii paraşutiştilor. În sfîrşit, se aude comanda mult aşteptată şi pornesc spre uşa avionului, pentru a-l părăsi, şi o fac cu uşurinţă, avînd încredere în paraşută, care a fost pregătită pentru lansare cu o grijă deosebită şi, totodată, sînt încrezători în pregătirea teoretică şi practică făcută cu înalt profesionalism de către ofiţerii comandanţi.
Militarii paraşutişti sînt mîndri că de data aceasta comanda „Lansaţi!“ a venit direct de la comandantul unităţii, colonel Grigore Boştan, pe care-l respectă şi îl iubesc totodată, sentiment profund reciproc. Pesemne că acesta este momentul psihologic, momentul sufletelor sincere, care creează acel climat de viaţă plăcută, depăşind graniţele cazonului.
Afară e un spectacol mirific: pe bolta cerească au înflorit ca nişte lalele uriaşe paraşutele militarilor, care, conform pregătirii teoretice, îşi verifică materialul volant şi se pregătesc de aterizare, pe care o fac cu succes, datorită miilor de exerciţii la sol cu aparate care au darul să imite fazele lansării cu paraşuta. După toate astea, militarii, sub comanda instructorilor, se pregătesc de începerea misiunii de luptă. Pentru toate aceste lucruri minunate, mulţumim celor care au dat viaţă, pentru prima dată, paraşutismului militar, generalului Grigore Baştan. Noi toţi, paraşutiştii, înălţăm o rugă către Dumnezeu:

În noapte

Doamne, odihneşte-l în pace.
Mi-e greu cînd ştiu că eşti departe
Atunci sufletul mi-e nins
Gîndind mereu la tale şoapte
În noapte candela s-a stins.

Sînt singur, plîng şi pătimesc
De dor nestins, a mea mireasă
În noapte nu te regăsesc
Tu nu mai vrei să-mi fi aleasă.

De dor nebun, un foc s-aprinde
Ferice sorţi în jurul său
Speranţa sufletu-mi aprinde
Măreaţă, pleci cu-alesul tău.

Eşti fericită şi-mi zîmbeşti
De fericire pari nebună
La mine nu te mai gîndeşti
Şi-atunci, de ce mă ţii de mînă?

Mă vezi că sînt nefericit
De mila-mi jalea te cuprinde
Dar, totul are un sfîrşit
În noapte, candela se-aprinde.

Emilian Şandru, ofiţer paraşutist

Ştefan cel Mare, faţă cu impostura (3)

in Polemici, controverse

După 1990, cînd orice impostor a vrut să-şi bată joc de istoria naţională, s-a luat după Lucian Boia, care a considerat că ceea ce s-a spus pînă la el sînt nişte mituri, ignorînd ceea ce înseamnă un mit, aşa cum l-a definit Mircea Eliade, şi, comod, şi cu concursul unei mari edituri, a adunat parale multe, dar şi aprecierea celor care vor să ne desfiinţeze trecutul pentru a nu şti de unde venim, şi, transformîndu-ne într-o masă amorfă, să se poată afirma, cum au făcut-o deja, că românii n-au fost în stare să creeze nimic în istoria lor, şi, neştiind de unde vii, să nu-ţi pese ce te fac unii să crezi despre prezentul tău. Historia magistra vitae, ziceau strămoşii, ea îţi arată de unde vii, cine eşti şi ce-ai putea să faci. Aşa că unul din caii de bătaie ai năimiţilor recrutaţi de duşmanii neamului atacă trecutul, îl minimalizează sau, şi mai rău, îl acoperă cu dispreţul imbecilului care nu poate avea un sentiment înalt. Că Anonimul este un ignorant o arată afirmaţia potrivit căreia lui Ştefan i s-au făcut portrete în epoca modernă, din vremea lui nerămînînd decît un portret de pe un Evangheliar. Dar sînt portretele votive precum cel de la Voroneţ, care arată minunat, acum, după restaurare, sau portretul de la biserica de la Pătrăuţi, prima ctitorie a lui Ştefan din 1487, an în care este ridicată şi biserica de la Milişăuţi. Mai sînt portretele domnului pe tabloul votiv de la Sf. Nicolae, din Dorohoi, ca şi cel de la Sf. Ilie, din Suceava, sau portretele de pe două Epitrahile şi altul pe o Dveră.
Este adevărat că în unele manuale personalitatea domnului este prezentată denaturat şi este posibil să fie aşa, dar atunci cînd cineva vrea să discute despre domn, trebuie să citească monografiile închinate domnului, şi dacă vrea să adîncească cunoştinţele, există un volum cu bibliografia despre Ştefan cel Mare.
A fost ctitor al multor biserici, zice Anonimul, ele au fost ridicate pe locul unor construcţii mai vechi „sau în continuarea unor lăcaşe existente”. Toate au fost ridicate din temelii de Ştefan pe locul unde a fost altădată o biserică mai veche, cum este la Putna, dar n-a ridicat o construcţie „în continuarea unor lăcaşe existente”. În continuare, în nici un caz, fiind vorba de clădiri care nu sînt exagerat de înalte. Dar, important nu este faptul că Ştefan a ridicat bisericile sale pe locul altor construcţii, ci faptul că prin arhitectura ctitoriilor lui, s-a creat un stil arhitectonic original, moldovenesc, pornind de la tradiţia locală şi de la influenţele stilului gotic din Transilvania. Mai zice Anonimul că aceste lăcaşuri i-au fost atribuite lui Ştefan, corect este să se spună că ele sînt ale domnului, aşa cum o arată pisaniile şi tablourile votive în unele cazuri. În Anglia, de exemplu, s-a păstrat ceva într-o catedrală gotică din vechea catedrală romanică, cel mai ilustru exemplu fiind acela de la catedrala din Durham. Se pleca de la o construcţie foarte solidă, din care se puteau păstra unele elemente de arhitectură care erau foarte ingenioase.
După 1990, pe lîngă distrugerea industriei româneşti, obligînd astfel 3,5 milioane de români să părăsească ţara, pentru a cîştiga o pîine, paralel au fost atacate şi minimalizate personalităţile cele mai mari ale istoriei noastre. Ţinta au reprezentat-o cele mai ilustre: Mircea cel Mare şi Ştefan cel Mare. Înfrîngerea oştilor formate din cavaleri occidentali de către turci arată că Europa nu avea forţa necesară, ca unitate de acţiune şi ca organizare militară, ca să oprească înaintarea otomanilor spre centrul Europei. Pe plan militar, Europa depăşeşte Imperiul otoman datorită descoperirii, folosirii şi perfecţionării armelor de foc abia în Secolul al XVI-lea. Datorită unui armament mai bun, pe care turcii nu-l aveau, au putut europenii să-l oprească, în 1529 şi în 1532, pe Soliman Magnificul sub zidurile Vienei. Pînă atunci, contribuţia românească a fost decisivă în a-i opri pe turci. N-o spun eu, ca să mă mîndresc că sînt român, urmaşul marilor voievozi, au spus-o contemporanii. Dacă Mircea nu obţinea victoria de la Rovine, în 1395, turcii puteau înainta, ocolind cetatea Belgradului, care le stătea în cale, şi din Ţara Românească puteau foarte uşor să atace Ungaria, trupele lor putînd să treacă prin Transilvania. În 1399, regele Sigismund al Ungariei îi chema pe nobilii unguri ca să vină şi, împreună, să-l ajute pe Mircea, care era ameninţat de un atac turcesc, căci dacă turcii ieşeau victorioşi, ar fi devenit o mare primejdie pentru regat.

Sfîrşit
MANOLE NEAGOE

Amintiri despre revista „FLACĂRA“ (3)

in Polemici, controverse

GRIGORESCU DE VÎNZARE
De vorbă cu Alexandru Vlahuţă (2)

Iată cîteva articole din această revistă.
M-am despărţit de marele poet, obţinînd de la domnia-sa promisiunea „de a da cititorilor noştri buna veste că, de la numărul viitor, va începe să colaboreze în revista «Flacăra» (Al. Şerban)“.
„Întîlnind pe un redactor al nostru pe care-l onorează cu prietenia sa, dl. Nicolae Iorga i-a spus:
– Mă simt bine azi. Aseară, n-am lucrat nimic!
Redactorul nostru a izbucnit în rîs.
– De ce rîzi? – îl întrebă dl. Iorga.
– Cum să nu rîd? Nu e de rîs cînd, în ţara noastră, întîlneşti un om care anunţă, ca un rar eveniment, că într-o seară i s-a întîmplat să nu lucreze nimic?… Din nefericire, cea mai mare parte dintre intelectualii noştri nu pot spune că sînt rare decît serile cînd li se întîmplă să lucreze“.
Directorul „Flacărei“, în dorinţa de a da numărului festiv închinat lui I.L. Caragiale o strălucire cît mai mare, a adresat maestrului următoarea telegramă, la Berlin: „Vă felicit şi vă urez ani mulţi şi noroc cu prilejul jubileului. «Flacăra» apare număr festiv. Rog colaborare sau împuterniciţi pe Vlahuţă să ne dea concursul pentru răuşită bună“. La această telegramă, Caragiale a răspuns telegrafic: „Regret. Imposibil amîndouă. Mulţumesc atenţie. Caragiale“. Şi, din acest moment, dl. Vlahuţă, care făgăduise că va da revistei preţioase documente pentru desăvîrşirea sărbătoririi proiectate, a refuzat să ne mai acorde sprijinul promis. „Dl. I.L. Caragiale a binevoit să trimită directorului nostru o amabilă scrisoare, prin care mulţumeşte călduros scriitorilor care au colaborat la numărul festiv al «Flacărei». (Este vorba de „Flacăra“ nr. 16 din 4 februarie 1912, unde au apărut articolele: „Caragiale orator“, de Take Ionescu; „Cum scrie Caragiale (amintire)“, de Şt.O. Iosif; „Scriitorii tineri şi Caragiale“ (cuvîntarea d-lui Emil Gîrleanu la Festivalul de la Teatrul Comaedia); „Caragiale profesor“, de Radu D. Rosetti; „Momente… (inedite din viaţa lui Caragiale)“ – aflate de la dl. Al. Vlahuţă, consemnate de Al. Şerban; „Stilul lui Caragiale“, de C.C. Arion; „Caragiale – artistul şi opera lui“, de P. Locusteanu“. (Numărul 27, – pe un tablou al „Junimei“, de D. Anghel – n.n.)

MOMENTE…
din viaţa d-lui Caragiale (1)

Într-o seară de iarnă, spunea dl. Vlahuţă, Caragiale vine la mine. Sosea din străinătate. Afară ningea, aşa că intră repede. Se opreşte, brusc, şi, cu glasul înduioşat, cu privirile pierdute în depărtările trecutului, începe o poveste: „Parcă văd… Seară. Frig. Ninge, viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atîţia de ani… O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuieşte, nemîncată, pe o saltea de paie… Vîntul vîjîie afară, nenorocita femeie se svîrcoleşte din cauza unori dureri grozave… Şi toată noaptea o duce aşa… De-abia către ziuă se uşurează. Naşte un copil fără noroc… Ei bine, copilul ăla sînt eu!“…

(va urma)
I. HANGIU

„Uniunea Europeană scîrţîie din toate încheieturile“ (2)

in Polemici, controverse

– interviu cu dl. prof. univ. dr. Corvin Lupu –

* M.A.M.: Domnule profesor, am văzut că Nagel Farage, principalul lider antieuropean de la Londra, a declarat, printre altele, că „Grupuri de criminalitate organizată ţin în mîna lor ţări precum România”. Ce părere aveţi despre această afirmaţie?
* C.L.: Întrebarea dumneavoastră şi, în general, acest subiect ar necesita un răspuns aplicat, de altă dimensiune decît această întrebare din cadrul unei scurte discuţii. Pe scurt, vă spun doar părerea mea, că Nagel Farage are dreptate.
* M.A.M.: Ce este grupul miliardarului evreu George Sörös? Da, este un grup dovedit de criminalitate organizată, care a întreprins atacuri împotriva monedelor naţionale ale unor state importante, care finanţează grupări care să preia control politic care să fie folosit pentru acapararea resurselor unor popoare etc., etc.
* C.L.: Da, este un grup de criminalitate economico-financiară indiscutabil, care şi-a plasat oamenii şi în administraţia centrală de la Bucureşti. G.D.S.-ul creat de Brucan, cu Liiceanu, Pleşu, A. Cornea, Renate Weber, Mariana Celac, Stelian Tănase, Tismăneanu, Patapievici ş.a. a jucat un rol foarte mare în influenţarea deciziilor ideologice în societatea din România şi în manipularea opiniei publice de la noi. Nu este întîmplător faptul că majoritatea membrilor sînt minoritari etnici, mai ales evrei, dar şi ţigani şi unguri, cei folosiţi preponderent în supunerea şi, adeseori în istorie, în îngenunchierea majorităţii etnice româneşti. Între consilierii prezidenţiali ai lui Băsescu şi în actualul guvern sînt oameni stipendiaţi de Sörös. Ce să mai vorbim de grupul criminal de conducere a României, care a generat o mie de morţi după ce l-au arestat pe Ceauşescu şi au patronat o ţară a asasinatelor politice. În unele cărţi ale mele am dat o lungă listă de persoane asasinate în România, după 22 decembrie 1989.
* M.A.M.: Domnule profesor, nu cumva dăm prea mare importanţă rolului jucat de minoritarii etnici din România în ultimul sfert de veac?
* C.L.: Nu, domnule director, de altfel, încă din ziua de 22 decembrie 1989, la conducerea României au fost aduşi minoritarii. Fără să-i înşirăm aici pe toţi, este suficient să reamintim că primii doi preşedinti au fost etnici minoritari, Ion Ilici Iliescu (bunicul dinspre tată, Vasili Ivanovici, evreu din Rusia, iar mama ţigancă), Emil Constantinescu (nume real Kazbich, evreu din Basarabia), să mai reamintim că cele mai antiromâneşti lichidări economice şi înstrăinări, ca şi decizii politice antiromâneşti le-au luat prim-miniştrii minoritari etnici, evreul Petre Roman (mama îi spunea „Piotr”, după cum simţea ea, evreică din Spania, iar tatăl se numea Ernst Neulander) şi ţiganul Adrian Năstase. Guvernatorul Isărescu (numele vechi de familie este Iser, evrei din Basarabia, stabiliţi la Drăgăşani) a avut un rol decisiv în înstrăinarea unei mari părţi din tezaurul de aur al României, în înstrăinarea băncilor româneşti (C.E.C. a fost salvat de Parlament, în ultimul moment, şi dintr-o neglijenţă a lui Isărescu, care nu se aştepta la blocarea vînzării C.E.C.-ului). După toate mizeriile pe care le-a săvîrşit, a promovat un act normativ prin care este scutit de răspundere penală, ceea ce este o mizerie fără seamăn, pe de o parte, dar care exprimă conştiinţa acestor asasini economici că locul lor este în fundul puşcăriei, sau, după caz, în faţa plutonului de execuţie, pe de altă parte. Apoi, să nu-i uităm pe alţii şi alţii dintre minoritarii etnici care au contribuit decisiv la lichidarea a tot ceea ce este românesc şi la transformarea acestei ţări într-o colonie jefuită „la sînge”, atît de baza materială, de resursele naturale, cît şi de resursa umană.
Astăzi, în punctele-cheie, preşedinte, prim-ministru, directorii SRI şi SIE, guvernatorul B.N.R. sînt tot minoritari etnici, „la vedere”, sau deghizaţi în români. Oricum, aceştia au demonstrat că nu sînt români nu numai de sînge, dar nici de simţiri, promovînd sau acceptînd promovarea de măsuri antiromâneşti de multiple feluri. Discursul lor, acţiunile lor, nu sînt cu nimic racordate la nucleul vital al naţiunii române, preocupările lor fiind acelea ca nu cumva interesele străine din România să fie afectate, nu cumva ca România să calce pe urmele statelor care îşi apără interesele naţionale reale (Polonia şi Ungaria, în primul rînd, dar şi Grecia, Bulgaria, Cehia şi Slovacia, în al doilea rînd) etc.
Poate v-am surprins cu discursul meu radical, dar situaţia României euro-atlantice şi a românismului este una excepţională, în sens negativ şi într-o atare situaţie, discursul nu poate fi nici neutru, nici domol, nici indiferent. Eu nu sînt politician, nu sînt diplomat, nu sînt aservit puterii ticăloşite şi de aceea vorbesc liber.
* M.A.M.: În noile condiţii create, de ieşire a Marii Britanii din U.E., cum vedeţi evoluţiile viitoare de pe continent?
* C.L.: Uniunea Europeană este o organizaţie supranaţională, care are un caracter istoric, trecător. Eu nu mă aventurez în predicţii privitoare la cît va mai dura U.E. Viitorologia nu este ştiinţă, după părerea mea, chiar dacă se bazează uneori pe analiza unor realităţi din trecut şi din prezent, dovedite ştiinţific. Dan Voiculescu, fost ofiţer la I.C.E. Dunărea a fostei Securităţi şi fost director la „Crescent”, locuri de unde aveai acces la informaţii de primă mînă, spune din puşcărie că pentru ţările din fostul „bloc” sovietic termenul de prezenţă în U.E., gîndit în 1989, se apropie de final. Oricum, cei care au prezentat integrarea europeană ca pe un „proces ireversibil” ne-au manipulat. Este cert că întregul proces al globalizării nu este altceva decît lupta S.U.A. şi a unor aliaţi ai săi pentru dominaţie mondială, restrînsă tot mai mult în ultimul deceniu şi jumătate. Lumea unipolară din vremea lui Gorbaciov şi a lui Elţîn, cînd S.U.A. rămăsese singura supraputere, a luat sfîrşit! Rusia, alături de China, cu partenerii lor din Shanhai-5 şi B.R.I.C.S., îşi întinde influenţa asupra unor părţi tot mai întinse de pe Glob. Lumea a redevenit bipolară, iar sfera de influenţă a S.U.A. se restrînge la teritoriile negociate la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial. Acele înţelegeri sînt foarte trainice. Ele au fost încheiate pentru eternitate. De aceea, la Malta, în 2-3 decembrie 1989, preşedinţii S.U.A. şi U.R.S.S. nu au putut încheia decît un acord verbal, tratatele lor mai vechi interzicînd modificarea înţelegerilor. Ei pot face alte înţelegeri, dar nu le pot modifica pe cele vechi. Pe pagina sa de Facebook, preşedintele Putin a afirmat că înţelegerile sovieto-americano-britanice au fost foarte bine făcute, doar că la Moscova au fost doi trădători, sugerînd că unul le-a stricat şi altul a respectat stricăciunile, dar că Federaţia Rusă actuală nu mai vrea să recunoască ce au făcut trădătorii. Deci, lucrurile se complică…
Savanţii sociologi şi psihologi au arătat cu claritate că în era globală conştiinţa naţională nu dispare. Deci, Homo europeus, homo mondialus sînt nişte „făcături” de etapă din acest efort eşuat de globalizare integrală. De altfel, comuniştii leninişti şi stalinişti au iniţiat şi ei „internaţionalismul proletar”, internaţionaliştii sovietici acţionînd în aceeaşi direcţie de dominaţie mondială, ca şi iudeo-americanii de astăzi. Comuniştii aspirau şi ei la „omul nou”, tot un fel de homo europeus şi la răspîndirea puterii lor pe tot Globul.

(va urma)

Centenarul unui mare patriot: poetul-erou Constantin T. Stoika (1)

in Polemici, controverse

S-au împlinit 100 de ani de cînd, în primul război mondial, la 23 octombrie 1916, în urma unui devastator bombardament de artilerie german, pe una dintre crestele munţilor din nordul Văii Oltului cădea eroic, la datorie, la numai 24 de ani, poetul sublocotenent Constantin T. Stoika, născut la Buzău. A fost înmormîntat pe o colină, în apropierea satului Boişoara. I s-a conferit, post mortem, titlul de erou. Reţinem din ultima scrisoare trimisă, de pe front, mamei sale: „Iubită mamă… Eu sînt la 500 m de inamic, pînă acum am scăpat de 5 ori de la moarte sigură. Tu nu fi îngrijorată. Ce este un ins în massa naţiunii întregi?… Voi rămîne, deci, pînă la altă ipostază a sorţii, aici, lîngă tunuri şi mitraliere şi poezia şi arta pentru care mi-am sacrificat tinereţea întreagă mă vor învăţa să mor mai frumos şi mai demn…“.
Patriotismul, curajul şi entuziasmul ieşite din comun ale acestui tînăr atrăseseră atenţia profesorilor de la Facultatea de Litere şi Filozofie, dar şi a comandanţilor „Şcolii Militare de Artilerie, Geniu şi Marină“, ambele din Bucureşti, pe care le frecventase aproape în paralel. Memorabile rămîn cuvintele din scrisoarea adresată profesorului şi mentorului său, Ovid Densusianu, înaintea plecării spre garnizoana Cîineni, fiind mobilizat pe front, în cadrul Regimentului I – Grăniceri: „Plec fără nici o şovăire (…). Dvs., care poate aţi găsit şi la mine un suflet tînăr şi revărsat spre viaţă, nu uitaţi că îl duc cu mine şi acolo, fără ca, la rîndu-mi, să înstrăinez ceva din sentimentele mele. Aici, în plin pitoresc de munţi, de jur împrejur (…), brazi înfipţi cu îndîrjire în stîncile înalte simbolizează, parcă, mîndria noastră, a tuturor – neînvinsă… Soldaţii sînt mulţumiţi; nu se mai gîndesc la vetre, ca şi cînd s-ar fi născut aici, în munţi! Ce bine întregesc cadrul aceşti soldaţi – grăniceri, poeţi ai munţilor şi ai hotarelor! Acum încep să prind din măreţia misiunii noastre“.
Şeban Cioculescu nota admirativ: „Reţineţi, vă rog, această splendidă formulă lirică prin care poetul-erou definea una dintre armele glorioasei noastre armate – pe grăniceri, «poeţi ai munţilor şi ai hotarelor»“. Iar Alexandru Macedonski sublinia entuziasmul şi curajul în luptă ale fostului său colaborator: „Eroicul copil! Şefii lui încearcă zadarnic să-l călăuzească spre mai multă prudenţă. Unde răpăie gloanţele mitralierelor şi ale puştilor mai puternic, acolo este şi Constantin Stoika. Unde obuzele încep să izbucnească din orice parte şi unde vitejii noştri soldaţi cad seceraţi împrejuru-i, acolo se află şi Constantin Stoika, acolo unde rînjeşte moartea şi unde primejdia e mai mare…“. Cine era, însă, acest temerar care dorea să intre, ca un fulger, pe toate porţile necunoscute ale vieţii, acest atît de înflăcărat admirator şi, apoi, apologet al poeziei simboliste în direcţia promovată de Ovid Densusianu? Constantin T. Stoika, s-a născut la 14 februarie 1892, la Buzău, în familia ofiţerului şi ziaristului Titus Ştefan Stoika, originar din Ţara Moţilor. Nu e momentul să pătrundem amănunţit în fascinantul arbore genealogic al familiei poetului. Ne vom limita doar la spicuirea unor momente semnificative, necesare unei mai juste înţelegeri a tumultuoasei sale vieţi, pe cît de scurtă, pe atît de plină de evenimente. Străbunii dinspre tată ai poetului au fost moţi, coborîtori din Munţii Apuseni. La 20 aprilie 1628, Gabriel Bethlen acorda lui Solomon Stoika titlul de baron, iar la 3 februarie 1649, Gheorghe Rákóczi atribuia, în Cetatea Alba Iulia, diploma de nobil de necontestat al ţării lui Ştefan Stoica de Also Venicze (Veneţia de Jos). Leopold I reînnoieşte, la 24 februarie 1700, diploma lui Solomon Stoika pentru fiii acestuia, Ioan şi Nicolae. Străbunul mai apropiat al lui Constantin T. Stoika se numea Theodor Stoika de Also Venicze, tatăl lui Cristofor (bunicul tatălui poetului, deci străbunicul său), al lui Iosif, Gheorghe şi Dumitru. Cristofor a avut doi fii: pe Ştefan, ajuns polcovnic şi primar al Bucureştilor, şi Dumitru, fost profesor universitar pe vremea lui Gheorghe Asachi, la Iaşi. Semnalăm, ca pe o curiozitate, că Lucreţia, fiica lui Dimitrie Stoika, profesor de limba latină la Academia Mihăileană din Iaşi, se căsătoreşte cu D.D. Pătrăşcanu, iar fiul acesteia şi nepotul lui Dimitrie este marele gînditor revoluţionar şi conducător comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu, căzut, ulterior victimă… comuniştilor.
Revenind la Ştefan Stoika, de menţionat că, după terminarea studiilor universitare la Viena (1830), acesta s-a stabilit la Bucureşti, unde, mai tîrziu, a luat parte la organizarea armatei române. A fost aghiotantul lui A.I. Cuza, apoi delegat al caimacamului Constantin Cantacuzino, în stingerea conflictului iscat cu turcii din Dealul Spirii.

(va urma)
Ioan STOICA

Doamne, ce tragedie! (2)

in Polemici, controverse

Nobelul are o secţie pentru limbaj de bordel şi noi nu ştim?!
Cel mai adesea cu şliţul desfăcut şi cu pantalonii în vine în scrierile sale, Cărtărescu se revoltă pe limba lui pornografică, acuzînd chiar şi Academia Română că este plină de naţionalişti şi antioccidentali! Bate şaua ca să priceapă iapa, poate, poate, de milă, de silă, cineva se va îndura să facă din el măcar un membru corespondent al Academiei. Dacă n-ar exista naţionalişti şi patrioţi, limba noastră cea română, literatura şi patria ar fi fost complet schingiuite de pornografi precum Cărtărescu, Patapievici şi alţi vînzători de identitate naţională, care fac, astăzi, cărţile Occidentului. De unde respect pentru valorile naţionale la Mircea Cărtărescu, cînd el deţine în palmares un premiu fraudulos „pentru o carte în care a plagiat pagina 194 a volumului «Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy», scrisă de Lawrence Sterne? Nu numai atît! În cartea «Faruri, vitrine, fotografii», premiată, cu fanfară, de U.S.R., Cărtărescu a plagiat din cîntările slujbei de înmormîntare, din Heimito von Doderer – «Ferestre luminate», din «Scrisoarea lui Pliniu cel Tînăr către Împăratul Traian», din John Locke – «Eseu asupra intelectului omenesc»“, scrie Ion Spînu. Cărtărescu şi-a recunoscut plagiatul, însă, aşa trivial şi obscen în scriitură, cum îl ştiu cititorii lucizi, Cărtărescu s-a bucurat, de-a lungul vremii, de mult zgomot opulent pentru nimic, publicitate peste bunul-simţ, linguşitori şi lătrători din aceeaşi spiţă, poetesele au salivat la gîndul unei nopţi destrăbălate cu poetul pornograf şi, iată-l, plîngînd în pumni şi zgîriindu-se pe ochi pentru alt Nobel ratat. Iată cum se demitizează, singur, „inestimabilul“ premiant cu nepotrivitul, pentru el, „Nihil sine Deo“, în volumul „Ochiul căprui al dragostei noastre“: „Eu am fost crescut fără Dumnezeu. N-am spus niciodată «Înger, îngeraşul meu», îngenuncheat împreună cu mama lîngă pat, n-am fost la biserică, n-am cîntat colinde creştine. Din primii ani de viaţă, am auzit că Dumnezeu nu există, că sfinţii, îngerii şi Isus însuşi sînt născociri băbeşti, că preoţii sînt nişte trîntori“. Şi alte mostre de toată jena din scrierile sale: „Îmi bag pu** în regina Angliei“; „Mă fu* în ea de Casa Albă?“; „C.I.A. ce că**t e!“; „Căci sfînt era să lingi cu devoţiune scrotul iubitului tău“; „Am avut milioane de tîrfe, în massa lor colcăitoare de ţîţe, cu**ri şi vulve“; „Am exersat sodomia!“. Ca să vedeţi cine dă din coate pentru Nobel! Sau poate că Nobelul are o secţie pentru limbaj de bordel şi noi nu ştim?!
Premiile Nobel au dinamitat, în ultimii ani, opinia publică
Potrivit lui Alfred Nobel, Premiul Nobel pentru Literatură se acordă scriitorului care „a produs în domeniul literaturii cea mai remarcabilă lucrare într-o tendinţă idealistă“, „lucrare“ însemnînd întreaga operă a unui scriitor. Iată că nici literatura n-a scăpat nemilitarizată şi neangajată politic! Pentru comitetul nobelizator nu valoarea contează, ci oportunităţile politice şi de altă natură, mai mult sau mai puţin absconse. Premiile Nobel pentru Pace şi pentru Literatură sînt compromise de cîteva decenii bune, funcţionînd la cotele oportunităţilor politice sau de rubedenie protocolară. Dacă s-ar fi respectat dorinţa lui Alfred Nobel, premianţilor ultimilor ani le-ar fi rămas amărîtele de scrieri în dulapurile istoriei personale. Nobelul pentru Literatură urma să fie înmînat, culmea, unui muzician, care a făcut istorie cu muzica sa, dar n-a făcut literatură pentru istoria literară. Laureaţii pentru Literatură şi Pace sînt ori făcători de războaie, cazul lui Obama, vinovat pentru milioanele de victime ale războaielor declanşate în numele unei false democraţii, sau autori mici, cu opere modeste, precum ucrainianca Svetlana Alexandrovna Alexievici, autoare a unei cărţi pe placul marilor puteri ale lumii, sau Herta Müller, care ar trebui cercetată pentru plagiat după prietenul său Oskar Pastior. Instituite după moartea lui Alfred Nobel (1833-1896, inginer sudez, inventatorul dinamitei), contrar voinţei sale din Testament, premiile Nobel au dinamitat, în ultimii ani, opinia publică, intrigată de decizia Comitetului de la Stockholm, acuzat de partizanate conjuncturale etno-geo-politice în defavoarea
valorilor literare. La fel ca şi „Eurovision“-ul, acest comitet şi-a pus eticheta de Gogoşerie la comandă.

Sfîrşit
Maria Diana Popescu

Între trecut şi prezent (6)

in Polemici, controverse

Anii 1950 – 1955
Într-o sîmbătă dimineaţa, a venit la mine acasă primăriţa comunei Tilişca, a cărei soră, plecată definitiv în America, la tatăl său, a fost colegă de bancă cu mine. Din acest motiv, primăriţa mă simpatiza, văzînd în mine pe „sora ei“. Fără altă introducere, mi-a spus: „Lucreţia (numele meu de botez), te-am numit funcţionară la Primărie. De luni, începi programul“. Nu făcusem nici o cerere, nici nu ştiam că există un post şi, apoi, nu puteam „visa“ la aşa ceva. Pe timpul acela, să fii funcţionar la Primărie era o mare cinste şi erai considerat „cineva“, iar eu abia aveam 17 ani. Luni dimineaţa, foarte emoţionată, m-am prezentat la Primărie, care era la distanţă de 5 minute de casa mea. Cînd m-a văzut notarul (în prag de pensionare), care nu mă cunoştea, m-a întrebat, în glumă, dacă mă mai joc cu păpuşile. Apoi a adăugat: „am să scot din tine o funcţionară de elită, mă voi ocupa personal să te introduc în «tainele» Primăriei“.
S-a ţinut de cuvînt. După o perioadă, printr-un decret dat de Marea Adunare Naţională, s-a votat legea prin care se înfiinţau Sfaturile Populare ca organe locale ale puterii de stat. Notarul a fost pensionat, primăriţa a fost transferată la Sfatul Popular Raional Sibiu, iar eu devenisem „domnişoara noastră de la Primărie“, cum îmi spuneau sătenii, care m-au îndrăgit şi pe care i-am ajutat, după
puterile mele, în foarte multe probleme. În locul notarului, a venit o SECRETARĂ, o tînără muncitoare care nu avea nici liceul, făcuse doar un curs de pregătire de două luni pentru funcţia respectivă. În locul primarului, acum PREŞEDINTE, a venit un fost muncitor; TOVARĂŞUL era analfabet, citea silabisind. Era ursuz şi bănuitor. Clasa muncitoare îşi intrase în rol, devenise atotputernică. Preşedintele care, în calitatea sa, oficia şi căsătoriile civile, dîndu-şi seama că e penibil în faţa mirilor cînd citeşte silabisind, a dat o decizie de numire a mea ca Ofiţer al Stării Civile, calitate în care am oficiat multe căsătorii şi eram grozav de mîndră cînd îmi puneam Tricolorul şi îi întrebam dacă de „bună voie…“. Eram invitată la toate nunţile şi ele se ţineau lanţ din iarnă pînă-n primăvară, cînd oierii urcau iar sus la munte, la izvor. La Sfatul Popular, au mai apărut „băgătorii de seamă“, activistul de partid şi securistul. Prezenţa lor mă incomoda, mă apăsa. În acea perioadă, au avut loc transformări pe plan politic, economic şi cultural, cum ar fi: impunerea cotelor obligatorii de cereale, clasificarea ţăranilor în categorii sociale – chiaburi, mijlocaşi şi săraci. Pentru chiaburi, se percepea o cotă în plus, iar copiii lor nu aveau dreptul să urmeze o facultate. Se construia CASA SCÎNTEII şi, la 3 decembrie 1950, au avut loc primele alegeri de deputaţi în Sfaturile Populare. Începuse naţionalizarea unei părţi a fondului de locuinţe de la oraş. La 2 iunie 1952, Marea Adunare Naţională l-a ales pe
dr. Petru Groza preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale şi pe Gh. Gheorghiu-Dej preşedinte al Consiliului de Miniştri. S-a adoptat şi o nouă Constituţie. Pe plan economic, în 1953 a început să producă uzina „Autobuzul“, din Bucureşti, şi s-a terminat construcţia Teatrului de Operă şi Balet. De asemenea, s-a înfiinţat Institutul de Filozofie al Academiei.
Pe plan cultural, George Călinescu a scris „Bietul Ioanide“; Camil Petrescu – „Un om între oameni“; Miron Radu Paraschivescu – „Laude“, iar Corneliu Baba a pictat portretul lui Mihail Sadoveanu. Între 2 şi 14 august 1955, s-a desfăurat, la Bucureşti, al IV-lea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor. La 20 iunie 1954, s-a inaugurat podul de peste Dunăre, dintre Giurgiu şi Ruse – „Podul Prieteniei“, înlesnind legătura dintre România şi Bulgaria. Între 11 şi 14 mai 1955, a avut loc, la Varşovia, Conferinţa Statelor Socialiste pentru Asigurarea Păcii şi Securităţii în Europa. La 14 mai, s-a semnat Tratatul de Prietenie şi Colaborare între Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R.D. Germană, Polonia, România, Ungaria şi U.R.S.S. (Tratatul de la Varşovia). Primăria comunei Tilişca este o clădire frumoasă, iar prin faţa sa curge, lin, rîul Lunca, să se scalde în Cibin. Biroul meu era spaţios, cu geamuri mari şi luminoase şi îl „împărţeam“ doar cu contabilul. De două ori pe lună, împreună cu medicul de circumscripţie şi perceptorul, mergeam cu trăsura în satul Rod, care aparţinea de comuna Tilişca, pentru a rezolva diferite probleme ale cetăţenilor. Drumul pînă acolo „şerpuia“ printr-o pădure, urcînd spre munte, pe colinele căreia turmele de mioare păşteau iarba grasă, nepoluată. Tropotul copitelor cailor, zgomotul roţilor trăsurii şi tălăngile oilor aşterneau în suflet o pace divină. La prînz, după ce terminam treaba, cîte o gospodină din Rod ne invita la o „zupă“ de găină grasă, tăiată special pentru noi, şi la scovergile cu brînză. La plecare, în trăsură găseam coşuri cu fructe, ouă etc. „pentru a avea inima împăcată că i-am ajutat“, spuneau oamenii. Medicul fiind mare pescar, la întoarcere ne opream pe marginea rîului care străjuia şoseaua, pe care rar trecea cîte o maşină, pentru a prinde peşte. Nu prindea, deşi păstrăvii, fiind apa limpede, se vedeau cu ochiul liber. Acele zile liniştite, odihnitoare, senine, nu le-am mai regăsit, dar s-au imprimat adînc în conştiinţa mea, unde vor sta de-a pururea.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Du-te Sus