• Fondată în 1991 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 3

Ştefan cel Mare, faţă cu impostura (2)

in Polemici, controverse

Planul de a ataca Moldova din două părţi a eşuat, a urmat bătălia de la Pîrîul Alb, la 26 iulie. După trei zile de refacere, sultanul a înaintat spre cetatea Suceava. Ajuns aproape de cetatea de scaun, sultanul a trimis o parte din armata sa spre cetatea Hotinului, în timp ce el asedia cetatea Sucevii. Turcii n-au putut cuceri nici una dintre cele două cetăţi şi, ca urmare, oastea otomană a început retragerea spre Dunăre. În drum, turcii au atacat cetatea Neamţului, dar nici pe aceasta n-au putut-o cuceri.
Între timp, cele două cetăţi din sudul ţării, Chilia şi Cetatea Alba, au fost şi ele asediate de trupe de pe uscat şi de pe corăbii. La mijlocul lunii august, oastea otomană trecea în sudul Dunării epuizată fizic şi psihic. O flotă care ar fi trebuit să aducă provizii a fost împrăştiată de o furtună în Marea Neagră.
Anonimul, afirmînd că Ştefan cel Mare a suferit o înfrîngere zdrobitoare la asediul Chiliei, în 1462, n-a ştiut că a călcat pe un teren minat şi, inconştient, dar şi neinformat, a încercat să scadă numărul victoriilor domnului român, numai că, potrivit înţelegerii sale militare, de fapt, domnul a mai cîştigat alte cinci victorii. Aşadar, l-a informat greşit pe medicul veneţian, cînd a spus că a obţinut 34 de victorii. Dacă, după concepţia Anonimului, un asediu al unei cetăţi nereuşit este echivalent cu o înfrîngere zdrobitoare, atunci sultanul neizbutind să cucerească cele cinci cetăţi moldoveneşti, înseamnă că s-au luat zidurile cetăţilor respective după otomani şi i-au zdrobit!! Aşa că socoteala victoriilor lui Ştefan a greşit-o Anonimul, şi nu domnul.
După Anonim, Ştefan cel Mare a mai avut două înfrîngeri zdrobitoare, în 1484, cînd a pierdut cele două cetăţi din sudul ţării, Chilia şi Cetatea Albă. Numai că Ştefan nu avea cum să fie zdrobit, din moment ce el şi oastea lui n-au întîmpinat oastea turcă. Firesc ar fi fost ca domnul să coboare spre sud şi să încerce să despresoare cele două cetăţi, aşa cum a făcut-o Iancu de Hunedoara, în 1456, cînd a venit în ajutorul cetăţii Belgradului şi i-a bătut pe turci lîngă zidurile cetăţii. De ce n-a făcut Ştefan acelaşi lucru? Dacă ar fi făcut-o, avînd în vedere disproporţia numerică dintre oastea Moldovei şi cea a Imperiului otoman, înfrîngîndu-i pe turci în cîmp deschis, oastea sa risca să fie nimicită. Strategia românilor a fost aceea de a evita o bătălie în cîmp deschis, de a-l atrage pe inamic în locuri împădurite şi locuri grele prin conformaţia lor, de a-l hărţui şi de a-l ataca într-un loc în care acesta nu-şi putea desfăşura toate forţele. Ioan Vodă cel Cumplit a făcut imprudenţa de a-i aştepta pe turci şi de a primi lupta în cîmp deschis, la Roşcani, deşi boierii îl sfătuiseră şi-i ceruseră să respecte strategia tradiţională. Rezultatul: oastea a fost înconjurată de turci şi silită să se predea, îngăduindu-le acestora să măcelărească cea mai mare parte a oastei moldoveneşti, să-l lege pe imprudentul domn de patru cămile ca să fie sfîşiat. Ştefan cel Mare a fost un geniu militar, nu putea să rişte pierderea armatei sale. Pornind de la lecţia lui Boia, Anonimul afirmă iresponsabil că „există mai multe mituri şi adevăruri istorice mai puţin cunoscute, chiar denaturate, despre faptele de vitejie, despre viaţa personală şi, mai ales, despre activitatea de ctitorire a unei cetăţi, biserici şi mînăstiri”. Noroc cu Boia şi alţi comilitoni de-ai săi, ca acest Anonim, care îndreaptă greşelile, denaturările din manualele de istorie publicate pînă la ei. Dacă faci o analiză imparţială a ceea ce s-a scris despre Ştefan, pornind la o cercetare şi o analiză corectă a documentelor, se poate demonstra cît de penibile şi idioate sînt aceste încercări de o aşa-zisă demitizare. Realitatea e că istoricii serioşi de pînă acum şi-au bazat scrierile pe documente, pe o cercetare asiduă, şi nu pe interpretări stupide, care nu au nimic în comun cu realitatea istorică.
Trebuie subliniat că cercetările serioase şi interpretările istoricilor noştri care şi-au respectat meseria s-au bazat pe documente pe care le-au descoperit în arhivele sau în cronicile străine. Au trebuit să ştie latineşte, greceşte, italieneşte, turca, polona, germana şi franceza. Deci nu au inventat nimic, n-au făcut o istorie a românilor de felul unei Vulgate, cum credea Neagu Djuvara, adică a unei scrieri în felul Bibliei, în care trebuia să crezi şi să nu cercetezi.

(va urma)
MANOLE NEAGOE

Amintiri despre revista „FLACĂRA“ (2)

in Polemici, controverse

GRIGORESCU DE VÎNZARE
De vorbă cu Alexandru Vlahuţă (1)

Aţi citit, desigur, cu toţii, în ziare această ştire scurtă, precisă, brutală: „Zilele acestea, dl. Alexandru Vlahuţă va pune în vînzare colecţia sa de tablouri. Se ştie că în această preţioasă colecţie sînt peste 60 de tablouri de Grigorescu, din cele mai bune epoce şi înfăţişînd aproape toată gama de genuri şi de subiecte în care s-a manifestat geniul marelui nostru pictor. Şi, desigur, ca şi noi, trebue să fi simţit, citind această informaţie, o impresie de vagă părere de rău, sentiment de nelămurire şi contrazicere. Vlahuţă vinde pe Grigorescu! Pioasa expoziţie a maestrului Vlahuţă este pe punctul de a se împrăştia! Comoara aceea de artă, care forma, pînă acum, una dintre atracţiile artistice ale Bucureştilor şi pe care orice străin ţine să le cunoască, în curînd se va desface ca o marfă oarecare. Pentru ce? Care e pricina care a putut hotărî pe dl. Vlahuţă să scoată în vînzare aceea ce prietenia şi bunul său gust şi înalta sa înţelegere de artă au ales ca fiind mai bun, ca fiind superior din superioarele creaţiuni ale marelui Grigorescu?
Şi n-am putut înţelege. Atunci, ne-am hotărît să-l vizităm.
– Adevărat e că vindeţi pe Grigorescu? – a fost prima mea întrebare.
– Adevărat! – mi-a răspuns dl. Vlahuţă, cu glasul său grav, tremurat. Sînt obosit. Nu mai pot. De 17 ani sînt paznicul acestor tablouri – zise maestrul, arătînd, cu un gest larg, bogata colecţie care-i împodobeşte zidurile salonului. Şi schiţînd acest gest, marele poet îmi făcu, o clipă, impresia unui corect custode de muzeu istoric, obişnuit să arate, cu-aceleaşi gesturi, aceleaşi tablouri, vizitatorilor curioşi. Apoi, continuă:
– Îmi pare foarte rău că trebuie să mă despart de aceste superioare creaţiuni de artă, în mijlocul cărora am trăit atîta vreme, – dar… ce să fac? Nu mai pot nici să le port de grijă, nici să cheltuiesc pentru ele. Fiindcă aceste tablouri m-au costat multe parale. Crezi că eu sînt stăpîn aici în casă? Aşi, ele sînt stăpîne. De cîte ori mă mut, grija mea cea dintîiu este să găsesc o casă în care să poată încăpea frumos tablourile lui Grigorescu. De mine nu mai e vorba. Eu stau unde-o da Dumnezeu. Tablourile să fie bine găzduite. Ei, şi asta costă… Mă transformasem mai mult într-un intendent al lui Grigorescu, într-un fel de«valet de pied», care primeşte lumea cu zîmbetul pe buze şi îi explică cu amabilitate opera genialului pictor. Orice străin mai de seamă care venea prin Bucureşti trebuia să treacă şi prin casa mea, ca să vadă tablourile lui Grigorescu. Eu am primit întotdeauna pe toată lumea cu dragoste. Dar şi această dragoste, de la o vreme, cam oboseşte“.

(va urma)
I. HANGIU

Cu Tudor Gheorghe la Sala Palatului, de Sf. Dumitru

in Polemici, controverse

Şi de această dată, în spectacolul susţinut la 26 octombrie, maestrul rapsod, neîntrecut recitator al poeziilor de mare sensibilitate, ne-a oferit un veritabil regal de cultură, punctînd, ca întotdeauna, trăiri neaşteptate, dar dorite de spectatorii amatori de frumos. Tudor Gheorghe, ,,olteanul universal”, ne-a fermecat cu poezii de autentică simţire naţională şi cîntece îndrăgite de români. Ne-a impresionat simbioza creată între amfitrion, maestrul Tudor Gheorghe, Orchestra Naţională Radio şi Corul Naţional de Cameră ,,Madrigal”, uniţi sub bagheta dirijorului şi orchestratorului Marius Hristescu.
Tudor Gheorghe, care a împlinit 71 de ani de viaţă şi 51 de ani de carieră, a fost răsfăţat de ursitoare. A primit daruri alese: un simţ acut al melodiei şi darul măsurii. „Este inima acestui pămînt troienit de toate lacrimile lumii”, aşa cum spunea Ioan Alexandru. Trubadurul de la curţile dorului are o magie aparte: este exuberant şi tulburător, emană sensibilitate, detaşare şi adevăruri. Preocupat dintotdeauna de limpezimea problemelor, se amuză serios de stupiditatea pe care o poate declanşa parada de virtute. Nu s-a risipit niciodată, preţuind timpul său, care este, de fapt, timpul creaţiei şi al dăruirii. A făcut de cîteva ori ocolul ţării şi al lumii de dincolo de Ocean, ca mesager al poeziei şi al cîntecului românesc. Aşa cum ne-a mărturisit artistul, a fost prezent şi în Republica Moldova, unde a susţinut 30 de spectacole, în cele mai îndepărtate localităţi, întîlnind peste tot un public avid de cultură şi de unitate spirituală.
Spectatorii prezenţi la Sala Palatului au trăit la superlativ momentele de cultură autentică şi de simţire înălţătoare în chiar ziua de cinstire a Sfîntului Dumitru Basarabov, ocrotitor al Bucureştilor. În spatele ,,olteanului absolut” s-a aflat, ca întotdeauna, poezia populară şi cultă românească, acţionînd ca un resort care îl înalţă mereu şi care, prin el, ne înalţă şi pe noi. Ne-am convins, la terminarea recitalului său, că maestrul Tudor Gheorghe este produsul firesc al versului şi al melosului românesc.

ANTON VOICU

Cea mai gravă eroare politică a Secolului al XX-lea (2)

in Polemici, controverse

În 30 august, britanicii îi tatonau pe polonezi să răspundă pozitiv ofertei lui Ribbentrop. Acesta solicitase ca, în 24 de ore, un polonez învestit cu puteri plenipotenţiale să se deplaseze la Berlin, pentru a începe negocieri privind Danzig-ul. Polonezii au refuzat oferta. La 1 septembrie 1939, a început atacarea Poloniei, iar la 3 septembrie, Marea Britanie a declarat război Germaniei. Se afimă că războiul era inevitabil, fiind doar o chestiune de timp. Totuşi, nu ocuparea Capitalei Cehoslovaciei, Praga, a dus la război, ci garanţiile britanice. Fără aceste garanţii, Polonia ar fi acceptat pretenţiile germane; n-ar mai fi fost 6 milioane de polonezi morţi, 5 ani de ocupaţie nazistă, 45 de ani de comunism şi pierderea a 48% din teritoriu. N-ar fi urmat declaraţia de război, din 3 septembrie, a Marii Britanii, respectiv invadarea Franţei din luna mai 1940. Cînd au declarat război, britanicii aveau 5 divizii gata de luptă, iar germanii, 100 de divizii. Englezii nu aveau nici un plan pregătit cum să-i ajute pe polonezi, deşi trecuseră 5 luni de la acordarea garanţiilor. Prin urmare, nu intenţionau să-i ajute pe polonezi, era doar o cacialma, ca să-i sperie pe nemţi. După invazia Poloniei, cînd un ofiţer polonez s-a deplasat în Anglia ca să ceară ajutor, englezii au observat că nu pot să se deplaseze pe Marea Baltică, fiind în raza de acţiune a marinei germane. Singura soluţie găsită era pe Marea Neagră, pînă la Constanţa şi, de acolo, terestru, prin România. Dar nici această operaţiune nu s-a finalizat. În concluzie, polonezii nu au primit nici un ajutor.
Hitler n-a vrut război în Vest, scopul lui era o extindere în Est. Cînd Stalin a atacat Polonia, în 17 septembrie, Marea Britanie nu a mai declarat război Rusiei, pe motiv că garanţiile acopereau numai atacul Germaniei. Dacă n-ar fi fost garanţiile britanice şi cei 2 ani de pregătire ai Rusiei, Anglia ar fi căzut, ca şi Franţa. Armata Roşie era slăbită din cauza lichidării celor mai buni ofiţeri, prin marea purjă din 1937, ordonată de Stalin. În cartea sa “Absolute war: Soviet Russia in the Second World War“ („Război absolut:Rusia Sovietocă în cel de-al doilea război mondial“), publicată la Editura Vintage Books, 2007, istoricul şi jurnalistul englez Chris Bellamy prezintă detaliat în ce a constat purjarea armatei. Astfel, au fost executaţi 3 mareşali din 5, 13 din 15 comandanţi de armate, 50 din 57 comandanţi de corp de armată, 154 din 186 comandanţi de divizii, 401 din 456 colonei. În total, Stalin a lichidat, în 1937, 25.000 de ofiţeri sovietici. A făcut astfel loc unor ofiţeri tineri, neexperimentaţi, dar bine îndoctrinaţi politic. Bolşevismul ar fi fost stopat. Singurul război ar fi fost cel dintre Stalin şi Hitler, în 1940. Unii spun că Hitler ar fi vrut să cucerească Europa, Marea Britanie şi America, apoi – întreaga lume şi că, în 1939, războiul era iminent. În afară de cele afirmate în „Mein Kampf“, mai sînt şi alte argumente care arată că pe Hitler îl interesa extinderea spre Estul Europei. Nu a dezvoltat o flotă puternică, semnînd Acordul naval cu Marea Britanie, care-i limita flota la o treime din cea britanică. Nu a dezvoltat o aviaţie strategică, cu rază mare de acţiune. A cheltuit, timp de 3 ani, sume foarte mari pentru a construi Linia Siegfried, de apărare spre Vest, care nu se justifica, dacă avea intenţii ofensive. Dar ce voia Hitler? Răspunsul este:
1) Putere totală în Germania;
2) Anularea Tratatului de la Versailles; dreptul la înarmare;
3) Realipirea teritoriilor pierdute în urma Tratatului de la Versailles;
4) „Drang nach osten“ – Marşul către Est;
5) Evacuarea evreilor din Germania;
6) Distrugerea bolşevismului.
Care dintre aceste obiective atingeau interesele vitale ale Marii Britanii? Nici unul. Hitler nu le voia coloniile, nici Imperiul, iar Marea Britanie nu avea interese în Europa. Pentru el, aliatul natural era Marea Britanie. Chiar şi-n timpul războiului, Hitler a crezut că o alianţă cu Marea Britanie ar fi în interesul lor şi era uimit că britanicii erau atît de proşti încît nu vedeau realitate. La Dunkerque, Hitler a dat ordinul ca ofensiva să fie oprită şi să-i lase pe englezi să scape, pentru că nu dorea să producă o ruptură ireparabilă între cele două ţări. La 14 august 1940, Hitler declara, în Reichstag, că Germania nu dorea distrugerea Imperiului Britanic, aceasta nu va fi beneficiară, ci Japonia, în Est, Rusia, în India, Italia, în Mediterană şi America, în comerţul mondial. Că era posibilă o pace cu Marea Britanie, dar nu atîta timp cît prim-ministru era Churchill. Dorea să vadă ce poate face Luftwaffe şi aştepta alegerile. Bătălia pentru Anglia nu era o prioritate pentru invazie, ci pentru a-l da jos pe Churchill. Hitler a făcut agitaţie pentru returnarea regiunilor din Est, Sudeţii, Danzig-ul şi Memel, dar n-a cerut ceea ce pierduse în Vest: Northern Schleswig, luate de Danemarca; Eupen-Malmedy, de Belgia sau Alsacia şi Lorena, de Franţa. Pînă în septembrie 1939, Hitler a garantat graniţa franco-germană. El ştia că a cere înapoi Alsacia şi Lorena însemna război cu Franţa şi, implicit, cu Marea Britanie. Dacă ar fi dorit un război cu Marea Britanie, şi-ar fi întărit forţele navale. El spunea, în 1936: „Marina, la ce ne trebuie?“. La 1 septembrie 1939, Germania avea: 2 vase de război mari şi vechi, 2 cuirasate, 3 vase mai mici de război, 8 crucişătoare, 22 de distrugătoare şi 57 de submarine. Pînă în iulie 1940, n-a mai admis construirea altora, iar din decembrie 1940, a oprit finalizarea celor în lucru. La 6 octombrie 1939, a făcut o ofertă de pace Marii Britanii şi Franţei, dar aceasta a fost refuzată. După înfrîngerea Franţei, s-a oprit la Pirinei. A cerut lui Franco să permită accesul spre Gibraltar, dar a fost refuzat şi a renunţat. N-a cerut Franţei predarea flotei, aşa cum a fost forţată Germania, în 1918. De asemenea, n-a cerut coloniile din Nordul Africii. N-a cerut Franţei acces la bazele din Orientul Mijlociu, pentru a ameninţa Suezul.
Garanţiile franco-britanice, din 31 martie 1939, care au dus la alianţa dintre Marea Britanie, Franţa şi Polonia împotriva Germaniei şi la un război mondial cu 50 de milioane de victime. Războiul s-a terminat catastrofal pentru toate 3. Anglia şi Franţa au fost salvate de americani. Polonia a fost abandonată, mai întîi lui Hitler, apoi lui Stalin. Se spune că Churchill, în final, şi-a dat seama de greşeala britanicilor şi ar fi afirmat: „Am ucis porcul care nu trebuia“.
În prefaţa cărţii „Război absolut:Rusia Sovietocă în cel de-al doilea război mondial“, Patrick. J. Buchanan afirmă că a scris această carte pentru că, astăzi, Statele Unite, la fel ca Marea Britanie în 1939, nu permit nici unei naţiuni să fie dominante în Europa. În „National Security Strategy“, SUA şi-au declarat intenţia de a nu permite nici unei naţiuni să crească pentru a schimba poziţia sa dominantă pe orice continent. Această politică este periculoasă, pentru că aşa cum politica Marii Britanii faţă de Japonia a dus Italia în braţele lui Hitler, tot aşa Bush, amestecîndu-se în politica internă a Georgiei, Ucrainei şi Belarusului, a împins Rusia în braţele Chinei.
Marea Britanie şi Franţa au declarat război Germaniei din motive morale, apărarea democraţiei şi pedepsirea lui Hitler. Cu preţul a 50 milioane de morţi, dintre care 400.000 de englezi, au reuşit să-l doboare pe Hitler. La sfîrşitul războiului, Churchill a uitat primul motiv, lăsînd pe mîna unui alt tiran, Stalin, jumătate din Europa.

Sfîrşit
IOAN ISPAS

„Uniunea Europeană scîrţîie din toate încheieturile“ (1)

in Polemici, controverse

– interviu cu dl. prof. univ. dr. Corvin Lupu –

L-am invitat la o discuţie pe tema ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană pe dl. dr. Corvin Lupu, profesor universitar de istoria relaţiilor internaţionale contemporane şi recente, cunoscut opiniei publice pentru abordările originale ale domniei-sale, dezbrăcate de haina propagandei de orice fel şi pentru libertatea de gîndire şi de exprimare a ideilor.
* Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, cum aţi primit vestea ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană? V-aţi aşteptat la acest deznodămînt?
* Corvin Lupu: Am aşteptat cu interes rezultatul referen-
dumului, convins că el exprimă nu atît voinţa populară, cît, mai important, orientarea politică a marilor planificatori de la Londra, care sînt de conivenţă cu cei din S.U.A. Este o constantă a istoriei contemporane ca marile decizii internaţionale să fie luate de guvernanţii de la Londra, prin punere de acord cu partenerii lor din S.U.A.
* M.A.M.: Din exprimarea dumneavoastră ar putea rezulta că puneţi la îndoială faptul că rezultatul referendumului exprimă voinţa populaţiei Marii Britanii.
* C.L.: Personal, ştiu că democraţia/„democraţia” nu merge atît de departe încît decizii foarte mari, de relevanţă istorică, să fie lăsate la voia/„mîna” străzii. În aceste situaţii nu decid oamenii de la baza societăţii, „stupid people”, ca să-l citez pe Brucan. Structurile adînci ale statului au mijloacele necesare şi experienţă în domeniu pentru a face să fie triumfătoare linia politică adoptată în spatele uşilor închise. Aşa se procedează. Neprofesioniştii şi naivii trebuie să fie lăsaţi să creadă orice altceva. Asta nu înseamnă că majoritatea britanicilor nu sînt pentru ieşirea din U.E.
Eu cred că majoritatea britanicilor chiar au vrut să iasă, dar decidenţii nu se pot baza pe asta. Ei îşi iau toate măsurile, din timp, începînd, de cele mai multe ori, cu sondaje manipulate de opinie pe care, cu cît se apropie evenimentele, aduc cele două situaţii alternative la procente foarte apropiate una de cealaltă, încît foarte uşor pot să încline balanţa în favoarea oricăreia dintre variante. Şi în Marea Britanie institutele de sondarea opiniei publice sînt influenţate de Serviciile Secrete. Şi la noi, în România, s-au modificat de mai multe ori rezultatele scrutinelor, în conformitate cu interesele acaparatorilor străini ai României.
Aşa a fost mai ales la referendumul din noiembrie 2003 pentru modificarea Constituţiei, sau la alegerile din timpul celor 10 ani ai Preşedinţiei Băsescu, cînd serverul de la Biroul Electoral Central a fost deservit de firma NET CONSULTING, controlată de Serviciile Secrete ale S.U.A., desigur în cooperare cu Serviciile Secrete româneşti, care au fost puse sub controlul consilierilor americani, încă de cu mulţi ani în urmă. Rezultatul alegerilor a fost inversat de cîteva ori în România, că să nu mai vorbim de „ajustări”, care se produc, practic, permanent.
* M.A.M.: Dacă admitem teza dumneavoastră, trebuie să ne punem întrebarea ce interese au determinat această decizie importantă, care întruneşte şi un mare sprijin popular?
* C.L.: Motivaţia principală, atît a politicienilor, cît şi la nivelul opiniei publice, a fost aceea că britanicii doresc să aibă o ţară independentă şi să nu-şi lase soarta la „mîna” deciziilor Comisiei Europene. Este o aspiraţie firească, după părerea mea, naturală. U.E. a debutat ca o organizaţie în reţea, aşezată pe orizontală, cu primele ei state membre aflate pe poziţii de egalitate deplină. La începutrile comunităţii europene, în perioada Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi, apoi, a Pieţei Comune, Luxemburg, stat care este doar un oraş, avea la masa negocierilor aceeaşi greutate cu Germania şi cu Franţa.
Cînd s-a pus problema aderării la U.E., statelor li s-a arătat „gazeta de perete” a intrării într-o structură democratică de state suverane şi egale în drepturi, în cadrul căreia se promovează interesele tuturor, după care s-a trecut la promovarea unui sistem organizaţional supranaţional piramidal, cuprinzînd şi o periferie internă, în care se găseşte România.
Această aspiraţie de suveranitate nu este numai a britanicilor. Elveţienii au anunţat că nu mai doresc să adere la U.E., practic, din aceleaşi motive. Slovacii şi cehii doresc şi ei, în număr mare, greu cuantificabil de către mine, un referendum de acest fel, iar mai nou, sînt asemenea voci şi în Franta. Mai departe s-a mers în Olanda, unde s-a dat publicităţii un sondaj de opinie care arăta că majoritatea populaţiei doreşte ieşirea din U.E. Suedia şi Danemarca au şi ele foarte mulţi susţinători ai ieşirii din Uniune. Să nu uităm Austria, care a fost prima ţară în pragul unei asemenea decizii de ieşire din U.E., în primul deceniu al mileniului actual, fiind nevoie de asasinarea lui Georg Heider, charismaticul lider al dreptei austriece, cel mai popular austriac de la Hitler încoace, care a fost găsit mort într-un „accident” de maşină, dar avînd capul străpuns de un fier. Este cert că Uniunea Europeană scîrţîie din toate încheieturile. Aici intervine un aspect important. Manifestîndu-se pentru suveranitate naţională şi pentru decizii independente, euroscepticii se manifestă practic împotriva sistemului, care este realmente, voba lui Băsescu „ticăloşit”. Euroscepticii nu sînt „oi negre”, cum sînt ei subtil şi peiorativ proiectaţi de propaganda eurocraţilor de la Bruxelles şi de la Bucureşti. Apoi, din punct de vedere economic, în cadrul U.E. interesele Germaniei sînt pe primul loc, iar principalele decizii sînt influenţate cel mai mult de la Berlin.
Marea Britanie doreşte să-şi decidă singură soarta. Actualmente, preşedintele Comisiei Europene, ca şi cel al Parlamentului European sînt etnici germani şi acest lucru produce efecte. Sîngele nu se face apă… Mai sînt şi multe alte considerente, dar, în concluzie, eu reafirm că votul din Marea Britanie este unul împotriva politicii la nivel înalt din U.E., împotriva băncilor, împotriva marilor corporaţii susţinute de U.E., în general un vot antisistem, pe placul celor mai mici, aflaţi în dispută cu cei mai mari. De data aceasta, aspiraţiile populare majoritare, de la baza societăţii, au coincis cu acţiunea americano-britanică, sprijinită tacit de Rusia şi de China, de subminare subtilă şi acoperită a colosului economico-politic care este Uniunea Europeană. Istoria, regina ştiinţelor umaniste, ne spune că de fiecare dată cînd Europa a fost în impas, S.U.A. şi Rusia au avut de profitat. Marea Britanie este mult mai aproape de S.U.A. decît de Germania şi de Franţa.

(va urma)

Doamne, ce tragedie! (1)

in Polemici, controverse

Cum iluziile îi aduc în stare pe parveniţi să meargă pe cuie sau pe jar pentru un loc în banca întîi, cel care a lucrat dintotdeauna cu entuziasm la temelia literaturii pornografice, cu un ochi pe sub fustele adulatoare şi cu altul după furat din paginile unor autori celebri, rîvnind abscons şi profund la Nobelul pentru Literatură, cel care a înjurat şi a întinat patrimoniul românesc în textele sale, cel care şi-a publicat şi tradus în lumea mare cărţile pe banii poporului, cel care şi-a făcut, cu ajutorul I.C.R., o plapumă mai mare şi mai pufoasă decît valoare la purtător, cel care a plagiat şi a recunoscut, el, visătorul la Nobel, este în cumplită suferinţă din pricina uriaşei sume de bani ce-i va reveni lui Bob Dylan, odată cu Nobelul. Dacă analizăm la rece, Bob Dylan nu e un scriitor cu o vastă şi apreciată operă, ci un autor de texte pentru chitara sa, texte care n-au de-a face cu instituţia valorii literare. Indiscutabil, Bob Dylan merită toate „Grammy“-urile primite şi neprimite şi locul fruntaş în „Rock & Roll Hall of Fame“, unde a fost inclus în 1988, dar, prin „Nobelul“ pentru Literatură i s-au dat aripi prea grele, pe care nu le poate duce. Şi, totuşi, cum să rămîi indignat peste măsură de Bob Dylan, cînd Nobelul pentru Literatură a ajuns la scriitori ieftini, de conjunctură, precum Herta Müller, Svetlana Alexievici etc. Nobelul pentru Literatură şi Pace a devenit o afacere sfidătoare, penibilă şi suspectă. Comitetul Academiei Suedeze i-a „furat“ pe Cărtărescu şi pe Klaus Iohannis, ambii „transpiranţi“ la Nobel! Doamne, ce tragedie pentru ei! Iohannis trebuie nominalizat la Nobel pentru paraliteratură, că doar nu degeaba şi-a tradus volumul său extrem de ieftin, ca registru epic, în limba chineză!
Nicolae Paulescu a fost furat şi de meritul descoperirii Insulinei, şi de Premiul Nobel!
Anglo-saxonii pariază pe scriitorii nominalizaţi la Nobel tot aşa cum se pariază pe caii de curse, iar casele de pariuri au fost luate cu asalt. Privind în urmă la cei care s-au trezit cu Premiul Nobel în traistă şi la cei cărora li s-a „furat“ Nobelul, rămîi mut! Greşeli monumentale! Savantul şi teologul român Nicolae Paulescu a fost furat de meritul descoperirii Insulinei şi de Premiul Nobel! Ştim cu toţii! Ba, mai mult, în 2003, la 80 de ani de la furtul Premiului Nobel, la spitalul Hotel-Dieu, din Paris, fusese planificată dezvelirea unui bust în onoarea marelui savant, însă, organizaţiile reprezentate de Dr. Shimon Samuels, de la Centrul „Simon Wiesenthal“, au protestat, declarînd că Paulescu nu a fost o „persoană adecvată pentru a primi recunoaştere“. Oficialităţile române n-au schiţat un gest, s-au conformat, lăsînd lipsa de demnitate să-şi spună cuvîntul. La fel, Ştefania Mărăcineanu, descoperitoarea Fenomenului de Radioactivitate Artificială (ploaia artificială), a fost „neglijată“, dar şi Ana Aslan, descoperitoarea vitaminei „H“ şi creatoarea Geriatriei. Obama, autorul imoral al celor mai crude războaie, a primit Nobelul pentru Pace exact în momentul în care suplimentase efectivul militar american în Afganistan. Svetlana Alexievici a primit Premiul Nobel pentru Literatură, la fel ca şi Herta Müller, pe considerente politice. Instituţia care i-a înnobilat pe diletanţi şi-a pierdut credibilitatea de ani buni! „Scriitoarea bielorusă este, de altfel, o disidentă susţinută de clubul P.E.N. şi de Fundaţia Sörös“, precizează site-ul Editurii Corint. Premiul Nobel ar trebui acordat pentru valoare literară, nu pentru relatări cu caracter politic din războaiele de cotropire a altor naţiuni.

(va urma)
Maria Diana Popescu

Liviu Rebreanu – Creatorul de lumi

in Polemici, controverse

După propria mărturisire, Liviu Rebreanu nu scria decît noaptea: ,,Întotdeauna lucrez noaptea, lumina zilei mă distrage şi-mi îngreunează concentrarea. Simt nevoia să mă izolez complet, cu viziunea internă. Noaptea, întunericul care topeşte lumea reală îmi dă impresia că scrisul meu se materializează, creînd o realitate nouă, puternică. Haosul iniţial e negru, nu-i aşa? După miezul nopţii, liniştea e deplină, şi eroii mei pot vorbi şi se pot mişca în tăcere, prinzînd fiinţă. Ziua, orice mă distrează: un fruct ce atîrnă într-un pom, un pisoi care stă la soare, orice lucru ce-mi aminteşte necontenit că exist şi fac parte din mediul înconjurător”. Deci, în restul zilei se întîmplă evenimente la care Liviu Rebreanu participă firesc, ca oricare om, nedeosebindu-se cu nimic de ceilalţi. Dar cînd se lasă întunericul, totul din jur dispare. Rămîne doar coala albă de hîrtie, care îl fascinează şi-l ţintuieşte la masa de lucru ceasuri în şir.
Acolo se petrece miracolul: un om obişnuit devine un suzeran atotputernic, un creator de lumi cum n-au mai fost. Din teama ca nu cumva universul în care trăieşte să dispară, scriitorul îşi asumă răspunderea să-l recompună, cu ajutorul cuvintelor, în opere nepieritoare. Ceea ce e de neînţeles în jur, ceea ce provoacă nelinişte e ordonat în fraze aşternute cu scris de caligraf şi, deodată, capătă coerenţă, se îmblînzeşte, dobîndind accesul la armonie şi frumuseţe. Însă preţul plătit pentru un
astfel de har e imens: ,,Uneori simt, cu mare luciditate, cum mi se scurg, în picături lente, sîngele şi viaţa, ca să se transforme în altă viaţă şi alt sînge, să se transfigureze în oameni noi şi într-un univers nou. De multe ori, ostenit, extenuat, aş vrea să mă smulg din frămîntarea aspră, singuratecă, să beneficiez de bucuriile mărunte, banale, dar bucurii ale vieţii care trece în ritm din ce în ce mai vertiginos. Şi nu se poate. E o vrajă care mă readuce la masa de scris, o chemare misterioasă care mă face să uit tot restul şi să-mi trăiesc toate satisfacţiile într-o lume de ficţiuni, dar cu atîta intensitate, de parcă ar fi mai reale decît realitatea. Fiindcă, în fond, poate că lumea imaginaţiei e mai aproape de esenţa realităţii decît lumea cea palpabilă, a realităţii aparente”.

Între trecut şi prezent (5)

in Polemici, controverse

Sfîrşit de ianuarie. Privesc pe fereastră cum ţurţurii de gheaţă plîng moartea zăpezii. Totul se topeşte… Timpul duce cu sine… pe oricine.
În loc să privim spre viitor, ocupîndu-ne de prezent, ne tot întoarcem în trecut şi e atît de trist să-ţi fie dor de comunism. Despre Nicolae Ceauşescu, după achitarea datoriilor externe, posturile de radio „libere“ au început o campanie furibundă împotriva sa, el fiind acuzat de tot felul de monstruozităţi. Pentru perioada respectivă, e de înţeles. Dar, în prezent, după 27 de ani de la dispariţia lui, este o glumă să fie acuzat că a fost un hoţ! La o emisiune de pe micul ecran, se afirma că „dictatorul“ şi consoarta, cînd au fost în vizită în Franţa, cazaţi fiind la Hotelul „Marigny“, au furat, la plecare, toate bunurile de valoare din apartamentul unde stătuseră (lustre, un tablou de preţ, vaze etc.). Sînt prea neînsemnată pentru a-mi permite să fac un comentariu. Totuşi, am o curiozitate. Unde a ascuns „Leana“, cum o numeşte postul respectiv pe TOVARĂŞA, obiectele furate? Cumva în sîn, pe post de silicoane, sau în chiloţi, pentru a părea fundul mai rotund? Iar gazdele ce-au „păzit“, cînd i-au însoţit? Cred că scopul emisiunii a fost acela de a scuza furturile din prezent de la cel mai înalt nivel şi de a denigra trecutul, cînd chiar nu se fura. Securitatea avea, pe atunci, un rol important. Sub supravegherea sa atentă, „nu mişca o frunză“; acum se fură… un munte. La Buletinul Meteo, prezentatoarea, o tînără cu o înfăţişare plăcută, a fost „scoasă în evidenţă“, precizîndu-se că, în trecutul comunist, o asemenea domnişoară frumoasă şi elegantă nu era admisă în emisiunile de ştiri. Am să dau un singur nume al unei prezentatoare din trecut: doamna Sanda Ţăranu, care, ani de zile, ne-a înseninat viaţa cu frumuseţea, inteligenţa, vocea inconfundabilă şi zîmbetul său cuceritor. Probabil, generaţia din trecut este considerată NAIVĂ. Cine n-a trăit în perioada respectivă nu are dreptul să vorbească „din auzite“. Într-o altă emisiune, au fost criticaţi poeţii de mare valoare, care recitau versuri adulatoare, impuse de momentul respectiv. Ce puteau să facă? Să renunţe să mai scrie şi să meargă la plug? Îmi cer scuze, am uitat că plugul din perioada interbelică a fost înlocuit de tractorul comunist. Deci, poetul trebuia să devină tractorist? Fiecare perioadă istorică a avut, are şi va avea regulile care se impun şi nimeni nu se poate abate de la ele. Să ne amintim de anul 1907, cînd coloane de răsculaţi, din judeţele Vlaşca şi Teleorman, se îndreptau spre Bucureşti. În ciocnirile cu armata, au fost ucişi peste 200 de ţărani. Să nu uitam de anul 1929, greva şi luptele muncitorilor mineri de la Lupeni, înăbuşite în sînge de organele represive. Să ne amintim de puternicele lupte ale muncitorilor ceferişti de la Atelierele C.F.R. Griviţa-Bucureşti, care au constituit un moment de o deosebită importanţă în istoria mişcării muncitoreşti din 1933, perioadă în care Henri Coandă a realizat şi a experimentat primul model de „aerodină lenticulară“. Tot atunci, se termină construcţia Palatului Telefoanelor, după planurile arhitecţilor americani Louis Wells şi Walter Froy; Mihail Sadoveanu a publicat „Creanga de aur“; Camil Petrescu – „Patul lui Procust“; Lucian Blaga – „Cunoaşterea luciferică“. Şi, tot în 1933, se constituie, la Deva, organizaţia democratică a ţărănimii muncitoare „Frontul Plugarilor“, sub conducerea dr. Petru Groza. Fiecare etapă a istoriei a avut dimensiunile sale şi este absurd să „loveşti“ în perioadele respective, mai ales în oamenii de cultură. Nu poţi să-ţi dai cu „presupusul“, dacă nu cunoşti.
În noaptea de Revelion 20l6, la Köln, în plină stradă, la un concert, femeile germane au fost agresate şi violate de emigranţi. Cum a fost posibil aşa ceva? În plină democraţie! Probabil voi fi etichetată drept „ceauşistă“. Nici eu n-am uitat cînd seara, la culcare, soţul meu zicea „îmbracă-te, dragă, bine, să nu răceşti“. Şi mă îmbrăcam cu un tricou de lînă şi îmi puneam pe cap o căciulă, caloriferul fiind de „gheaţă“.
În emisiunea respectivă, Ceauşescu a mai fost acuzat că organiza partide de vînătoare. Oare suportă comparaţie partidele de vînătoare din prezent cu cele din trecut? Pe un teren privat, încercuit, vînatul nu are nici o şansă să-şi salveze viaţa. La aceste evenimente vin, cu avioane personale, toţi „barosanii“ din Occident, împuşcînd sute de porci mistreţi. Excluzînd perioada stalinistă, cînd s-au făcut abuzuri îngrozitoare, viaţa s-a desfăşurat într-un ritm liniştit. Nu aveai grija unui loc de muncă, a unei case, tratamentul medical era gratuit, inclusiv cel dentar, preţurile nu oscilau de la o zi la alta,
nu-ţi era teamă să mergi noaptea pe stradă sau să stai în parc, şi, un lucru extrem de important, E-urile nu pătrunseseră în mezelurile noastre, care aveau un gust şi o aromă care „te sfinţeau“. Acum, toate au acelaşi gust, diferă doar preţul şi, cînd mesteci, parcă mesteci cauciuc. Îţi este silă să te aşezi la masă. Totul este contrafăcut, inclusiv băuturile alcoolice. Laptele e apă chioară, untul nu se întinde pe pîine etc., etc. Lumea nu se „dădea în vînt“ după nădragii rupţi la genunchi şi în fund.
De pe un nor, în formă de tron, prin „ocheanul fermecat“, Ceauşescu priveşte pe pămînt fascinat cum nostalgia cuprinde România, care pare un păun vanitos, cu ghearele scormonind în pămîntul noroios.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Ştefan cel Mare, faţă cu impostura (1)

in Polemici, controverse

În revista „România Mare” din 8 iulie 2016, pe pagina 21, un individ care nu-şi spune numele, din care cauză îi vom spune Anonimul, pe lîngă alte personalităţi din trecutul nostru, el se ocupă de Mihai Viteazul, de Ştefan cel Mare şi de Mircea cel Mare. Adică de cele mai importante personalităţi din istoria noastră medievală, cu intenţia vădită de a demonstra că domnia lui Ştefan cel Mare este cu totul altfel decît aşa cum a apărut în „manualele de istorie”. În zadar s-au străduit istoricii români
să-l prezinte ca pe o mare personalitate, ca pe un domn care a purtat multe războaie victorioase, cînd, de fapt, n-a fost vorba decît de o denaturare a faptelor. Anonimul afirmă, senin, că Ştefan a „suferit înfrîngeri zdrobitoare” şi n-a avut decît „două cuceriri amoroase”. Mai mult, Ştefan ne-a minţit atunci cînd i-a spus doctorului Matteo Muriano că „eu sînt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte de cînd sînt domnul acestei ţări, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut 2”.
În realitate, ne asigură Anonimul, Ştefan a avut „şi cinci înfrîngeri zdrobitoare”. Prima înfrîngere „îngrozitoare” a suferit-o cînd, la 22 septembrie 1462, a fost învins în timpul asediului de la cetatea Chiliei, luptă purtată „împotriva muntenilor şi a lui Vlad Ţepeş, vărul său”. Făcînd o asemenea afirmaţie, Anonimul dă dovadă că habar nu are ce înseamnă asedierea unei cetăţi. Minte atunci cînd afirmă că s-a bătut cu muntenii şi cu vărul său Vlad Ţepeş. Mai întîi, cetatea nu era a lui Vlad Ţepeş, ea fusese dăruită de un înaintaş al lui Ştefan lui Iancu de Hunedoara, în care Iancu a pus o garnizoană a sa. Într-o singură cronică contemporană se arată din cine era formată garnizoana Chiliei, din unguri, căci de către unguri a fost rănit Ştefan la picior. Nu se putea bate cu Vlad Ţepeş, care, în vremea respectivă, făcea faţă unei campanii otomane conduse de Mahomed al II-lea. Ştefan putea să-l supere cel puţin pe regele Ungariei, Matei Corvin, aşa cum îl mai supărase pînă atunci cu cele două incursiuni în regatul maghiar, pentru a-l prinde pe Petru Aron, asasinul tatălui lui Ştefan, Petru Aron.
Nu se poate vorbi de o înfrîngere dezastruoasă a lui Ştefan, pentru că oamenii din cetate n-au îndrăznit să facă o ieşire care să o despresoare. A fost doar un eşec, n-a putut Ştefan să dărîme zidurile Chiliei, şi nici zidurile nu s-au luat după el ca să-i administreze o înfrîngere zdrobitoare.
Ştefan a mai fost înfrînt în bătălia de la Războieni (Pîrîul Alb) în 1476. De această înfrîngere se leagă toţi cei care vor să spună că uite, şi Ştefan a fost bătut. Şi este adevărat, dar, în 1476, avem de-a face cu o campanie condusă de Mahomed al II-lea, care începe aproape de începutul lunii iulie şi se încheie spre 15 august. O campanie care durează mult nu poate fi judecată numai după pierderea unei bătălii. În timpul ei se pot da mai multe bătălii, important este cine cîştigă o campanie. Iar această campanie a fost una dintre cele mai lungi şi mai dure pe care o cunoaşte Europa Secolului al XV-lea. Se confrunta o oaste mai mică, a lui Ştefan, cu una care era cea mai mare pe care o cunoştea Europa secolului respectiv. Bătălia de la Războieni n-a fost un dezastru, cum a zis Şerban Papacostea, şi nici una zdrobitoare, cum afirmă Anonimul. Dacă ar fi fost aşa, cum se explică faptul că turcii au fost siliţi să părăsească Moldova, din moment ce Ştefan nu mai avea oaste?! În legătură cu pierderile în acea luptă, avem exprimată părerea domnului de pe pisania de la biserica ridicată la Războieni, dar şi cea exprimată în Letopiseţul lui Ştefan cel Mare. Şi, totuşi, două izvoare străine ne arată că oastea moldovenească a pierdut doar 200 de oameni. O afirmă episcopul Jan Dlugossz, în cronica lui, Giovanni Maria Angiolello, care s-a aflat în tabăra sultanului în timpul campaniei din 1476, şi care spune că au fost luaţi prizonieri 800 de moldoveni. Fiind două ştiri provenind din surse atît de diferite, este greu să nu le dai crezare. După această bătălie nu mai ştim cum s-au desfăşurat ostilităţile. Strategia folosită de Ştefan a fost cea obişnuită a românilor. S-a retras din faţa armatei turceşti, populaţia a fost ascunsă în munte sau în pădurile greu de pătruns, şi, cum spune Angiolello, domnul „a poruncit ca toate grînele să fie tăiate, şi pînă şi «papura» din mlaştini, şi după ce s-au tăiat ierburile şi grînele, a pus să fie totul ars, astfel că sultanul a fost păcălit deoarece crezuse că găseşte ţara îmbelşugată în grîne şi păşuni”, aşa încît turcii înaintau într-o ţară părăsită „şi pretutindeni se ridica un praf de cărbune într-atît încît umplea cerul de fum, şi de cîte ori ajungeam la popas eram cu toţii negri la faţă şi de asemenea şi hainele noastre de sus pînă jos pătimeau. Pînă şi caii sufereau din cauza prafului ce le intra în nări”. În urma experienţei din Ţara Românească, din 1462, ca să nu fie surprins de un atac al moldovenilor, sultanul nu cobora de pe cal decît atunci cînd tabăra era alcătuită şi paza asigurată. Aşa cum ştim că s-a întîmplat în campania din 1497, Ştefan s-a ţinut mereu aproape de oastea otomană, hărţuind şi atacînd cetele care plecau după provizii. Ştefan cel Mare afirma că în 1476 a trebuit să facă faţă la trei adversari, sultanul, Basarab, domnul Ţării Româneşti, şi tătarilor. Planul făcut de sultan era acela potrivit căruia în timp ce el ataca din sud şi i se părea firesc ca domnul român să-şi îndrepte toate forţele acolo, tătarii să atace prin nord, spre cetatea de scaun. Prinşi între două focuri, era greu de crezut că moldovenii vor face faţă. Eminek Mîrza, şeful tătarilor, a reuşit să treacă Nistrul şi să se îndrepte spre Suceava. Într-o scrisoare trimisă sultanului, Eminek arată că a executat porunca acestuia, dar, ajungîndu-i vestea că duşmanul a atacat posesiunile sale, a părăsit prăzile luate şi s-a hotărît să părăsească Moldova. Însă „Ghiaurul (de moldovean) ajungîndu-ne din urmă a făcut război crîncen cu noi şi ne-a omorît mulţi oameni; doi fraţi de-ai mei şi-au găsit moartea de eroi martiri. Ne-au pierit luptători de vază, precum şi caii noştri; noi înşine am venit cu un cal…”. Domnul l-a lăsat pe Sendrea, cumnatul său, să supravegheze acţiunile sultanului, iar el i-a urmărit pe tătari.

(va urma)
MANOLE NEAGOE

Biblioteca naţională

in Polemici, controverse

Duminica Încoronării de la Alba Iulia (15 octombrie 1922) (2)

Momentul e solemn şi adînc mişcător. Regele şi Regina se înveşmîntează cu lungile şi grelele mantii. Domnul românesc ia apoi coroana, după obiceiul napoleonian introdus de înaintaşul său, şi o aşază liniştit şi sigur pe fruntea sa. Aplecîndu-se către Regină, care se înclină uşor, îi aşază pe bucle giuvaierul scînteietor de focuri şi – o sărută. Sînt multe regine pe lume, dar poate una singură acolo, departe, în Belgia, care să fi meritat, prin atîta durere şi prin atîta hotărîre în apărarea dreptului şi onoarei patriei sale, coroana care, într-o zi, s-a coborît pe fruntea ei. O ştie toată această mulţime, în ochii căreia fulgeră bobul de mărgăritar al unei lacrimi nobile.
Şi, în tăcerea care se impune bucuriei din miile de suflete, Regele vorbeşte despre opera lui Carol I şi o constată, mişcat, sporită prin tot ce i-a adus cel mai mare ropot de suferinţă a Poporului Românesc. Şi, cu vorbe care sînt într-adevăr smulse din sufletul lui, religios, el cheamă în ajutor Scriptura, ca să ceară, în acest ceas, lucrul cel simplu şi mare: să ne iubim puţin între noi, iubindu-1 pe dînsul.
După ceasul ospeţelor în sălile împrovizate – şi bine improvizate -, parada, Regele trece în revistă pe ostaşii săi.
Cadrul e măreţ, unic. În fundal, lîngă cenuşia suliţă a turnului catolic, ridicîndu-se din vechiul amestec de zidiri, complexul de clădiri noi al bisericii de încoronare. Pe înaltele pîrghii, lungi steaguri Tricolore cu pajura ţării, multe, nesfîrşite, foşnesc în vîntul uşor, pe care l-ai zice venit anume ca să înlăture ultimii stropi ai ploii care fuge.
În faţă, înălţimile încă verzi, pe care şerpuiesc întortochiate liniuţele albe ale drumurilor şi, la dreapta, culme peste culme, albastre, cenuşii, şterse ca fumul, formele, idealizate de depărtare, ale Munţilor Apuseni.
Regele apare în fruntea oaspeţilor săi princiari. Mareşalul Foch călăreşte între ofiţerii francezi care l-au întovărăşit la noi. Căciuli masive, rotunde coifuri de uniforme străine amestecă pitorescul atîtor ţări. Un stol de generali îl urmează pe Domnul lor. Şi un singur strigăt se ridică din mulţime, pînă la ţăranii înşiraţi sub steaguri, la picioarele dealului, cînd Regina soseşte sub boneta de grenadier, care dă o înfăţişare de extraordinară tinereţe şi voioşie feţei sale frumoase, strunindu-şi blîndul cal alb ascultător. În faţă, fiicele regine, nora, sora venită din depărtare, aşteaptă priveliştea care, pentru cele două domniţe înstrăinate, ce au gustat pîinea stropită cu amare lacrimi a refugiului, nu e o simplă defilare. Albele mîini fine ale reginei Elisabeta, întinse pe roşia mantie care o acoperă, au tresăriri de înduioşare.
Şi oastea începe a trece. Ceasuri întregi, şirurile ei se vor desfăşura în valuri albastre, unduind elegant la sunetele unei muzici neobosite, care loveşte cu un fel de fanatism instrumentele. Infanterie, vînători de munte, artilerişti, cavalerie… De ce se uită aşa de aprig toţi aceşti soldaţi în ochii Regelui, care, privindu-i, au ca o flacără vie jucîndu-se în lumina lor? De ce spiritualizarea intensă a acestor rînduri, care nu par să îndeplinească o comandă, ci să meargă la asalt, înaintea primejdiei? Prin nesfîrşitele steaguri, atîtea din ele rupte, arse, însîngerate, ca şi prin inimile acestor treizeci de mii de tineri, n-a trecut oare voinţa, frîntă în pornirea ei de jertfă, a celor care zac în adîncimile frămîntate de ghiulele ale Moldovei eroice? De la o vreme, realităţile par a se topi toate într-un fantastic elan de epopee naţională. Păcat de cine n-a simţit, oricare ar fi fost motivele care l-au oprit, această emoţie fără nume care, peste toate tristeţile prezentului, asigură, în inimile tuturor, viitorul neamului!
Trec greoaie tancurile enorme. Ele par a făgădui distrugere oricui s-ar încumeta să sfarme ceea ce cu atîta trudă seculară s-a întemeiat ca să dureze de-a lungul secolelor.
S-a sfîrşit. Călăreţii se risipesc în brumele albastre ale serii. Regina-şi învîrte, rîzînd, calul cuminte. În depărtare, coviltirul de nori se frînge. Dungi mari, roşii glorifică apusul tragic. Apoi se sting, şi o dulce lumină cuprinde toată zarea. E apoteoza.

Sfîrşit
N. IORGA

Amintiri despre revista „FLACĂRA“ (1)

in Polemici, controverse

La 20 octombrie 1911, acum mai mult de 100 de ani, a apărut, la Bucureşti, primul număr al revistei „Flacăra“, avînd subtitlul „literară, artistică, socială“, cu redacţia şi administraţia în Capitală, str. Parfumului nr. 3, tipărită în atelierele „Socec“. Pe coperta exterioară a acestui număr se afla fotografia lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, iar sumarul anunţa colaborarea lui George Coşbuc, cu poezia „Poetul“ („Sînt suflet în sufletul neamului meu/Şi-i cînt bucuria şi-amarul“), a lui Şt.O. Iosif, cu poezia „Toamna“ („Se-ntoarce iarna iar/Cu aiureli de vînt pe la fereşti./Tu, suflet plin de chinuri şi-ndoieli,/Te-nviorezi cu tristele-ţi poveşti“), a lui Dimitrie Anghel, Mihail Sadoveanu, Ion Scurtu şi Petre Locusteanu. Pe pagina interioară, figura ca director al revistei Constantin Banu, care semna, pe ultima pagină, „Un cuvînt… care putea lipsi“. Articolul de fond, „Un vis“, aparţinînd lui I.G. Duca, începea astfel: „La noi, apariţia unei reviste literare şi artistice este un act politic în cel mai înalt înţeles al cuvîntului. Această credinţă nu-mi izvorăşte din plăcerea morbidă de a formula un nou paradox, ci din convingerea adîncă pe care o am că menirea neamului nostru este o menire culturală“. Viitorul ministru al Instrucţiunii, ca şi Spiru C. Haret, sprijinitor al „Sămănătorului“, înfiinţat de George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă şi condus de Nicolae Iorga, Şt.O. Iosif şi Mihail Sadoveanu, îşi încheia articolul cu următoarele cuvinte: „Un popor nu poate rîvni către un ideal mai curat şi mai înalt, iar cei care, în întunericul vremurilor mici de astăzi, se gîndesc să aprindă cîte o flacără, lucrează la gloria adevărată şi eternă a acestui neam, şi lor li se cuvine întreagă slava şi recunoştinţa noastră“. C. Banu informa că revista „Flacăra“ se tipărea în 35.000 de exemplare, fiind una dintre cele mai răspîndite şi mai citite reviste din ţară: o adevărată performanţă pentru acele vremuri, cînd sute de reviste apăreau şi dispăreau după cîteva numere. Directorul era convins că, într-o zi, ne va fi dat să vedem „marea minune“ a trezirii la „viaţa întreagă şi creatoare a acelei mari mulţimi care, de veacuri, stă aplecată deasupra brazdelor pămîntului, primindu-şi, din contactul cu el, seva care nu a lăsat-o să piară. Şi recolta va fi bogată, dacă sămănătorii vor fi prevăzători“. Dintre aceşti „sămănători“, afirma Banu, printre cei dintîi „sînt scriitorii noştri, în scrisul cărora vibrează simţirea neamului, cu toate durerile şi speranţele noastre“. Colaboratorii „Flăcării“ sînt, într-adevăr, scriitori de diverse orientări. „Flacăra“ n-a fost un organ al partidului liberal, subvenţionat de acest partid, ca în cazul „Vieţii româneşti“… În articolul „După un an“, se afirma categoric: „Vrem să fim un organ, unde să se întîlnească tot ceea ce este preocupare de arte, de frumos şi de bine moral în sufletul oamenilor superiori ai neamului nostru… să se creeze şi să se dezvolte o conştiinţă naţională unitară prin impulsul artelor şi sub imperiul celei mai desăvîrşite unităţi“.
Menţionăm cîţiva dintre colaboratorii revistei „Flacăra“: George Bacovia, Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, Aron Cotruş, Mihai Cruceanu, Octavian Goga, Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Ion Agârbiceanu, Al. Brătescu-Voineşti, Gala Galaction, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu (cu revizuiri critice), Liviu Rebreanu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Duiliu Zamfirescu, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi alţii.

(va urma)
I. HANGIU

Un portret subiectiv: Titu Maiorescu

in Polemici, controverse

Fizicul lui Maiorescu nu era atrăgător, fără să fie antipatic. Banalitatea siluetei lui se topea îndată ce începea să vorbească. Claritatea gîndirii, elegant conturată în preciziunea expresiei, punea imediat stăpînire pe mintea interlocutorului, dar nu izbutea să cucerească de la început şi sufletul.
Între ce spunea şi ce simţea în realitate el, nu era o concordanţă perfectă. Şi această disonanţă pe care, cu toată meşteşugita lui dialectică, nu parvenea să o ascundă, crea în jurul lui o atmosferă de nedumerire şi pînă la un punct, de neîncredere, care se limpezea numai încetul cu încetul.
Fără să fie vulgar, nu avea nimic subţire în înfăţişare: cu ţăcălia americană potrivită şi tunsă la zi şi cu mustăţile atîrnate de ea, amintea capul lui Phileas Fog, din primele ediţii ilustrate ale lui Jules Verne – iar trupul lui era un trup oarecare, neînsemnat, nici prea mare, nici prea mic, nici prea gras şi nici prea slab. Îmbrăcat fără îngrijire, dar şi fără neglijenţă, în haine de culoare închisă, cu jiletca albă, încălţat pe moda veche, cu carîmbi scurţi la ghete, cravatat ieftin şi fără gust, cu mănuşi de aţă, cu o pălărie fără pretenţii pe cap şi mai totdeauna cu o umbrelă – de ploaie sau de soare – în mînă, Maiorescu se confunda pe stradă cu toţi trecătorii.
În casă însă, la biroul său, totul se schimba. Banala siluetă de pe stradă se estompa pe cînd vorbea şi, încetul cu încetul, cel ce sta în faţa lui nu mai vedea decît o frunte, o frunte boltită şi nesfîrşită, care cotropea tot creştetul pleşuv al capului, şi se prindea din ce în ce în farmecul unui verb măsurat şi armonios, în vraja unor cuvinte cumpănite cu o neîntrecută artă şi însoţite de gesturile cele mai sugestive. Maiorescu exprima prin gesturi jumătate din gîndirea lui; un ,,înţelegi d-ta”, însoţit de o serie de semne tăiate în aer, un ,,ei, Filipescu…”, urmat de o spirală desenată cu degetul arătător, în sus sau în jos, după împrejurări, exprimau – însoţite şi de anumite intonaţiuni şi pauze – mai mult decît fraze întregi. Gestul lui Maiorescu nu era gestul exuberanţei unui impulsiv (impulsiv nu s-a arătat în viaţa lui decît faţă de femei), era gestul studiat şi măsurat al omului stăpîn pe dînsul, care recurgea la acest mijloc de comunicare fiindcă îi oferea o gamă mai subtilă de nuanţe şi îi permitea să spună tot ce voia să se ştie, fără să o fi zis.
Maiorescu nu a fost, desigur, un om de geniu şi poate chiar nici un om de talent. A fost însă, în România, omul cel mai inteligent şi cel mai înţelegător din generaţia lui şi din cele care l-au precedat. Ajunsese în 1913 la o plenitudine de dezvoltare intelectuală şi morală care îl aşeza foarte sus în ierarhia noastră socială. (…)
Ceea ce m-a dezamăgit mai mult la Maiorescu a fost superficialitatea lui. La dînsul nimic nu mergea în adîncime, totul era la suprafaţă – sentimente, idei, erudiţie. Totul era vorbă, şi chiar mai puţin decît vorbă: gesturi. Ca şi cînd cuvintele l-ar fi angajat prea mult, prefera să recurgă la degetele mîinilor.
Citise mult, dar numai într-o direcţie şi, afară de cîţiva autori clasici germani, mai mult lucrări de mîna a doua. Erudiţia lui în materie filosofică se mărginise la gînditorii germani, de la Leibniz încoace – şi nu trecea de treapta manualelor, pentru cei englezi sau francezi. Citise mult, dar nu mai citea, în sensul că nu se mai adăpa de la izvoare şi se mulţumea cu păhăruţele de „şpriţ” pe care i le ofereau revistele de specialitate. În materie de istorie avea numai o spoială, şi cultura lui în acest domeniu avea lipsuri regretabile. O inteligenţă limpede şi vie, ajutată de o memorie remarcabilă, i-a permis să folosească tot materialul cu care venise în contact, dar din care nu ştiuse să extragă nimic nou. Lucrările lui scrise, chiar şi „Logica” (nu conţine nimic original), sînt lamentabile.
Darul lui de expunere era, însă, incomparabil, cu condiţia să nu fie întrerupt. În Parlament a rostit discursuri, dar n-a luat niciodată parte la o luptă de tribună…

CONSTANTIN ARGETOIANU
(Fragment din volumul ,,Pentru cei de mîine. Amintiri din vremea celor de ieri”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991)

ARTA MANIPULĂRII (3)

in Polemici, controverse

Motto: „Nu există adevăr absolut. Nu încetaţi să gîndiţi. Fiţi voci în afara corului. Un om care nu este niciodată în opoziţie este o sămînţă care nu va creşte niciodată”. (Bertrand Russell)

Argument
E posibil ca articolele pe care le scriu să deranjeze, să fie… incomode, dar, tot ceea ce scriu nu este decît o reacţie la afirmaţii publice făcute de persoane oficiale (ignorînd funcţii, studii, diplome sau titlurile persoanelor care se simt vizate), cu alte cuvinte, nu fac altceva decît să lucrez cu… „materialul clientului”, prin prisma dreptului constituţional la liberă exprimare (Constituţia României, art. 30.1), drept consfinţit de altfel şi în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art.19). Că unii le percep drept atac la persoană – e problema lor. Că manipularea, distorsionarea şi promovarea mistificărilor au un impact dezastruos asupra mentalului colectiv – e problema noastră, a tuturor. În faţa tuturor orgoliilor trebuie să primeze ideea trezirii spirituale, morale şi raţionale a poporului. De mii de ani, acest popor pare că retrăieşte ciclic blestemul Meşterului Manole, existenţa sa oscilînd de la agonie la extaz, de la supunere oarbă la libertate, de la blazare la minuni de vitejie, iar acum are nevoie, mai mult decît oricînd, de raţiune. Fiindcă un popor care-şi uită şi reneagă trecutul, valorile morale şi tradiţionale, devine un paria planetar, riscînd să-şi piardă identitatea, condamnat în ultimă instanţă la pieire.
Dacă principiile lui Sun Tzu din „Arta războiului“, o adevărată capodoperă în materie de distrugere a unui popor, aplicată cu succes în România post-decembristă, nu au dar rezultatele scontate, românii încăpăţînîndu-se să reziste (aşa cum o fac de milenii, fiind… greu de ucis), asta nu înseamnă că elita ocultă s-a resemnat, epuizîndu-şi forţa şi mijloacele, din contră, „inteligenţii planetei” demonstrează nu doar resurse inepuizabile de manipulare, dar şi o inteligenţă diabolică, găsind alte căi de distrugere: * „modelarea (convertirea) conştiinţei” prin crearea stării de nesiguranţă, inocularea sentimentelor de teamă în faţa viitorului, blazarea şi senzaţia inutilităţii; * alterarea memoriei cu scopul ştergerii identităţii naţionale. Desigur, se pune întrebarea – nu era mai simplu cu un război clasic? Într-adevăr, planul iniţial era de a declanşa un război, România urmînd să fie împărţită în patru provincii, conform mărturiei făcute publice într-un cotidian central, în primăvara anului 1990, de către un ofiţer de contrainformaţii care i-a spionat pe mahării lumii, Bush şi Gorbaciov, în timpul întîlnirii de la Malta (ofiţer care avea să-şi găsească sfîrşitul în accidentul aviatic de la Baloteşti!; interesantă coincidenţă, nu?). Ulterior, însă, nepoţii unchiului Sam au abandonat ideea; un război ducea în mod inevitabil şi la distrugerea obiectivului aflat în dispută – România, iar ei aveau interes ca ţara să rămînă intactă pentru a recupera toate profiturile pe care Ceauşescu le obţinuse în calitate de investitor, fiindcă datorită inteligenţei „analfabetului” din Carpaţi, România deţinea în SUA (şi nu numai), numeroase fabrici, mine de cărbune şi alte obiective industriale. Totodată, erau conştienţi de poziţia geografică a României, poziţie care oferea un imens avantaj americanilor, în tendinţa lor de a se impune în Europa. Să nu uităm că spaţiul carpatic, în special Gurile Dunării, devenise obiectul disputei între marile imperii medievale: otoman, habsburgic şi ţarist tocmai datorită acestui fapt; cine controla voievodatele româneşti, controla poarta de intrare spre Europa. Astfel, s-a renunţat la un război intern, în favoarea unei revoluţii („cozi de topor” se găsesc întotdeauna din belşug!), revoluţie garnisită cu tot tacîmul (pentru creditibilitate), un scenariu perfect: terorişti pe care nu i-a văzut nimeni, nefiind prins vreunul (nici nu s-a dorit!); revoluţionari bine recompensaţi ulterior, deşi ca revoluţionar lupţi pentru ţara ta, sub impulsul unui ideal, nicidecum pentru a fi plătit, fiindcă atunci se cheamă că eşti mercenar; şi, nu în ultimul rînd, victime (adevăraţii eroi despre care nu mai vorbeşte nimeni – „despre morţi numai de bine”), aproximativ 1.200, „ideologul revoluţiei” Silviu Brucan (alias Saul Brukner) lansase cifra de 60.000 (probabil atît era prevăzut în plan!), veşnica obsesie iudaică pentru cifra şase (şase milioane de evrei gazaţi de nazişti… în timp ce milioanele de soldaţi şi civili morţi în al II-lea război mondial sînt ignorate… pierderi colaterale, nu?). Astfel, România păşea pe scena europeană, graţie tributului de sînge, pe uşa principală, jertfa Poporului Român stîrnind valuri de admiraţie, în timp ce atacurile la adresa lui Nicolae Ceauşescu atinseseră paroxismul, devenind, din zi în zi, cel mai monstruos personaj din istorie; pînă şi crimele lui Hitler sau Stalin erau nişte glumiţe pe lîngă atrocităţile comise de „vampirul din Carpaţi”.

(va urma)
Sinel Tudosie

Între trecut şi prezent (4)

in Polemici, controverse

Fantezie?
Într-o noapte cu lună plină, cînd vîrcolacii-şi fac de cap, am visat că Pămîntul s-a cutremurat, cînd „Dictatorul“ şi consoarta sa au fost împuşcaţi.
Sufletul meu înspăimîntat, evadînd din trup (în vis), cu aripi de pasăre măiastră, a „zburat“ spre Poarta Albastră, care deschide veşnicia-n sine. Dormeam… Visam… Trăiam? Fugeam de întunericul vieţii, gustam visul în afara lui!… Nu e vis. E lumea… lumea mea! La prima Vamă, un paracliser cu barba albă, avînd în mîini cheile Planetei Pămînt, m-a „măsurat“ din picioare pînă-n cap, apoi m-a întrebat dacă am adus un „ort“, ca să pot să trec. L-am arătat, şi el a descuiat o uşă care ne despărţea de zgomotul Pămîntului. Am intrat într-o lume ciudată, în care Liniştea putea fi auzită şi Întunericul simţit. A pus „ortul“ într-un cufăr poleit cu aur şi argint, în care se păstrau toţi „orţii“ aduşi de pe Pămînt. Cufărul era păzit de un şarpe încolăcit. Am urcat, apoi, nişte scări de fier, spre cele 9 Vămi care duceau spre CER. Cînd, în sfîrşit, am ajuns sus, prin ferestrele cu zăbrele intrau şi ieşeau porumbei în zbor, părînd o cruce pe care s-a răstignit sufletul meu deşirat. O muzică de vrajă se auzea din depărtare. Venea de pe Pămînt sau cîntau îngerii în Cer? Iată un mister.
Fiecare vamă avea o altă scară.
Cînd s-au sfîrşit scările de lemn – cam şubrede, roase de veacuri – am urcat alte trepte, de astă dată, din marmură. Pe fiecare scară urcau bogaţi şi săraci. La capătul lor, ceasul Pămîntului bătea în inima Timpului. Auzeam pulsarea ritmică a secundelor grăbite şi fiecare minut era răpit de eternitate în dangătul marelui CLOPOT negru, care, în măreţia lui, dădea, cu demnitate, Timpul la o parte. Meditam asupra vieţii de pe PĂMÎNT şi asupra marelui mister din CER. Lîngă CEAS, timid, suna un clopoţel de argint, chemînd, rînd pe rînd, cîte o viaţă de pe PĂMÎNT; fiindcă l-am auzit, însemna că încă n-am murit. Am urcat şi-am tot urcat, vamă după vamă, cînd, deodată, scările s-au terminat şi o „VOCE“ m-a întrebat cine sînt. Am răspuns:
– EU sînt EU, făcută de Dumnezeu, pentru că EU L-am făcut pe Dumnezeu. SÎNT nici mai bună, nici mai rea. SÎNT, pur şi simplu. EU SÎNT trupul absurd al lui SÎNT şi literele lui. EU SÎNT locul în care există SÎNT. Nu te grăbi să mă judeci. Aşteaptă!
– Ce să aştept ?
– Pe Nichita, să-şi termine opera. A lăsat-o neterminată, cînd a trecut Poarta Albastră!
A tăcut. Ridicînd bagheta fermecată, am ajuns, repede, la Poarta Albastră. După ce am aşteptat un minut, sau un veac, Poarta a fost descuiată cu cheile de la Împărăţie, pe care, cu străşnicie, le păstrează Sfîntul Petru. Prin Poarta Albastră, drumurile lumii intră, cu teamă, în labirintul Eternităţii, care te îndeamnă să urci în enigmaticele culori ale Curcubeului, din care este alcătuit chipul Divinităţii. O chemare, un Mit al perfecţiunii, pentru a răsplăti goana omenirii de la o lume la alta, respirînd aerul pur al imaginaţiei Creatorului. Ochii se închid ca pentru rugăciune, dar printre gene pătrunde speranţa lumii – Eternitatea – care, fiind un mister – ascunde în ea perspectiva Indefinitului. O chemare. Moartea, însă, produsul unui joc subtil a ceea ce am fost şi vom fi, doar în Eternitate ne vom defini. O chemare… Un Mit?

* * *

Din somnul adînc, m-a trezit o sonerie. Într-o secundă a lui Dumnezeu, care este cît un veac pentru OM, am visat întîmplări din vremuri vechi. Buimacă de somn, am ridicat receptorul.
– Bună ziua, a spus o voce.
– Bună ziua, am răspuns.
– Vă rog să mă scuzaţi, fac parte din staff-ul de campanie electorală a domnului BĂSESCU. Aţi votat, cumva, pentru unicamerală?
– Am votat.
– Îl veţi vota ca preşedinte pe dl. BĂSESCU?
– Îl voi vota.
N-am închis bine telefonul şi cineva a sunat la uşă. Deschid. Doi tineri frumoşi, o fată şi un băiat. Fata mă
întreabă:
– VEŢI vota cu CRIN?
I-am răspuns:
– CRINUL imaculat vrea să înflorim în albul de crin, dar albul e atît de crud, iar dorinţele din noi sînt amestec de culori: ROŞU, PORTOCALIU, VERDE sau CENUŞIU. În petalele CRINULUI a înflorit un VOT. Asta-i tot.
S-au uitat lung la mine, s-au crucit, nedumeriţi şi… au plecat.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Duminica Încoronării de la Alba Iulia (15 octombrie 1922) (1)

in Polemici, controverse

Picură de ploaie pe dealurile de la Alba Iulia, şi negurile se scarmănă de pădurile depărtaţilor Munţi Apuseni. Spre Alba Iulia, în care s-a frămîntat praful a trei civilizaţii, dintre care două, cea dacică şi cea romană, sînt ale noastre, iar cea maghiară, care s-a isprăvit, e făcută totdeauna cu sudorile şi uneori cu sîngele nostru, din satele ardeleneşti vin pelerinii-ţărani ai încoronării.
Puteau veni şi mai mulţi, căci aceasta e o serbare a poporului, şi ar putea fi, cu toate necesarele măsuri de pază, şi o serbare populară. Dar atît de puţin s-a văzut mîndrul port al văilor noastre, care ar fi trebuit să fie înfăţişate întregi, din fundul Bucovinei pînă la Dunăre, şi de către Tisa pînă la apele Nistrului, prin cei mai aleşi reprezentanţi ai naţiei, în cele mai pitoreşti dintre costume! Ici şi colo, veşmîntul alb şi negru al Sibiului: altfel, mai mult de primprejurul oraşului, cu cîteva steaguri. Brîul roşu, brîul albastru, cingătorile de luptă ale românimii din Ardeal contra atîtor asupriri, se vedeau doar din cînd în cînd. Şi cît am aşteptat, peste zgomotosul „Ura!“ al soldaţilor, acel inimos „Trăiască!” al ardelenilor, în care răsună toată generozitatea şi tot avîntul rasei!
De ce a fost aşa? De ce în locul unei naţiuni s-a văzut numai o mulţime? De ce din toate satele românimii nu s-a revărsat atîta lume, cîtă să nu mai simţi caracterul străin al acestui tîrg, aşa cum a dat Dumnezeu? Nu s-au luat de (către) oficiali măsurile care, desigur, se puteau lua? S-a dus, oare, din partea unor nemulţumiţi, care nu ştiu unde să se oprească nemulţumirile, nici măcar încotro să se îndrepte, o campanie de îndepărtare, asupra căreia nu poate cădea o destul de grea osîndă? Sau poate mijloacele de transport au lipsit? N-aş putea-o spune, dar e păcat că fiorul, pe care de atîtea ori l-am simţit noi în timpul serbărilor, n-a trecut, pentru incalculabile urmări, asupra acestei întregi lumi ţărăneşti.
Spre ceasurile nouă, invitaţii se adună în biserică, ale cărei înalte bolţi sînt frumos luminate, cu o singură excepţie, cea a catapetesmei, care a rămas neagră, pentru a se vădi mai bine picturile, mi se spune, deşi s-ar fi putut şi fără această notă de dură tristeţe. Pe fondurile clare ori aurii, se desfac marile fresce pe care, cu un deosebit meşteşug, le-a înfăţişat un pictor cu ştiinţa tradiţiei, căci e al treilea dintr-o dinastie de zugravi pentru biserici, dl. Costin Petrescu.
Lîngă feţele tinere ale ducelui de York şi Infantelui spaniol, buna privire senină a ducelui de Genova, alb, dar drept şi plin de spirit ostăşesc. Dar cine atrage mai mult căutăturile e mareşalul Foch. Acela a cărui metodică hotărîre şi îndrăzneală în a da marea lovitură decisivă a salvat Europa, pe mulţi ani, de robia ce i se pregătea de către coaliţia Centralilor, zdrobitorul fiarei germanice, pornită în ultimul ei avînt turbat, este, cu toată mustaţa-i albă, mai tînăr şi mult mai vioi de cum pare în chipurile obişnuite. În el, nimic din acea trufie care trezea pretutindeni revolta contra generalilor lui Wilhelm al II-lea: discret şi simplu, fără nici o dorinţă de a se pune în evidenţă, mareşalul e tipul soldatului francez în ceea ce are mai vrednic de admiraţie şi de simpatie, în acelaşi timp. Lîngă dînsul, omul care a fost pentru noi o mare mîngîiere şi un continuu îndemn, păstrătorul celor mai îndărătnice speranţe de victorie şi prezicătorul zilelor bune care trebuie să vină: generalul Berthelot. Ne amintim o clipă de vremurile acelea grele, cînd puţini au crezut, pentru ca să se bucure, azi, atît de mulţi.
Sosesc domniţele, două din ele, acum, Regine ale unor ţări prietene. Aceea care era odată, între noi, fericita prinţesă Elisabeta apare, în rochia ei de fir de aur, mai slăbuţă şi palidă, după nespusele ei suferinţe fizice, tot aşa de frumoasă şi de blîndă cum am cunoscut-o cînd era o podoabă a acestei ţări, pe care şi acum o iubeşte. Alături, mai sprintenă decît acum cîteva luni cînd pleca, mireasă cu ochii plînşi, la Belgrad, Regina Maria a iugoslavilor, odată, fiica de rege român, Mărioara. Ochii le urmăresc îndelung pe cele două surori care, aşezîndu-se pentru a cruţa sănătatea celei mai mari, îşi amintesc poate, în convorbirea lor, zilele bune gustate pe acest pămînt românesc, al naşterii lor. Lîngă ele, prinţesa Ileana, care, oriunde se va muta, va duce cu dînsa ceva din neamul nostru, în însuşi numele de poezie pe care-l poartă. În tot timpul serviciului divin, gingaşa soţie a Principelui Moştenitor dă un exemplu de evlavie şi de rezervă.
Urale anunţă intrarea Regelui, Reginei şi a fiilor lor. Ele par a nu veni numai din rîndurile ostaşilor, ci, adînci, cu îndelung răsunet, din fundul veacurilor care s-au zbuciumat şi au pătimit ca să ajungem noi aici. Ferdinand al României e stăpînit de gînduri, şi licărirea obişnuită de vioiciune şi iniţiativă a dispărut un moment din ochii Reginei. Ceremonia mistică prin care trebuie să treacă pentru a fi regi încoronaţi, purtînd şi altfel decît în titlu „mila lui Dumnezeu“, îi impresionează vădit.
Mitropoliţi ai patru ţinuturi româneşti – Vladimir al Bucovinei fiind oprit de boală – îndeplinesc serviciul divin. În toată istoria neamului nostru nu s-au văzut vreodată ierarhii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, ai Ardealului şi Basarabiei liturgisind împreună. Vlădicii de Roman, de Huşi, de Rădăuţi, de Argeş, de Rîmnic, locţiitorii Dunării-de-Jos şi Buzăului îi înconjoară. Puternicul cor răspunde rugăciunilor, în care dulceaţa tradiţionalelor noastre armonii se uneşte cu dicţia mai aspră a şcolii ardelene. În noile ectenii, pline de un frumos sentiment patriotic, lipsesc poate prea mult adînc emoţionantele accente arhaice, în care-ţi pare că vorbeşte glasul înăbuşit al secolelor, şi se găsesc prea des calificative şi formule literare curente: stilul nostru bisericesc nu s-a format încă destul, n-a căpătat rostirile sale definitive.
Episcopul săsesc Teutsch, încins cu cordonul albastru al „Coroanei României”, e la dreapta, lîngă Rege. Tot acolo, un delegat al Patriarhiei constantinopolitane şi, cu gluga-i neagră ascuţită, cu aspru-i costum de schivnic, un episcop armean. Rabinul Niemirower e lîngă cei doi hogi, dintre care unul, cu pronunţatul tip mongolic, poartă la turbanul alb dunga de fier şi la gît, gulerul înflorit în aur, care-l arată şef religios al soldaţilor noştri musulmani.
Şi Biserica unită? Biserica blăjeană care, timp de două veacuri întregi, a luptat pentru izbăvirea neamului din robia a cărei sfărîmări se serbează astăzi? Ea, care prin scriitorii ei profeţi a ţinut înaintea naţiei stîlpul de foc prin care s-a îndreptat în cursul lungii ei rătăciri prin pustie? Această Biserică, a cărei legătură însăşi cu vechea Romă a avut o singură îndreptăţire: învierea amintirilor romane şi întărirea noastră naţională prin aceste amintiri? Biserica lui Ioan Inochentie Micu, martir pentru neam, a lui Samuil Clain, a lui Gheorghe Şincai şi Petru Maior, chiar a lui Şuluţ, frate, în 1848, cu ortodoxul Şaguna, stă după uşă, înţelegeţi: după uşă, alături cu nunţiul, un prieten, desigur, dar căruia n-avem nimic a-i cere în numele ideii noastre naţionale, şi alături şi cu episcopul maghiar Majláth, şi cu clericii lui. Afară, în pridvor, ca să nu se spurce prin contactul cu ortodoxia, care, religia atîtor milioane în România Unită, cutează a fi şi a voi să rămînă Biserică de Stat. Un ordin de la Roma, o telegramă… Dar de cînd Papa porunceşte în afaceri naţionale unei Biserici care întîi e a noastră şi apoi a lui, întrucît este afară de recunoaşterea dogmei şi de dreptul numirilor, şi încă numai cu voia acestui Rege, ofensat astfel? Şi, cum? Nu s-a găsit unul, care să frîngă de genunchi o cîrjă ce nu s-ar putea păstra, fără a jigni un Rege şi un Popor, în momentul supremei concentrări naţionale? Mult timp va apăsa asupra Bisericii unite amintirea acestei neiertate greşeli, ce tinde a o izola de inima neamului nostru, care este una singură. O astfel de atitudine, cînd nu era vorba de nimic confesional, ar fi putut atrage şi sancţiuni. Căci nici un Stat n-are datoria de a susţine o Biserică în stare să-şi ia, în asemenea chestiuni, directiva de aiurea.
Se scot din altar coroanele: coroana de oţel a Regelui, simplă şi aspră ca o zi de luptă, coroana de aur cu pietre scumpe a Reginei, croită după foarte vechi forme tradiţionale, culese de pe pereţii bisericilor. Se desfăşoară mantiile strălucitoare de aurării. Pe mîni de înalţi demnitari şi de generali, ele vor fi duse afară, sub baldachinul care, pentru a mulţumi mai multă curiozitate, dar nu şi pentru a înălţa prin decor ceremonia punerii coroanelor – căci, după binecuvîntarea podoabelor şi a celor care le vor purta, atîta a mai rămas -, va acoperi ultima ceremonie.
În sunetul clopotelor noi, dulce ca argintul, în bubuitul tunurilor, în strigătul vesel al mulţimilor, alaiul înaintează către acest coviltir, care desigur putea să consiste, cu cît a costat, din altceva decît din pînză zugrăvită, care se sprijină pe beţigaşe subţiri, vopsite tricolor.

(va urma)

N. IORGA

Poem autumnal

in Polemici, controverse

Ne-au părăsit rîndunelele şi lăstunii, ultimul triunghi de cocori şi berzele se-ndreaptă spre ţările calde, iar în grădina de la „Vila Hedy”, din Sinaia, mai vieţuieşte ultimul trandafir roşu, ca o mare de fosfor, şi mi-aduc aminte de mişcătoarea operă „Martha”, de Flotow, unde se tălmăcesc versurile, pline de „melanholie”: „Trandafirule din urmă,/ Ce-ai rămas aşa tîrziu,/ Ce mai cauţi prin grădină,/ Singuratec şi pustiu?”.
Am trecut de 80 de ani şi nu mă mai pot gîndi la viitor, ci doar la trecut, încît îmi vine a „melodia”, din nou, pe notele din cantata mea ,,În marea trecere”, înfăţişată, tulburător, la Londra, de Cornel Ţăranu şi formaţia clujeană „Ars Nova”, cu dramaticele versuri ale ,,profetului” de la Lancrăm, divinul Lucian Blaga: „Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”…
În această toamnă bacoviană, în ţară e multă sărăcie, dar şi o lugubră deculturaţie, care mă duce cu gîndul la cinicul aforism al lui Stanislaw Lec: ,,Despre ce urlă lupii? Despre cruzimea oilor!’’.
Noaptea mă înseninez, în acest autumnal tablou, şi privesc la ,,frumosul clar de lună, trist şi nins”… Cît adevăr în cuvintele aceluiaşi Lucian Blaga: ,,Inima, cu bătăile ei regulate, aplaudă existenţa!”. De aceea, trec peste sinistra realitate, în care „unde te duci,/unde te’ntorci/ numai porci!”. Dar mă bucur că mai sînt şi oameni cu suflet înalt şi drept, care au ajuns la concluzia că Tribunul Corneliu Vadim Tudor are multă dreptate cînd „melodiază”, într-un climat de grandoare austeră şi hieratică, pe cuvintele: „Existenţa omului e o avalanşă de suferinţe pînă cînd el ajunge, pe căi proprii, la credinţa deplină şi de nezdruncinat în Dumnezeu – de atunci încolo, nimic nu mai contează, totul e bucurie!”.

DORU POPOVICI
1 octombrie 2012, Sinaia, Vila ,,Hedy”

Regele dac care i-a făcut să tremure pe romani

in Polemici, controverse

Cotiso a fost unul dintre cei mai temuţi regi daci. Acesta s-a implicat în politica Romei şi a refuzat mîna unei fiice de împărat roman. Cotiso, aşa cum arată unele izvoare, i-a făcut să tremure pe romani.
În anul 44 î.Chr., în acelaşi an în care Caesar sfîrşea la Roma sub loviturile de cuţit ale conspiratorilor, marele rege al dacilor, Burebista, murea ucis tot în urma unui complot. Uriaşa stăpînire a căpeteniei dacice s-a destrămat, iar romanii scăpaseră de un posibil adversar redutabil. Regatul său a fost împărţit în patru şi apoi în 5 stăpîniri. La Sarmizegetusa, nucleul fostului stat dacic era condus de regi-preoţi, primul fiind Deceneu, chiar sfetnicul defunctului rege. În timp ce Roma era sfîşiată de războiul civil dintre Octavian, cel care va deveni, începînd din anul 27 î.Chr., împărat al Romei, şi Marc Antonius, în Dacia se ridica o căpetenie care va da din nou fiori Romei.

Dacul care dădea fiori Romei
Această mare căpetenie se numea Cotiso. Nu se ştie mai nimic despre evoluţia sa anterioară anului 44 î.Chr. Nu se ştie dacă a fost unul dintre acei tarabostes care au vrut independenţă şi au complotat împotriva regelui Burebista. Se ştie doar că în jurul anul 30 î.Chr., era la apogeul puterii sale şi nu depindea în nici un fel de fostul centru politic, administrativ şi spiritual de la Sarmizegetusa şi nici de regii-preoţi de acolo. Istoricii spun că el stăpînea în munţi, peste o regiune întinsă. „Cotiso, contemporanul lui Octavian August, pare să fi stăpînit în sud-vestul Daciei”, scria Constantin C. Giurescu în cartea sa „Istoria Românilor”. Mai precis, este vorba de munţii dintre Banat şi Oltenia. Despre Cotiso aflăm şi de la autorii latini, care-l considerau o adevărată ameninţare la adresa romanilor. Războinicul dac trecea în repetate rînduri Dunărea şi făcea ravagii în provinciile sudice ale stăpînirii romane. Mai mult decît atît, sătui de expediţiile de pradă ale dacilor, romanii au hotărît să-i atace. Fără prea mari rezultate, însă. „Dacii trăiesc nedezlipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să se coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de cîte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Augustus a hotărît să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te apropii. Astfel, l-a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo, iar dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, dacii nu au putut fi înfrînţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi”, scria Annaeus Florus. Raidurile căpeteniei dace îl făceau pe renumitul scriitor latin Horatius să se gîndească în „Satire” cu teamă că „n-a lipsit mult ca Roma să fie nimicită de dacii cei meşteri în azvîrlirea săgeţilor”. Despre înfăţişarea lui Cotiso nu există nici o informaţie. Alte date biografice privind căpetenia dacă nu există. Cert este că era numit rege al dacilor de către Annaeus Florus, Suetonius sau Horaţius.

Era să ajungă ginerele unui împărat roman
Regele dac şi-a creat un mare renume odată ce atît Octavian, cît şi Marc Antoniu, protagoniştii ultimului mare război civil al Romei Republicane, şi-au disputat alianţa cu acesta. Ambii pretendenţi la puterea supremă în Roma au încercat să-i atragă de partea lor pe regele dac şi pe războinicii săi. Octavian ar fi fost dispus, spun unii autori latini, să ofere mîna propriei fiice acestui rege barbar, în schimbul ajutorului militar. Mai mult decît atît, ar fi fost dispus să se căsătorească, la rîndul său, cu fiica lui Cotiso, realizînd o alianţă cu lumea barbară pe care romanii o găseau de neconceput. „A făgăduit-o pe Iulia mai întîi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor. Tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui”, scria Suetonius, în „Vieţile Cezarilor”. Zvonul a fost lansat de Marcus Antonius. De altfel, pentru Dio Cassius acest lucru este puţin credibil. Istoricul latin spune că Marc Antonius ar fi inventat acest lucru pentru a-l discreditat pe viitorul împărat, dispus pentru putere să facă alianţă cu un barbar. Cu toate acestea, nimeni nu poate contesta faptul că regele dac a fost disputat de ambii protagonişti ai războiului civil. Totodată, se precizează că acest Cotiso a refuzat mîna Iuliei şi a ales o alianţă cu Octavian. Cotiso era al doilea rege dac care se implica în politica internă a Romei, după Burebista. Vestea că dacii s-au aliat cu unul dintre triumviri şi că ar putea invada Roma a stîrnit un val de teroare în Italia. „În timpul luptelor dintre Antoniu şi Octavian, o invazie a dacilor era o teroare constantă asupra Italiei“, se arată în „Monumentum Ancyranum: The Deeds of Augustus”, editată de Departamentul de Istorie a Universităţii din Pennsylvania.

O alegere nefericită
Se pare, însă, că regele Cotiso a ales la fel de prost ca Burebista. Mai precis, Marc Antoniu a împărtăşit parţial soarta lui Pompeius. A fost învins de Octavian şi, în cele din urmă, a murit. Au urmat represalii inclusiv asupra dacilor. Nu se ştie exact deznodămîntul. Despre Cotiso nu se mai aude. Horaţiu dă însă un indiciu, romanii răsuflînd parcă uşuraţi la auzul veştii. „Lasă grijile obşteşti despre cetatea noastră. Armata dacului Cotiso a pierit”, scria poetul latin. Poemul datează din anul 29 î.Chr., acesta fiind poate momentul în care Cotiso îşi găseşte sfîrşitul în luptele cu armatele romane.

Cotiso sau Koson?
În general, aceste două nume de regi apar în aproximativ aceeaşi perioadă în Dacia şi în legătură cu personaje din Roman Antică. Koson, la rîndul său, se aliase cu Brutus în acest război civil. Brutus este însă înfrînt la 42 î.Chr. şi se sinucide. Koson ar fi primit sume importante de la romani pentru a trimite războinici. Mai mult decît atît, apar şi monede cu chipul său, renumiţii kosoni. Pentru unii, Cotiso şi Koson este unul şi acelaşi rege. Pentru alţii, însă, ei sînt doi regi diferiţi, cu două stăpîniri diferite. „Este mai adecvat să credem că era (n.r. – Cotiso) un dinast diferit, care a domnit ulterior lui Koson. Koson a avut legături cu Brutus, oferindu-i trupe plătite cu stateri ce-i purtau numele”, scrie şi Ioana A. Oltean în lucrarea „Dacia: Landscape, Colonization and Romanization”.

Cosmin Pătraşcu Zamfirache

Mari monumente istorice ale Bucureştilor: Arcul de Triumf (2)

in Polemici, controverse

Poemul de piatră al gloriei româneşti
Pe lista artiştilor care au colaborat la înălţarea controversatului monument mai găsim şi alte nume mari, de artişti renumiţi, al căror prestigiu punea în afara oricăror critici valoarea lucrărilor realizate: C. Baraschi, Al. Călinescu, M. Constantinescu, M. Onofrei, A. Murnu şi alţii. Cum se explică atunci declanşarea şi menţinerea polemicii care a făcut din Arcul de Triumf „un caz naţional“? Mai întîi au sărit pe baricade esteţii – cei de bună credinţă – şi apoi „esteţii diletanţi”, cum i-a numit Nicolae Iorga. Toţi la un loc au format corul protestatar împotriva procedeelor dictatoriale ale comisiei monumentului. Se denunţa o pripeală condamnabilă pentru realizarea unui obiectiv artistic de cea mai mare importanţă, aceasta „necesitînd, realmente, nu cîteva luni, ci cîţiva ani de pregătire şi de elaborare colectivă” – cum menţiona protestul. Vocile false ale corului alunecau pe partitura calomniei, dar oamenii cinstiţi semnalau un adevăr de necontestat: graba pusă în această treabă avea un substrat politic evident. Guvernanţii doreau să ofere regelui Ferdinand posibilitatea de a trece pe sub acel Arc al Victoriei, la întoarcerea de la Alba Iulia, după încoronare. În felul acesta nu mai încăpea nici o îndoială că se lucra de mîntuială; timpul nu îngăduia nici o întîrziere. „Arcul de Triumf nu va fi altceva decît uriaşul din poveste, cu picioarele de lut” – spuneau ziarele. Proiectul arhitectului Antonescu necesita o investiţie de aproape 20 de milioane de lei, dar finanţarea oferită nu-i punea la dispoziţie decît 2 milioane. A fost nevoie, deci, să se recurgă la o soluţie de provizorat, care evita lipsa de fonduri şi, în acelaşi timp, făcea posibilă execuţia monumentului în numai cîteva luni: s-a turnat scheletul după prevederile proiectului – trainic, din beton armat, deci definitiv; iar peste acest schelet s-a improvizat o faţadă de paiantă, sorocită să ţină măcar pînă la satisfacerea orgoliului regal. Şi în jurul Arcului, finisat astfel ca o baracă uriaşă, provizorie, au fost amplasate lucrările sculptorilor – artistic realizate, dar… din ghips, nu turnate în bronz, cum prevedea proiectul iniţial. „Poemul de piatră al gloriei româneşti” s-a dovedit astfel a fi o construcţie meschină, demnă să reprezinte cel mult faţada unui tîrg sezonier de produse industriale.

Un alt monument
A doua fază a polemicii – cea mai întinsă în timp – a început în anul 1923 şi a ţinut pînă în 1935. Ea a fost stîrnită de indolenţa permanentă a autorităţilor faţă de „Dosarul Arcului de Triumf”. La mai puţin de un an de la prezentarea lui în public, „monstrul” de la Şosea începuse să se desfigureze, iar în 1923 era o ruină: o pată urîtă pe obrazul Capitalei. Timp de 14 ani, Arcul de Triumf a antrenat în jurul cauzei sale sute de condeie: scriitori, publicişti, ziarişti, critici, profesori, artişti, cetăţeni simpli – toţi adăugînd picătura lor de amărăciune la „dosarul” împricinat. Guvernul din 1923, ruşinat, audiind protestul, a luat o hotărîre eroică: a înconjurat Arcul cu un gard de scînduri. Apoi, timp de 10 ani, urechile următorilor miniştri se pare că n-au mai auzit nimic. În jurul monumentului creşteau bălării, iar sub uriaşa lui arcadă se instalase o baracă, în care erau „garate”, seara, tărăboanţele gunoierilor. Monumentul destinat omagierii mai cu seamă a ostaşilor care luptaseră la Oituz şi la Mărăşeşti devenise, pe drept cuvînt, marele monument al indolenţei politicianismului românesc. În vara anului 1928, această dulce indolenţă are o scurtă tresărire: se dă o decizie pentru dărîmarea Arcului, ca măsură de prevedere împotriva unei eventuale prăbuşiri. Intervine însă constructorul, care-şi asumă răspunderea, declarînd că scheletul lucrării va rezista oricăror intemperii şi calamităţi. Ce bine! Atunci nu mai trebuie dărîmat; dar nici nu-l reparăm! Şi polemica îşi continuă mersul. Care ziar din Bucureşti n-a publicat măcar un singur articol împotriva „ruşinii tencuite de la Şosea”? Dintr-o tabără se striga: „Să fie dărîmat!”, iar din alta: „Să fie reparat!”. Între anii 1921 şi 1935 s-au perindat la cîrma ţării 19 (nouăsprezece) guverne. Nici unul dintre ele n-a putut găsi fondurile necesare reparării monumentului. Pare de necrezut, dar acesta este adevărul. A fost nevoie de iniţiativa particulară în soluţionarea problemei. Un ofiţer – generalul Uică – a lansat un apel adresat bunăvoinţei publice, deschizînd – în aprilie 1934 – o listă de subscripţie. Primii care au răspuns apelului au fost ofiţerii din toate garnizoanele.

Inaugurarea din 1936
Fondurile s-au strîns, şi constructorul – acelaşi arhitect Petre Antonescu – a reluat lucrările; după trecerea a 14 ani, răstimp în care el fusese ţinta principală a calomniei, urii, admiraţiei, cinstitei aprecieri, sau relei credinţe, venite din cele două tabere ale campaniei de presă. Şi iată că „pata de ruşine de pe obrazul Capitalei” este transformată în măreţul edificiu pe care-l vedem astăzi. Au fost folosite, pentru înlocuirea paiantei, o mie de metri cubi de blocuri de piatră, dintre care unele au cîte cinci tone greutate. Şi din nou vedem nume mari pe lista artiştilor chemaţi să dea înfăţişare de durată lucrării: Medrea, Jalea, Onofrei, Baraschi, Călinescu, Muşat, Tureacă, Cuţescu-Storck, Verona, Costin Petrescu, Mac Constantinescu. În ziua de 1 decembrie 1936, cu ocazia sărbătoririi Unirii, sobrul şi măreţul ARC DE TRIUMF este reinaugurat, pe sub bolta lui trecînd cei care meritau, prin faptele lor de arme: foştii combatanţi din cel de-al II-lea război mondial şi marii mutilaţi. Semnatarii protestului din 1921, cei mai mulţi dintre ei – asistau la solemnitate, împăcaţi de ascultarea care li se dăduse; tîrziu, dar cu prisosinţă.

Sfîrşit
ION MUNTEANU

Între trecut şi prezent (3)

in Polemici, controverse

În seara zilei de 21 ianuarie 2010, emisiunea transmisă de un post TV mi-a lăsat un gust amar, întrucît generaţia de azi îşi condamnă părinţii şi bunicii, acuzîndu-i că, timp de 25 de ani, l-au suportat pe un tiran, un odios conducător, adică pe acela care a fost „răutatea pămîntului“. Din păcate, ei nu văd bîrna din ochiul Prezentulul şi scot paiul din ochiul Trecutului. Un lucru este, însă, cert: în condiţiile istorice de atunci, cînd colosul de la Răsărit avea toată puterea din lume, „odiosul“ a avut curajul să-l înfrunte pe Gorbaciov şi să nu permită nimănui să se amestece în treburile interne ale Ţării. În asemenea condiţii, ce putea face poporul?
În finalul emisiunii, pentru „divertisment“, o aşa-zisă dansatoare, cu fundul gol, a prezentat o bîţîială de prost gust ce se dorea a fi un dans. Tristeţea este că „dansul“, în ritm drăcesc, a fost executat pe o melodie de muzică populară. Personal – poate sînt demodată – consider o mare jignire la adresa valorilor Poporului Român, muzica populară fiind sacră, nu bătaia de joc a unei oarecare. Dacă am ajuns să luăm în rîs şi muzica populară, ca de altfel toate valorile şi realizările unei întregi generaţii, înseamnă că ne-am pierdut reperele.
„Tiranul“ n-ar fi permis aşa ceva. Decadenţa occidentală, cum spunea Ceauşescu, n-a pătruns pe scenele româneşti, unde i-am putut vedea şi auzi pe Ileana Iliescu, Nicolae Herlea, Magda Ianculescu, David Ohanesian, Octav Enigărescu; Filarmonica „George Enescu“, Radu Beligan, Toma Caragiu, Florin Piersic, Eugen Barbu; pe cei de la „Cenaclul Flacăra“, pe Corneliu Vadim Tudor, şi mulţi, mulţi alţii. Epoca nu a fost „de aur“, dar generaţia ei a strălucit. Acum, în prim-plan îl vedem pe Adrian „Minune“ , prostul gust fiind „la el acasă“.
Incredibil, dar adevărat, atît de mult lăudata civilizaţie modernă este îngrozitor de urîtă, lipsită de simţ estetic, de frumuseţe interioară. Lumea este teribil de controversată. Posturile TV prezintă scene de coşmar: incendii, violuri, gunoaie, cîini vagabonzi, cerşetori, care şi-au improvizat paturi pe trotuare, degajînd un „parfum“ care te ameţeşte, cînd treci pe lîngă ei. Aurolacii „trag aerosoli“ din pungă, şi nu aş vrea să mai amintesc de certurile din „înalta societate“, de corupţie, de baroni, de bătrînii flămînzi şi de copiii violaţi, scene prezentate pe Internet pentru satisfacerea poftelor bestiale ale dezaxaţilor, care plătesc bani grei pentru asta.
Pe vremea lui Ceauşescu, aşa ceva era interzis cu desăvîrşire. Să ne aducem aminte că:
– Nicolae Ceauşescu a mediat conflictul din Orientul Mijlociu, între Israel şi Ţările Arabe; conflictul chino-sovietic şi pe cel dintre americani şi chinezi.
– Deşi se ştia că licenţele de studii ale soţilor Ceauşescu erau luate cu japca şi că nu aveau nici un fel de pregătire ştiinţifică, au fost onoraţi cu cele mai prestigioase titluri academice şi universitare. Oare toţi aceşti înalţi demnitari din Occident au fost cretini? Ce moştenire a lăsat TOVARĂŞUL şi ce moştenire ne-a lăsat DOMNUL? Răspundeţi, domniile-voastre, la întrebare.
– Nicolae Ceauşescu a fost apreciat, ani de zile, pentru că plătea dobînzi către FMI şi Banca Mondială.
– Cînd, pentru sistematizarea Bucureştiului, au fost dărîmate unele cartiere „cu portiţă şi cişmea“, Ceauşescu a fost etichetat drept distrugător de istorie şi lăcaşuri de cult, deşi, pe timpul lui, în ţară s-au construit sute de biserici. Cînd baronul Eugčne Haussmann a sistematizat Parisul şi au fost dărîmate zeci de biserici şi mii de case monumente istorice, care stăteau în calea largilor bulevarde din zilele noastre, nimeni nu l-a acuzat pe celebrul prefect al departamentului Sena ca fiind distrugător de Istorie.
– Despre Ceauşescu s-au zvonit tot felul de lucruri stupide: că îmbrăca un costum o singură dată, apoi îl ardea. După 1989, s-a aflat că, pentru a nu le arunca, schimba gulerele şi manşetele cămăşilor.
– În ceea ce-l priveşte pe Nicu Ceauşescu, se spunea că era un beţiv, un prost, că s-a bătut cu Florin Piersic, fapt infirmat public de marele actor. Că ar fi smuls unghiile Nadiei Comăneci, motiv pentru care aceasta ar fi fugit în S.U.A., minciună desfiinţată chiar de Nadia. Faptul că sibienii l-au regretat demonstrează contrariul.
În decembrie 1989, s-a susţinut că Ceauşescu avea conturi de miliarde de dolari în străinătate, lucru total neadevărat. Era prea patriot ca să depună bani în bănci străine. Acum, în democraţie, băncile străine sînt „căptuşite“ cu banii noştri.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Mari scriitori români şi iubirile lor (3)

in Polemici, controverse

Marin Preda şi iubirea vieţii lui
Marin Preda şi Aurora Cornu s-au cunoscut în 1952, la cantina Uniunii Scriitorilor, dar prima întîlnire nu a anunţat marea iubire de mai tîrziu, pentru că cei doi s-au ignorat reciproc. S-au revăzut, doi ani mai tîrziu, la mare, în aceeaşi staţiune şi s-au certat pe o cameră de hotel, în care se cazase ea, deşi îi fusese repartizată lui. Marin Preda avea 32 de ani, iar Aurora Cornu era o tînără poetă frumoasă de 20 de ani. A doua zi, Marin Preda i-a scris prima poveste de dragoste: „Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mîhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, cînd şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întîmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gîndul la tine, scriindu-ţi întîia mea scrisoare de dragoste. (…) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspiraţiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gîndul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atît de temut de către amatorii de compromisuri“.
După prima scrisoare de dragoste, a venit şi cererea în căsătorie. S-au căsătorit în 1954 şi au divorţat patru ani mai tîrziu.

Nicolae Iorga i-a scris soţiei 129 de scrisori
Cel mai prolific scriitor român, cărturarul Nicolae Iorga, i-a scris Catincăi Bogdan 129 de scrisori pentru a o convinge de iubirea lui. Scriitorul a continuat să-i scrie soţiei cuvinte de dor şi în timpul celor aproape patru decenii de căsnicie. Tot ce căuta sentimentalul Iorga la o femeie avea să găsească la tînăra blondă Catinca, din Braşov. În vara anului 1900, pe cînd se afla în acel oraş pentru studierea arhivelor, Iorga a locuit în casa prietenului său Ion Bogdan. Îi cunoaşte toată familia şi se spune că, la început, s-a ataşat sentimental de Maria, fiica mai mare a familiei Bogdan. S-a îndrăgostit însă, brusc, de Catinca, mezina familiei. Iorga a cerut-o de nevastă prin intermediul unei epistole:
„Vom trece, poate cîndva, amîndoi pe aici, cînd sufletele amîndurora vor fi senine şi vom fi mulţămiţi, iubindu-ne unul pe altul. Cît aştept să fii nevasta mea şi cît de puţin mă împac, la Bucureşti şi aici, cu cei mai mulţi, cari mi se par aşa de meschini, de ordinari, de urîţi în firea lor pe lîngă bunul şi frumosul mieu copil de la Braşov, pe lîngă… (lasă-mă să zic) pe lîngă tine, Catincă“, îi scria acesteia în septembrie 1900. Şapte copii, trei băieţi şi patru fete, i-a dăruit partenera de viaţă lui Iorga. Pe tot parcursul căsniciei, Iorga a continuat să îi scrie Catincăi din peregrinări. „Ţie nu-ţi pot spune cît dor am de tine. Vorbele s-au învechit demult şi nu se mai potrivesc cu un suflet care nu vrea să împrumute de nicăiri ce ar vrea să-ţi spuie. De aş mai avea norocul să te văd, sănătoasă şi – bagă bine de seamă – tînără şi frumoasă, îngrijită de tine, ca suflet şi trup, cum ţi-e datoria faţă de iubitorul tău N. Iorga“, scria cărturarul în septembrie 1917, la 16 ani de la căsătorie.

Sfîrşit

Elisabeth Bouleanu

Muzica şi nimbul poeziei – Meraviglia dell’arte

in Polemici, controverse

La Editura Muzicală a apărut o capodoperă: ,,Theodor Grigoriu – Muzica şi nimbul poeziei, Creuzetul creaţiei mele” (Bucureşti, 2015), un volum (îngrijit de Mihaela Marinescu) la care ne atrage atenţia, în special, Preludiul, cuvîntul profesorului doctor Grigore Constantinescu.
Una meraviglia dell’arte – cartea ne înfăţişează creaţiile prietenului meu, Theodor Grigoriu, creaţii concepute cu o dăruire apostolică, strălucind prin timpii seculari. Citind şi recitind acest volum, pot susţine că ne sînt prezentate compoziţiile sale, într-o ţară în care toţi teii miros a Eminescu, toate doinele „doinesc” a Enescu, în timp ce opera de o grandoare austeră şi hieratică a lui Constantin Brâncuşi ni se înfăţişează precum o statuie din marmură, care nu se va nărui niciodată, ci, dimpotrivă, ea va străluci, trecînd dincolo de spaţiu şi timp, în eternitate.
Fără exagerare, pot „melodia” pe cuvintele: Theodor Grigoriu este creatorul cu o înzestrare emoţionantă, avînd acel ceva din existenţa fluviilor, munţilor şi din îndepărtatele stele, încît pot muzicaliza pe cuvintele: toate trec, numai Dumnezeu şi Theodor Grigoriu vor supravieţui în cultura românească, într-un capitol de temelie, ducîndu-mă cu gîndurile la sensul eseului arghezian, în virtutea căruia, prietenul meu, Theodor Grigoriu a înţeles că inspiraţia vine de la Cel de Sus, constituind un mijloc de a cuprinde lumea Euterpei printr-o christică iubire, încît pot susţine ca Theodor Grigoriu: „Muzica este respiraţia statuilor”, poate liniştea tablourilor. Şi îmi vine a spune, mai mult „melodiind” decît recitînd: „O, Theodor Grigoriu, eu atunci te voi uita,/ cînd nu se vor mai arăta,/ lîngă leagăn mamele,/ la mormînt icoanele…”.
Am avut, am şi voi avea o admiraţie apostolică pentru poezia artei sonore a lui Theodor Grigoriu, unul dintre sublimii artişti lirici, identificat cu brâncuşiana bucurie curată de a „narcotiza” pădurile, precum Orfeul trac, într-o Dacie unde muzica şi poezia se îngemănează şi se pregătesc pentru o christică rugăciune…
Opera lui Theodor Grigoriu este un cîntec de dor, o melodie infinită, într-o Românie unde Eminescu, Brâncuşi şi Enescu ni se arată creatori nemuritori, de o măiestrie tulburătoare, pentru care omul bun – cu cerul moral limpid, într-o ţară şiroind de vise – este făptura minunată pentru care a crede în preceptele christice semnifică a fi fericit, ca Beethoven după ce a dat naştere Simfoniei a IX-a, o compoziţie genială, pe care, ascultînd-o, poţi muzicaliza pe cuvintele: Iubire-i tot, în rest, singurătăţi deşarte!
Pornind de la aceste considerente, expuse de mine, un imnograf neobyzantin, pot susţine cu o dăruire orfică faptul că şi pentru Theodor Grigoriu Iubire-i tot, în rest, singurătăţi deşarte!
Iată de ce îl înscriu pe Theodor Grigoriu în suita compozitorilor fericiţi, religioşi şi de o morală pilduitoare, care poate spune: „Am deasupra mea cerul cu limpezimi de infinit şi port în suflet principiile christice, eterne, precum lumea binelui, frumosului şi adevărului, cea fără vîrstă, strălucitoare în eternitate…

DORU POPOVICI

Mari scriitori români şi iubirile lor (2)

in Polemici, controverse

De la întîlnirea de la Viena, pînă la moartea poetului, cei doi îndrăgostiţi şi-au scris sute de rînduri de amor, dor, gelozii şi reproşuri. „Măi fată nebună şi drăgălaşă, Şi zi, e pozitiv că eu te-nşel, că te uit, că-mi eşti dragă numai pe cît te văd cu ochii? Mînca-ţi-aş ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu sufletul, dar nu ştiu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi şi tu – ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez ca un adevărat animal, bolnav şi descurajat – cum să vin la tine, pe cine să las în loc? Tu mă sfătuieşti să petrec, să mă folosesc de tinereţe şi alte asemenea mofturi nihiliste pe cari le citeşti în romanuri. Viaţa mea eşti tu, prin urmare, nici un gînd nu-mi vine măcar să petrec cînd sînt fără tine. Nimeni nu mă vede nicăiri, duc o viaţă monotonă, de pe-o zi pe alta. Singur, fără prieteni şi fără cunoscuţi, şi tu zici să petrec, ca şi cînd un asemenea lucru se poate comanda în starea sufletească în care sînt“. Eminescu a murit în iunie 1889, iar Veronica s-a sinucis cîteva luni mai tîrziu.

Liviu Rebreanu: „Te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea“
Liviu Rebreanu şi-a iubit soţia atît de mult, încît i-a recunoscut copilul făcut cu un alt bărbat. Iubirea lui pentru soţie a fost mai presus de crizele acesteia de posesie şi gelozie, celebre la vremea respectivă. Se spune că soţia lui Rebreanu era atît de geloasă, încît, într-un episod de furie, a rupt o umbrelă în capul actriţei Puia Ionescu, care se îndrăgostise de scriitor. Multe au fost doamnele vremii care i-au dat tîrcoale lui Liviu Rebreanu, însă scriitorul a fost un soţ devotat. Şi-a arătat dragostea pentru Fanny în volumul „Mărturisire“, din 1912. „Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cîntecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea“, scria romanticul Rebreanu. Liviu Rebreanu şi Fanny s-au căsătorit în 1921 şi au rămas împreună pînă la finalul vieţii scriitorului. „O, şi eu credeam că nu pot iubi, şi eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!… Astăzi, însă, ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mîndri nu vor putea iubi niciodată… Cei mîndri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vor decît să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfîrşit, că şi în iubire succesul e tot. Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată. Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mîndri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi de-abia la vîrsta de cinzeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci, deci, cînd e prea tîrziu…“. („Mărturisire“)

Emil Cioran, îndrăgostit la 70 de ani
Cioran s-a îndrăgostit la 70 de ani de Friedgard Thoma, o tînără doctorandă în filozofie, în vîrstă de 35 de ani. Din dragoste pentru frumoasa şi tînăra Friedgard, Cioran scria, la 70 de ani, scrisori ca un adolescent.
„Vă mai amintiţi de plimbarea atît de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi-dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu, cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atît de multe, fără cea mai mică posibilitate de a rîde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta, în care fericirea mă face şi mai nefericit decît nefericirea. Pentru mine, aţi devenit atît de importantă, încît mă întreb cum se va sfîrşi întîlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plîng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi“.

Lucian Blaga : „Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac – Tu!“
Marea iubire a lui Blaga a fost Cornelia Brediceanu, fiica unui renumit politician, Coriolan Brediceanu. Se ştiau de pe vremea cînd erau colegi la Liceul „Andrei Şaguna“, din Braşov, însă iubirea a început mai tîrziu, la Viena, unde Blaga studia la Facultatea de Filozofie, iar Cornelia era studentă la Medicină. ,,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău – mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor… Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a pierdut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac- Tu!”, îi scria Corneliei, Lucian Blaga.

(va urma)
Elisabeth Bouleanu

Mari monumente istorice ale Bucureştilor: Arcul de Triumf (1)

in Polemici, controverse

Acum 93 de ani, Arcul de Triumf de la Şosea era gata. Fusese construit după planurile lui Petre Antonescu, arhitect apreciat, devenit cunoscut prin numeroasele sale lucrări specific româneşti (între acestea fiind şi palatul Ministerului Lucrărilor Publice). Arcul acesta de triumf urma să fie cel mai impunător simbol al Unirii naţionale a tuturor românilor şi să reamintească generaţiilor viitoare jertfa celor căzuţi pentru îndeplinirea milenarului vis al neamului. Dar înainte de a fi definitivat, monumentul a devenit obiectul celei mai acerbe polemici de presă cunoscută la noi – polemică menţinută de-a lungul a 14 ani; din 1921 şi pînă în 1935. Începutul l-a făcut violentul Protest al literaţilor şi artiştilor, publicat de presa bucureşteană în noiembrie 1921. Acest protest avea 6 capete de acuzare împotriva comisiei însărcinate cu realizarea monumentului.

Cui se cuvine insulta incapacităţii artistice
În ziarul „Dimineaţa” apare, la 13 noiembrie 1921, articolul ,,Monumentul neamului românesc”, în care se spune: ,,Primim, cu rugămintea de a publica, un protest adresat neamului românesc şi nu comisiei încoronării, protest în care, după cum se vede, e vorba de lucrările unei comisii în vederea ridicării unui Arc de Triumf în Bucureşti. Semnatarii protestului afirmă: «Un monument comemorativ echivalează cu Biblia naţională a poporului care îi justifică existenţa; în cazul de faţă el trebuie să fie, prin imagine plastică, ilustraţia sentimentului patriotic al efortului colectiv care a creat România Mare. Un monument de importanţa acestuia nu se poate concepe, deci, în cîteva luni, iar realizarea lui nu se poate obţine decît printr-un concurs public care să încordeze toate forţele artistice disponibile. Comitetul a procedat însă contrariu, deliberînd cu uşile închise, pe care nu le-a deschis decît pentru a distribui bonurile de comandă după bunul plac. Procedînd astfel, comisia s-a dovedit lipsită de cel mai elementar simţ artistic. Protestăm, fiindcă voim ca generaţiile viitoare să nu ne poată arunca nouă insulta incapacităţii artistice, aceasta revenind, întreagă, comisiei»”.
Aceste acuzaţii căpătau o notă de excepţională gravitate datorită faptului că erau adresate unor oameni de seamă (din comisie făcînd parte: mitropolitul Miron Costin, profesorul Nicolae Iorga, arhitectul Petre Antonescu şi alţii) şi, pe de altă parte, fiindcă protestul purta semnăturile a peste 50 de reprezentanţi ai gîndirii şi ai artei româneşti. Iată cîţiva, ale căror nume sînt menţionate de toate ziarele care publică protestul: Scriitori – Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Gib Mihăescu, V. Demetrius, Ion Vinea, C. Ardeleanu, Corneliu Moldovanu (preşedintele Societăţii Scriitorilor Români), I. Agîrbiceanu, Alfred Moşoiu, Nichifor Crainic, Cezar Petrescu (directorul revistei „Gîndirea”), Caton Theodorian, D. Nanu, Radu Dragnea, Ion Dragoslav, D. Tomescu; Pictori – Marius Bunescu, D. Stoica, Nina Arbore, N. Dărăscu, T. Pallady, Camil Ressu, D. Mirea, L. Biju, I. Ţincu, P. Cornescu, F. Şirato; Sculptori – D. Paciurea, O. Han, C. Medrea, Filip Marin, Horia Boambă.

A cui e vina?
Pentru înţelegerea stării de lucruri de atunci este nevoie mai întîi de cunoaşterea felului în care s-a realizat „monstrul de la Şosea”, cum era denumit, în 1921, Arcul de Triumf. În ansamblu, dimensiunile iniţiale din proiect corespund cu cele de astăzi: 30 de metri înălţime, iar baza 25 x 12 metri; în interiorul celor două picioare se află 164 de trepte care duc pe acoperiş. Faţada principală a monumentului (aceea dinspre nord) avea, de fiecare parte, cîte două sculpturi (înalte de 5 metri), reprezentînd: un soldat roman (sculptat de Fr. Storck), un soldat dac (de O. Späethe), un ostaş al lui Mircea cel Bătrîn (de Cornel Medrea) şi un arcaş al lui Ştefan cel Mare (de Paciurea). Pe cealaltă faţadă, dinspre oraş, alte patru sculpturi: un ostaş al lui Mihai Viteazul (de Severin), un pandur al lui Tudor Vladimirescu (de Jalea), un dorobanţ (de Iordănescu) şi un ostaş din războiul abia terminat cu 3 ani mai înainte (de Măţăoanu). Inscripţiile care însoţeau sculpturile fuseseră indicate de istoricii: Dimitrie Onciul, Vasile Pârvan şi Nicolae Iorga. Două dintre aceste inscripţii: „După secole de suferinţe, creştineşte îndurate, şi lupte grele pentru păstrarea fiinţei naţionale, după apărarea plină de sacrificiu a civilizaţiei umane, se îndeplini dreptatea şi pentru poporul român” (N. Iorga). „În lupta măreaţă pentru unitatea naţională, în lupta inimoasă pentru drepturile poporului, Mihai Viteazul şi Tudor Vladimirescu au dat viaţa lor jertfă pentru ideile ce aveau să ne ducă la biruinţă” (D. Onciul). Alte inscripţii menţionează numele localităţilor în care s-au dat bătălii cu invadatorii ţării, terminate cu biruinţa armatei române. La prima vedere s-ar părea că totul a fost prevăzut şi realizat. Dar…

(va urma)
ION MUNTEANU

Între trecut şi prezent (2)

in Polemici, controverse

În lumea Justiţiei, atît în TRECUT, cît şi în PREZENT, ar trebui pus semnul = (egal). În trecut, arestările se făceau la „întuneric“, în prezent – ele se fac la „lumină“, uneori transmise chiar pe micul ecran, cu tam-tam, cu cătuşe, interviuri ale celor ce urmează să fie judecaţi… Am văzut la televizor cum un ins era arestat pentru un delict comis cu 10 ani în urmă. Altă dată, era prezentat cazul unei femei în vîrstă care îi cerea, cu disperare, preşedintelui ţării să fie graţiată. Spunea că a fost arestată direct în stradă, strînsă de gît – după spusele ei – de către un poliţist, urcată în dubă şi dusă direct la puşcărie, pentru vina că, de pe un teren al său care fusese revendicat de un vecin, a scos 3 ţăruşi, care marcau locul. N-a fost graţiată. Şi, cînd te gîndeşti că acei „băieţi deştepţi“, care au „îngrăşat“ de patru ori facturile la energie, ei devenind tot mai bogaţi, iar noi tot mai săraci, sînt liberi „ca pasărea cerului“ şi nimeni nu-i atinge nici măcar cu o floare!
Un fapt ieşit din comun a fost arestarea lui Gigi Becali, „la lumină“, de faţă fiind mama sa, femeie în vîrstă, suferindă, soţia şi copiii săi, în sufletul cărora, probabil, s-a marcat pe vecie „libertatea“ democraţiei. O ţară întreagă a rămas stupefiată că păgubaşului, adică Becali, i s-au pus cătuşe la mîini, iar hoţii erau în libertate. Trebuie amintit că preşedintele P.R.M., Corneliu Vadim Tudor, n-a precupeţit nici un efort pentru ca Gigi Becali să fie pus în libertate…
Corneliu Vadim Tudor a avut o inimă atît de mare, încît în ea a încăput întreaga ţară şi „din bucata lui de pîine, a hrănit şi OM şi-un CÎINE…“, avînd de dus o cruce chiar şi pentru „păpuşile cu patru lăbuţe“, pe care le-a ocrotit şi le-a iubit.
De acolo, de SUS, din preajma lui ISUS, se roagă să înceteze hoţia din ţară, în care lăcomia este soră cu prostia.
Se pare că în România este pedepsit „cine fură un ou“ nu „cine fură un bou“. Vadim n-a suportat nedreptatea şi, spunînd lucrurilor pe nume, şi-a găsit mulţi duşmani. În Eternitate va avea parte de lumina pe care a răspîndit-o pe pămînt.
Într-o zi, stînd în parc pe o bancă, a venit un domn în vîrstă, care mi-a cerut permisiunea să se aşeze lîngă mine. Avea părul alb, o ţinută decentă, deşi cam ponosită. S-a aşezat pe bancă, trecîndu-şi prin părul alb mîinile bătătorite de ani. Era foarte tăcut. I-am zîmbit şi l-am întrebat la ce se gîndeşte, pentru că îşi ţinea capul între palme.
M-a privit cîteva clipe, apoi mi-a spus că vine în parc pentru a respira aer curat, dar, pentru că l-am întrebat, o să-mi spună „o poveste adevărată“, petrecută la „întuneric“.
Cu nostalgie şi chiar cu umor, a început să povestească „patimile“ sale prin labirintul vieţii. Am făcut o mică „plimbare“, însoţită de destăinuirile sale, printre ziduri fără lumină, părînd o planetă fără soare, în care umbrele îşi căutau trupurile în amintiri căzute printre frunzele îngălbenite înainte de sosirea toamnei, călcate în picioare de cizmele staliniste.
În aceste labirinturi sau „încăperi“, cum le mai spunea, „împodobite“ cu „oglinzi“ care reflectau vinovaţi fără vină, imaginile erau ireale, părînd convexe sau concave. Fusese condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale“, deşi nu-şi amintea să fi făcut aşa ceva.
După ce a terminat de povestit, a oftat uşor, şi-a scos batista albă cu monogramă la un colţ, s-a şters pe frunte, apoi a zis că „el nu se crede o victimă, aşa i-a fost scris“.
L-am întrebat dacă este supărat sau poartă duşmănie celor care l-au condamnat. Mi-a răspuns că nu. Probabil a fost voia destinului şi apoi, nu e bine să ai ranchiună în suflet, pentru că te macină.
Mulţi oameni nevinovaţi au suferit condamnări, de multe ori pentru o vină imaginară, în perioada comunist-stalinistă, cînd cei care „tăiau şi spînzurau“ se numeau Erdely, Zaiman, Daitel, Nagy ş.a., iar noi ovaţionam – la comandă – „Stalin şi poporul rus, libertate ne-a adus. URSS bastionul păcii e“ etc., etc. Dar ce putea să facă un biet popor care avea înfipt în coastă un Răsărit (cu aprobarea tacită a celor din Apus) care dicta soarta ţării, avînd doar speranţa că vor veni americanii? Şi au venit şi ne-au amintit că Marele CRAH de la Bursa din New York a reprezentat începutul crizei economice mondiale (1929 – 1933 ) şi că ISTORIA se repetă, pe o scară imaginară care coboară şi la noi în ţară.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Chefuri cu lăutari, la Podgoria Coteşti

in Polemici, controverse

Soţii Mimi şi Nelu Ioanovici mi-au fost colegi de facultate şi de sport. Ea a fost atletă de performanţă, iar el a jucat fotbal la Universitatea Cluj. Extrem de ambiţios, Nelu a devenit preşedintele Cooperaţiei, care era cea mai importantă din ţară. Avea în administrare toate bogăţiile judeţului, inclusiv baze turistice. M-a găzduit la motelul ,,Căprioara”, asigurîndu-mi cazarea şi masa, totul gratuit. Mai mult, ca să nu mă plictisesc (la Tribunal mergeam doar cîte o oră), Nelu mă lua cu el în via Coteştilor, unde, la sfîrşit de săptămînă, la vechiul conac se încingeau chefuri de un pitoresc şi de o savoare aparte. Participau Nicu Constantin, Ştefan Bănică Senior, Vasilica Tastaman şi alte vedete naţionale. Pentru mine, însă, cele mai spectaculoase amintiri sînt legate de cei doi lăutari angajaţi permanenţi ai cramei din vie. Pe statul de plată figurau ca paznici, în realitate, însă, erau artişti. Ştiau doar să cînte – unul la acordeon, celălalt la vioară, şi amîndoi din gură. Dar ce feţe aveau! Aceeaşi culoare cu vinul rosé din paharele lor, pe care le goleau cu perseverenţă între două melodii, pentru, aşa cum ziceau ei, a-şi acorda glasurile. Da, da, feţele lor de beţivi veseli aveau un farmec aparte. Contează mult să ai faţă. Dacă o ai ca aceea a domnişoarei C., uşor pistruiată şi luminată de ochi albaştri, poţi stîrni pasiuni. Dovadă, eram deja îndrăgostit de ea. Faţa Vasilicăi Tastaman parcă era copia fidelă a lui Marilyn Monroe. De aceeaşi părere a fost şi regizorul care a vrut să o reîncarneze în acel personaj, din piesa ,,După cădere”, a lui Arthur Miller. Amîndouă, Marilyn Monroe, în toată lumea, şi Vasilica Tastaman, în România şi Suedia, unde se stabilise în ultima perioadă a vieţii, au agitat hormonii bărbaţilor. Sigur, la masă erau şi feţele lui Nicu Constantin şi Ştefan Bănică, la fel de expresive, dar dintre toate, în amintirile mele domină, aşa cum spuneam mai înainte, cele ale lăutarilor. E greu să vă explic, dar sper să o conving pe C. să-mi vîndă tabloul în care cei doi au fost imortalizaţi de această talentată pictoriţă. Era frumos în Vrancea, dar venind frigul şi aflînd că Nelu Ioanovici şi C. sînt chestionaţi în legătură cu mişcările mele în zonă de către nedespărţita mea Securitate, ca să nu le fac neplăceri, am plecat la Tîrgovişte.

TITUS SPÂNU
(Fragment din cartea ,,Sărbătoreşte ziua de ieri”)

Istoria slugărniciei la români: Stalin, comparat cu… Gioconda (?!)

in Polemici, controverse

2 martie 1945 – Primul-ministru Rădescu a fost înlăturat de la putere. Regele Mihai e obligat să accepte un nou guvern, cu Petru Groza. Om bogat de felul lui, acesta nu se poate lăuda, însă, şi cu prea multe studii. O întîmplare a făcut să fie arestat de Ion Antonescu. Scrisese o cărticică: ,,Şcoala puterii”. Şi o captivitate fericită l-a ajutat acum să devină prim-ministru: calitatea de victimă a dictaturii îi conferă o aureolă. Din noul guvern fac parte Gheorghiu-Dej (Lucrări Publice), comunist, şi Pătrăşcanu (Justiţie), tot comunist, care are, însă, „handicapul“ de a nu fi fost închis.
În ţară continuă agitaţiile, şi ruşii vor să le pună capăt cu orice preţ. Aşadar, o nouă vizită a lui Vîşinski. Membrii delegaţiilor străine, din care fac şi eu parte, sînt invitaţi la o întîlnire în sala Arlus (Asociaţia de prietenie româno-sovietică). Se ştie cine-i Vîşinski, acest Fouquer-Tinville rus în procesul Zinoviev. Mai multe despre el am aflat de la Chorleton, un ziarist englez care a stat 15 ani în Rusia; cea mai exactă formulă pe care o auzisem pînă atunci: ,,Tot ce se spune despre Rusia e adevărat”. În ceea ce-l priveşte pe Vîşinski, Chorleton a asistat şi la toate procesele care au urmat după acela al lui Zinoviev; e, deci, un martor credibil. Ne povesteşte că printre acuzaţi era şi un fost prieten al lui Vîşinski, care aproape că i-a urat bun venit la tribunal: ,,Bravo, arăţi mult mai bine! Pari odihnit! Închisoarea ţi-a priit!” şi, după cîteva minute, arătînd spre fostul său prieten: ,,Cer pedeapsa cu moartea”.
Îndreptîndu-ne, dar, spre sala Arlus, ne întrebam ce monstru vom vedea; şi aşteptările ni s-au adeverit. Am dat de un personaj de sinistră comedie, cu pieptul plin de decoraţii. Şi am fost martorii unui spectacol aiuritor; la spatele lui, cineva din suită ţinea o pancartă cu o mare fotografie… a lui Vîşinski, fenomen de auto-adorare frecvent, de altfel, în ţările totalitare. Vîşinski şi-a început discursul, zbierînd: ,,Să facă bine să amuţească bandiţii şi duşmanii, că, dacă nu, îi facem noi să tacă!”. Iar concluzia a fost rezumată de această frază: ,,Toate păsărelele, într-un unic concert”. Păsărelele sînt ţările satelite. Transilvania e redată României. Regele Mihai pleacă la Cluj. În cinstea realipirii Transilvaniei au loc ceremonii de preamărire a ,,genialului Stalin”, care a permis această restituire.
16 martie – Cînd, spre a-şi salva viaţa, oamenii fac apel la linguşiri, ei pot atinge nemaipomenite culmi de ridicol. Ca, de pildă, în această dare de seamă asupra unui miting organizat la Cluj de Frontul Naţional Democratic din Transilvania (datată 15 februarie 1945): ,,Lungi coloane de cetăţeni… se îndreptau spre Piaţa Libertăţii după ce primiseră părinteasca binecuvîntare a marelui eliberator, al cărui zîmbet de Giocondă îi privise dintr-un uriaş tablou aflat, din noiembrie trecut, pe unul din balcoanele Primăriei”.

JEAN MOUTON (,,Jurnal România, 1939-1946”)

Cu lanterna prin Pasajul Latin

in Polemici, controverse

În această vară am auzit deseori cuvîntul ,,vandalism”, pronunţat fie de turişti, fie de locuitorii din Capitală, la vederea desenelor şi inscripţiilor de tip graffiti (practic, nişte mîzgăleli), apărute pe faţadele unor clădiri şi monumente. În ultimul timp, au luat amploare astfel de acţiuni (cred eu, organizate), care au avut ca efect distrugerea aspectului urban, civilizat, mai cu seamă în centrul Bucureştilor: clădirea Universităţii, inclusiv soclul celor 4 statui, Pasajul Latin, zidurile unor instituţii şi magazine din zonă. Nu se poate să nu remarc faptul că asemenea acte de vandalism s-au intensificat exact în perioada în care actualul primar general demarase numeroase acţiuni de pregătire a oraşului în vederea concursului de desemnare a ,,Capitalei cultural-europene pentru anul 2021”. După cum se ştie, la jumătatea lunii septembrie, titlul a fost cîştigat de Timişoara, oraş care a fost ales de un juriu internaţional, delegat de Uniunea Europeană, şi care va primi din partea forului comunitar şi un premiu de 1,5 milioane de euro. Să înţelegem că, prin gesturi potrivnice, de tipul celor care au avut loc în Bucureşti, s-a acţionat după zicala, care nu ne face deloc cinste, ,,să moară şi capra vecinului”? Să fie, oare, vorba de politica dusă de clanul băsist şi liberal, de aceiaşi oameni care s-au opus unor iniţiative ale primarului general, cum ar fi aceea ca Parcul Colţea să poarte numele ,,Radu Beligan”? De fapt, nu a fost singura împotrivire la propunerile doamnei primar Firea, fiind evident faptul că aşa-zisa dreaptă politică luptă pentru interesele unor afacerişti, care au făcut averi fabuloase pe seama locuitorilor Capitalei. Ne bucură, însă, fermitatea actualului primar general şi a acelor consilieri care vădesc preocupări serioase pentru schimbarea aspectului urbei noastre, conştienţi fiind de importanţa rolului pe care cultura îl are în viaţa unui oraş, şi anume de a contribui la prosperitatea acestuia şi la bunăstarea cetăţenilor săi.

ANTON VOICU

Declasificat: Secrete de război (3)

in Polemici, controverse

Spionarea Armadei (2)
În 28 iulie, noaptea, o flotă engleză a trimis în larg opt nave vechi numite „Hell Burners“ („Flăcările iadului“), încărcate cu smoală, lemne de foc şi praf de puşcă. Într-o stare de panică molipsitoare, navele spaniole şi-au tăiat cablurile ancorelor şi s-au îndreptat în larg, părăsindu-şi poziţia defensivă, în formă de semilună. În ziua următoare, flota engleză a atacat, scufundînd trei nave şi obligînd alte patru să eşueze la ţărm. O schimbare subită a direcţiei vîntului a dus Armada dincolo de raza de acţiune a tunurilor engleze. După un timp, vîntul s-a transformat într-o furtună, zdrobind cîteva nave de malurile stîncoase şi împingînd flota spre nord. Furtunile au continuat să se abată asupra flotei slăbite, pe măsură ce navele s-au îndreptat spre coasta estică a Angliei, apoi în jurul Scoţiei şi în jos, în vecinătatea coastei vestice a Irlandei. Doar jumătate dintre nave şi-au găsit drumul înapoi către Spania. Spionii, tunurile şi furtunile au învins Armada. Anthony Standen s-a întors în Anglia, din exil, în 1593. Între timp, Walsingham murise. Prins în plasa intrigii religioase şi regale, Standen nu mai avea nici un patron. A fost întemniţat în Turnul Londrei timp de zece luni şi a dispărut, treptat, din lumea spionajului.
George Washington descoperă un spion (1)
Într-o zi din luna iulie 1775, o tînără s-a întîlnit cu fostul ei prieten, un brutar din Newport, Rhode Island. Spre surpriza acestuia, fata i-a înmînat o scrisoare şi l-a rugat să i-o predea căpitanului navei Rose a Majestăţii Sale, regele Angliei, George al III-lea. Fregata Marinei Militare Regale, aflată în patrulare la Newport, făcea parte din forţa maritimă şi terestră britanică mobilizată pentru a opri Revoluţia Americană. Cu doar 3 luni înainte, revoluţia se transformase într-un adevărat război, atunci cînd revoluţionarii americani şi trupele britanice s-au confruntat la Lexington şi Concord. Brutarul a pus scrisoarea bine şi a uitat de ea. Însă, în septembrie, a primit o scrisoare de la fosta prietenă, care i-a amintit cu asprime că nu se ţinuse de promisiune. Brutarul, suspicios, i-a dus scrisoarea unui oficial al grupării „Patriots“, care a dat dispoziţie ca acesta să fie escortat la Cambridge, Massachusetts, unde scrisoarea, care era în mod evident un mesaj cifrat, i-a fost arătată generalului George Washington, proaspăt numit comandant-şef al Armatei Continentale (în cazul unei încifrări, fiecare literă este înlocuită de o alta; într-o codificare, fiecare cuvînt sau frază sînt înlocuite cu un alt caracter sau cu un set de caractere, luate dintr-un manual de coduri). Washington i-a dat scrisoarea reverendului Samuel West, un criptanalist amator, care era familiarizat cu tehnicile de încriptare folosite multă vreme de negustorii care nu aveau încredere în serviciul poştal colonial. Washington a fost rugat ca o decriptare separată să fie realizată de Elbridge Gerry, membru al Congresului Provincial al Statului Massachusetts şi al Comitetului de Securitate. (Acesta urma să devină cel de-al cincilea vicepreşedinte al Statelor Unite). Colonelul Elisha Porter, din cadrul Miliţiei din Massachusetts, lucra împreună cu Gerry. Cele două încercări de decriptare au produs traduceri identice ale mesajului, care era adresat „Maiorului Cane, din Serviciul Majestăţii Sale“. Cane facea parte din personalul generalului Thomas Gage, care fusese trimis la Boston (Anglia) pentru a „îmblînzi“ colonia rebelă. Gage a început să creeze o reţea de spionaj. Mesajul cuprindea 861 de cuvinte şi dezvăluia activitatea unui spion american care le furniza informaţii militare britanicilor. „Sper ca acest mesaj să ajungă la dvs.; am încercat, pînă acum, de 3 ori, fără succes“, începea scrisoarea. Agentul relatează despre vizita pe care o făcuse la Philadelphia, unde „am discutat în mod liber şi frecvent cu membrii Congresului Continental“. Pe lîngă un raport standard cu privire la numărul şi locaţia tunurilor şi a soldaţilor, acesta furnizează şi unele observaţii politice: oamenii din Congres „erau uniţi, hotărîţi în opoziţia lor şi păreau siguri de succes“; şi „o perspectivă asupra independenţei devine din ce în ce mai generală“. Dezvăluindu-şi temerile în legătură cu faptul că ar putea fi prins, încheie mesajul astfel: „Luaţi toate măsurile de precauţie, altfel sînt pierdut.“
Totodată, scrisoarea mai dezvăluiau următoarele informaţii: „Proviziile sînt din belşug. În aproape fiecare oraş, sînt croite haine pentru soldaţi. Douăzeci de tone de praf de puşcă au sosit, de curînd, în Philadelphia, Connecticut şi Providence. Mai mult de 20 de tone se află acum în tabăra militară. Salpetrul (nitrat de potasiu) este produs în fiecare zonă. Fabrici de praf de puşcă sînt construite şi dotate, constant, cu forţă de muncă în Philadelphia şi New York. Zilnic, în tabără, se adună voluntari mercenari. 1 000 de oameni înarmaţi cu carabine (deveniţi recrutaţi în decurs de 2-3 zile) pleacă acum pentru ca armata să ajungă pînă la 22 de mii de oameni. 10 mii de membri ai Miliţiei sînt chemaţi de guvern să apară la primele adunări“. Tînăra care-i dăduse scrisoarea brutarului a fost găsită în Boston şi adusă în faţa generalului Washington. „Am reţinut imediat femeia“, a scris, mai tîrziu, Washington, care a început s-o interogheze şi „pentru o lungă perioadă de timp, aceasta a rezistat la orice ameninţare şi cerere de a dezvălui cine era autorul scrisorii“. După care, dintr-odată, a cedat şi a dezvăluit numele acestuia – amantul ei secret, dr. Benjamin Church.

(va urma)

Thomas B. Allen

UN LANŢ FĂRĂ SFÎRŞIT (8)

in Polemici, controverse

MORTUL CARE VORBEŞTE ŞI DESCHIDE OCHII CELOR VII (4)
Am urmărit evenimentele care s-au derulat în zilele următoare cu sufletul la gură. Primelor nume de beneficiari ai generozităţii lui Zuta s-au adăugat, curînd, şi altele. Toate motivele din lume au fost invocate drept explicaţii. Nici unuia nu-i lipsea ingeniozitatea. Dar faptele vorbeau — cum se spune.
Pat Roche a descoperit în casele de bani ale lui Zuta şi alte documente edificatoare. În primul rînd, o legitimaţie care dovedea că Zuta era membrul nr. 772 al Clubului Republican al lui Hale Thompson, organizaţie care funcţiona sub patronajul primarului din Chicago. Nici mai mult, nici mai puţin.
Apoi, o chitanţă de 500 de dolari – drept cotizaţie- din partea lui Zuta, membru de onoare al Clubului Republican din comitatul Cook !
În fine – nu vă miraţi ! – Pat Roche a pus pe masă un permis de liberă trecere (care se elibera foarte rar) remis banditului Zuta de către foarte veneratul şerif Charles E. Graydon. Se putea citi: „Purtătorul acestui permis de liberă trecere, domnul Jack Zuta, are dreptul la toate înlesnirile din partea tuturor serviciilor municipale“.
Este adevărat că Jack Zuta era un personaj puternic. Bilanţul averii sale arată că funesta meserie pe care o practica îl făcea să încaseze în medie, săptămînal, 400.000 de dolari, ceea ce-i aducea un beneficiu net de 75.000 de dolari.
Avînd asemenea resurse, este normal că-şi putea permite unele acte de generozitate. De asemenea, Pat Roche a găsit într-una din casele de bani ale lui Zuta o scrisoare primită de acesta de la D. William O. Freeman, şeful Poliţiei oraşului Evanson, o localitate învecinată cu Chicago.
Pînă la acea dată, Freeman fusese considerat tipul perfect de poliţist de modă veche, necoruptibil. Îl plasaseră la Evanson – post de onoare pe frontul luptei contra gangsterismului – pentru că se bănuia că banda Moran-Zuta îşi va extinde acţiunile şi în această localitate. Oamenii din Evanson aveau obiceiul să vorbească afectuos despre el: „Oh, cîtă vreme sîntem păziţi de bătrînul Bill, dormim liniştiţi“.
Şi iată că „bătrînul Bill“ îi scria teribilului bandit Zuta pe o hîrtie purtînd antetul Poliţiei din Evanson:
„Dragă Jack,
Am o nevoie urgentă, pentru două luni, de 400 de dolari. Poţi să-mi faci rost de ei? Aducătorul scrisorii nu ştie despre ce este vorba. Aşa că pune-i într-un plic şi adresează-i vechiului tău prieten. – BILL FREEMAN“.
S-au cerut, undeva sus, explicaţii şefului de Poliţie Freeman. N-a putut decît să confirme cererea de împrumut „cu lacrimi în ochi“, menţionează un ziar. Eu, personal, l-am văzut răspunzînd, perfect calm, unei armate de reporteri care-l mitraliau cu întrebări: „Nu-mi este deloc ruşine. Aveam nevoie de bani şi Jack Zuta, care era prietenul meu, mi-a împrumutat. Şi apoi, era bine primit în cercurile oficiale, chiar şi în cabinetul primarului“. Încercaţi să vă imaginaţi această scenă în Franţa. Imaginaţi-vi-l pe şeful Siguranţei mărturisind că el a „tapat“ pe un afiliat al bandei Bonnot, şi că acela era preşedintele Consiliului Municipal!
Aici, Bill Freeman a fost, pur şi simplu, prost.

(va urma)

Traducere de ELISA MADOLCIU

Bilanţ mohorît – perspective sumbre (2)

in Polemici, controverse

Reprezentativa României s-a întors din Franţa cu coada-ntre picioare, cum de altfel ne şi aşteptam, deşi grupa din care a făcut parte n-a fost una de speriat. Bilanţul tricolorilor este mediocru: n-am cîştigat nici una din cele trei partide susţinute, am pierdut două şi, cu mare şansă, am obţinut o remiză. Am primit patru goluri şi am marcat două, din lovituri de la 11 metri. Ne-au chelfănit pînă şi albanezii, clienţii de o viaţă ai tricolorilor. Selecţionata lui Iordănescu a plecat în Franţa obosită, fără nici o tactică de joc şi fără nici un ţel. Singura ei grijă a fost aceea de a se apăra în permanenţă, dar, din păcate, nici acest lucru nu i-a reuşit. Să fi uitat Iordănescu, înaintaşul redutabil de odinioară, că atacul este cea mai bună apărare, că fotbalul se joacă pe goluri, pe goluri marcate în poarta adversarului? Altfel, cum să ne explicăm mentalitatea strict defensivă pe care a imprimat-o jucătorilor? Componenţii lotului nostru n-au fost deficitari doar în privinţa atacului, ci şi la alte capitole. Exasperant de multe pase, îndeosebi cele de la distanţă, au mers la adversar sau în afara terenului. N-am avut un singur jucător care să trimită coechipierilor mingi lungi şi utile. Pînă şi aruncările de la tuşă au constituit o problemă. Şutul la poartă s-a dovedit, însă, deficienţa capitală. Mai tuturor jucătorilor le era teamă să şuteze, iar cînd vreun mijlocaş se implica într-o asemenea aventură, mingea plecată din gheata lui căuta norii, nu poarta, ori abia se rostogolea spre portarul advers. Doamne, să fi avut şi noi la Euro 2016 măcar un Marian, un Dobrin, un Balaci, un Hagi, un Lăcătuş – am fi simţit şi noi că vedem fotbal cu crampoane, nu în tîrlici. În bună măsură, Iordănescu a greşit lăsînd în afara lotului o serie de fotbalişti, care ar fi putut să confere o altă faţă jocului. În primul rînd, este vorba de Budescu, indiscutabil, cel mai bun fotbalist român din ultimii 2-3 ani. Resentimentul selecţionerului faţă de acest jucător şi de clubul său n-au fost doar simple bănuieli. Un tandem Budescu-Alibec ar fi impulsionat în mod neîndoielnic jocul întregii echipe. Iordănescu
l-a eliminat şi pe Maxim, unul dintre cei mai buni pasatori, care executa, de asemenea, bine loviturile libere şi cornerele.
În timp ce Germania, Belgia, Portugalia, Anglia şi alte ţări şi-au împrospătat simţitor loturile, ai noştri au rămas tributari unui conservatorism păgubos. Antrenorul Anghel Iordănescu nu şi-a deschis pleoapa şi către noul val: cred că Vătăjelu era mult mai bătăios şi mai tehnic decît Măţel Ivan, mai incisiv, în faţa porţii adverse, decît Keşeru şi Andone, iar Rotariu şi Florin Tănase, ambii tehnici, sînt mereu animaţi de dorinţa golului. Dacă asemenea talente autentice nu sînt aruncate în copetiţii de amploare, la vîrsta ambiţiei şi dorinţei de afirmare, atunci cînd, la anii lui Buffon? Erorile în privinţa selecţiei nu trebuie trecute cu vederea, dar nici nu putem face din ele capete de acuzare demne de ghilotină, fiindcă nu subiectivismul, simpatiile sau antipatiile au fost determinante în configurarea lotului nostru pentru Euro 2016, ci aria restrînsă în care vieţuieşte astăzi fotbalul autohton sau, mai bine spus, criza profundă prin care trece de ani şi ani. De unde să recrutezi 25-30 de jucători, cînd aîtea cluburi din prima ligă, activînd în oraşe cu îndelungată tradiţie în fotbal (Timişoara, Arad, Oradea, Baia Mare, Bistriţa, Hunedoara, Petroşani, Braşov, Reşiţa, Piteşti, Ploieşti, Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Bacău) şi-au pus lacăte pe uşi? În aceeaşi situaţie se află multe grupări din eşaloanele doi şi trei, precum cele din Paşcani, Bîrlad, Moineşti, Focşani, Medgidia, Filipeştii de Pădure, Plopeni, Olteniţa, Roşiori de Vede, Lupeni, Făgăraş, Brad, Reghin, Turda, Cîmpia Turzii, Ocna Mureş, Carei, Salonta, Cavnic şi atîtea altele.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Mari scriitori români şi iubirile lor (1)

in Polemici, controverse

Marii scriitori şi poeţi români, care au lăsat în urma lor tulburătoare opere despre dragoste, au trăit, la rîndul lor, poveşti de amor impresionante. Mărturii ale felului în care au iubit sau au suferit din amor marii scriitori români sînt nu doar operele lor, ci şi corespondenţa. Eminescu şi Veronica Micle, Cioran şi Friedgard, Rebreanu şi Fanny sau Marin Preda şi Aurora Cornu sînt doar cîteva dintre perechile de îndrăgostiţi din literatura română care au lăsat în urma lor scrisori de dragoste memorabile.
Povestea de dragoste dintre Eminescu şi Veronica, despre care s-au scris zeci de cărţi şi mii de rînduri, blamată de unii, dar admirată de alţii, a rămas vie şi astăzi prin corespondenţa celor doi, care a supravieţuit testului timpului. La 22 de ani, femeie căsătorită, Veronica pleacă la Viena pentru a urma un tratament pentru boala de care suferea. Destinul a făcut ca, la Viena, în aceeaşi perioadă, să se afle şi marele poet despre care Veronica auzise, dar nu îl cunoscuse niciodată. În capitala Austriei s-au văzut pentru prima dată, la o serată literară la care Eminescu şi-a citit versurile. Aşa a început o iubire care a făcut istorie.
„Draga mea Veronicuţă,
Sînt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luîndu-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după
ce-am sfîrşit cîte aveam de făcut, îmi închei ziua gîndind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată, şi aş vrea să pun mîna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut, desigur, c-o fină pînză de in, iar eu mă uit în lumînare şi gîndesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici. Iar mîni, cînd te vei trezi, ai s-aştepţi scrisoare şi poimîni are să-ţi vie şi atunci ai să ştii şi tu ce făceai pe cînd eu scriam aceste şiruri şi eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare te-aş mai săruta!“.
Corespondenţa dintre marele poet Mihai Eminescu şi iubita sa, Veronica Micle, publicată după dispariţia acestora, a scos la iveală o iubire pasională şi chinuitoare, plină de intrigi şi gelozii, de renunţări, de certuri, de împăcări.
„Ştii tu ce dragă-mi eşti? Din ce în ce mai dragă, pentru că, în tine, s-a încheiat viaţa mea şi cu toate astea – aşa ne-a fost scris amînduror – prin despărţiri să trecem ca să se lămurească prin amărăciune sufletele noastre. Scumpă Moţico, nu număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe mult, mult timp şi apoi… aşa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă termen al amărăciunii noastre, şi acesta va trece că vreme este. Ş-apoi nu ne va mai despărţi nici Dumnezeu, nici dracul. Te sărut pe gît şi după cap şi pe obrajii amîndoi şi „le brin d’amour” pe gură şi mînuţele şi la coate şi pe umăr şi rămîn al tău. Emin (1881)“

„Îngerul meu blond“, „Dragul meu Emin“
„Dulcea mea doamnă“, „Îngerul meu blond“, sau „Eminul meu iubit“ sînt expresii care au făcut istorie şi au asigurat posteritatea celebrei poveşti de iubire.
„Îngerul meu blond, Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gînd, dacă n-aş fi atît de gelos precum sînt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc deloc de amor – dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi cînd eşti de faţă, şi cînd nu eşti. Veronicuţa mea, dacă acest sentiment, care tîmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gîndiri la tine, aş fi, poate, în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronica mea, că pe cît te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvînt, numai pentru că-mi închipuiesc că rîzi cu altul, pentru care rîsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, cînd trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc, uneori, pentru că te ştiu stăpînă pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc, presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decît departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decît închizîndu-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e, uneori, atît de mare, încît pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strîns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atît, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tîlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde,
nu-şi zice în sine, uneori, că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice, poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decît viaţa. Aşa te iubesc şi eu – mai mult decît viaţa, mai mult decît orice în lume şi, pururea cu frica-n sîn, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta. Nu mai sînt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine. Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu cîtă amărăciune, cu cîtă neagră şi urîtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment, te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată. Momoţelule, îţi sărut mînile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai cînd vei şti că te iubesc, nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea mea. Emin“. (iunie 1882).

(va urma)

Elisabeth Bouleanu

Între trecut şi prezent (1)

in Polemici, controverse

Între trecut şi prezent sînt puse în balanţă cele două sisteme COMUNISM şi CAPITALISM. Între acestea, există o singură Românie, în care omul ar trebui să construiască româneşte, să vorbească româneşte, să trăiască româneşte şi chiar să moară româneşte.
Mileniul al III-lea este însă coşmarul din care nu te poţi trezi, România părînd un univers necunoscut, într-o altă planetă mai puţin albastră şi intens colorată cu neîncredere, „amputarea” iminentă a speranţei. Cele două generaţii din cele două sisteme au preocupări şi orientări diferite din punct de vedere filologic, istoric sau religios. „Omul biblic s-a aflat într-un raport existenţial şi creator cu cuvîntul lui Dumnezeu. Purtătoare a acestui CUVÎNT, Biblia, în diferitele ei faze, a fost considerată mereu un text deschis, aflat într-un proces de creştere organică, în care NOUL nu distruge VECHIUL, ci dă un plus de sens, actualizîndu-l“. (Vladimir Peterca) În lumea de astăzi, care aşteaptă apocalipsa, planeta pare populată de fiinţe monstruoase, degenerate, abstracte, destinul lor fiind propulsat de răsturnările politice ale epocii. Această generaţie „rătăcită“, constrînsă să devină un rebut tardiv, ar trebui să fie generaţia de ruptură între vechi şi nou, mergînd „mînă-n mînă“ spre viitor, fără a mai întoarce capul spre trecut, pentru a găsi scuze pentru eşecurile din prezent.
Distanţa dintre concepţiile din CAPITALISM şi COMUNISM sînt ca dintre CER şi PĂMÎNT. Pămîntul, părînd „orizontal“, se întretaie cu Cerul (vertical), formînd o CRUCE, pe care o duce fiecare prin destinul său. Personal, nu am crezut în COMUNISM, nu cred nici în CAPITALISM, cred în ADEVĂR, doar EL fiind suprem. Dar, adevărul meu nu e şi al tău (eu aprob, tu dezaprobi) şi atunci, să respectăm cele 10 PORUNCI. Ca termen de comparaţie între cele două sisteme, am să mă refer la femeia „TOVARĂŞĂ“ şi femeia „DOAMNĂ“.
Prima, femeia „TOVARĂŞĂ“, cu dosar „curat“, îmbrăcată modest, dar, totuşi, elegant, femeia clasei muncitoare, stahanovista care îndeplinea planurile cincinale. Femeia care locuia la bloc, în apartamente „cutii de chibrit”, dar primite gratuit, mobilat cu mobilă cumpărată în rate lunare. Femeia fericită că în concediu poate merge la munte şi la mare, cu bilet prin sindicat, costul biletului fiind derizoriu. Femeia, care stătea, ore întregi, la „coadă“ (în ultima perioadă) pentru alimente, dar în frigiderul căreia se găsea destulă carne. Femeia bucuroasă că are asigurată „bucata de pîine“ pentru ziua de mîine. Femeia care defila la 1 Mai şi 23 August, ovaţionîndu-l pe „TOVARĂŞUL“ – „cel mai iubit fiu al poporului“, dar care a fost scutită să culeagă căpşuni într-o ţară străină sau să spele la fund persoane în vîrstă. Femeia căreia, deşi era o doamnă, nu i s-a spus niciodată decît TOVARĂŞA, care a fost obligată să nască „decreţei“, şi s-a pus bine cu Dumnezeu.
Astăzi, femeii i se spune DOAMNA, dar trăieşte mai rău ca atunci cînd era TOVARĂŞA. Graniţele sînt deschise, dar ea nu poate călători, fiindcă o „latră“ leii, deveniţi căţeii EURO. Însă merge la VOT, votîndu-i pe urmaşii lui BRĂTIANU, sperînd, pentru mîine, o bucată mai bună de pîine.
Femeia TOVARĂŞĂ era întîlnită peste tot: în şcoli, în teatre, pe scenă, în literatură, în sport, în spitale, pe şantiere, în fabrici etc. etc.
Femeia TOVARĂŞĂ nu şi-a „etalat“ niciodată fundul „la vedere“ sau „silicoanele“ pe tavă.
Acum, „DOAMNE“ în fundul gol şi silicoane calcă demnitatea femeii în picioare, meditînd asupra satisfacţiilor trecătoare, făcînd din idealul lor un ţărm ghicit în zare. Tot începutul are şi un sfîrşit, iar sfîrşitul un nou început.
În istoria omenirii, toate marile imperii au căzut. Nu au fost bătute în cuie, în afară de cel al lui CHRIST0S. Din păcate, importăm tot ce-i mai rău din Occident, inclusiv „dezmăţul“. Călătorind prin destin, încercăm să fim flori de crin. În albul de crin nu înflorim decît dacă, printr-o minune, ne purificăm prin Rugăciune. Adevărurile fundamentale: ŞTIINŢIFICE, MATEMATICE, REVELAŢIA, CREDINŢA, Dumnezeu le-a întrupat în EU. E greu de aflat ce ar fi de preferat.

(va urma)

LILIANA TETELEA

Du-te Sus