Numarul curent editia digitalaAbonament editia tiparita (livrare in Romania)

• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 3

Rusia, copilul traumatizat al lumii (1)

in Polemici, controverse

De ceva timp, să fie ani, Rusia încearcă să recupereze terenul pierdut în 1991, cînd a fost declarată înfrîntă în primul război rece al omenirii, cel puţin primul recunoscut oficial. Au fost ani, au fost şi sînt provocări. Atît pentru acest continent numit Rusia, cît şi pentru celelalte ţări, în special cele vecine. Sentimentele noastre, ale vecinilor, privind „marele Urs”, aşa cum o alintăm pe Mama Rusie, sînt, pe de o parte, de compasiune, cînd e vorba de popor, dar şi de ură, cînd e vorba de amintirile care, într-un fel sau altul, acest stat ni le-a încrustat adînc, lăsînd cicatrici încă nevindecate în istoria recentă.
Atît pentru noi, dar în special pentru Rusia, Secolul XX a fost unul traumatizant. Şi asta fără să săpăm prea adînc. Ne amintim că a început cu o înfrîngere usturătoare la Port Arthur, în 1904, în care flota rusă din Pacific a fost nimicită de japonezi. Ne amintim că a continuat cu Revoluţia din octombrie, sau noiembrie 1917, în funcţie de calendar, urmată de un război civil. A fost un Stalin, care a ucis în jur de 38 de milioane de ruşi. Acelaşi Stalin care, prin anii ’30, a înfometat o regiune întreagă din Ucraina, doar ca să vadă dacă oamenii pot să trăiască cu aer, şi, nu în ultimă instanţă, a fost şi un Hitler, supranumit, mai nou, un mic dictator contemporan cu Stalin.
Şi problema Rusiei nu s-a oprit aici. A continuat şi după cei 28 de milioane de ruşi ucişi în Marele Război, cînd a decis să adopte mecanismul unui imperialism comunist, al unei dictaturi şi al unui proletariat poate prea infantil, care să înţeleagă ce se întîmplă, de fapt, cu el. Au fost şi momente frumoase, dacă e să vorbim de cucerirea spaţiul cosmic apropiat, cele 5 minute de glorie care s-au consumat, însă, prea repede, ca să poată să mai conteze la bilanţul final. S-au înarmat pînă în dinţi, speriaţi că o să vină cineva care să le preia bogăţiile şi s-au baricadat în spatele unei Cortine de Fier, în speranţa că nimeni nu are să-i facă să scape din mînă micile ţări care au fost lăsate de izbelişte la Yalta.
Şi pentru ca totul să fie perfect, finalul de secol i-a găsit pe ruşi exact aşa cum i-a întîlnit: în genunchi. Au fost înfrînţi şi au căzut în patima unui capitalism pe care, privind din afară, oricine poate afirma că ruşii nu au reuşit să-l înţeleagă. Asta pentru că, pe de o parte, ei nu l-au cunoscut niciodată şi, pe de altă parte, există serioase motive să credem că nici măcar nu au încercat vreodată.
Dacă e să privim cu atenţie ultimele două decenii, dacă e să analizăm politica lor atît externă, cît şi cea internă, modul lor de a vedea lumea în raport cu statele Occidentale, observăm că, de fapt, în 1991 nu s-a pus capăt războiului rece. Nu, nici pe departe. A fost doar intrarea lui într-o nouă fază. Pentru că oricît de mult ar vrea Occidentul, SUA în primul rînd, ca Rusia să gîndească altfel, acest lucru nu este posibil. Poporul rus are valori pe care noi, europenii, nu le vom înţelege niciodată.
Rusia se află într-o criză de indentitate şi încă nu înţelege că pentru a se adapta la noile criterii ale civilizaţiei, are nevoie de un nou Petru cel Mare, care, înainte de a domni peste Imperiu, trebuie să umble cîţiva ani prin Vest, pentru a înţelege noile valori, pe care aşa-numita Lume Liberă le promovează. Rusia a rămas agăţată în timp, cu gîndul la un viitor incert, dar cu ochii spre un trecut pe cît de fals, pe atît de roşu.
Politica internă a Rusiei lasă mult de dorit, iar politica externă este învechită. Ei încă mai cred că dovezile şi vorba bună ar putea să mai însemne ceva, într-o civilizaţie în care politica nu este decît imagine. Ei încă nu au înţeles că nu contează care, de fapt, este adevărul, contează ce se spune la TV. În ciuda unui aparat de propagandă pe care, în mod sigur, îl au, Rusia de fapt habar nu are cum să gestioneze un conflict, mai mult sau mai puţin intern, atîta vreme cît totul ţine de mediatizare. Ruşii au rămas la stadiul militar al problemei, în condiţiile în care Occidentul apelează la modalităţi mult mai puţin costisitoare, dar foarte eficace: finanţele.

(va urma)
Tano

ARTA MISTIFICĂRII (4)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Arta scrierilor antice (1)
Primele „manuscrise” din istoria umanităţii erau scrise pe tăbliţe confecţionate din lut ars, tăbliţe cerate, frunze de palmier (în orient), papirus (Egipt), piei de animale şi, mult mai tîrziu, pergamentul – apărut în Pergam, în timpul regelui Euthes, 197-159 î.Chr. Cert este că manopera implica foarte multă muncă, materialul fiind dependent de condiţiile de mediu – în zone cu exces de umiditate sau uscăciune, se afla mereu sub ameninţarea degradării climatice. Şi dacă ne gîndim că pentru un manuscris de căteva pagini actuale erau necesare zeci de tăbliţe, ne putem imagina dificultăţile datorate nu doar pregătirii materialului şi scrierii în sine, dar şi depozitării şi păstrării lui, iar calvarul nu se opreşte aici, fiindcă un manuscris vechi, ajuns într-o anumită stare de deteriorare, trebuie reprodus (copiat), deci, altă muncă, dar şi alte probleme. Să facem un mic exerciţiu de imaginaţie: ne aflăm în Secolul II î.Chr. şi avem de copiat un manuscris vechi de trei secole, asta în contextul în care totul se face manual şi, fiindcă în Antichitate este exclusă nu doar posibilitatea, dar şi ideea de multiplicare, avem la dispoziţie doar originalul, aflat într-o oarecare stare de deteriorare. Facem abstracţie de toate operaţiunile necesare pregătirii materialului de scris (operaţiuni pentru care, fie vorba-ntre noi, ne-ar pieri orice chef de a mai lucra!), şi începem munca. Aşadar, avem originalul, care tratează un eveniment istoric petrecut cu multe secole în urmă, dar, cu cîteva „pagini” (tăbliţe) deteriorate, ceea ce ne creează o mare problemă, fiindcă „povestea” noastră trebuie dusă pînă la capăt; în concluzie, avem nevoie de unele informaţii despre un eveniment petrecut într-o perioadă destul de îndepărtată în timp. Ce vom face? Vom apela la… „gura satului”, adică la acele persoane înzestrate cu talent de povestitor, care se găsesc în orice comunitate şi gata oricînd să-ţi ofere „informaţii” utile. Numai că în toată această poveste intervin nişte elemente noi: pe de-o parte, subiectivismul, trăsătură caracteristică fiecărui individ de a impune o notă proprie în descrierea unui eveniment; pe de altă parte, intervine acea nevoie de fabulaţie, de a adăuga elemente noi
într-o povestire. Aşa se face că manuscrisul nostru începe să aibă abateri serioase de la realitate, dar, nu vă grăbiţi, e doar începutul!
Am convenit că diferenţa de timp (între scrierea originalului şi transcrierea lui) este de trei secole; este o perioadă destul de mare, timp în care scrierea (alfabetul) a cunoscut o evoluţie continuă, aşadar, o altă problemă o întîmpinăm la descifrarea şi transcrierea manuscrisului vechi. Totodată, intervine şi diferenţa dialectală şi dacă avem în vedere că Grecia în Antichitate nu a existat ca stat unitar, fiind alcătuită din mai multe oraşe-stat, era firesc să nu existe o limbă şi o scriere unitare, iar pentru un atenian, a transcrie un manuscris alcătuit cu secole în urmă de un autor din Teba sau Sparta era o muncă ce presupunea existenţa unor erori. Imaginaţi-vă un grămătic al lui Mihai Viteazul (aşadar, oltean), încercînd să scrie, pe înţelesul oltenilor, letopiseţul lui Gigore Ureche: nu e imposibil, dar… destul de dificil. Ca să nu mai vorbim de traduceri unde apar, de obicei, foarte multe erori! Dar calvarul (scrierilor vechi) continuă, şi un alt element vine să completeze lista erorilor ivite în cazul transcrierilor: excerpta – prescurtările! În contextul existenţei unor manuscrise voluminoase, ceea ce necesita un mare volum de muncă, a apărut ideea prescurtărilor (excerpta), ceea ce însemna nu doar eliminarea unor texte din manuscris, dar, de cele mai multe ori, adăugarea unor propoziţii sau fraze noi, ceea ce ducea la interpretări eronate, sau chiar distorsionarea adevărului. Aşadar, toate aceste elemente, luate împreună sau separat, au avut „darul” de a modifica, parţial sau substanţial, adevărurile istorice expuse în manuscrisele originale.

(va urma)
Sinel Tudosie

Balsamuri spirituale (8)

in Polemici, controverse

Ling W.Y către A.D.: „Mă uit la europeni, îi ascult, cred că ei nu înţeleg ce este viaţa. L-au inventat pe diavol: lăudată fie-le imaginaţia. Dar de cînd diavolul a murit, europenii par să fie înrobiţi unei şi mai înalte divinităţi a dezordinii: spiritul. Al vostru este alcătuit atît de ciudat încît, din viaţă, voi nu înţelegeţi decît frînturi. Veşnic vă îndreptaţi spre un scop, şi altceva nu mai ştiţi. Vreţi să învingeţi. Dar ce găsiţi sub bietele voastre victorii? Noi, chinezii, vrem să ne înţelegem viaţa numai în ansamblul ei. Nu pentru că l-am putea cunoaşte. Dar ştim că acest ansamblu depăşeşte fiecare act al nostru, şi trebuie să-l depăşească. Tot aşa cum, descoperind într-un vraf de schiţe vechi desenul unui braţ, şi neştiind nimic despre aceea care i-a fost model, voi ştiţi că el se prelungea printr-o mînă; noi ştim şi simţim că, după fiecare act, indiferent de importanţa lui, o viaţă încă ascunsă îşi propune ramificaţii fără de număr. Viaţa este un şir de posibilităţi, din care plăcerea sau tendinţa noastră secretă este să alegem şi să împodobim… Din creierul nostru, nu vrem decît să facem spectatorul propriului său joc, necurmată modificare a Universului. Ştiu că asta vi se pare zădărnicie. Jocurile umbrei pe care o face tot ceea ce poate să sustragă lumii un spirit rafinat şi ceea ce lui însuşi îi propune lumea în şoaptă, mi se par totuşi singurul spectacol de care s-ar putea interesa un om civilizat fără să-i fie ruşine. Voi aţi încărcat universul cu nelinişte. Ce înfăţişare tragică aţi dat morţii! Un cimitir dintr-un mare oraş din Europa trezeşte în mine sentimente hidoase. Mă gîndesc la cei pe care îi vedeţi desigur astăzi, la ţarcul morţilor unde cîte o pasăre tăcută străjuieşte liniştea mormintelor prietenoase… Din acest pămînt al morţilor îmbibat cu duioşie, doar două sentimente se înalţă pentru noi: durerea şi frica. În povestirile voastre populare, moartea este însuşi simbolul groazei. Ce departe sînt de voi giumbuşlucarii drăcuşori verzi şi galbeni, dragonii care se înfoaie cînd îi mîngîi şi toţi monştrii blînzi din alaiul pe care îl trage după sine, fără să-i tulbure măreţia, moartea asiatică! Pentru că acea influenţă constantă a morţii, pe care europenii au crezut că o desluşesc, în China, nu-i decît iluzie şi nebunie. Mormintele nenumărate în care, fără teama de-a făptui vreun sacrilegiu, lăsăm iepurii să-şi facă vizuinile, întăresc în noi un sentiment care n-are nimic comun cu sentimentul vostru faţă de moarte. Este o duioşie gravă. Fiecare dintre noi îşi venerează morţii ca simboluri ale unei puteri care ne învăluie şi ca unul dintre modurile vieţii, deşi, din viaţă, nu cunoaşte decît propria lui existenţă. Dar noi simţim această existenţă: ea ne domină şi ne modelează, fără s-o putem înţelege. Sîntem pătrunşi de ea, aşa cum sîntem oameni şi cum voi sînteţi geometrii, chiar ai Divinităţii… Timpul este ceea ce voi faceţi din el, iar noi sîntem ceea ce face el din noi. Am petrecut o bucată de timp la Roma. Am simţit din plin farmecul acestei frumoase grădini de anticar lăsată în paragină, căreia ultima divinitate latină i-a dăruit armonia cam aspră pe care voi o numiţi stil. Dar, cu toate că Roma ascunde cîteva dintre cele mai profunde subiecte de meditaţie tăinuite de Europa, n-am găsit sufletul acela pe care îl au atîtea oraşe mai solidare, iar această absenţă m-a dezamăgit. M-am emoţionat, totuşi, în faţa acestor peisaje, unde amintiri clasice încearcă zadarnic să organizeze un vid infinit, unde templele se înconjoară cu o curte de coloane sfărîmate şi de biserici jalnice pline de minunăţii: dar n-am putut învăţa să descopăr aici sentimentul care, pentru noi, dă cu adevărat preţ locurilor odinioară preferate. Cele cîteva rămăşiţe de ziduri, care arată unde a fost odată Cartagina, m-ar fi dezamăgit mai puţin decît această împerechere de portice şi dughene, de coloane înflorite şi prăvălii, decît acest spaţiu vast în care ruinele Forului se proiectează pe un fundal de case romantice, dominate de drumuri ilustre. De la Palatul lui Hadrian la negustorii de vechituri care, de-a lungul Tibrului, ascund atîtea frumuseţi mutilate şi la cofetăriile cu oglinzi decorate care reflectă simbolurile în piatră ale Voinţei, totul face din oraşul acesta, căruia i-aţi impus legile voastre, imaginea dezordinii însăşi. Oamenii din popor dorm la umbră, în preajma Coloseumului pustiu. La ce bun, gîndeam, să te înflăcărezi în faţa puterii, dacă nu eşti împărat? Ce lucru frumos e un mare imperiu, dar cît de frumoasă e şi căderea lui. Acest oraş te învaţă să slujeşti pentru a stăpîni. Acceptarea, de către o rasă întreagă a idealului care domneşte aici, are ceva josnic şi vulgar. Forţa este aceea care trebuie să slujească. Oricîtă slăbiciune aş bănui în strălucirea lui Timur Lenk, sau a lui Alexandru cel Mare, tot nişte barbari, o prefer umbrelor imperiale care, rînd pe rînd, aduc acestui fluviu sclipitor omagiul curajului lor strunit. Despre Atena, doar incertitudine. În oraşul nou, farmecul arbuştilor de piper domolea prea puţin nemulţumirea pe care mi-o provocau monumentele moderne. Oraşul antic, care mi-a arătat simbolul unui popor încununat de lauri, înălţat pe zidurile unei fortăreţe, m-a descumpănit: dar poate că nu există idee din cîte
mi-am însuşit în cursul acestei călătorii, care, prin legături obscure, să nu se fi fixat de coloanele acestea sfărîmate şi de orizontul aspru, şi să nu-mi fi amintit micul muzeu de la Acropole, unde un bătrîn soldat grec mi-a arătat cîteva pietre, care sînt cel mai elocvent simbol al Occidentului. Le iubea, le mîngîia ca un colecţionar
modest. Dar, şi mai mult, îi plăcea măslinul, din care
mi-a oferit o ramură în schimbul onorariului cuvenit“.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Casa lui Jupîn Dumitrache (1)

in Polemici, controverse

Nădăjduiesc că n-o să fiu întrebat: care Jupîn Dumitrache? Fiindcă dac-aţi face-o, n-aş putea decît să ridic din umeri: n-a existat, în oraşul acesta, în ţara aceasta, în continentul acesta şi-n toate celelalte, decît un singur Jupîn Dumitrache! Acela al lui Caragiale.
Fără îndoială că au existat – şi poate mai există, într-un fel sau altul, şi azi – numeroşi Dumitrachi, asemenea aceluia din ,,Noaptea furtunoasă”, ascunşi sub fel de fel de nume. Dar Jupîn Dumitrache este unul, sinteză a tuturor celor asemănători, filtrat pînă la refuz de dramaturg.
Iată cum a caracterizat C. Dobrogeanu-Gherea tipul social pe care l-a întruchipat în persoana lui Dumitrache geniul caragialesc: ,,Persoana de căpetenie în «Noaptea furtunoasă» este Dumitrache, zis şi «Titircă inimă rea», cherestegiu, comersant şi căpitan în garda civică. Jupîn Dumitrache este, într-adevăr, cel mai tipic reprezentant al mahalalei”. Şi, referindu-se la însemnătatea mahalalei în viaţa socială a epocii, Gherea precizează: „…dintr-însa iese burtă-verzimea îmbogăţită, burghezimea noastră naţională. Un crîşmar, un cherestegiu, îmbogăţindu-se cine mai ştie cum, ajunge bancher, lipscan, neguţător naţional”.
Nu este, credem, lipsit de interes să redăm aici portretul social-politic al lui Dumitrache, în dubla interpretare a lui Caragiale şi a lui Gherea: „…Jupîn Dumitrache este reprezentantul mahalalei, unul din reprezentanţii domniei banului, şi el îşi simte bine puterea, o cunoaşte chiar lămurit. Jupîn Dumitrache ştie, ori măcar simte, că toată mişcarea liberală este pentru dînsul. «Titircă inimă rea» ştie că Parlamentele lucrează pentru dînsul, că «Vocea patriotului naţionale», cu redactorul ei, Rică Venturiano, combate pentru dînsul, că «sfînta Constituţie», în sfîrşit, este pentru dînsul făcută. Ştie şi simte, de aceea, cu o mînă pe burta-i groasă, şi cu alta pe pungă, zice: «Noi sîntem popor, naţie…» şi, cu cel mai mare dispreţ, vorbeşte despre cei ce n-au bani. Funcţionarii mici, cu leafă puţină, sînt la dînsul «bagabonţi», «coate-goale», «maţe-fripte», şi dumnealui, stăpîn pe situaţie, dă mandate de arest împotriva bolnavilor, bate slugile şi, dacă nu-l umflă şi pe redactorul Rică, apoi pricina nu-i frica de a bate pe un scîrţai-scîrţai, ci pentru că «…eu deh!, negustor, să mă pui în public cu un coate-goale…». Un om sărac, pentru «Titircă inimă rea», este aşa de jos, încît, chiar cînd e funcţionar, e ruşine a-l bate. Şi «Titircă» este numai cherestegiu, dar oare ce va fi un jupîn de soiul acesta, mai bogat încă? Tipul jupînului Dumitrache e de mare interes”.
Aducînd pe scenă, în faţa unui public ahtiat după atacurile crunt batjocoritoare din revistele umoristice, ca şi după piesele de teatru cu cheie, comedia chiristigiului în curs de parvenire, cu flecăreala lui despre „popor” şi despre „onoarea de familist”, la fel de găunoasă şi de ridicolă în ambele cazuri, Caragiale nu a venit în conflict numai cu concepţiile şi aspiraţiile unei părţi din public. Spectacolul a dat naştere şi la reacţii personale, unele violente, din partea celor intraţi la bănuiala că dramaturgul îi zugrăvise pe ei în piesă. Astfel, bătut bine de ,,mitocan” la ieşirea de la teatru, cum singur recunoaşte, Caragiale, ca să-şi ia revanşa, face să apară în „Telegraful” (30 ianuarie 1879) cîteva rînduri „critice”, precum acestea: „După o călduroasă reclamă – meliora causae digna -, avurăm nefericita ocasiune de a constata valoarea acestei hibride inspiraţiuni ce depinge (ilustrează – n.n.) într-un mod foarte clar starea de infectaţiune ce caracterizează atmosfera morală în care trăiesc unele individe”. Parodia evidentă, stilul voit venturianesc, precum şi semnătura Nairolfus, adică invers Ion sufler, arată de unde venea, pieziş, batjocura…
Chiar dacă unii din aceştia se înşelau, modele vii fuseseră. Şerban Cioculescu, eminent exeget al operei caragialeşti, este categoric: autorul „n-a născut tipul, ci l-a avut sub ochi”, „l-a cultivat, poate, ca să-l prindă cît mai veridic, ca pe o «copie după natur㻓.
Împrejurările ne-au îngăduit să identificăm „modelul” de la care a plecat Caragiale, pentru ca, dintr-o imensă serie de personaje asemănătoare, să-l sublimeze în retorta artei sale pe Jupîn Dumitrache. Cetăţeanul „onorabil”, negustorul, „apropitarul“ de pe Calea Şerban Vodă, care, coincidenţă!, se numea tot Dumitrache şi pare-se că a avut necazuri conjugale asemeni celor din piesă, nu se suprapune, totuşi, întocmai lui Jupîn Dumitrache. După cum nici ridicolul Rică Venturiano – cu verbiajul său politic atît de stupid, încît pare inventat, deşi era un reprezentant autentic al gazetarilor epocii – nu este Caragiale însuşi, chiar dacă marele dramaturg i-a mărturisit cîndva, mai în glumă, mai în serios, lui Paul Zarifopol: „Mă, Rică sînt eu!…”.
Dar să-i vedem puţin originea clientului lui Ion Luca. El a fost un binecunoscut negustor de cherestea, anume Dumitru Nicolau, născut în 1825 şi decedat în 1900. Înfăţişarea lui fizică a fost aidoma reprodusă pe scenă, desigur, după indicaţiile precise ale autorului şi, de atunci, tipul, transmis de la un interpret la altul, a fost păstrat cu sfinţenie. Aşa cum se vede şi astăzi pe scenă, era un om voinic, de o statură impunătoare, şi se purta cu barbete în părţi. Se zice că n-ar fi fost un om ursuz şi că însuşi Caragiale era primit în casa lui… Dramaturgul i-a atribuit o poreclă, pe lîngă numele prea transparent, zicîndu-i „Titircă inimă rea”. Era porecla unui ciomăgaş electoral, care ieşise din anonimat cu 14 ani mai înainte, cu prilejul mişcării de răscoală de la 3 august 1865, cînd liberalii
voiseră să-l răstoarne pe Cuza, absent din ţară.
Soţia lui Jupîn Dumitrache, numită în piesă Veta, purta, în realitate, numele de Paraschiva şi era alintată Viţa. Căsnicia a sfîrşit prin divorţ. Sora Viţii – Ziţa în piesă – era, în realitate, Victoriţa sau, prescurtat, Riţa. Prototipul lui Chiriac tejghetarul, omul de încredere – care în piesă îşi uita legătura de la gît în patul Viţii, fără ca Jupîn Dumitrache să facă vreo supoziţie – era Gheorghe Berevoianu, ajuns mai pe urmă, şi el, mare negustor cherestigiu, cu depozitul în spatele Colţei. (Şerban Cioculescu nota undeva că moşierul Berevoianu, din Muscel, dorea, prin 1939-1940, să protesteze prin ziarul „România” faţă de „defăimarea” lui Jupîn Dumitrache de către Caragiale.) Nae Ipingescu ar fi avut ca model, îndeaproape urmat şi acesta, pe vestitul ipistat Sandu, din Dealul Spirii.

(va urma)
N. VĂTĂMANU (1973)

Implicarea lui Mihai Eminescu în evenimente istorice (3)

in Polemici, controverse

Serbarea de la Putna – 1871 (2)
Apoi, marele Poet Naţional a recitat, în faţa mormîntului voievodal, poezia „Doina populară“, prima versiune a poemei „Doina“ (unele ediţii recunosc de la 8 pînă la 12 versiuni! – n.n.). Momentul a produs o mare emoţie în rîndul audienţei, în care se infiltraseră adînc conştiinţa şi năzuinţa de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru pîn’ la Tisa”, aflate sub dominaţie străină: „De la Nistru pîn’ la Tissă/ Tot Românul plînge-mi-se/ Că nu mai poate străbate/ De-atîta străinătate…..“.// „Ştefane, Măria Ta/În mormînt tu nu mai sta/ Putna, locul gropilor/ Dă-l pe seama popilor…/ Tu te´nalţă din mormînt/ Şi-ţi vezi fiii unde sînt…/ Din Braşov pîn la Abrud/ Vai ce văd şi ce aud/ Stăpînind Ungurul crud/ Măi Corvine, măi Ioane“.
Proiectul „Dacia Mare“ (1)
După revenirea în ţară de la studii şi stabilirea la Iaşi, Mihai Eminescu începe să militeze fervent pentru reconstrucţia unităţii etno-politico-statale româneşti, implicîndu-se, cu mintea şi fapta, în pregătirea proiectului „Dacia Mare“. De fapt, primul pas în acest scop
fusese făcut încă din 1859, prin Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, însă înlocuirea lui cu un prinţ german (1866), a fost percepută, inclusiv de imperiile vecine, ca o intrare a noului stat în aşa-numita „ordine germană“.
Tînărul patriot a constatat cu durere că în calea proiectului respectiv se interpun două piedici importante: „elementul de disoluţiune“ – datorat demagogiei politicienilor români pe de o parte, precum şi „pătura superpusă“ (rezultată din amestecul „scursurilor orientale şi occidentale, fără tradiţii, fără patrie sau naţionalitate hotărîtă“), pe de altă parte.

(va urma)
Dr. ing. Ovidiu Ţuţuianu
Cercul scriitorilor ingineri din AGIR
(Asociaţia Generală a Inginerilor din România)
(Fragment din lucrarea „Mihai Eminescu
şi istoria“, Editura Daco-Română, Bucureşti, 2015)

„Dor de Brâncuşi“

in Polemici, controverse

Aşa se intitulează Expoziţia de pictură a Elenei Morozan, deschisă la Sala Foaier a Centrului Militar Naţional, din Bucureşti. Exponatele, prezentate într-o paletă variată, în care culoarea este parcimonios distribuită, îmbinîndu-se, în mod armonios, cu reprezentări ale operelor marelui Brâncuşi şi cu elemente din natură, pun în evidenţă nu doar genialitatea şi gîndirea profund românească a inegalabilului sculptor, ci şi frumuseţea creaţiilor lui.
Elena Morozan stăpâneşte bine desenul şi compoziţia, aşa încît tablourile sînt reuşite certe. Am reţinut, de pildă, farmecul deosebit al picturii în care statuia ,,Cuminţenia pămîntului” este plasată într-un colţ de natură mirific, pentru care autoarea foloseşte un colorit pastelat, propriu peisajului vară-toamnă. ,,Domnişoara Pogany”, o altă lucrare de
valoare inestimabilă a sculptorului-ţăran, aşa cum a fost numit Brâncuşi, este prezentată în mai multe ipostaze, în tablouri în care domină nuanţele de roz sau de albastru, alături de fragmente din ,,Coloana infinită”, ilustrînd talentul şi sensibilitatea cu care este, de fapt, înzestrat Poporul Român.
Preluînd cîteva dintre cele mai cunoscute amprente artistice ale sculptorului, Elena Morozan le plasează în aproape toate lucrările, uneori savant orchestrate şi inedit aranjate. Deşi reprezentările par fidele, pictoriţa reuşeşte să le modifice semnificaţiile şi, desigur, decorul. ,,Coloana infinitului” se află în mijocul unei păduri, devenind, potrivit criticului Lucian Strochi, ,,un arbore al vieţii, un arbore cosmic, un arbore gînditor, căci clepsidrele coloanei devin vertebre”. Dar poate cel mai important lucru este, după cum apreciază acelaşi critic, ,,demonstraţia implicită a artistei că arta nu are îngrădiri formale, că artele sînt complementare, că limbajul plastic este universal, că monumentul poate deveni miniatural”. Expoziţia pictoriţei Elena Morozan este un mod inteligent de a pune în valoare opera de neegalat a genialului Constantin Brâncuşi, cel care ,,a făcut piatra să cînte”.

ANTON VOICU

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (6)

in Polemici, controverse

În martie 1990 au avut loc aşa-numitele „evenimente” de la Tîrgu Mureş. De fapt, o rebeliune neo-horthystă, un pogrom anti-românesc, o tentativă de a sparge statalitatea română. În inima României, sub aşa-zisă administraţie românească. Numărul victimelor e confuz şi cu laşitate evitat a se preciza. Şi? Cu asta s-a terminat „marea arătură” împortiva românilor? Pentru o vreme, se pare că da. Dar crimele punctuale au continuat şi continuă.
Imediat după „evenimentele din martie 1990” de la Tîrgu Mureş, a fost asasinat, în plină stradă, reporterul de la postul local de radio, Petre Fontu (într-o emisiune, el apărase drepturile românilor asupra Transilvaniei). Bineînţeles, de către nişte „huligani, fără motivaţii etnice, religioase sau politice”. Principalul vinovat a emigrat în SUA, unde a fost foarte bine primit de diaspora maghiară de acolo. În aceeaşi perioadă, a fost asasinat românul Ionel Sand, fiindcă şi-a permis să intoneze pe stradă cunoscutul cîntec „Noi sîntem români”. Ambele anchete s-au împotmolit. Despre tînăra familie de români basarabeni unionişti Aldea-Teodorovici se ştie clar că au fost asasinaţi printr-o înscenare de accident auto. Un foarte ciudat alt accident auto a curmat viaţa marelui poet unionist Grigore Vieru. Să nu îl uităm pe apreciatul om de televiziune Virgil Tatomir. Cîteva din crimele de care se ştie. Şi multe altele trecute sub tăcere. În 2015, a fost dejucat un atentat terorist (cu bombă) al organizaţiei revizioniste „Ungaria 64” (cele 64 de comitate ale mult-doritei Ungarii Mari). Exemplele pot continua. Dar asasinatele punctuale, în paralel cu măcelurile în massă periodice, sînt o constantă pe meleagurile noastre. Asasinatele punctuale ostentative („să le intre în cap valahilor groaza…”), sau mascate prin… „erori medicale”, accidente, procese penibil înscenate ş.a.m.d. Cîteva exemple dintre numeroasele cazuri cunoscute şi mult mai numeroase necunoscute sau… trecute sub tăcere. În fond, şi această trecere sub tăcere e un soi de complicitate şi o garanţie a repetării ororilor.
În 1608, e asasinat mişeleşte marele voievod Mihai Viteazul, eroul şi liderul necontestat al emancipării popoarelor din Balcani de sub jugul otoman. De către fioroşii musulmani otomani? Nu! De către „fraţii” creştini europeni, elita austro-ungară! Iată, mai mare era teama şi duşmănia faţă de români, decît teama şi duşmănia faţă de otomani! Să continuăm: Horea, Cloşca şi Crişan; voievodul-martir Constantin Brâncoveanu şi fiii săi (latura etnică: suprimarea ultimei dinastii – cea a Basarabilor – autohtonă, ROMÂNEASCĂ, lăsînd cale liberă pentru slugile fanariote ale otomanilor); Tudor Vladimirescu. Asasinat de fioroşii şi sîngeroşii musulmani otomani? Nu! Ci de către fraţii creştini europeni greci. Şi mai departe: Mihai Eminescu, regele Ferdinand, Ion Brătianu (întregitorul de ţară), Corneliu Zelea Codreanu, Mareşalul Antonescu ş.a. Şi… un unicat în istoria mondială. Acel act oficial şovin, din 1473, numit „Unio Trio Nationum”, prin care etniile ungară, secuiască şi germană (saşi) consfinţeau alianţa şi solidaritatea lor în asuprirea şi reprimarea populaţiei majoritare din cadrul ACELEIAŞI UNITĂŢI STATALE: Principatul Transilvaniei.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (5)

in Polemici, controverse

Politica naţională în a doua jumătate a Secolului XX
Jocul intereselor politice din preajma celui de-al II-lea război mondial şi războiul însuşi au dat lovituri năprasnice realizărilor Direcţiei Naţionale. Rînd pe rînd, sînt smulse din trupul Ţării teritorii aflate în aproape toate punctele cardinale – Ardealul de Nord-Vest, Basarabia şi Cadrilaterul. Sentimentul naţional, ca întotdeauna în perioade de restrişte, renaşte în forma sa cea mai pură, exprimîndu-se îndeosebi prin devotamentul şi spiritul de sacrificiu al soldaţilor români în lupta lor, sub comanda bravului oştean Ion Antonescu (participant activ şi la Războiul pentru întregirea Neamului, 1916-1918), împotriva colosului comunist de la răsărit – U.R.S.S. Ulterior, aceiaşi soldaţi, sub altă comandă, luptă pentru dezrobirea Ardealului de Nord-Vest, a Ungariei şi Austriei. Jocul politic al marilor puteri funcţionează din nou în detrimentul României, care nu este admisă, la masa învingătorilor, cu drepturile depline pe care i le-ar fi conferit calitatea de cobeligerant, justificată de marile sacrificii ale Armatei Române şi ale Ţării.
Trădată în cîteva întîlniri majore ale marilor puteri, România se vede, practic, ocupată de U.R.S.S., pierzînd din nou Basarabia şi, pentru prima dată, Bucovina de Nord. În aceste condiţii extrem de grele, supuşi unei ideologii străine spiritului lor, românii au ţinut sus flamura sentimentului naţional. Acţionînd în conformitate cu Doctrina Naţională, unii oameni politici, chiar tributari, prin vocaţie, ideologiei comuniste, nu au uitat, asemenea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, că ei sînt „mai întîi români şi apoi comunişti”.
În sufletul Neamului Românesc dăinuie, aidoma unor răni dureroase, care se vor cicatriza foarte greu de-a lungul deceniilor, crimele comise împotriva a sute de mii de oameni de valoare, care au suferit sau au murit în temniţele regimului stalinist de ocupaţie, în pofida directivelor Kominternului, cu riscuri considerabile, un nucleu de politicieni şi militari români au acţionat efectiv pentru degajarea României din strînsoarea U.R.S.S. Rînd pe rînd, se obţin realizări practice, care au entuziasmat omenirea – cum a fost retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Ţării în 1958, dar şi schisme ideologice, prin care se aşeza Interesul Naţional înaintea unor abordări „internaţionaliste”. Mai întîi sub oblăduirea lui Gheorghiu-Dej, mai apoi sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, se creează premisele pentru renaşterea Doctrinei Naţionale, România fiind, după Iugoslavia, prima Ţară din lagărul socialist care s-a eliberat de jugul sovietic şi şi-a recucerit Independenţa politică, diplomatică, economică şi de acţiune pe multiple planuri.
Noi considerăm că respingerea planului sovietic Valev, stabilirea de legături diplomatice cu R.F. a Germaniei, păstrarea relaţiilor diplomatice cu Israelul, în 1967, refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei, în august 1968, şi denunţarea internaţională a acestei samavolnicii, menţinerea şi amplificarea legăturilor cu Occidentul, angrenarea în procesul de pace din Orientul Apropiat, Camp David, participarea la Olimpiada de la Los Angeles, sfidîndu-se restricţiile şi ameninţările imperiului sovietic aflat la apogeu, reprezintă decizii politice juste, în spiritul Doctrinei Naţionale şi că, pentru aceste decizii, conducătorii României din perioadele respective trebuie să aibă, chiar postum, un „bene-merenti” de la naţie, însăşi „dictatura de dezvoltare” va rămîne în anale ca o etapă cu mai multe dimensiuni pozitive, decît reprobabile.
În condiţiile interne şi externe nou-create după „anul de foc” 1989, ale schimbărilor geo-politice, în general, dar mai ales ca urmare a dezintegrării U.R.S.S., forţele naţionale sănătoase ale României au cunoscut un cadru de manifestare deosebit de spectaculos. Pe de o parte, spiritul nou, descătuşat, al vremurilor actuale a oferit posibilităţile şi pîrghiile legislative de afirmare a unor partide, organizaţii, fundaţii şi publicaţii naţionale. Pe de altă parte, s-a cristalizat rapid o Reacţiune agresivă şi eterogenă, formată din foşti dogmatici stalinişti, foşti promotori ai fascismului sau urmaşii acestora, alianţa extranatură, în care au intrat şi rămăşiţe anacronice ale monarhiei – un amalgam confuz şi cosmopolit, bine orchestrat din umbră, de unele Servicii străine. Nu-i de mirare că, în loc să asistăm la o adevărată descătuşare a „energiilor naţionale”, pe care o visa Vasile Pârvan la începutul Secolului XX, astăzi, la sfîrşitul acestui secol, societatea românească e zguduită de convulsii riscante şi de tentativele unora de a culpabiliza şi atrofia sentimentul mîndriei naţionale, ba chiar, mai mult decît atît, de încercările unor forţe stihinice de a dezmembra teritoriul României. Asemenea perioade au mai existat de-a lungul istoriei noastre, dar astăzi este pentru prima oară cînd încercările de anihilare a Naţionalismului sînt patronate şi plătite pe faţă de unele centre de presiune internaţionale. Într-o asemenea încleştare, Doctrina Naţională îşi poate proba vitalitatea şi, cu siguranţă, ea va ieşi învingătoare.
Cu spiritul său profetic, Dascălul Naţional Nicolae lorga a trasat jaloanele Naţionalismului luminat, care e menit să coordoneze viaţa şi munca generaţiilor de români: „Eu cred că a venit timpul să ne emancipăm de controlul şi frica Europei. Eu cred că a venit timpul să facem aici, la noi, politica noastră naţională, să întrebuinţăm în viaţa noastră numai elemente naţionale”. Noi avem convingerea că naţionalismul luminat nu e incompatibil cu democraţia. Dimpotrivă, ele se pot sprijini şi se pot pune în valoare reciproc. Marele ziarist transilvănean George Bariţ, care mărturisea că scrie cu călimara în dreapta şi cu Codul Penal în stînga, dădea, acum mai bine de 100 de ani, o definiţie Naţionalismului, valabilă şi astăzi, şi întotdeauna: „Naţionalismul înseamnă îngrijirea în prezent ca viitorul naţiunii tale să nu fie primejduit”. Sau, vorba lui Eminescu: „Sîntem români şi punctum!”. Pentru aceia care vînează pete în soare şi strîmbă din nas la tot ceea ce e românesc, vom apela, în mod natural, la orice dicţionar al limbii: dacă Patriotism înseamnă a-ţi iubi Patria, Naţionalism înseamnă a-ţi iubi Naţia. Nu altfel au trăit, trăiesc şi vor mai trăi, în spaţiile lor străvechi, şi alte popoare mîndre, ca francezii, englezii, irlandezii, italienii, spaniolii, nemţii, chinezii, japonezii, naţii cărora nu mai îndrăzneşte nimeni să le răscroiască Istoria şi să le mai dicteze cum să-şi ducă existenţa.

Sfîrşit
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 iunie 1991)

Idiocraţia unei Democraţii şchioape

in Polemici, controverse

Pe zi ce trece, profeţi mediatici bine plasaţi încearcă să ne convingă cît de avantajos este să fii democrat în România. Aşa să fie? Ziceţi că ne conduce poporul? Care popor? Cel înfometat atît la nivel social, cît şi intelectual? Cine stabileşte care partid va guverna această ţară? Cei care votează, aşa scrie în manual. Păi cine votează? Cine s-a dus, de fapt, la vot în România?
În primul rînd, sînt cei care au avut interes direct ca un anumit partid să ajungă în Parlament. Aici vorbim de clanuri întregi de politicieni, cu neamuri, amante şi angajaţi direct sau indirect. În al doilea rînd, îi avem pe cei care lucrează în administraţia de stat sau cea locală, cu interes maxim ca nimic să nu se schimbe. Să nu-i uităm nici pe cei din mediul rural, cei care în ziua de votare s-au trezit dimineaţa şi, proaspăt raşi, precum Moromete în Poiana lui Iocan, şi-au luat jumătatea mai bună la braţ, şi au mers să îşi facă datoria civică.
Într-o măsură din ce în ce mai covîrşitoare, au mers la votare şi tinerii, care nu au mai mult de 18 ani, acea generaţie viitoare care ţine pentru prima oară în mînă o ştampilă. Sînt tinerii entuziaşti, care îşi fac poze şi le pun pe Facebook sau Hi5, iar vara pică la Bacalaureat. Apoi, sînt cei care au fost cumpăraţi, într-un fel sau altul, de vreun partid. Ei sînt acei oameni de cuvînt care, odată ce au primit o pîine de mîncat, merg să-şi achite datoria. Ei sînt cei care au votat în favoarea unui partid sau altul, nu în funcţie de cum le-a dictat conştiinţa, ci de grosimea feliei cu care au fost cumpăraţi. Pentru ei, oameni prea săraci material sau doar cu duhul, nu contează cine se află la Putere, nici cine cu cine se aliază şi împotriva cui. Ei vor ca măcar o dată la 4 ani să aibă ceva în frigider. A fura un pachet de la un „barosan”, este singura lor consolare, pentru că în restul celor 4 ani nici măcar nu îl vor vedea pe stradă.
Ar mai trebui adăugaţi pe listă antreprenorii, acei oameni de bine ai partidelor, care au cotizat şi, într-un fel sau altul, vor să îşi recupereze investiţia. Apoi, într-o ultimă instanţă, îi avem pe idealişti, oamenii care cred sincer că votul lor a contat. Din păcate, sînt mult prea puţini, astfel încît într-adevăr să conteze la numărătoare.
În mare, cu aceste clase alegătoare defilăm. Nu mai există nebunia de la începutul anilor ‘90 de a merge la alegeri şi a vota acea Democraţie pentru care ne-am luptat pe străzi în ‘89. Acum, în România anului de graţie 2017, minoritatea dictează majorităţii. Minoritatea merge la vot să îşi exercite puterea cu care în decembrie 1989 a fost învestită, în timp ce majoritatea şi-a pierdut încrederea în sistem şi preferă să nu voteze. Cei care gîndesc, cei care au ajuns să intuiască ştiu că, indiferent de vot, vor fi conduşi de aceeaşi gaşcă. Indiferent ce culoare ar avea Puterea, ei ştiu că nimic, absolut nimic nu se va întîmpla. Atunci, în virtutea dreptului de a protesta, oamenii, care pe umeri posedă un cap, au stat acasă şi au privit circul lipsit de noimă la care, din 4 în 4 ani, fac alergie.
Aceasta fiind ipoteza, ce concluzii am putea trage în legătură cu Democraţia carpato-danubiano-pontică?
Cu ce mă încălzeşte pe mine, ca român, să ştiu că trăiesc într-o democraţie, atît timp cît altul dictează pentru mine? Cînd ştiu că votul meu nu contează şi nici cel al cîtorva milioane de români nemulţumiţi, cum pot eu să aduc laude sistemului? Cu ce mă ajută să ştiu că pot să înjur Puterea? Cu ce mă ajută să ştiu că pot merge în vizită la Casa Poporului şi să spun bancuri cu parlamentari? Pentru asta am fugit de acasă pe 22 decembrie 1989, am luat un ZB de la Primărie şi am mers să fac Revoluţia? Conceptul de Democraţie a fost, de multă vreme, tîlhărit de cei aflaţi la conducere ani şi ani. Democraţia a fost crucificată, în nici un caz ridicată la nivelul la care credeam că trebuie să fie, şi a ajuns să fie compromisă chiar de cei care trebuiau să moară pentru ea. Nici tinerii, nici nostalgicii, nimeni din acest spaţiu nu mai crede că în România există Democraţie. În România există doar voinţa de a fi la Putere, de a-ţi îmbogăţi neamul şi pe tine odată cu el şi, dacă mai e timp şi loc, să mai faci un pod peste o cale ferată, sau să reabilitezi un drum plin de gropi, pe care, eventual, mergi din 4 în 4 ani la colegiul de care aparţii. Cam asta este democraţia noastră şi nimeni şi nimic nu are cum să ne convingă pe noi, ca naţiune, că este un lucru bun. Pe plaiurile mioritice, Democraţia a fost transformată în Idiocraţie.

TANO

ARTA MISTIFICĂRII (3)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Scrierile antice
„Zeii au creat omul şi Lumea. Eroii civilizatori au desăvîrşit Creaţia…”, aşa a spus Mircea Eliade. Numai că zeii nu prea erau încîntaţi ca omul să aibă acces la cunoaştere, cel puţin aşa aflăm atît din mitul biblic unde Iahwe, zeul iudeilor (nicidecum adevăratul Dumnezeu, aşa cum vor alţii să credem!), îi pedepseşte pe primii oameni, Adam şi Eva, „fiindcă s-au înfruptat din «pomul cunoaşterii binelui şi răului» (cam răzbunător zeul iudaic, nu?), dar şi din miturile olimpice, unde Zeus îl pedepseşte (alt zeu nervos!) pe Prometheus, fiindcă le-a adus oamenilor «focul cunoaşterii»“. Cunoaşterea fiind determinată (aşa cum am mai afirmat) de curiozitatea omului de a explora şi înţelege microuniversul existenţial, iar rezultatele obţinute a încercat să le împărtăşească semenilor săi. În acest fel, a apărut nevoia de comunicare, realizată pe două căi: orală – transmisă de-a lungul timpului sub formă de legende şi tradiţii (din nefericire, catalogate drept manifestări etnografice şi ignorate de specialişti) şi scrisă – texte şi manuscrise antice, ele constituind un important izvor de informaţii istorice. Conform istoriei oficiale, primele texte scrise în spaţiul european apar începînd cu Secolul IX î.Chr. şi aparţin autorilor greci; atenţie, a nu se confunda cu primele forme de scriere, atestate în Mileniul VIII î.Chr. în spaţiul carpatic, ca de altfel şi primele scrieri – înformaţii ignorate, de altfel, de istoria oficială, fiindcă românului trebuie să i se cultive ideea că aparţine unui popor necivilizat şi barbar, care nu cunoştea scrierea, iar toate beneficiile civilizaţiei au venit din exterior, prin bunăvoinţa grecilor şi, ulterior, a romanilor. Demn de subliniat este faptul că se ignoră, cu bună-ştiinţă, faptul că înaintea autorilor greci a fost poetul Orpheu, get de origine, după cum ne informează Seneca. În versurile acestuia îl întîlnim pe Orpheu, care, la poalele munţilor Rodoppi, „cîntă pentru geţi”. Orpheu, participant la expediţia argonauţilor (1350 î.Chr.), va scrie poemul „Argonauticele”, din care se vor inspira, printre alţii, Apollonius, din Rhodos, şi Vallerius Fllacus; ignorat este şi poetul Olen din Lycia (cetate întemeiată de ionieni – geţii carpatici, în sud-vestul Asiei Mici după războiul troian), care la sfîrşitul Mileniului II î.Chr. scria despre cele două fecioare hiperboreene (Arge şi Ilytia), care au introdus în spaţiul grec cultul lui Apollo şi al Arthemisei, lucrări dispărute între timp.
Deloc întîmplător, dacă luăm în calcul că totul a fost canalizat de aşa manieră încît aportul geţilor în cultura antică să fie minimalizat complet, sau chiar şters, şi asta în folosul grecilor, autorii primelor mistificări din istoria umanităţii, care şi-au preluat cunoştinţele fie direct, prin contactul cu ionienii, aheenii, dorienii şi eolienii migraţi din spaţiul carpatic începînd cu Secolul XV î.Chr., sau pe filiera sumeriano-babiloniană şi, ulterior, egipteană (prin intermediul lui Solon). Concludentă în acest sens este afirmaţia lui Eugen Delcea: „Grecia antică este percepută ca o mare civilizaţie a Umanităţii. Dacă am extrage, însă, din ea contribuţia ionienilor şi traco-macedonenilor (toţi de origine getică – n.a.), ca şi influenţele primite de la egipteni, sumerieni (prin intermediul hittiţilor migraţi din Dobrogea), cretani (existenţi cu mult înainte de apariţia grecilor) şi chiar persani (erani, iranieni – arieni migraţi din Carpaţi – n.a.), din marea civilizaţie greacă n-ar mai rămîne mare lucru”. Tot grecii sînt cei care vor „muta” Olympul getic (Bucegi) în spaţiul grecesc, Caucazul (lanţul carpatic meridional, numit în Antichitate Căuca, sau Băcăuca) şi Colchida (Ţara colchilor = colţilor, conform lui N. Densuşianu), odată cu lărgirea ariei de explorare, în estul european; totodată, grecii vor prelua atît zeii geţilor, dar şi tradiţiile lor ancestrale, pe care le vor transforma în mituri olympice pe unele, sau le vor satiriza şi sataniza pe altele (ca de altfel iudeii, alţi mari plagiatori ai Antichităţii; vom aborda subiectul în articolele viitoare – n.a.). De altfel, istoricul grec Philos din Byblus (Secolul II d.Chr.) este destul de categoric: „Grecii şi-au atribuit lor înşişi mai multe fapte istorice din această epocă şi fiindcă autorii lor voiau să desfete urechile şi inimile oamenilor prin dulceaţa fabulelor, astfel dînşii au exagerat peste măsură lucrurile printr-o mulţime de ficţiuni şi înfrumuseţări”. Dar, aşa cum afirma Roberto Pinotti: „Povestea pe care ne-o prezintă istoriografia nu este nici adevărată, nici obiectivă…”, şi asta fiindcă… aproape întotdeauna alţii ne-au scris istoria! Să părăsim, însă, pentru moment, subiectul mistificărilor istorice, pentru a urmări un scurt istoric al evoluţiei acestei arte a scrierilor antice, fiindcă a fost cu adevărat o artă care a necesitat multă muncă, dăruire, sacrificiu, şi a cărei evoluţie s-a desfăşurat sub imperiul rigorilor vremii (timpului) şi vremurilor (oamenilor).

(va urma)
Sinel Tudosie

Balsamuri spirituale (7)

in Polemici, controverse

Rămasă singură după plecarea invitatelor mele (PRIMĂVARA, VARA, TOAMNA şi IARNA), am fost fericită cînd mi-am amintit că, pentru o oră, pot evada din lumea „reală“, vizionînd „Secretele de la Palat“ (serial coreean) în care – în raport cu Europa – totul diferă. Peisaje, oameni – toate lucrurile decurg de la sine. Nu sînt necesare explicaţii. Doar din privire sau un semn din cap, fiecare ştia ce avea de făcut. În viaţa mea am văzut sute de filme, acesta însă m-a marcat sufleteşte. Mi-am dat seama cît de „mică“ este lumea în care trăiesc şi, la finalul filmului, lacrimile îmi curgeau pe obraji cu părere de rău că nu voi mai avea unde să „evadez“. Personajele: Mi-Sil, Yu-Siu, Debak-Mon, Bi-Dam au dispărut de pe ecran, dar în conştiinţa mea au rămas vraja şi adevărul, esenţă a tuturor timpurilor, încrîncenarea după acel ceva dorit şi rîvnit, de acel ceva pe care nu-l ştie nimeni, pornind în războiul de căutare a adevărului cu sabia speranţei în inimă, unde se sting luminile vieţilor uitate, cînd Eternitatea scoate un oftat care înseamnă regret.
Visul meu de totdeauna a fost să vizitez China sau Japonia. Imposibil de îndeplinit, m-am mulţumit să cunosc cîte ceva despre ASIA din filme şi să citesc (în traducerea lui Modest Morariu) în „ISPITA OCCIDENTULUI“, de André Malraux, scrisorile francezului A.D. (care a dorit să-şi păstreze anonimatul) şi ale chinezului Ling W.Y. Acestea alcătuiesc un fel de eseu dialogat în care sînt comparate două lumi deosebite, o comparaţie care exclude referinţele materialiste sau anecdotice ale unui Robinson, cantonîndu-se pe mai multe planuri. Observarea directă a unei realităţi, nouă pentru fiecare dintre ei, declanşează în observator reacţii revelatoare şi consideraţii privind spaţiul său originar, astfel încît cunoaşterea altei tipologii culturale adînceşte, prin contrast, cunoaşterea celei căreia îi aparţine acum. În paralel, se arată imaginea unei Europe istovite de propriul individualism exasperant, o Europă care, spre deosebire de China tradiţională, a pierdut legătura cu Cosmosul.
Ling W.Y. către A.D.: „Văd în Europa o barbarie atent organizată, în care ideea de civilizaţie şi cea de ordine sînt confundate zilnic. Civilizaţia nu-i deloc un fenomen social, ci psihologic. Şi doar una singură este autentică: cea a sentimentelor. Ce să spun despre cele ale oamenilor din rasa noastră? Le studiez: caut să mă eliberez de cărţi. Ştiu că traducătorii noştri, oprindu-se la Balzac, la Flaubert, la naturaliştii francezi, la primele romane ale lui Goethe, Tolstoi, Dostoievski şi analizînd talentul lui Baudelaire, în dorinţa de-a face cunoscute moravurile Europei odată cu literatura ei, au dovedit înţelepciune şi multă grijă, dar aceştia sînt nişte creştini de excepţie, aproape nebuni, ca şi aceia care strigă şi plîng de durere, de la Emma Bovary la fraţii Karamazov. Şi totuşi, ce impresie de durere se înalţă din spectacolele voastre, din toate bietele făpturi pe care le văd pe străzile voastre. Activitatea voastră mă uimeşte mai puţin decît aceste chipuri mizerabile care mă obsedează. Suferinţa pare să lupte cu fiecare în parte: cîte suferinţe personale! Pe vremuri, credinţa voastră rînduia lumea cu dibăcie şi, oricîtă ostilitate ar trezi în mine, nu pot privi fără respect figurile aproape barbare în care s-a pietrificat, datorită ei, o mare şi armonioasă suferinţă. Dar n-aş putea imagina netulburat meditaţii în care toată intensitatea iubirii se concentrează asupra unui trup schingiuit. Iar Creştinismul mi se pare a fi şcoala de unde purced toate senzaţiile graţie cărora s-a format conştiinţa de sine a individului. Am străbătut sălile muzeelor voastre: geniul vostru m-a umplut de spaimă. Chiar şi zeii voştri, şi măreţia lor pătată, ca şi imaginea lor, de lacrimi şi de sînge, sînt însufleţiţi de-o putere sălbatică. Un destin tragic apasă pleoapele coborîte ale rarelor chipuri împăcate pe care aş vrea să le îndrăgesc: le-aţi ales anume, ştiindu-le sortite morţii“.
„Dar există şi imaginile noastre despre viaţă, care sînt o laudă voluptuoasă. Acestea mă apasă mai mult decît celelalte. Chiar nu simţi deloc că trebuie să aparţii unei rase împovărate de-o grea coroană de putere şi de suferinţă, pentru a te mîndri că ai descoperit un trup de femeie? O operă concepută asemenea celor pe care le admiraţi voi, o operă menită să emoţioneze pe cei care o pot gusta pentru acelaşi stil, acelaşi farmec sau aceeaşi putere este o operă minoră. Importanţa celor mai preţioase dintre sulurile noastre de mătase stă în putinţa lor de-a naşte în noi infinita diversitate a lumii. Altminteri, artele în sine sînt destul de lipsite de nobleţe. Le înnobilează însuşirea de a fi elementele unei purităţi desăvîrşite la moduri infinit de variate“.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Amintirile mele despre scriitorul Vasile Băran

in Polemici, controverse

Pe la mijlocul anilor ’50, cînd am primit un premiu în calitate de corespondent voluntar la ziarul ,,Scînteia tineretului”, am aflat de tînărul jurnalist Vasile Băran, care, alături de alţi colegi ai săi, se ocupa de rubrica, în mare vogă pe atunci, intitulată ,,Tinereţe, educaţie, răspunderi”. Mi s-a spus că punea mult suflet în cadrul redacţiei, dar şi pe teren, în deplasările pe care le efectua în ţară, pentru a cunoaşte nemijlocit viaţa tinerilor, activitatea de zi cu zi, preocupările şi felul lor de a privi munca, dragostea, familia.
După aproximativ 3 ani, mai exact în 1957, l-am cunoscut personal, la Cluj, în cadrul unei consfătuiri a tineretului, dumnealui în calitate de trimis al ziarului ,,Scînteia tineretului”, iar eu, pe atunci militar în termen, în calitate de corespondent voluntar al publicaţiei ,,Scutul Patriei”. În cele 2 zile cît a durat acel eveniment, am simţit că sîntem uniţi de acelaşi crez, că împărtăşim aceleaşi valori, şi anume: dragostea pentru adevăr, cinste, muncă şi dăruire. Şi acum, după atîta amar de vreme, la cei 83 de ani ai mei, îmi aduc aminte cu plăcere de efervescenţa discuţiilor şi de activitatea noastră în slujba societăţii, de acea atmosferă plină de entuziasm şi de voie-bună. Apoi, fiecare şi-a urmat drumul în viaţă. Eu am terminat stagiul militar şi am revenit la fabrica IOR, din Bucureşti, apoi am desfăşurat şi alte activităţi, pînă ce am ieşit la pensie, în anul 1990. Domnia-sa şi-a continuat munca la ,,Scînteia tineretului” şi la diverse reviste literare, perioadă în care a publicat mii de articole şi reportaje, iar activitatea sa de scriitor s-a concretizat în peste 60 de romane, nuvele şi povestiri.
Şi, iată cum, după 40 de ani, viaţa a făcut să ne reîntîlnim, ca ,,tineri” pensionari, la îndrăgita revistă ,,România Mare”, animaţi de aceleaşi idealuri: domnia-sa, ca semnatar al rubricii permanente ,,Microsioane” (gen literar al cărui inventator este, potrivit Istoriei Literaturii Române), iar eu, ca modest colaborator, cu articole pe teme sociale, culturale etc. În opinia mea, ,,Săptămîna pe scurt”, semnată de Alcibiade, pamfletele Tribunului şi ,,Microsioanele” lui Vasile Băran au fost ,,sarea şi piperul” revistei noastre de suflet, fondată şi condusă de marele om de cultură şi politician patriot, Corneliu Vadim Tudor. Am convingerea că şi acum, după ce a plecat la ceruri, ,,Nea Vasile”, cum îl numeam noi cu dragoste, ne priveşte dintre stele, alături de Vadim, cu gîndul că spiritul care i-a animat de-a lungul vieţii va dăinui în sufletul nostru, iar opera lor va fi prezentă şi în continuare în paginile revistei ,,România Mare”. Sînt sigur că ambiţiosul colectiv redacţional al curajoasei publicaţii va reuşi să o menţină, astfel, printre cele mai bune reviste săptămînale
româneşti.
ANTON VOICU

Mircea Eliade despre moartea absurdă a lui Mihail Sebastian

in Polemici, controverse

Aflu acum, noaptea, de la Radio România, că Mihail Sebastian a murit ieri, la 12,30, în urma unui accident de circulaţie. Vestea mă emoţionează prin absurdul ei. Mihai a trăit, fără îndoială, o viaţă de cîine în aceşti ultimi 5 ani. A scăpat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagărele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ceea ce a urmat după lovitura de stat din 23 august. A văzut căderea Germaniei hitleriste. Şi a murit într-un accident de circulaţie, la 38 de ani! Îmi amintesc prietenia noastră. În visurile mele, era unul din cei 2-3 oameni care mi-ar fi făcut Bucureştiul suportabil. Chiar în climaxul meu legionar, l-am simţit aproape. Am cîştigat enorm din prietenia lui. Contam pe această prietenie, ca să mă întorc în viaţa şi cultura românească. Şi acum – s-a dus, călcat de o maşină! Cu el se duce încă o bucată bună, şi foarte frumoasă din tinereţea mea. Mă simt şi mai singur. Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sînt acum dincolo… La revedere, Mihai!

MIRCEA ELIADE (mai 1945)

Remember Grigore Vieru

in Polemici, controverse

Cea mai înălţătoare clipă, pe care am trăit-o după Revoluţia din 1989, a fost în ziua de 6 mai 1990, cînd am participat la primul „POD DE FLORI” de la Iaşi-Ungheni, alături de membrii „LIGII CULTURALE PENTRU UNITATEA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI“, al cărei preşedinte era VICTOR CRĂCIUN.
Atunci l-am întîlnit pe marele poet GRIGORE VIERU, patriot înflăcărat, care a luptat, pînă la sfîrşitul vieţii, pentru unirea Moldovei cu Ţara-Mamă, România.
Cînd i-am prezentat un drag prieten, Petrişor Verne, care venise tocmai din Canada ca să-i ducă bunului său tată un pumn de ţărînă, să i-l presare pe mormînt, a fost atît de impresionat, încît mi-a zis: „Marine, scrie o poezie despre dorul de ţară”. Bucuria lui Petrişor Verne a fost imensă… Îndeplinise o rugăminte sfîntă a celui care-i dăduse viaţă, iar cînd şi-a luat rămas bun de la ilustrul poet Grigore Vieru, a lăcrimat, a vrut să-i sărute mîna, dar maestrul l-a oprit, l-a sărutat pe obraji şi i-a spus: „Drum bun, drag frate!”.

DOR DE ŢARĂ

Mă aplec smerit spre tine,
Bun pămînt al ţării mele;
Doamne, ţine-mă pe lume,
Dă-mi o mică mîngîiere!

Cu puterea Ta sfinţeşte…
Bruma asta de ţărînă,
Pe-al meu tată, pomeneşte!
Spre odihna lui din urmă.

Mirtul milei Tu-l presară,
Să-l îmbie cînd i-o duc;
Mult iubit-a Mamă-Ţară,
Că-şi doreşte-acest pămînt.

Şi-a plecat strîngînd la sîn
Un pumn umed de ţărînă;
Of!… lacrima bunul creştin
Pe mormînt are s-o pună.

Unde-aşteaptă-al lui părinte
Peste ţări… ocean şi mări…
Înviază-l, Doamne sfinte,
Să-l primească, dă-i puteri.

Să-l privească doar odată,
Şi în mîna lui să-l simtă,
Să-l sărute… sfîntul tată,
Că-i din ŢARA lui iubită.

Marin Voican-Ghioroiu

Implicarea lui Mihai Eminescu în evenimente istorice (2)

in Polemici, controverse

Serbarea de la Putna – 1871
Încă de la vîrsta de 17 ani, Eminescu s-a implicat direct în istoria Neamului său, prin publicarea, în revista „Familia“ (2 aprilie 1867), a poemului „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“, devenind principalul promotor al aplicării devizei „În unire e tăria“: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tînără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!“.
Ca student la Viena şi membru al societăţii „România Jună“, Mihai Eminescu s-a numărat printre organizatorii marii serbări de la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la tîrnosirea mînăstirii de către voievodul Moldovei, Ştefan cel Mare. Din păcate, din cauza unor neînţelegeri între unii membri, societatea respectivă nu a mai acordat nici un fel de sprijin, astfel că efortul organizatoric a rămas pe umerii entuziaştilor Eminescu şi Slavici. Aceştia s-au adresat populaţiei şi autorităţilor româneşti pentru obţinerea de fonduri.
La evenimentul respectiv (decalat din 1870, din cauza începerii războiului franco-german), desfăşurat în zilele de 15-16 august 1871, au participat peste 3.000 de tineri români din toate provinciile ţări, printre care: Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, A.D. Xenopol, G.Dem. Teodorescu, Ioan Brătescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi şi alţii. Luînd cuvîntul, Eminescu a spus, printre altele: „Să deie Domnul ca să ajungem asemine momente mai deseori, să ne întîlnim la mormintele strămoşilor noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor cu credinţa şi aspiraţiile vieţii noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem, numai cu chipul acesta Neamul Românesc poate spera slavă şi pomenire în viitor!“.

(va urma)
Dr. ing. Ovidiu Ţuţuianu
Cercul scriitorilor ingineri din AGIR
(Asociaţia Generală a Inginerilor din România)
(Fragment din lucrarea „Mihai Eminescu
şi istoria“, Editura Daco-Română, Bucureşti, 2015)

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (5)

in Polemici, controverse

În fond, chiar aceasta este esenţa creştinismului. Un efort intens şi dramatic de eliberare din temniţa materiei, de înălţare în lume a spiritului.
Iată: „neputincioase au rămas îndrăznelile diavolului” în faţa credinţei.
Adevărul e că, fără îndoială, au existat, în tărîmul iadului bolşevic, şi oameni slabi, care au cedat, au trădat. În fond, calitatea de naţionalist nu e accesibilă oricui. Trebuie, pentru aceasta, caracter, tărie, inteligenţă. Mulţi chemaţi (toţi chemaţi), dar… puţini aleşi! Şi totuşi, românii aleşi nu au fost deloc puţini!
Marea majoritate a acestor români care au ales calea luptei împotriva ocupantului străin, a regimului comunist, erau oameni instruiţi şi informaţi. Ştiau ce riscuri îşi asumă, ce vor suferi. S-au coborît cu voia lor în Iad. Ştiau şi la ce suferinţe va fi supusă familia lor. Mica familie. Soţia, copiii, rudele apropiate. Şi au acceptat acest lucru. Conform celor spuse mai înainte, au „spart” prima sferă de iubire, cea mai apropiată şi, de regulă, cea mai intens trăită. Pentru binele general şi abstract al eschimoşilor, al patagonezilor, al saharienilor, al „oamenilor muncii de la oraşe şi sate” din toată lumea? Nu. Ei au optat conştient pentru marea familie, familia tuturor familiilor, NEAMUL ROMÂNESC CREŞTIN ORTODOX. Sfera esenţială de iubire, definitorie pentru condiţia umană.
Analogia cu traseul lucrării pe pămînt a Fiului Omului e uşor de observat la aceşti români. De voie au acceptat crucea, calvarul pentru a lupta, pentru a-i elibera din robia vrăjmaşului pe fraţii lor. De voie au coborît cu „sfinţitul lor suflet” în iad. Şi… au spart porţile iadului şi au adus acolo lumina. Lumina creştin-naţională pentru fraţii lor. Ca şi Mîntuitorul, au depăşit sfera micii familii şi s-au sacrificat pentru MAREA FAMILIE creştin ortodoxă românească. Căci şi Mîntuitorul, în sinagogă fiind, cînd I s-a atras atenţia că în adunare se află mama şi rudele Sale, a precizat că mama şi fraţii Săi sînt cei ce ascultă cuvintele Sale şi fac voia Tatălui Ceresc (cei de un neam şi o credinţă cu El).
Că la Aiud, Piteşti, Periprava au fost martiri creştini, o dovedesc şi minuni vizibile astăzi. A circulat pe internet un scurt film documentar. În cursul unei slujbe religioase, resturile omeneşti luate de la una din gropile comune de la Aiud, aflate într-o mică raclă, au început să izvorască mir binemirositor. Iată părticele din moaştele unui martir anonim. Unul din nenumăraţii martiri anonimi. Moaştele de la Aiud sînt apreciate şi respectate şi dincolo de hotarele României, la Muntele Athos, de pildă.
Lucruri întîmplate mai demult sau mai apropiate în timp de noi. De care nu prea e „corect politic” să vorbim. Dar, de ce ignorăm cu atîta lipsă de simţire naţională lucruri întîmplate sub ochii noştri, acum, astăzi o putem spune exagerînd foarte puţin. Părintele Cleopa a spus: „Şi nesimţirea e un păcat!”.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

Faţa ascunsă a amiralului Horthy – perioada pînă-n 1921 (1)

in Polemici, controverse

N-am crezut că mă voi ocupa vreodată de Horthy. Documentîndu-mă, însă, pentru un drept la replică privind atribuirea lui Horthy a unor merite imaginare în răsturnarea regimului bolşevic instaurat de Bela Kun în Ungaria, constatînd că o parte din activitatea sa este ascunsă publicului, am considerat că merită să vedem cine a fost cu adevărat acest personaj. Pe internet, activitatea lui Horthy este prezentată în special începînd cu anul 1920, cînd a ajuns regent al Ungariei.
O lucrare apărută, însă, în anul 1922, “Eminent Europeans. Studies in Continental Reality“, de Eugene S. Bagger, editura G.P. Putnam’s Sons , New York şi Londra, prezintă tocmai activitatea lui Horthy pînă în anul 1920.
Miklòs Horthy de Nagybánya s-a născut în anul 1868 în localitatea Kenderes, din ţinutul Szolnok. A absolvit Academia Navală Cezaro-crăiască de la Viena. A avansat repede în carieră, ajungînd în poziţia de aghiotant naval al Împăratului Franz Joseph. În timpul primului război mondial, căpitanul Horthy a comandat crucişătorul Novara. A fost rănit în luptele de la Otranto.
Este interesant cum a ajuns să fie promovat amiral. La 1 decembrie 1918, marinarii, majoritatea de naţionalitate iugoslavă, de pe distrugătoarele şi crucişătoarele uşoare aflate în portul Cattaro s-au revoltat, au dezarmat ofiţerii şi au arborat steagurile roşii pe catarge. Cei din garnizoana portului au cerut ajutor prin radio. În Strîmtoarea Otranto se găsea o flotă de submarine germane. O formaţie de submarine a fost trimisă rapid să negocieze cu marinarii revoltaţi. Submarinele au intrat în port. Au fost trase cîteva focuri şi marinarii revoltaţi s-au predat necondiţionat. Cînd totul se terminase, a apărut şi Horthy cu crucişătorul său imperial. El îi preia de la germani pe marinarii arestaţi, înfiinţează o Curte Marţială care-i judecă şi patru dintre ei sînt executaţi. Lobby-ul maghiar de la Viena îl prezintă pe Horthy ca fiind Eroul de la Cattaro, aşa că împăratul îl promovează ca viceamiral şi-l numeşte comandant-şef al flotei austro-ungare. Dar războiul este pierdut de imperiul austro-ungar şi, nu după mult timp, amiralul Horthy este obligat să predea flota iugoslavilor, conform deciziei Aliaţilor.
Rămas fără flotă, dar în uniforma de amiral, Horthy se retrage la proprietatea sa din ţinutul Szolnok, neimplicîndu-se (mai degrabă n-a fost solicitat) în eforturile elitei maghiare de refacerea a statului în urma colapsului imperiului austro-ungar, din ocombrie 1918. Pentru varianta că n-a fost solicitat pledează răzbunarea lui faţă de contele Karolyi (preşedinte al Republici Ungaria în perioada noiembrie 1918–21 martie 1919), căruia i-a confiscat averea cînd a ajuns regent şi l-a obligat să trăiască în exil.
În perioada regimului bolşevic (21 martie 1919 – 3 august 1919) din Republica Sovietică Ungară, Horthy s-a adăpostit la Szeged, unde se afla o garnizoană franceză. Aici, profitînd şi de faptul că oraşul era în afara zonei controlate de bolşevici (Szegedul fusese propus să fie cedat iugoslavilor), cele cîteva sute de foşti ofiţeri din armata austro-ungară formează un guvern contrarevoluţionar. Guvernul nu avea nici o putere reală, nu avea nici un program, nici un plan de luptă împotriva guvernului comunist de la Budapesta. Avea, însă, o mică armată formată din voluntari, toţi foşti ofiţeri proveniţi din gărzile albe din Rusia. Comandantul acestei armate era amiralul Horthy.
După răsturnarea regimului bolşevic de către armata română, Horthy se stabileşte în staţiunea Siofok, de pe malul Lacului Balaton. Înainte de a părăsi Szegedul, Horthy le dă şefilor de detaşamente mandate în alb să „pronunţe şi să execute sentinţele celor vinovaţi“. Începe teroarea albă. Sub pretextul căutării şi pedepsirii comuniştilor, detaşamentele lui Horthy au început să percheziţioneze şi să jefuiască satele din zonă. Evreii bogaţi au fost aceia care au suferit mai mult, fiind nu numai jefuiţi, ci şi ucişi. Unul dintre cei mai cruzi şefi de detaşament a fost contele Salm, ale cărui fapte au fost aduse la cunoştinţa reprezentanţei Aliaţilor de la Budapesta, care au ordonat arestarea şi anchetarea acestuia. Horthy mimează căutarea lui Salm şi după cîteva zile raportează Aliaţilor că acesta a dispărut. În realitate, Salm se afla la cartierul general al lui Horthy, cu care cina şi bea noapte de noapte.
În ziua următoare plecării trupelor române din Budapesta, adică la 19 noiembrie 1919, amiralul Horthy intră în oraş în fruntea trupei sale întitulate Armata Naţională (albă) cu aerele unui cuceritor. Oficialităţile maghiare prezintă plecarea românilor ca pe o mare victorie a ungurilor, deşi retragerea s-a făcut ca urmare a cererii Aliaţilor. Iată şi o declaraţie a lui Horthy cu o zi înainte de a intra în oraş: “I come as the lieutenant of my lawful ruler and sovereign, King Charles“. („Eu vin ca locotenent al conducătorului meu legal şi suveran, regele Carol“).

(va urma)
Ioan Ispas

Antetul unui trădător

in Polemici, controverse

Dacă în viaţa de zi cu zi eşti neloial unui prieten şi îi înşeli aşteptările şi încrederea, atunci actul pe care îl comiţi se numeşte trădare. În politică, astfel de curvism se numeşte maturitate. Indiferent de cine ce şi cum face, conform Dicţionarului Explicativ al limbii române, actul de trădare are următoarea definiţie: * A înşela în mod voit şi perfid încrederea cuiva, săvîrşind acte care îi sînt potrivnice, pactizînd cu duşmanul etc. ¦ A fi neloial fată de cineva sau de ceva. ¦ A se abate de la o linie de conduită, a dovedi inconsecvenţă faţă de o acţiune, de o idee etc. ¦ 3. Tranz. şi refl. A (se) da pe faţă; a (se) da de gol. – Din lat. „tradere“.
În politică, actele de trădare sînt privite cu indulgenţă şi tratate cu mărinimie. Trădarea face parte din actul politic, iar noi, consumatorii plătitori, nu putem decît să asistăm la scene în care moralitatea este ucisă cu bestialitate şi aruncată în cel mai întunecat canal. Bunul-simţ este electrocutat pe scaunele parlamentarilor şi silit să dispară din viaţa de zi cu zi a politicienilor. Nu e de mirare, astfel, că va dispărea treptat şi de pe băncile şcolii, şi din comportamentul străzii. Va migra, pentru că mediul nu îi mai prieşte şi se va îndrepta spre tărîmuri ceva mai blînde, cu climă socială ceva mai temperată.
Pentru a ajunge la ciolan, politicianul român este dispus să trădeze. Pentru a rămîne la putere, unii politicienii se folosesc de o foaie de parcurs, astfel încît, la ieşirea din politică, să figureze pe plus la capitolul material şi pe un minus imens la capitolul verticalitate. Noi, ca popor, trebuie să ne adaptăm la această situaţie şi să vedem cum ce am votat noi se duce de rîpă. De bun-simţ, însă, ar fi ca toţi cei care acum se vor aşeza în scaunul Puterii să facă în aşa fel încît să schimbe legea electorală, în aşa fel încît orice trădare individuală să fie tratată ca o demisie din Parlament, iar partidul care a pierdut omul să îl adauge automat pe următorul aflat pe lista electorală. Acest lucru să fie valabil şi pentru primar, şi pentru consilierii din primării. Nu este cazul să devenim un popor condus de trădători. Mi s-a luat să văd această lipsă de bun-simţ şi mesajul nefast pe
care-l trimite în societate un astfel de politician.
Trădarea trebuie să fie aspru taxată de sistemul politic, astfel încît în genele oricărui om care se trezeşte politician să fie trează conştiinţa şi faptul că trădarea te exclude din sistem. În ceea ce priveşte trădarea ca partid politic, aici trebuie să rămînem conştienţi de faptul că aceasta este baza alianţelor. Nu avem cum să o eliminăm. Alianţele fac parte din jocul democratic, chiar dacă trădarea poate să fie baza de plecare a unei astfel de grupări.

TANO

ARTA MISTIFICĂRII (2)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Aşadar, am fi fost incapabili de o existenţă de sine stătătoare, de ani buni ni se inoculează servilismul, fiindcă, nu-i aşa „capul plecat sabia nu-l taie”, căciulirea în faţa străinilor ca să demonstrăm că sîntem cît mai toleranţi, iar sentimentele naţionale au devenit toxice; ni se cultivă sentimente de culpabilizare, fiindcă românii sînt vinovaţi de tot şi toate, vinovaţi chiar fiindcă existăm, datorînd totul tuturor, şi trebuie să ne fie jenă de trecutul nostru. Acestea sînt ideile pe care ni le cultivă elitiştii noştrii, specialişti, academicieni, doctoranzi; preluînd superficial sau eronat texte din scrierile vechi, tratîndu-le printr-o insuficientă abordare logică sau chiar tendenţios, spre a cultiva interese obscure, reuşind să promoveze o mulţime de aberaţii istorice care, din nefericire, cunosc o perpetuare continuă, mai ales în spaţiul virtual, spaţiul accesibil majorităţii, şi asta în defavoarea cetăţeanului neavizat, ale cărui cunoştinţe se limitează, în general, la informaţiile primite în şcoală, amplificîndu-i confuzia.
Istoria este expresia identităţii unui popor, esenţa fundamentală a existenţei sale, o ancoră peste timp prin care poporul îşi trage seva afirmării sale; un popor care-şi reneagă trecutul, care îşi ignoră istoria, îşi ridiculizează eroii şi personalităţile istorice, este un paria planetar, un popor care riscă să-şi piardă identitatea, şi, în ultimă instanţă, e condamnat la pieire. Şi în timp ce popoare, apărute tîrziu pe scena istoriei, îşi revendică originea în scyţi (a se citi sciţi), sarmaţi, daci panoni, iliri, traci (în realitate, neamuri ale aceluiaşi popor getic – popor primordial), Poporul Român încă mai bîjbîie prin negura vremii, ignorîndu-şi trecutul, acceptînd, cu resemnare, denaturarea şi mistificarea propriei istorii. Românii trebuie să conştientizeze faptul că aparţin unui popor care, cu zece milenii în urmă, punea bazele primei civilizaţii din istoria umanităţii, în timp ce strămoşii celor care azi – cu pretenţii de „popoare alese”, „primordiale”, „ civilizaţi pînă-n măduva oaselor” – ne dau lecţii de democraţie, încă mai hălăduiau prin păduri, îmbrăcaţi în piei de animale, hrănindu-se cu fructe şi rădăcini, căutîndu-şi adăpost prin grote şi peşteri. Şi această realitate deranjează, motiv pentru care trecutul trebuie şters, pentru a face loc unei alte istorii, cosmetizată după chipul şi asemănarea actualelor popoare, care se erijează în lideri mondiali. Şi asta în timp ce istoricii noştri tac: unii din ură faţă de propriul popor, alţii din laşitate, sau din teama de a nu-şi macula imaginea, acceptînd promovarea falselor ideologii, mistificarea şi denaturarea istoriei. Iar consecinţele distrugerii trecutului le rezumă Eugen Delcea, editor şi autorul unor numeroase lucrări-document de excepţie, printr-o frază simplă, dar categorică, frază repetată în numeroasele sale lucrări: „Cine nu are trecut nu are viitor!”. În următoarele articole vom aborda toate aceste aspecte legate de mistificarea istoriei, de denaturarea adevărului şi de interpretarea eronată a unor texte şi izvoare scrise vechi, erori care au permis promovarea unor false ideologii şi crearea unor adevărate mituri moderne despre trecutul Poporului Român.

(va urma)
Sinel Tudosie

Cum au fost asasinaţi Burebista, Bogdan al II-lea, Vlad Ţepeş sau Radu de la Afumaţi (3)

in Polemici, controverse

Mihai Viteazul (1558 – 1601) a fost conducătorul Ţării Româneşti între 1593 şi 1600, fiind, totodată, şi primul domnitor român care a reuşit unirea Ţării Româneşti cu Transilvania şi Moldova, în anul 1600. Puterile vecine nu vedeau cu ochi buni unirea înfăptuită de Mihai Viteazul. Habsburgii, polonezii şi turcii nu doreau să renunţe la Transilvania, Moldova şi Ţara Românească, teritorii aflate în sfera lor de influenţă. Toate acestea şi conflictele interne au dus la destrămarea unirii. Mihai Viteazul a cerut ajutorul regelui ungar Rudolf al II-lea. Domnitorul român, împreună cu generalul Basta, a început o campanie militară, reuşind să-l îndepărteze de la conducerea Transilvaniei pe Sigismund Bathory, precum şi pe Simion Movilă de pe tronul Ţării Româneşti. Cum se întrevedea o nouă unire, care nu era pe plac lui Rudolf al II-lea, acesta a ordonat asasinarea lui Mihai Viteazul, care este ucis de generalul Gheorghe Basta, la data de 19 august 1601, la Turda. „La Turda, Mihai hotărî să-şi despartă armată de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraş, spre a-şi vedea soţia şi copiii. Această despărţire însemna, însă, pentru domnul nostru libertatea de iniţiativă. Basta, care ştia că imperialilor le convenea mai mult o stăpînire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalităţi atît de puternice, deci greu de mîniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei cînd voievodul trebuia să plece spre Făgăraş, la 9/19 august 1601, el trimise un detaşament de trei sute de germani şi valoni, aceştia din urmă comandaţi de ofiţerii Jacques Beauri şi Mortague. Aveau ordin să-l aresteze pe Mihai, iar dacă se opune, să-l ucidă. Aşa se şi întîmplă. (…) Un valon îl împuşcă, un al doilea îi străpunse pieptul, alţii îl loviră cu halebardele”, aşa a povestit istoricul Constantin Giurescu episodul asasinării lui Mihai Viteazul.

(va urma)
Dănuţ Zuzea

Balsamuri spirituale (6)

in Polemici, controverse

VARA, surîzătoare, cu cireşe la urechi, pe degetele fine purtînd rubine, din grădina roşie de prea multele cireşe coapte.
Îmbujorată, ochii ei albaştri priveau inelul fermecat şi, în şoaptă, spuse doar atît: „TU, Doamne, întorcînd destinul, ai scris în inel: «Ea s-a ascuns în umbra-i, iar EL s-a stins în el.Topiţi în neuitare jertfirea le-a fost ţel, Drumul angelic şi crucea, au început în Inel». I-am spus: nu te supăra, iubirea este soare. Dar, din păcate, modelăm din lut clipele de fericire şi ţesem, din flori de cireş – zăpezi – în care cioplim speranţe care se topesc tandre într-o dimineaţă de toamnă, pe o stea albastră cu o neîndurătoare coasă.
TOAMNA, îmbrăcată cu dantele din frunze ruginii, părea pitită la apusal verilor, în codri ca blana cerbilor, culegînd primăverile din noi şi nu-i dă voie verii să ni le dea înapoi. Dar şi pe ea o va culege iarna rece aşezînd zăpadă pe pămînt şi crezînd că este biruitoare, dar va fi învinsă de o floare ce-şi va scoate capul din zăpadă, născînd o nouă PRIMAVARĂ.
IARNA zîmbi îngăduitoare şi spuse doar atît: „Sub stratul de zăpadă, iarna e atît de caldă. În mintea sa se gîndea la lucruri necunoscute, doar de ea ştiute, din lăuntrica frămîntare a inimii cînd Zorile… sărută florile, iar pe altarul timpului se aprind speranţele“.
În gînd mi-am spus: semeni cu mine atunci cînd nu am soare pentru a aduna în inimă căldura, iar lumina nu aprinde izvorul din care să sorb viaţa.
Le priveam fascinată, cum, în linişte, sorbeau din ceai gîndurile lor. Este evident că o femeie atrage prin ceea ce are ea unic. Nu mă refer la frumuseţe – şi femeile urîte au farmecul lor –, ci la ingeniozitate şi virtuţile care se pretind unei femei.
Mi-am amintit de cele spuse de un prieten al meu venit din Siria, care a afirmat: „Am fost surprins de senzaţiile pe care le-au trezit în mine femeile din ţinuturile musulmane. Voalate, le vedeam mergînd cu paşi mărunţi pe stradă, urmate de slujnicele lor. Umbrele lor înaintau încet de-a lungul unui zid înalt, care scobea în Cer o dungă înclinată de creneluri roşii. Senzaţiile încercate de mine se modificau: nu erau ale lor, ci ale unei femei care ar cunoaşte senzaţiile bărbaţilor, cele ale unui bărbat transformat în femeie. Noi nu desenăm o imagine a noastră, iluzorie, ci nenumărate imagini pe care spiritul le refuză stînjenit chiar atunci cînd a colaborat la creionarea lor. Nimic definit care să ne permită să ne definim”. OMUL este cel care va putea ridica sensibilitatea la treapta cea mai înaltă. A o purifica în tine însuţi, exprimînd-o către o plăcere superioară. Dar există imaginile despre viaţa voluptuoasă, care le întrece pe celelalte, pe care le gustăm din CEAŞCA OMENIRII plină cu amar, avînd senzaţia că întreaga lume s-a întîlnit în această ceaşcă. EUROPA şi ASIA, două lumi diferite, au în comun ceaşca de ceai.
În societatea apuseană, ceaiul de la ora 5 este o îndeletnicire de seamă. Aroma sa, frişca, pişcoturile, ceştile de porţelan, toate ducînd la o împăcare filozofică a musafirilor cu soarta, în aşteptarea bauturii roşcate, descoperită prin anul 879. Marco Polo aminteşte despre demiterea unui ministru care a îndrăznit să mărească dările pe ceai.
În Franţa, ceaiul a ajuns abia în 1636, în Rusia şi Anglia prin 1650, băutura fiind considerată de medici ca benefică.
Ceaiul a avut şi rivali. Eretici, precum Henry Saville (1678) îl considera un nărav murdar, iar Jonas Hauway zicea că bărbaţii par să-şi piardă statura şi buna dispoziţie, iar femeile frumuseţea prin întrebuinţarea ceaiului, dar timpul petrecea „la ibricul cu ceai“, bînd cîte o înghiţitură, la răcoarea grădinii, visînd „cai verzi pe pereţi“.
Ca şi arta, ceaiul şi-a avut timpul său, care, treptat,
„l-a furat” cafeaua, fiecare bob fiind o lacrimă a negrilor schingiuiţi de către stăpînii lor, albii, sclavia fiind în floare pe plantaţiile braziliene, unde tinere negrese erau violate de stăpîni, iar pruncii, consideraţi „negrotei“, nu aveau nici un drept, unii chiar fiind vînduţi ca sclavi.
Invitatele mele se pregăteau de plecare.
„Ştii, spuse PRIMĂVARA, lucrurile de la începuturile lor, dacă sînt „vămuite”, nu strică să arunci un ban în groapa sfîrşitului. Se va naşte, poate, un nou început“.
N-am înţeles ce-a vrut să spună, dar un lucru e sigur: „Orice sfîrşit e un nou început“. Nimic nu se pierde, totul se transformă.
Şi bem din ceaşca omenirii speranţe pe care limba şi ochii le echivalează cu „gustul rafinat“ ce chinuie „poftele“ cînd ceaşca s-a golit. O filozofie adîncă sălăşluia îndărătul tuturor acestor lucruri. Arta ceaiului fiind considerată taoism sub „mască“ de cafea.

(va urma)
LILIANA TETELEA

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (4)

in Polemici, controverse

Ulterior, în condiţiile nou-create ale configuraţiei geo-politice de la începutul Secolului XX şi pe fondul agravării inumane a tratamentului la care erau supuşi milioane de români sub jugul de fier al dualismului austro-ungar, voinţa populară a impus alte alianţe. A avut cîştig de cauză, spre cinstea şi onoarea oamenilor politici români, curentul care avea în vedere, în primul rînd, uriaşul interes naţional al Marii Uniri. A fost apoi meritul Regelui Ferdinand că a înţeles dorinţa arzătoare a Poporului Român de a dezrobi Ardealul. Marele om politic Ionel I.C. Brătianu a avut clarviziunea şi capacitatea de a încheia un tratat secret cu Antanta, pentru a se asigura că la încheierea păcii România va putea dobîndi Ardealul, Bucovina şi Banatul.
Dramatismul cu totul excepţional al primului război mondial, în condiţiile prăbuşirii frontului de răsărit şi ale abandonării României de către unii aliaţi, a impus scoaterea de pe panoplia arsenalului politico-diplomatic a unor noi şi eficiente arme ale byzantinismului, care şi-a pus amprenta pe supravieţuirea popoarelor mici, aflate la răspîntia mai multor imperii. Astfel, sub o guvernare de orientare conservatoare şi progermană, într-o Ţară aflată pe jumătate sub o vremelnică ocupaţie, am reuşit Unirea Basarabiei cu România. Măiestria clasei noastre politice s-a desfăşurat, pe tot parcursul acelui an extraordinar de complex, în toată splendoarea ei. Aceasta a fost, este şi va rămîne „politica instinctului naţional”, după o formulare memorabilă a lui Take lonescu, care constă în pragmatism maxim, cu riscuri minime, pentru supravieţuirea, libertatea şi propăşirea Ţării. „Altfel – vorba poetului George Bacovia – e greu pe pămînt…”.
Ca întotdeauna în istoria Ţării, şi această realizare, Marea Unire, a fost rezultatul unor imense eforturi şi al unor tragice pierderi omeneşti. Sentimentul naţional şi-a găsit, însă, după încheierea Marelui Război, deplina reflectare în atingerea Idealului Naţional. Geniul poporului român a produs mari creatori, ajunşi pe culmea popularităţii şi la maxima capacitate de expresie a spiritului şi sufletului naţional românesc. Scriu acum şi publică Liviu Rebreanu, Aron Cotruş, P.P. Negulescu, Mateiu Caragiale, Tudor Muşatescu, Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu şi Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Al. Philippide, Mihail Sadoveanu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Nae Ionescu, George Călinescu (autorul capitolului „Specificul Naţional” din monumentala sa „Istorie a literaturii române…”), compune şi interpretează muzică profund românească George Enescu, sculptează inconfundabilul Constantin Brâncuşi. Tot în această epocă îşi desăvîrşesc creaţiile istoricii Nicolae lorga şi Vasile Pârvan, iar Lucian Blaga dăruieşte Ţării şi lumii întregi capodopera „Spaţiul Mioritic”. Pe fondul acestei înfloriri a spiritului românesc, tînărul istoric Gheorghe Brătianu (fiul unuia dintre artizanii Marii Uniri, Ionel I.C. Brătianu) publică lucrarea cu titlul grăitor „O enigmă şi un miracol: Poporul Român”, Dar, poate că nicăieri nu se reflectă mai viu şi mai convingător perenitatea românismului decît în făurirea unei bijuterii unice în lume: Muzeul Satului din Bucureşti, expresie miniaturală a matricei noastre naţionale.
Perioada de afirmare economică şi culturală se vede, însă, curînd periclitată, din nou, de evoluţia politică a Europei, în noul context european, inclusiv Doctrina Naţională este deturnată pe direcţii străine, în general, de spiritul nostru, fapt care conduce la apropierea naţionalismului românesc de doctrinele extremiste din Italia şi Germania.
Doctrina Naţională Română este acuzată, totuşi, în mod greşit, ca fiind esenţial influenţată de naţional-socialismul german şi de fascismul italian. Tendinţe şi impulsuri străine spiritului românesc (violenţa, ura de rasă, intoleranţa, şovinismul) au fost apropiate forţat de spiritul naţional, spre o mezalianţă nocivă, dar ele n-au fost şi nu puteau fi reprezentative, în concepţia noastră, a Partidului România Mare. Începînd cu deceniul patru al Secolului XX, Doctrina Naţională, adevărata Doctrină Naţională trebuie să fie separată de doctrina de extremă dreaptă, cu manifestări violente, iraţionale, de factură teroristă. Generoasele calităţi ale Naţiunii Române şi marile sale aspiraţii, categorii reflectate în Doctrina Naţională, nu au avut niciodată ca suport sau motivaţie ura împotriva altor popoare, pentru simplul motiv că Poporul Român este singurul popor din lume care s-a născut creştin – ori creştinismul urăşte violenţa şi propovăduieşte dragostea.

(va urma)
(Text reprodus din revista „România Mare“,
nr. din 21 iunie 1991)

Implicarea lui Mihai Eminescu în evenimente istorice (1)

in Polemici, controverse

Mihai Eminescu a fost cunoscut mai ales ca poet, scriitor şi ziarist. Istoria şi critica literară au alocat numeroase analize operei sale literare, unele cu concluzii răuvoitoare sau chiar aberante. Pe lîngă preocupările literare, el a manifestat un interes deosebit pentru filosofie, drept, sociologie, istorie, muzică şi teologie, dar şi pentru ştiinţele exacte, precum: matematica, fizica, astronomia, chimia, mecanica, energetica, economia politică, ştiinţele naturii etc. Infiltrate cu măiestrie în opera sa literară, cunoştinţele din aceste variate domenii de activitate demonstrează că Eminescu a fost un adevărat „spirit enciclopedic”.
Mihai Eminescu a cercetat atent istoria universală şi cea a Neamului Românesc, a participat activ la evenimentele istorice contemporane lui, a îmbrăcat într-o mantie lirică personaje istorice, dar a relatat şi critic, cu imensul său talent de ziarist, fenomenele sociale, politice şi economice ale vremii. În rîndurile următoare, vom exemplifica modul în care Eminescu, pe care Constantin Noica l-a considerat drept „omul deplin al culturii româneşti“, s-a implicat direct în evenimentele importante ale epocii în care a trăit.

Înmormîntarea profesorului Aron Pumnul
Aron Pumnul s-a născut în anul 1818, în satul Cuciulata, lîngă Făgăraş. Fiind suferind încă de la vîrsta de 6 ani, şi-a început studiile la Şcoala Normală din Odorhei abia la 14 ani. În continuare a audiat, la Blaj, cursul de filosofie al lui Simion Bărnuţiu, apoi a studiat la Cluj, după care este trimis, la Viena, cu alţi elevi eminenţi, pentru a urma cursurile teologice de 4 ani (1843-1846). În acest timp, el se ocupă cu studiul literaturii române, traduce din germană multe lucrări, printre care şi Despre Principatele Române, lucrare arsă la Blaj, în timpul Revoluţiei. A participat la Revoluţia de la 1848, iar după înfrîngerea acesteia, s-a refugiat în Bucovina. Aici s-a bucurat de o primire deosebită, fiind mai întîi profesor „suplimentar“/suplinitor (1849), apoi titular (1850) la catedra de limba română, de la Gimnaziul din Cernăuţi. Ca adept al „etimologismului“, şi-a expus punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti“. Între anii 1862 şi1865, el alcătuieşte şi publică „patru tomuri în şase volume din antologia de literatură română“, de fapt prima antologie de texte româneşti, sub titlul „Lepturariu românesc cules den scriptori români“. Acestă culegere cuprinde un număr impresionant de autori, de la origini pînă la clasicii zilei –Vasile Alecsandri şi Grigore Alexandrescu -, iar sub raportul textelor, dintre cele mai substanţiale, fiecare autor fiind precedat de o copioasă notă biografică. Cartea a adus importante servicii învăţămîntului românesc al timpului, dar şi viitorului mare poet Mihai Eminescu.

Gheorghe Eminovici, probabil prieten cu Aron Pumnul, pe care-l cunoştea prin intermediul fiilor lui mai mari care au frecventat Gimnaziul din Cernăuţi, îl aduce pe Mihai în gazdă la profesor. Aron Pumnul, văzîndu-l pasionat de limba română şi de istorie, îi încredinţează „Biblioteca gimnaziştilor“, care se întindea pe cîteva rafturi şi dulapuri. Biblioteca era alcătuită din cărţi ale autorilor români, broşuri, foi răzleţe, calendare la modă, opuri istorice (printre care „Letopiseţele“ lui Mihail Kogălniceanu), alte cărţi de beletristică, atît cît putuse să strîngă profesorul din leafa lui şi din donaţii. Junele bibliotecar îşi ia rolul în serios şi din puţinii lui bani face şi donaţii bibliotecii: trei cărţi care-i poartă semnătura. Din acest moment, tînărul elev citeşte, dar şi scrie poezii, fără, însă, a le arăta colegilor.

După o lungă şi grea suferinţă, în luna ianuarie 1866, profesorul Aron Pumnul se stinge din viaţă. Înmormîntarea lui a avut un caracter de doliu naţional, elevii săi alcătuind, în semn de omagiu, broşura: „Laecrimioarele învaeţaeceilor gimnaeşiasti den Cernaeuţi la mormîntul prea Iubitului lor profesoriu Arune Pumnul, raepaeusat într’a 12/24 ianuarie 1866, Cernaeuţi, 1866“.

După informaţiile lui Perpessicius, broşura conţinea şapte poezii fără titlu, numerotate cu cifre romane, dintre care cinci poezii în limba română şi două poezii în limba germană. „A doua în ordine, poezia lui Eminescu (La mormîntul lui Aron Pumnul – n.n.), iscălită Eminoviciu privatist, ceea ce designa situaţia şcolară, de fapt, a poetului, e desigur singura străbătută de o puternică emoţie”, aşa cum îşi aminteşte prietenul său de şcoală Teodor V. Ştefanelli, care l-a văzut pe poet „înlăcrimat şi frămîntîndu-se să-şi improvizeze oda… O notă a poeziei informează că Pumnul a participat la Adunarea Naţională din Transilvania, în anul 1848, şi că autorităţile maghiare puseseră preţ pe capul lui“.

După Dumitru Popovici, poezia „«La mormîntul lui Aron Pumnul» nu este prima poezie a lui Eminescu. Cu rezervele pe care le poate stîrni, ea arată o virtuozitate tehnică ce presupune un exerciţiu îndelungat“. Din analiza manuscriselor, se face precizarea că poeziile „De-aş avea“… şi „Din străinătate“, deşi au fost publicate ulterior celei în discuţie, au fost elaborate înaintea poeziei dedicate lui Aron Pumnul. Poezia trimite la unele particularităţi ale scriitorilor români, cum sînt: Alecsandri, Alexandrescu, Bolintineanu.

În această odă funerară cu elemente de elegie amintind muzica sferelor, avînd un ton solemn, înalt, versul scurt, cu strofe de o simetrie perfectă, se pot identifica nenumărate şi minunate figuri de stil (repetiţii, inversiuni, epitete, hiperbole, imagini vizuale, olfactive şi auditive etc.). Încă de la prima strofă a poeziei, reţin atenţia cadrul solemn, armonia muzicală şi tonul patetic:
-„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină/ Se stinse-o dalbă stea!“.

Despre muzicalitatea acestei poezii de început, Amita Bhose, important eminescolog de origine indiană, mărturisea cu admiraţie: „Poezia lui Eminescu în totalitatea ei – de la oda funerară «La mormîntul lui Aron Pumnul», pînă la epitaful purificat al poetului «Mai am un singur dor» – mi s-a dezvăluit astfel ca o melodie neîntreruptă, îngemănînd toate hotarele timpului şi ale spaţiului“.

(va urma)
Dr. ing. Ovidiu Ţuţuianu –
Cercul scriitorilor ingineri din AGIR
(Asociaţia Generală a Inginerilor din România)
(Fragment din lucrarea „Mihai Eminescu
şi istoria“, Editura Daco-Română, Bucureşti, 2015)

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (4)

in Polemici, controverse

Iată, se poate naţionalism, fără şovinism, fără genocid. Şi cel mai bun exemplu sîntem noi, românii. De fapt, un adevărat naţionalist, pornind de pe temelia solidă a iubirii propriului neam, nu poate urî celelalte neamuri. Dimpotrivă, înţelege şi sentimentele naţionale ale celorlalţi. O bază solidă pentru evitarea confruntărilor dintre neamuri.
Dar de ce oare acest efort mondialist rău intenţionat, de a denigra, a răstălmăci, a denatura şi a falsifica termenul de naţionalism? De a-l compromite? El face parte din războiul, mai mult sau mai puţin evident, împotriva neamului, a neamurilor, a etnicităţii, modul firesc, definitoriu pentru condiţia umană de a trăi, modul de a exista al omului. Mod dat de sus, din Împărăţia Cerească. Fiindcă Biblia este o Biblie a neamurilor. Mîntuitorul precizează totdeauna neamul, etnia personajelor biblice. Femeia era cananeeană, „bunul” era samaritean ş.a.m.d. Judecata finală va fi a neamurilor.
Dar acest efort, profund anticreştin, de desfiinţare a neamurilor, de amalgamare a lor, e foarte vechi. El a fost prezent la toate imperiile păgîne babilonice. Mai recent, el a fost prezent în imperiul babilonic ţarist şi sovietic. De ce? În această adunătură haotică (haos etnic, religios, moral) turmele umane pot fi cel mai uşor manevrate, întărîtate una împortiva alteia, tîrîte în înfruntări sîngeroase absurde etc. Pe aceste tărîmuri ale haosului diabolic pot prinde toate diversiunile posibile. Marea revoluţie bolşevică s-a desfăşurat în imperiul babilonic rusesc.
Un mod de camuflare a acestei campanii l-a reprezentat marxismul, cu obsesia sa de a interpreta social lupta de clasă, toate fenomenele istorice, etnice, religioase. Dar camuflajul acesta, destul de debil şi de transparent, e uşor de observat. La noi, la români, de pildă.
Să observăm marele genocid comunist al anilor ’50, comis după ocuparea României de Armata Roşie. Diversiunea: erau pedepsiţi şi exterminaţi „bogătaşii”, „chiaburii”, exploatatorii de ieri, duşmanii poporului (?!), reacţionarii, agenţii imperialismului american ş.a.m.d.
De fapt, marii bogătaşi (Auschnitt, Blank, Hrisoveloni, Malaxa, nu tocmai români după cum se vede), marile familii de origine fanariotă, prevenite pe canale oculte, au emigrat din timp în Occident. La Piteşti, Aiud, Periprava, marea majoritate a martirilor erau ROMÂNI, ORTODOCŞI. O elită MORALĂ şi nu a bogăţiei, a Neamului Românesc. Profesori universitari, ingineri, intelectuali de înaltă clasă, preoţi, oameni de condiţie materială decentă. Şi studenţi săraci, chiar adolescenţi. De diverse convingeri sociale (liberali, ţărănişti, legionari şi chiar social-democraţi autentici). Instauratorii şi diriguitorii mecanismului torţionar, exterminator erau în covîrşitoarea lor majoritate NE-ROMÂNI, atei, „paraşutaţi” în România de Komintern şi apoi de ocupantul sovietic. Mulţi au învăţat limba română, la Moscova, prin cursuri intensive, în vederea administrării regimului comunist în România. Regim exemplar de ocupaţie, cu administraţie străină. Existau între ei şi etnici români? Da!, în eşaloanele superioare ale puterii, foarte puţini. Şi, oricum, dublaţi de „comisarul din pat”. Nevasta ne-româncă impusă de partid. De fapt, de la Moscova. Caracterul profund etnic şi religios al acestui fenomen istoric – al acestui război de exterminare – este evident şi indubitabil. S-a urmărit desfiinţarea unui neam, cel românesc, începînd cu elita lui moral-naţională.
Şi astăzi, diversiunile continuă. Vezi celebrul caz Vişinescu. „Escu”, român get-beget. E ilustrată astfel teoria lu Vladimir Tismăneanu (Vladimir Ilici, precum Lenin, şi Tismienţky, de fapt). Românii şi-au construit singuri comunismul şi s-au exterminat între ei. Popor de sinucigaşi. Da, celebrul Vişinescu era român, un dement sadic. Cum există la toate neamurile. Nu trebuie să ne facem complexe. Dar cine erau cei care l-au pus pe el (şi pe alţii) în situaţia de a-şi satisface complexele sadice ucigaşe? Cine erau comanditarii lui? Aceştia sînt trecuţi sub tăcere. Majoritatea numelor lor reale nu se terminau în „escu”. Există diversiuni şi minciuni active (afirmarea explicită de minciuni), respectiv diversiuni şi minciuni viclene, pasive. Prin ignorarea şi ascunderea adevărului, a unor părţi din el.
Şi… s-a întîmplat în România un fenomen uimitor, prin profunzimea şi nobleţea lui. „Se pot întîmpla în România fenomene nobile, pozitive?”, vor întreba, miraţi şi dispreţuitori, „spălaţii pe creier” de care am vorbit mai înainte. „Poate fi ceva bun la români? Ptiu!” Da. În fond, la Aiud, Piteşti, Jilava, putem spune că era chiar iadul pe pămînt. Ură turbată, sadism, voluptatea răului. Torturi, ucideri, umiliri. Boli (tuberculoza) răspîndite printre deţinuţi. Celule supraaglomerate, neîncălzite iarna, cu podele băltite de apă şi murdărie. Foame permanentă etc… etc… Da, acestea au fost tărîmuri ale iadului!
Şi aceşti români ortodocşi, precum Mîntuitorul odinioară, s-au coborît în iad, dar… prin credinţa lor creştină au „spart porţile iadului” şi au adus acolo lumină.
În mijlocul acestui iad au existat gesturi sublime de iubire a aproapelui, de sacrificii pentru el. Cei mai robuşti cedau celor bolnavi mizerabila lor raţie de mîncare. Cei mai sănătoşi se culcau, iarna, direct pe cimentul îngheţat al temniţei, pe post de saltele pentru cei mai bolnavi. Puţinele medicamente, pătrunse în lagăr prin coruperea gardienilor, erau cedate de cei mai puţin bolnavi celor mai grav bolnavi.
Aceste tărîmuri ale iadului au fost adevărate „universităţi”, în care intelectualii de înaltă calitate întemniţaţi îi învăţau pe ceilalţi – în special pe tineri – istorie, filozofie, chiar fizică, chimie etc. Şi, mai ales, trăirea intensă a sentimentului religios. Rugăciunea i-a însoţit zi şi noapte pe aceşti martiri în calvarul lor. Altfel nici nu se poate explica tăria lor supraomenească de a îndura acest iad. Cu toată supravegherea şi represiunea, sărbătorile religioase erau strict prăznuite. Comunicarea între deţinuţi se făcea prin mijloace de o ingeniozitate greu de imaginat. Comunicarea prin bătăi în pereţi era urmărită de torţionari.
Am citit interviul unui fost deţinut politic. Profesor universitar cu o viaţă împlinită (pînă la întemniţare): carieră prestigioasă, familie iubitoare, nivel de trai prosper, copii inteligenţi şi ascultători. Întrebat fiind, retrospectiv, de reporter care a fost cea mai fericită perioadă din viaţa lui, acesta a răspuns: „Aiudul. Niciodată n-am cunoscut, ca în calvarul acela, nobleţea condiţiei umane, forţa solidarităţii umane. Lumina adevăratei omenii. Trăirea atît de intensă a sentimentului religios. Niciodată nu am cunoscut o mai mare senzaţie de libertate”.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

ARTA MISTIFICĂRII (1)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Dacă principiile lui Sun Tzu din „Arta războiului“, o adevărată capodoperă în materie de distrugere a unui popor, aplicată cu succes în România postdecembristă, prin război imagologic, psihologic, economic, nu au dat rezultatele scontate, românii încăpăţînîndu-se să reziste (aşa cum o fac de milenii, fiind… greu de ucis), nu înseamnă că elita ocultă s-a resemnat, epuizîndu-şi forţa şi mijloacele, din contră, „inteligenţii planetei” demonstrînd nu doar existenţa unor resurse inepuizabile de manipulare, dar şi o inteligenţă diabolică, fiindcă trebuie şterse din mentalul colectiv toate aceste trăiri şi sentimente născute din conştientizarea trecutului şi respectului faţă de tradiţiile şi valorile perene proprii poporului, sentimente care, prin unitatea lor, alcătuiesc conştiinţa naţională şi, implicit, stau la baza conceptului de naţiune. Iar cea mai toxică dintre ele este istoria, fiindcă istoria este expresia identităţii unui popor, esenţa fundamentală a existenţei sale, o ancoră peste timp, prin care îşi trage seva afirmării sale dintr-un trecut milenar; un popor care-şi reneagă trecutul, care îşi ignoră istoria şi îşi ridiculizează eroii şi personalităţile istorice este un paria planetar, un popor care riscă să-şi piardă identitatea, şi, în ultimă instanţă, e condamnat la pieire. Şi fiindcă istoria conferă unui popor demnitatea, conştientizarea propriilor valori şi, nu în ultimul rînd, mîndria naţională, adică toate acele sentimente nocive pentru stăpînii din umbră, încît istoria nu ar trebui distribuită decît însoţită de avertismentul interzis persoanelor cu vîrsta cuprinsă între 7 şi 70 de ani! Desigur, asta în contextul unei istorii reale şi obiective. Numai că Istoria Românilor este departe de a fi una reală, şi nici nu suferă de prea multă obiectivitate, fiind scrisă cu mult timp în urmă, mai exact, parafrazîndu-l pe istoricul ceh, „inventată”, şi încă se reinventează fiindcă, aşa cum afirmă Roberto Pinotti: „Povestea pe care ne-o prezintă istoriografia nu este nici adevărată, nici obiectivă, din moment ce au scris-o, de fiecare dată, învingătorii”.
Un adevăr doar pe jumătate fiindcă nu doar învingătorii ne-au scris istoria, mai sînt şi alţii la rînd. În primul rînd politicienii, treziţi brusc pe post de istorici! Un prim-ministru clama public în 2002 că „e timpul să întoarcem spatele trecutului… prea multă istorie duce la naţionalism”! (probabil constatase individul că naţionalismul dăunează grav sănătăţii!); un fost preşedinte, elaborînd un raport de condamnare a comunismului (culmea, raport executat de fiii foştilor comunişti), ne sugera că ar trebui să ştergem din memorie epoca comunistă, iar preşedintele în funcţie ne îndeamnă să nu mai punem accent prea mare pe evenimentele de la 23 august 1944! Ceea ce nu înţeleg aceste înalte feţe politice este că orice discuţie asupra trecutului face parte din ceea ce numim comunicare, iar comunicarea s-a aflat la originea evoluţiei umane („La început a fost cuvîntul, şi cuvîntul era de la Dumnezeu, şi Dumnezeu era cuvîntul”), fiind una din căile de aprofundare a cunoaşterii; totodată, asumarea trecutului, cu bune şi rele, ne ajută să evităm erorile viitorului.
Apoi mai sînt istoricii de ocazie (fiindcă la istorie, ca şi la fotbal, se pricepe toată lumea), cei care, aşa cum afirma un astfel de „specialist”, au făcut nopţi albe pregătindu-se pentru examene (şi eu care credeam că istoria se studiază din pasiune!). Şi astfel de „personalităţi” vin cu pretenţii de atotştiutori, ne dau lecţii atît de democraţie cît şi de istorie, fiindcă se pricep la toate şi, prin prisma funcţiilor deţinute în instituţiile statului, acelaşi stat distrus prin aplicarea inteligentelor ideologii copiate din Occident, au puterea (reală dar şi legală) de a-şi impune propriile teorii.
Teorii care să-l convingă odată pentru totdeauna pe român că este un nimeni. Şi pentru acest fapt trebuie să i se inoculeze ideea că aparţine unui popor fără istorie, că sîntem tributari celţilor pentru că ne-au învăţat metalurgia fierului (deşi cînd geto-dacii practicau metalurgia, celţii nu apăruseră pe scena istoriei), tracilor fiindcă făceam parte din marele lor neam (conform lui Herodot, „părintele istoriei”, care obţinea informaţiile „pe surse”), că am fost civilizaţi doar în urma cuceririi Daciei de către romani (în realitate, cucerirea a 15% din spaţiul geto-dacic!), romani care ne-au învăţat să vorbim şi să scriem latineşte (vai mama noastră, dacă nu erau romanii!) şi mai nou (dacă nu ştiaţi) datorăm mult şi slavilor, după cum comenta istoricul (!) Zoe Petre (revista „Historia“ – 2013): „Noi scriem latineşte şi vorbim în slavonă” – foarte intereant, nu?), „fratelui de la răsărit”, deoarece de acolo ne venea lumina (să mai vorbească cineva de ateism în epoca trecută!), iar mai nou, prietenilor de la apus, fiindcă de la ei ne vine apărarea şi civilizaţia (başca imoralitatea, criminalitatea, prostituţia…).

(va urma)
Sinel Tudosie

Aristocraţia proletariatului

in Polemici, controverse

În ultimii 27 de ani, lumea a evoluat. Comuniştii de linie doi sînt acum prima linie de viitori aristocraţi. Ei au viziune, potenţial şi putere. Fie că sînt foşti sau actuali ofiţeri, fie că în anii ‘80 erau activişti mediocri, acum sînt în pragul primului schimb de sînge. Sîngele roşu se transformă, încet, dar sigur, în sînge albastru. Copiii lor vor avea o educaţie aleasă prin străinătăţuri, iar nepoţii lor vor merge la grădiniţe şi şcoli speciale, acolo unde din genunchii tuturor copiilor, care cad de pe bicicletă, curge sînge albastru.
Ei reprezintă viitoarea aristocraţie a României. Peste 100 de ani, aceşti copii, aflaţi în primul rînd de sînge albastru, vor fi respectaţi de către contemporanii lor. Vor fi stimaţi şi lăudaţi pentru bogăţia pe care au reuşit să o moştenească. Ei vor fi cei care vor conduce această ţară şi tot ei vor fi cei care vor poza în mari filantropi. Ei îi vor ajuta, poate, pe cei aflaţi la greu şi ei vor fi cei care vor pierde averi în cazinouri. Această viitoare aristocraţie va avea privilegii şi va fi oarecum răspunzătoare de soarta neamului. Urmaşii celor care acum ne conduc vor stabili şi vor conduce destinele urmaşilor noştri.
Pornind de la acest mic exerciţiu, prin care actuala clasă politică ne va subjuga în continuare prin urmaşii pregătiţi aleatoriu şi aiurea prin Europa, mă gîndesc că nepotul sau strănepotul meu va trăi într-o civilizaţie cu o clasă aristocrată. Peste 150 de ani nu se va mai vorbi la fel de mult despre tunurile financiare de acum. Cei care atunci vor sîngera abastru nu îşi vor mai pune întrebări despre modul în care vor fi ajuns să moştenească averi. La cum funcţionează la ora actuală învăţămîntul, nici cei care vor fi conduşi nu îşi vor pune întrebări de acest gen. Ei vor lua de bune averea şi puterea lor. Se vor muşca între ei pentru a susţine pe cine ştie ce candidat ales din clasa conducătoare, şi tot ei vor aplauda cu graţie cînd unele străzi, universităţi sau şcoli vor primi numele de Traian Băsescu, Ion Iliescu sau Emil Constantinescu.
Poate că Institutul Politehic din Bucureşti se va numi, peste ani şi ani, Institutul „Marian Vanghelie”, iar Spitalul Filantropia va primi numele Elenei Udrea.
Nu poţi să ştii ce va urma, dar poţi să intuieşti direcţia în care ne îndreptăm. Cei care acum sînt martori la falimentul democraţiei în România vor fi morţi de mult, iar cei care scriu Istoria vor avea grijă să spună că ei, cei de acum, vor fi fost mari voievozi, luptători împotriva corupţiei, cu care vor fi sfîrşit prin a face pace.
Nimeni nu ştie ce va fi peste 100 de ani, însă privind sistemul de învăţămînt şi cretinismul politic, nu poţi decît să anticipezi că destinaţia este o falsă aristocraţie, un sînge albastru ce are la bază sîngele roşu al tinerilor morţi în 1989 şi furtul organizat.

Tano

Cum au fost asasinaţi Burebista, Bogdan al II-lea, Vlad Ţepeş sau Radu de la Afumaţi (2)

in Polemici, controverse

Vlad Ţepeş (1431 – 1476) a fost domnitorul Ţării Româneşti în mai multe rînduri, în anii 1448, 1456 – 1462 şi 1476. Cunoscut peste hotare ca şi Dracula, Vlad Ţepeş este poate cel mai cunoscut domnitor român. Numele Ţepeş provine de la pedeapsa preferată a voievodului muntean, care îi trăgea în ţeapă pe cei pe care dorea să-i pedepsească. Vlad Ţepeş a fost asasinat în anul 1476. Vlad Ţepeş a avut un sfîrşit brutal, el fiind asasinat pe un deal din apropiere de Bucureşti. Versiunile cu privire la moartea sa sînt multe, însă cert este că în luna decembrie 1476, domnitorul era pe cale să învingă oastea turcească, însă a fost omorît chiar pe dealul de unde îşi conducea armata. După ce a fost ucis, Vlad Ţepeş a fost decapitat, iar capul său a ajuns la sultanul turc, care l-a aşezat într-o ţeapă. Nu se ştie cu exactitate cine a fost asasinul lui Vlad Ţepeş, cronicarii vremii avînd mai multe ipoteze, cum că voievodul ar fi fost omorît ba de un boier nemulţumit, ba de un turc infiltrat în armata munteană, ba că ar fi fost confundat cu un turc şi asasinat. „Trăia în Ţara Românească şi au venit asupra ţării lui turcii şi au început să jefuiască. I-a atacat şi turcii au început să fugă. Oastea lui Vlad Ţepeş a început să-i taie fără milă şi i-a gonit, iar Ţepeş, de bucurie, s-a suit pe un deal să vadă cum taie pe turci. S-a rupt astfel de oastea celor apropiaţi lui şi s-a travestit ca turc. Apropiaţii lui l-au socotit drept turc. Şi l-a lovit unul cu lancea. El, văzînd că este omorît de către ai săi, îndată a omorît cu sabia pe cinci dintre ucigaşii săi. Pe el, însă, l-au străpuns cu multe suliţe şi astfel a fost omorît”, a arătat cuviosul Eufrosin.
Radu de la Afumaţi (1522 – 1529) a urcat pe tronul Ţării Româneşti de patru ori, între 1522 şi 1529. Domnitorul muntean a fost căsătorit cu fiica lui Neagoe Basarab, unul dintre cei mai importanţi voievozi pe care
i-a avut, de-a lungul timpului, Ţara Românească. Pentru a deveni conducătorul ţării, Radu de la Afumaţi a dus mai multe bătălii cu Vladislav al III-lea, care era, însă, susţinut de turci. Voievodul Ţării Româneşti ar fi putut avea o domnie lungă, dacă o parte dintre boieri nu deveneau nemulţumiţi de influenţa tot mai mare pe care o căpăta familia Craioveştilor. La începutul anului 1529, o grupare de boieri, condusă de vornicul Neagoe şi postelnicul Drăgan, a organizat un complot împotriva lui Radu de la Afumaţi. Acesta a fost nevoit să fugă, însă a fost prins de boieri, în apropiere de Rîmnicu Vîlcea, asasinîndu-l pe domnitor în interiorul bisericii de pe dealul Cetăţuii, chiar sub ochii preotului. În aceeaşi zi fatidică de 2 ianuarie 1529, este omorît şi Vlad, fiul lui Radu de la Afumaţi. „Radu ar fi putut domni vreme îndelungată, dacă nu cădea victimă unui complot ticălos. Spre sfîrşitul anului 1528, o sumă de boieri, nemulţumiţi probabil de influenţa puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavînd la îndemînă oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. Pe drum, însă, boierii îl ajung la Rîmnicu Vîlcea şi, nerespectînd nici lăcaşul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuţa de pe dealul Cetăţuii, sub ochii îngroziţi ai preotului. S-a întîmplat această mizerabilă crimă – unică prin împrejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumina cea mai urîtă boierimea munteană din acea vreme”, aşa a descris istoricul Constantin Giurescu complotul în urma căruia Radu de la Afumaţi a fost asasinat.

(va urma)
Dănuţ Zuzea

Piloţii orbi (2)

in Polemici, controverse

Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atît de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gîndesc la altceva decît la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste cîteva miliarde risipite şi cîteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că, măcar acum, cînd încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze. (…) Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sînt antisemit, iar democraţii că sînt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că „administraţia“ e proastă – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi cînd aceleaşi tratate l-au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor măcelărind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi cînd iugoslavii şi bulgarii s-au gîndit la tratate cînd au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizînd cîte 10 sate pe an. Ca şi cînd ungurii nu şi-au permis să persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi cînd cehii au şovăit să paralizeze, pînă la sugrumare, minoritatea germană! Cred că sîntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajînd orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutîndu-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede. (…) Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină poziţiile, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul. Tristeţea şi spaima mea îşi au, însă, izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată pînă în măduva oaselor – care aşteaptă, pur şi simplu, să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cîntec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hîrtii, să facă alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca şi cînd am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi cînd am avea înaintea noastră 100 de ani de pace, ca şi cînd vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei – unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbesc alte limbi, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor, sau te asigură că au făcut legi de protecţia muncii naţionale. Sînt, unii, buni „patrioţi“, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitînd, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grîu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitînd că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfîrşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grîului. Au venit apoi fanarioţii, care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut, apoi, lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova, se bea, pînă în Secolul XVI, bere), austriecii în Ardeal şi „cultura“ în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor
putere politică şi administrativă. Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia, totuşi, o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atît de grav faptul că, la Brăila, costă 60-100 de lei kilogramul de peşte (în loc să coste
5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai
5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănîncă, de vreo 10 ani,
peşte sărat.

(va urma)
Mircea Eliade
(Articol publicat în ziarul „Vremea“, 1937)

Balsamuri spirituale (5)

in Polemici, controverse

Plutim printre amintiri, căci fără ele, cuibărite în suflet, ce s-ar alege de trecutul nostru? Poate gîndul că a fost doar un vis. Lumea alunecă printre ele ca o panoramă a închipuirii prin lumina orbitoare a dorinţelor, în care totul îţi pare neasemuit de frumos. Poate o amăgire. Niciodată n-am ştiut dacă ceea ce am văzut era bine, sau rău. Iubeam, însă, totul, fugeam după lumină, o prindeam, o pipăiam, dar parcă nu o vedeam. Singurul adevăr este speranţa care se aşterne sfioasă la picioarele tale şi aşteaptă visul, care, trezit la realitate, este, uneori, un coşmar. Părerile de rău, îndoielile, remuşcările, toate întind coarda pe care, cîndva, a cîntat lumea amăgirilor în freamătul vieţii ademenite de plăcerile trecătoare. Aşa am învăţat ce-i setea de viaţă – o izbîndă a soarelui în tainiţa ascunsă a sufletului în care Timpul înseamnă întrebările, căutările, nedumeririle, toate fiind aripi ale gîndului, care zboară la nesfîrşit, de la răsărit la asfinţit, sorbind cu lăcomie din Cupa Speranţei, lăsînd amintirile să se cuibărească în noi – un filtru al inimii, nu al ochilor –
ferindu-ne, uneori, de noi înşine, găsind, adeseori, liniştea în zbuciumul scos din suflet de glasul tăcut al privirilor.
* * *
Liliacul a înflorit.
În memoria mamei, pe masa din sufragerie, ovală, lucioasă ca o oglindă, sprijinită pe două picioare „de leu“, aşternută cu o faţă de masă albă, dantelată, am aşezat un buchet mare de liliac. Parfumul său – pentru o clipă – îmi pune capul „în poala mamei“ şi-i simt degetele catifelate răsfirîndu-mi părul. În mijlocul mesei, un samovar de argint, cu 6 ceşti din argint (primit cadou de la o rusoaică refugiată). Aroma ceaiului este îmbietoare, la fel şi prăjiturelele mici de pe platoul tot de argint. Invitatele mele au sosit: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Toate seamănă ca două picături de apă. S-au aşezat la masă. Primăvara contemplă tabloul cu-n cal alb, iar celelalte ascultă un concert al lui Ion Voicu. Uimită că „a cerşit“ dreptul la noaptea tăcerii, amintirea mamei s-a aşezat cu noi la masă, fără să simtă durerea ochilor mei, plini de lacrimi, dincolo de puterile mele, dar cu dorinţa supremă de „a mai fi“, pentru a servi idealuri la masa lumii. Mă dor amintirile, pentru că tinereţea şi-a luat zborul spre vise, deşi a poposit înaintea soarelui, rătăcindu-mă în labirintul vieţii. Cînd nimic din ceea ce-ţi este dat nu mai poate fi ascuns, închizi ochii pentru a păstra pe retină tot ce vrei să fie numai al tău, să nu ştie nimeni, ca să nu te judece. Să fie teama de adevărul-
adevărat, în Păcat întrupat? Şi atunci, faţă-n faţă cu Dumnezeu, cînd te afli la spovadă şi conştiinţa te
întreabă – cu ce ai păcătuit – ai amuţit. Dar nu-i vina mea că la răspîntiile vîrstelor am căzut în plasa amăgirilor, jucîndu-mă de-a baba oarba cu zilele din calendar, pîngărind cu ochii minţii tainele dorinţelor împlinite sau nu, cu patimile plăcerilor nopţilor tăcute, tremurătoare şi liniştitoare cum e cerul după furtună. „Ochii văd, inima cere“. Nu te grăbi să mă judeci! Primăvara este îmbrăcată cu o rochie înflorată. Are ochi albaştri, gene lungi, păr blond şi din decolteu apar, discret, doi sîni „de piatră“. Îmi zîmbeşte. Întrebînd-o la ce se gîndeşte – nu-mi răspunde, dar începe să recite:

Inelul din grădina lui albin

Parfum de fîn şi flori de măr,
nestemat inel, plantat în aur de copilărie
cu strălucire de safire purtat pe timp
de amintire. Inel de logodnă cu copilăria
blondă, de pe deget nu-l voi scoate
niciodată, prin el sînt legată
de primii ani de viaţă şi ea nu poate
fi trunchiată.
Cînd îl privesc, în el se oglindesc
zilele pe care n-am să le mai întîlnesc.
Aceste amintiri le închin la icoana lui
Isus mulţumind că-am simţit primăvara
cu gustul mierii copilăriei, în polenul
florilor de măr şi parfumului de fîn
din grădina lui ALBIN,
deşi fructele din noi se coceau sub soarele
cu suliţe de război: Unu, nouă, patru, doi.
Şi, de atunci, cu aripi de secunde
am zburat prin unde de dezastru sau albastru
iar dorinţele mele le-am urcat în stele.
Nu strălucesc, dar pîlpîiesc. Sînt încă vie.
Trăiesc!

Privindu-se-n oglindă, zise dezamăgită:
– A dispărut prinţesa…!
Trebuia. Dar s-a obişnuit cu umbra grădinii. Şi atît.

(va urma)
LILIANA TETELEA

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (3)

in Polemici, controverse

Din punctul de vedere al Interesului Naţional, cîteva momente de maximă importanţă au marcat lunga domnie a lui Carol I. Primul a fost Războiul de Independenţă. Proclamată la 9 mai 1877, cînd prim-ministru era Ion C. Brătianu, Independenţa a fost pecetluită cu sîngele vărsat din belşug de Armata Româna, lucru ce i-a conferit valoarea şi legitimitatea maximă pe care le poate avea un fapt politic. Perioada care urmează, caracterizată de o dezvoltare majoră, după criteriile timpului, a condus nou-proclamatul Regat al României spre o poziţie mai importantă în Europa, prin progrese economice şi culturale. Un alt moment semnificativ al domniei lui Carol I – unii istorici considerîndu-l punctul de apogeu – apare după campania din 1913, de pacificare a Bulgariei, şi obţinerea Cadrilaterului, străvechi teritoriu românesc, unde dăinuiesc importante relicve ale simbiozei daco-romane, pămînt aflat în componenţa Statului Medieval Ţara Românească, încă din preajma anului 1380, sub domnia lui Mircea cel Bătrîn.
Filonul naţional din viaţa politică şi culturală a României a continuat să se dezvolte şi să se manifeste şi după instalarea pe tronul României a Principelui Ferdinand, nepot de frate al Regelui Carol. Este important de precizat că procesul de cristalizare a conştiinţei naţionale, de acumulare a evenimentelor şi stărilor de spirit, a documentelor care, toate, fundamentează Doctrina Naţională românească, a continuat tot Secolul XIX şi la începutul Secolului XX, în toate spaţiile geografice locuite de români şi aromâni, fie că ne referim la Transilvania, Bucovina, Basarabia sau Peninsula Balcanică. În condiţiile unei astfel de evoluţii a sentimentului naţional, în principal, pe baza dreptului istoric şi ca efect al patriotismului şi dăruirii celor mai nobile spirite ale civilizaţiei şi politicii româneşti, războiul mondial din 1914 găseşte România pregătită pentru pasul de maximă importanţă în istoria acestei naţiuni binecuvîntate de Dumnezeu: realizarea României Mari şi readucerea tuturor românilor în interiorul graniţelor noastre naturale.
Decizia participării la război, alături de Antanta, a fost extrem de dificilă. Pentru adoptarea ei, numeroase interese şi concepţii contrare s-au înfruntat atît la lumina zilei, cît şi în penumbra cabinetelor. În spiritul adevărului istoric, trebuie să relevăm pendularea inteligentă a clasei noastre politice către ambii poli ai hegemonismului european, dat fiind faptul că tînărul stat nou-creat, România, avea de revendicat teritorii de la ambele tabere, atît de la Austro-Ungaria, cît şi de la Rusia ţaristă; în acest sens, e grăitor Protocolul Secret semnat la Viena, în octombrie 1883, al Tratatului de Alianţă româno-austro-ungar, la care Germania adera în aceeaşi zi. Înţelegînd situaţia epocii la justele ei dimensiuni, actul respectiv ne apare ca o expresie a lucidităţii clasei politice româneşti faţă de primejdia panslavismului în expansiune. Cel puţin din punctul de vedere al înzestrării Armatei Române cu armamentul Krupp, deosebit de puternic şi performant, alianţa cu Germania lui Bismarck a constituit un element pozitiv.

(va urma)
(Text reprodus din revista „România Mare“,
nr. din 21 iunie 1991)

Epistolă scriă cu cerneala ochilor

in Polemici, controverse

Stimată domnişoară Lidia Vadim Tudor,
Stimată redacţie,
Aceste rînduri le scriu din nou cu ochii în lacrimi şi cu o mare, mare durere în suflet. Nu pot să cred că Partidul România Mare nu a intrat în Parlamentul României. Mă doare sufletul că un partid cu nume atît de frumos, „România Mare“, nu a avut loc din cauza acelor „partide mari“, care mereu au fost la putere, prin rotaţie, şi au contribuit la jefuirea ţării. Mă doare sufletul cînd văd că în Parlamentul României este iar UDMR (6,22%), această organizaţie, nu partid, care a demonstrat, prin fapte, în toţi aceşti ani, cît de mult urăşte ţara şi Poporul Român. Au dat foc Tricolorului, drapelul României, l-au spînzurat pe Avram Iancu (folosind acea păpuşă drept simbol) în plină stradă, luptă mereu pentru dezmembrarea ţării, ei, o mînă de oameni, îşi bat joc de un întreg popor. Care popor, întreb eu? Cei 60% care au stat acasă, în loc să meargă la vot, să-şi facă datoria de cetăţeni ai acestei ţări, pentru a aduce schimbarea mult dorită?! Care români? Cei 5,51% care au votat PMP – partidul lui Băsescu, cel care îi trimitea pe tineri în ţări străine, dacă nu le convin condiţiile de trai de aici, cel care, timp de 10 ani, şi-a bătut joc de ţară şi de români?! El este astăzi în Parlamentul României, din cauza voastră, a românilor care l-aţi votat. Partidul România Mare nu a avut loc în Parlamentul României, fiica marelui patriot român Corneliu Vadim Tudor, Lidia Vadim Tudor, nu a avut loc în Parlament. O tînără inteligentă şi cinstită cu credinţă în Bunul Dumnezeu, o luptătoare pentru dreptate şi adevăr, calităţi dobîndite de la minunatul ei tată, a rămas pe tuşă, pentru viitoarele alegeri. Ea nu a avut loc în Parlament din cauza voastră, a celor care nu v-aţi prezentat la vot, sau a celor care aţi votat PSD (45%), PNL (19.96%), aceste partide care sînt cele mai vinovate pentru situaţia actuală din ţară.
M-ai dezamăgit, Popor Român, eşti părtaş cu ei, tu, care i-ai trimis în Parlament. Din cauza ta, din cauza votului tău, copiii mei, nepoţii mei vor fi în continuare departe de mine, muncind în ţări străine. RUŞINE! Nu v-aţi trezit nici acum, şi astfel vă meritaţi soarta. Voi nu mai aveţi nici un drept să vorbiţi, să vă plîngeţi, asta-i judecata voastră! Vă amintesc cîteva versuri care vi se potrivesc de minune, iar voi, cei care aţi votat, să le învăţaţi pe de rost şi să nu le uitaţi. Au fost scrise în 2014 pentru voi de către patriotul Corneliu Vadim Tudor: „Poporul meu, sînt supărat pe tine/ Nu eşti aşa cum am crezut cîndva/ Faci pactul cu duşmanul, ce ruşine!/ Aştepţi momentul ca să poţi trăda“.
Voi, cei care aţi votat PSD-ul, atenţie la ce a declarat Liviu Dragnea unor reporteri TV: nu va scădea nici o taxă, aceste lucruri vor fi avute în vedere în 2018. S-a văzut omul cu sacii în căruţă, şi de acum aşteptaţi să vă mărească salariile, pensiile, să vă scadă taxele. Poate la alegerile viitoare (2020)! Sînt oameni care azi nu au ce pune pe masă, cum să aştepte pînă în 2018?! Sînt pensionari care luna aceasta (decembrie) au stat la cozi imense pentru a putea face un împrumut la CAR, ca să aibă şi ei ce pune pe masă de Sărbători.
Să nu vă plîngeţi, voi i-aţi votat, vă meritaţi soarta!
Voi, cei care aţi votat PNL-ul (fostul PDL, mai corect), vă amintiţi ce v-au promis înainte de alegeri? Astăzi se luptă între ei pentru ocuparea unor funcţii, nici gînd să-i auzi vorbind despre o viaţă mai bună a Poporului Român, aşa cum au promis.
Să nu plîngeţi, voi i-aţi votat, vă meritaţi soarta!
Învăţaţi şi aceste versuri ale lui Vadim: „Toţi nespălaţii lumii, fără şcoală/ Te joacă azi la zaruri, pe maidan/ Dar tineretul nu se mai răscoală/ Fiindcă-i plecat să facă rost de-un ban“.
Întreb pentru a nu ştiu cîta oară: în ţara mea, în oraşul meu, Suceava, oare nu este de lucru? De ce copiii mei trebuie să fie sclavi în altă ţară? Din cauza voastră, românilor, care aţi votat aceleaşi mutre de trădători, care nu au făcut niciodată ceea ce au promis.
Ruşine lor! Ruşine vouă!
Dacă eu astăzi sînt supărat pe voi, pe cei care aţi stat acasă şi pe cei care aţi votat, lăsîndu-vă păcăliţi din nou, nu uitaţi aceste cuvinte din poezie, pe care vi le adresează Vadim, care v-a iubit atît de mult pe toţi. El vă iartă: „E timpul, deci, să speli acea ruşine/ Din zodiacul ce ţi-a fost ursit/ Eu azi te cert, dar nu pot fără tine/ Mi-aş da şi viaţa să fii fericit“.
Cît de mult te-a iubit acest OM pe tine, popor îndărătnic! Şi tot Vadim spune într-un aforism de-al lui: „Românii care mereu aşteaptă să li se dea ceva nu au nevoie de PREŞEDINTE, ci de MOŞ CRĂCIUN“.
Să nu uitaţi asta, iubiţi români, cum aţi uitat mereu anii din urmă, cum i-aţi uitat pe cei care şi-au bătut joc de voi şi i-aţi trimis din nou în Parlamentul României. Aşteptaţi-l pe Moş Crăciun, poate el o să vă aducă mai mult decît vă vor aduce noii parlamentari!!! La ei deja Moş Crăciun a sosit cu mandatul de parlamentar, le-a adus cel mai frumos cadou de Sărbători. La voi nu ştiu dacă o să vină Moş Crăciun, el vine doar la cei care au fost cuminţi (cu-minţi!!!).
Îmi pare rău că am scris aceste rînduri despre românii mei (repet, cei care n-au votat, şi cei care au votat), dar ei m-au determinat să scriu aceste rînduri, izvorîte din inima mea. Tot lor le reamintesc vorbele lui Brâncuşi la întoarcerea acasă: „Proşti v-am lăsat cînd am plecat. V-am găsit şi mai proşti!“. Mare adevăr. Cu lacrimi în ochi şi plin de durere,

Vasile Crelincă, Suceava, 15 decembrie 2016

O analiză pertinentă a profesorului Corvin Lupu asupra viitorului României odată cu „era Trump“ (3)

in Polemici, controverse

* M.A.M.: Revenim cu întrebarea: ce părere aveţi despre influenţa alegerilor din SUA asupra relaţiilor internaţionale şi a securităţii naţionale ale României?
* C.L.: Ceea ce ştiu exact este că aceste greşeli se contorizează şi produc efecte grave, exact în momentele în care ne va durea mai tare. Avem experienţa sigură a istoriei, cea pe care duşmanii românismului din fruntea ţării noastre a scos-o din şcoli. În 2004-2005, cînd ambasador al României la Moscova era generalul Dumitru Prunariu, celebrul nostru cosmonaut, preşedintele Putin a propus României să nu intrăm în NATO, cu promisiunea asigurării securităţii ţării şi cu precizarea tuturor tipurilor de arme care vor fi oferite României, pentru descurajarea vecinilor şi asigurarea securităţii militare a ţării. De asemenea, preşedintele Putin a transmis prin Dumitru Prunariu oferta de a se constitui o comisie mixtă româno-rusă, care să analizeze perspectiva restituirii tezaurului României, trimis spre păstrare în Rusia, în timpul primului război mondial. Eu cred că preşedintele României, Traian Băsescu, ar fi avut obligaţia faţă de Poporul Român să-i spună acest adevăr. El a reacţionat prin retragerea de la post a lui Dumitru Prunariu şi apoi prin ofense, despre care am mai pomenit. Asta nu este politică externă, mai ales în faţa unei supraputeri… Pe de altă parte, din alt punct de vedere, eu sînt de părere că aderarea României la NATO şi la UE a fost foarte importantă în perspectiva psihologică a istoriei României. Dacă România nu ar fi aderat la NATO şi la UE, poate că pe durata mai multor generaţii, Poporul Român ar fi fost absolut sigur că i s-ar fi refuzat intrarea în Sfîntul Rai. În mare majoritate, pe care eu nu o pot cuantifica în procente, pentru că nu am pîrghiile sociologice necesare, Poporul Român a fost sigur că, intrînd în NATO şi în UE, va avea asigurată toată istoria viitoare a ţării şi prosperitate certă. Dacă nu am fi aderat, Poporul Român nu şi-ar mai fi găsit liniştea şi echilibrul, pentru multă vreme. Astăzi, o mare parte a românilor este dezamăgită, unii într-o măsură foarte mare, alţii mare, alţii mai mică, dar orizontul de aşteptare a fost atins de foarte puţini români, cu deosebire de către profitorii „sistemului ticăloşit”. După părerea mea, eşecul politicii euro-atlantice româneşti este evident, doar că factorii politici nu doresc să-l recunoască, analiştilor le este teamă să-l recunoască în ansamblul său, aşa că ni se arată doar secvenţe disparate de eşec euro-atlantic, care, adunate toate la un loc, formează eşecul de ansamblu al euro-atlantismului românesc. Vecinii noştri, mai ales ţările din Grupul de la Vişegrad, au găsit soluţii de promovare a suveranităţii naţionale, au dat FMI afară din ţară, după modelul Ceauşescu, îşi promovează propriile interese, apoi le promovează pe cele ale restului UE, iar reglementările legiferate de UE care nu sînt conforme cu interesele lor naţionale sînt respinse şi nu se aplică. În vara acestui an, Grupul de la Vişegrad a invitat România să se ralieze grupului şi să coopereze la luarea unor decizii, dar preşedintele antiromân (?!) Iohannis a refuzat. A fost o mare greşeală politică. Prin aceasta, România a ratat şansa să coopereze şi să-şi îmbunătăţească relaţiile cu vecini foarte importanţi. Cu unii dintre ei a cooperat cu mare succes, în perioada contemporană, în cadrul Micii Înţelegeri şi în perioada dictaturii socialiste de dezvoltare. Vă reamintesc că tot în vara asta, acelaşi Iohannis a bătut calea Bulgariei, să-i convingă pe vecinii noştri de la sudul Dunării să se ralieze la proiectul constituirii unei flote antiruseşti în Marea Neagră. O altă prostie fără seamăn. Bulgarii l-au refuzat pe Iohannis, pe un ton apăsat. Văd că am lungit discuţia şi nu am ridicat o problemă deosebit de importantă, după care vă propun să întrerupem discuţia de astăzi. Privitor la necesitatea unei relaţii normale cu Federaţia Rusă, care este, după părerea mea, repet, cea mai importantă relaţie de securitate internaţională a României, cred că decidenţii noştri ar trebui influenţaţi de analiştii Departamentului Securităţii Naţionale, de pe lîngă Preşedinţia României, în sensul de a ţine cont de aspectul pe care îl menţionez în continuare. Este evident că Războiul Rece nu s-a încheiat în 1989, cum ni s-a spus în mod repetat de către puterile din zona euro-atlantică de influenţă. El a fost doar întrerupt pînă cînd forţele naţionaliste din Rusia s-au regrupat, şi-au reaşezat modul de promovare a propriilor interese, s-au consolidat organizatoric, militar, informativ şi economico-financiar şi acuma sînt în contra-ofensivă, pe multiple planuri. În anul 2014, pe pagina sa de Facebook, Vladimir Putin a postat un filmuleţ, care a fost titrat în limba română de foarte buni cunoscători ai limbii ruse, cuprinzînd un interviu în care el afirmă explicit că, la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, Stalin s-a înţeles foarte bine cu SUA şi cu Marea Britanie şi a încheiat înţelegerile privitoare la sferele de influenţă „pentru eternitate”, nu doar pentru cîteva decenii. De aceea, accentua preşedintele Putin, la Malta, în decembrie 1989, s-a încheiat doar un acord verbal între URSS şi SUA şi nu s-a semnat nici un document. Înţelegerile de după al II-lea război mondial nu pot fi modificate, ci pot doar să fie completate. Preşedintele Putin afirma explicit că doi trădători ai Rusiei, Gorbaciov şi Elţîn, au încălcat înţelegerile, dar că acum Rusia nu mai acceptă să recunoască acordul făcut de trădători. În finalul filmuleţului, preşedintele Putin spune apăsat: „Noi vrem înapoi ce este al nostru!”. Analizînd poziţia lui Putin în cadrul acestui interviu, se poate înţelege lesne că Federaţia Rusă este angajată într-un efort de recucerire a sferei de influenţă pe care a avut-o fosta Uniune Sovietică. Evenimentele din Georgia (2008), Ucraina (2014, pînă în prezent), Siria (2015, pînă în prezent), agresiunea cibernetică asupra Estoniei (2014), salvarea Iranului de la o agresiune iudeo-americană (2015) sînt semne evidente ale acestei linii politice. Nu se poate ca decidenţii din România să nu ţină cont de acest lucru şi de foarte numeroasele exemple din istorie în care statele mici au fost abandonate de către marile puteri, care le promiteau garanţii de securitate, în schimbul promovării propriilor interese. România a primit aceste garanţii occidentale şi în perioada interbelică, iar în 1940, România Mare s-a prăbuşit fără să o apere nimeni! Românii i-au aşteptat pe americani 50 de ani, iar în perioada ocupaţiei militare sovietice, SUA şi statele din Occident îi îndemnau pe români să lupte împotriva regimului sovietic de la Bucureşti, cînd ţara fusese deja arondată sferei de influenţă a lui Stalin, şi o generaţie întreagă de elite româneşti s-a sacrificat degeaba. Astăzi, în caz de agresiune externă din partea Rusiei, după părerea mea, Occidentul nu ne va apăra, la fel cum au păţit Ucraina şi Georgia, iar situaţia ar fi realmente dramatică. Dacă ne atacă alte state decît Rusia, ceea ce nu ar fi exclus, situaţia ar fi tot foarte grea, pentru că nu mai avem armată şi coeziune naţională, tot ca rezultat al politicii euro-atlantice. Ca urmare, speranţa noastră rămîne în primul rînd în Dumnezeu.
* M.A.M.: Vă mulţumesc şi vă mai aştept!

Sfîrşit
(Interviu realizat de Marius Albin MARINESCU)

Du-te Sus