Numarul curent editia digitalaAbonament editia tiparita (livrare in Romania)

• Fondată în 1990 de Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu •

Category archive

Polemici, controverse - page 3

Băsescu: ce căutau cei trei la Oprea acasă?

in Polemici, controverse

Băsescu, reacţie dură la presupusa întîlnire Maior-Coldea-Kövesi acasă la Oprea, în noaptea alegerilor din 2009.

„Aceşti oameni erau strînşi acolo să vadă cine iese preşedinte, pentru că sondajele de după ultima confruntare dădeau un teribil echilibru şi voiau să-şi facă strategia pentru a doua zi după anunţarea rezultatelor. (…) Ce căutau cei trei la Oprea acasă? Răspunsul meu este că nu aveau ce căuta“, a comentat Traian Băsescu presupusa întîlnire dintre George Maior, Florian Coldea, Laura Codruţa Kövesi şi Gabriel Oprea, din seara alegerilor din 2009. Fostul preşedinte susţine că e convins că un astfel de comportament nu a fost unul nevinovat şi că şi el a fost invitat la diverse întîlniri, dar nu a fost niciodată la „chermeze de ziua lui Coldea, Maior, Kövesi sau a lui Stanciu sau mai ştiu eu cui“.

„Ce căutau cei trei la Oprea acasă? Răspunsul meu este că nu aveau ce căuta. Nu mă întrebaţi pe mine, că pe mine nu mă interesa în noaptea aia ce fac Maior, Coldea şi Kövesi, cu atît mai puţin Oprea. Eu vă spun părerea mea, indiferent ce spune Dan Andronic: aceşti oameni erau strînşi acolo să vadă cine iese preşedinte. Pentru că sondajele dădeau un teribil echilibru şi voiau să-şi facă strategia pentru a doua zi după anunţarea rezultatelor“, a declarat Băsescu la B1TV.

Fostul preşedinte susţine că treaba celor trei nu era să meargă la tot felul de astfel de întîlniri, pentru că momentul era unul critic, încă se numărau voturi, „procurorul general trebuia să fie în biroul său, SRI-ul trebuia să vegheze la corecta desfăşurare a votului pînă la predarea sacilor cu voturi. Deci n-aveau ce căuta acolo“.

„Eu am fost invitat la diverse întîlniri şi nu m-am dus niciodată, pentru că nu mă duc la ziua celor mai mici în funcţie decît mine. Dacă e cazul, ei îi chem de ziua mea să le dau un pahar de şampanie, ceea ce s-a şi întîmplat. Dar nu mă duceam la chermezele de ziua lui Coldea, Maior, Kövesi sau a lui Stanciu sau mai ştiu eu cui“.

Băsescu a adăugat şi că nu ştia că toţi erau aşa amatori de tenis, că jucau de două ori pe săptămînă, şi că este convins că tot comportamentul lor nu a fost unul nevinovat. „Acolo se stabileau multe şi poate domnul Dragnea şi domnul Ponta ne mai spun dacă după partidele de tenis cu Maior, Coldea şi alţii nu cumva se mai discuta şi pe cine trebuie să mai rărească din PSD“, a mai spus Băsescu.

Jurnalistul Dan Andronic este urmărit penal în dosarul finanţării ilegale a campaniei lui Traian Băsescu, după ce acesta a publicat un articol în evz.ro, în care susţinea că în seara celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 2009 a mers la locuinţa lui Gabriel Oprea, în calitate de consultant politic, unde se aflau, printre alţii, George Maior, şef al SRI la momentul respectiv, Florian Coldea, prim-adjunct al directorului SRI, şi Laura Codruţa Kövesi, la momentul acela procuror general al României. Dan Andronic scria că Florian Coldea şi Laura Codruţa Kövesi erau preocupaţi, în seara alegerilor, de victoria lui Traian Băsescu.

Laura Codruţa Kövesi a refuzat, marţi, la Curtea de Apel Ploieşti să comenteze afirmaţiile jurnalistului. În replică, Andronic a precizat: „Nu comentează, aşa e cînd nu ai răspunsuri“.

După audiere, jurnalistul a fost întrebat de reporteri dacă citaţia a fost primită înainte de a face dezvăluirile, acesta precizînd: „Nu pot să vă spun, v-am mai spus că este Săptămîna Patimilor şi luaţi-o ca atare. Am început să scriu acum o lună şi jumătate, dacă voi credeţi că am primit citaţia acum o lună şi jumătate, vă înşelaţi. Primele dezvăluiri la care nici acum nu am răspuns au fost făcute acum o lună şi jumătate”.

Cristina Andrei

 

#inseparabilii sau cum promovăm simboluri legionare

in Polemici, controverse

După recentele manifestaţii de amploare pe care tinerii relativ frumoşi şi oarecum liberi le-au organizat, obsevăm că şi companiile multinaţionale au preluat simbolul # al luptei împotriva democraţiei. Pentru că atunci cînd vrei schimbări care contravin votului popular, nu poţi să spui decît că Maidanul primează alegerilor libere.

Ce nu au prins cei care utilizează #rezist în zona campaniei publicitare, şi mă refer aici la o marcă de bere şi o companie de telefonie mobilă, este că ei promovează un simbol legionar, acel „diez“ îndreptat nefiind decît schiţa, fără cruce, a steagului legiunii Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, sau, simplu, Mişcarea Legionară. Chiar dacă, personal, apreciez acest aspect şi nu mă deranjează, mă miră lipsa de reacţie a unor instituţii, chiar şi a SRI, care nu aplică legea pe care eu am numit-o „legea pumnului în gură“, în care este stipulată, negru pe alb, interzicerea promovării unor simboluri care să amintească de diverse organizaţii sau persoane, inclusiv de conceptul de „legionar“.

Apreciez, aşadar, curajul companiilor de publicitate care au preluat, în mod ferm, mesajul străzii, şi aici vreau să pledez în favoarea companiei germane de telefonie mobilă, care şi-a făcut un obiectiv din a-i acapara pe cei care lucrează în multinaţionale. Totuşi, aceştia ignoră total sentimentul pe care acea reclamă îl stîrneşte celorlalţi, şi anume, o potenţială repulsie, mai ales că mesajul „libertate“, spus cu patos pseudo-politic, mută tribuna Parlamentului într-o zonă pe care o dorim liberă de politică. Totodată, este de apreciat mesajul pe care compania îl trimite în piaţă, asociind conceptul de libertate cu manifestaţiile care au avut loc în stradă, şi nu cu alegerile libere şi cu votul popular, un lucru lăudabil, avînd în vedere că politicienii români au distrus însuşi conceptul de democraţie din România. Asocierea acestui mesaj cu simbolul legionar, care a promovat românismul de-a lungul scurtei sale istorii, ar putea fi de bun augur pentru români şi politicieni, care ar trebui să adopte acest mod de gîndire cît mai curînd posibil. Libertatea de a manifesta şi de a iubi România trebuie să primeze în absolut toate iniţiativele celor care se află la cîrma ţării.

În ceea ce priveşte compania producătoare de bere, campania este mult mai sugestivă – răpesc un tînăr dintr-un „meeting“ şi îl duc să petreacă, un fel de strigăt de ajutor pe care cei care lucrează în marile companii îl transmit celor care îşi trăiesc viaţa. Asocierea acestor reclame cu un simbol care a promovat românismul ar putea fi binevenit, în contextul în care este totuşi timpul ca politicienii, dar şi cei care doresc o Românie puternică, trebuie să înceapă să şi-l asume.

Tano

 

Autostrada separării

Jurnalul (R)evoluţiei lui Corneliu Vadim Tudor, de la naştere pînă în zilele noastre (71)

in Polemici, controverse

 

8 MARTIE 1990. Apar la televizor trei baragladine, reprezentînd Partidul Romilor, Rudarilor şi Lăutarilor. Unul care se prezintă „secretar general” cîrîie în limba romanes. Nu ştiu cine i-o fi zis acestui rudiment de grai „romanes”, fiindcă n-are nici o legătură cu limba română, nici cu Maica Romă. „Delo, delo, bahto delo” – zice el, pe Postul Naţional de Televiziune. N-am nimic împotriva organizării politice a ţiganilor, e dreptul lor, dar măcar de şi-ar potoli zurbagiii! Acum o altă năzdrăvănie: a luat fiinţă Sindicatul Ascensoriştilor din Bucureşti (că dacă le zicea liftieri nu mergea, le cădea greu la lingurică). La Radio Bucureşti se difuzează o ştire ciudată: rabinul Moses Rosen a vorbit cu Petre Roman, plîngîndu-se de o pretinsă înmulţire a actelor antisemite (?!) din România. Dacă ar veni un extraterestru şi s-ar pune la mintea rabinului, ar crede că aici, în România, curg fluvii de sînge evreiesc de dimineaţă pînă noaptea tîrziu, ba se strîng, în salbă, şi nişte lacuri de acumulare. În realitate, nimeni nu-i deranjează pe evrei, nu sînt atinşi nici cu o floare, ei taie şi spînzură, ei ocupă funcţiile-cheie ale ţării şi, dacă nu le acaparează pe toate, atunci încep să strige: „Pogrom! Urgie! Săriţi! Ne omoară fasciştii!”. Nu se potoleşte rabinul ăsta, e croit rău, să azvîrle sămînţă de vrajbă între evrei şi români, ba chiar între evrei şi evrei. Îmi telefonează Dan Zamfirescu şi îmi dă o veste neplăcută: Arthur Silvestri (pe adevăratul nume Tîrnăcop) şi Mihai Pelin s-au văzut cu Iosif Constantin Drăgan, au pus la cale funcţionarea unui trust de presă, dar pe mine m-au pictat foarte urît. „Să nu prindem picioarele lui Vadim pe-acolo” – l-ar fi somat ei pe Drăgan. Eu, unul, nici nu cerusem aşa ceva, dar vezi cum e omul? Pe amîndoi i-am ajutat din răsputeri, mai ales pe beţivanul ăsta de Pelin. Odată a venit la mine în vizită, primise sarcină de la un general de Securitate să-l atace pe Aristide Buhoiu, prin 1984, şi dorea să se consulte cu mine, să afle detalii din viaţa fostului meu prieten, care ne păcălise pe toţi. Mai ales că Pelin făcuse arşice, în „Flacăra”, un spectacol de bar, de la „Melody”, realizat de Buhoiu şi nevastă-sa, deci era o rîcă mai veche între ei. La mine erau două colege în vizită. Îmi amintesc că Pelin avea aceeaşi cămaşă albastră pe el, murdară şi veşnic transpirată. A băut ca un porc, în aşa fel încît atunci cînd a avut nevoie, n-a nimerit nici baia. Cu mare greutate s-a întors în mica mea sufragerie şi s-a năpustit s-o sărute pe una dintre fete, o brunetă frumoasă, care fuma liniştită, pe canapea. Numai că domnişoara a dat un strigăt de repulsie, s-a ridicat şi a fugit glonţ, pe uşă, afară! Ce se întîmplase? Pelin făcuse mai înainte pipi pe el, pantalonii gri erau leoarcă! Nici nu mai ştiu cum

l-am urcat într-un taxi, ca pe un balot, am dat şoferului 100 de lei şi l-am expediat acasă. Altădată, acelaşi Pelin îmi spunea că, angajat fiind la „Flacăra“, făcea pe cărăuşul între redacţie şi CC. al U.T.C. Într-o bună zi, a fost trimis cu un plic cu suma de 18.000 de lei (sumă mare, pe atunci!) să-1 ducă lui Nicu Ceauşescu. Odată ajuns la sediul instituţiei cu pricina, a coborît cineva de la cabinet şi a luat plicul, cu o dezinvoltură care demonstra că mai făcuse trebuşoara asta de nenumărate ori. „Bine, dar nu-mi daţi nici o chitanţă, nu-mi semnaţi nimic?” – a întrebat Pelin. Persoana s-a uitat cu un dispreţ suveran şi i-a aruncat aşa, peste umăr: „Ce chitanţă visezi d-ta, tovarăşe? Unde te trezeşti?”. Îmi spunea că, pentru el, e clară aprovizionarea cu sume mari de bani, din încasări, a lui Nicu Ceauşescu, de către Adrian Păunescu. L-am crezut pe acest Pelin un om de caracter – mai ales că, în iunie 1987, îl convinsesem să semneze alături de noi, 10 artişti, Memoriul către generalul Ilie Ceauşescu, prin care protestam faţă de demolarea Bisericii Sfînta Vineri. Dar băiatul e dus cu sorcova, a tras cîteva mari sperieturi în ultimii ani, aşa că a cîrmit-o pe arătura antiromânească. Nici o pagubă, ca scriitor e nul.

Dar, să trecem la lucruri mai serioase. Cineva mă informează că P.M. Băcanu a devenit, în numai 2 luni, milionar în lei şi deţinător al unor mari sume în valută. Te cred şi eu, dacă el pe vremea lui Ceauşescu trăia numai din coţcării, darmite acum! Seara, la TV, doi reprezentanţi ai Partidului Republican Creştin au declarat că Silviu Brucan ar face mai bine să se ocupe de comunitatea lui. A ieşit mare dandana, s-au primit telefoane de protest (?!) de la unii cetăţeni indignaţi, cum că, vezi Doamne, renaşte antisemitismul. Dar unde au greşit cei doi? Cu ce l-au jignit pe bătrînul sionist? În crucea nopţii, îmi telefonează Mihai Ungheanu şi îmi spune:

– Poate te mai gîndeşti, nu da titlul „Neamul Românesc” la revista voastră, pentru că mi-ar plăcea să-l dau eu la o gazetă a mea.

Ştiu şi eu? Îl liniştesc, asigurîndu-l că încă vorbim de blana ursului din pădure, întrucît, în absenţa oricărui sfanţ (zwanzig = monedă de 20 de fileri, care circula în Imperiul Austriac, deci şi în Transilvania), nu cred că voi avea prea curînd vreo gazetă. Şi astfel trecu Ziua Femeii, în aceeaşi sărăcie lucie ca şi precedentele. Bine, cel puţin, că pot ieşi în balcon, să-mi umplu plămînii cu palele de vînt ale miezului de martie. Îmi fac rugăciunea de noapte, în surdină, cu o voce murmurată.

Neîndoielnic, instinctul fundamental al omului este cel religios – n-am descoperit-o eu, ci Carl Gustav Jung.

9 MARTIE 1990. România a intrat în Zodia Violenţei. Totul e violent, de la acţiunile politice şi sindicale, pînă la Presă, Radio, Televiziune. Nimeni nu mai are răbdare, toată lumea se grăbeşte undeva şi „coloanele” de interese şi atitudini se ciocnesc, inevitabil, pe traseu, iar de aici sar scînteile violenţei. Fiecare ar vrea să rezolve – acum, pe loc, global – toate problemele trecute, prezente şi viitoare ale Secolului XX şi, desigur, ale secolului următor. Nici ceasurile nu mai au un mers normal, ele aleargă nebuneşte, înainte, orele trec cu viteza secundelor, iar oamenii se agaţă de limbile orologiilor, precum eroii filmelor mute, suspendaţi peste furnicarele de gură-cască. Parcă am vrea acum, în 10 săptămîni, să recuperăm cei 10 ani de letargie din domnia lui Ceauşescu, cînd lîncezeam la cozi, ne uitam prin gard la Televiziunea bulgară sau rusească, trăiam „au relanti”. Şi astfel se trezeşte aforistul din mine, care scrie un mic artificiu: „Secolul vitezei va intra cu atîta viteză în secolul următor, încît tare mi-e teamă că se vor distruge reciproc!”. Pînă atunci, să-l vedem, însă, pe un armean plin de aroganţă cum distruge mitul poemei „Sara pe deal“, a lui Eminescu. Luaţi-vă adio de la versurile dumnezeieşti: „Valea e-n fum, fluiere murmură-n sfînă,/ Apele plîng, clar izvorînd în fîntîne/ Şi osteniţi, oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la cîmp, toaca răsună mai tare”. Luaţi-vă adio şi de la vraja muzicii lui Vasile Popovici, care, în simbioză cu elegia eminesciană, dă în final o cantată de înălţimea cerească a Corului din „Nabucco” de Verdi, închinat Libertăţii. „Rămîneţi în umbră sfîntă”, voi, bijuterii ale geniului românesc, fiindcă, în acompaniament de trompete ruginite, pîrîitoare de lemn şi băşici de porc sparte, şi-a făcut apariţia în arenă armeanul Ştefan Agopian! Aţi auzit de el, fraţilor? Nici pomeneală. Mai bine l-ar fi chemat Iagopian. Ce face nătărăul ăsta? Publică în revista „Anul 2000” un fragment de proză cu titlul batjocoritor „Sara în grajd”.

Într-un fel de Argument, autorul lămureşte Poporul că, înainte de decembrie 1989, capitolul cu pricina i-a fost cenzurat în mod brutal. Aşadar, avem de-a face cu faimoasa literatură de sertar. Şi cu un dizident pur-sînge, nici nu încape îndoială.

(va urma)

(Texte reproduse din „Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte“;

Autor: Corneliu Vadim Tudor)

Nu m-aţi convins

in Polemici, controverse

Oricît de mult vă străduiţi să fiţi de partea binelui, pe mine, voi, cei care ne conduceţi, nu aţi reuşit să mă convingeţi. Oricît de multă putere mass-media aţi avea şi oricît de mult veţi fi răsfăţaţii televizoarelor, nu aveţi puterea de a mă convinge că îmi doriţi binele. Ori de cîte ori încercaţi să resuscitaţi atenţia mea, îmi voi întoarce capul şi voi privi în altă parte. De fiecare dată cînd îmi forţaţi auzul, am să vă ignor şi fiecare încercare a voastră de a-mi oferi imagini idilice este sortită eşecului.

Ani şi ani de intoxicare mass-media nu au reuşit să mă îngenuchieze şi încă ani şi ani de îndobitocire controlată nu vor rupe nimic în mine care să vă ofere credibilitate. Sînteţi compromişi, sînteţi nocivi! Şi pentru pămînt, şi pentru societatea pe care o doriţi subjugată. Voi sînteţi, de fapt, problema şi, indiferent în ce sistem o să existaţi, veţi adapta sistemul la voi, nu o să vă mulaţi voi minţile înguste pe puterea unor legi. Voi sînteţi cei care înainte iubeau sistemul şi tot voi sînteţi cei care acum ne învăţaţi lucruri în care nici măcar voi nu credeţi.

În fiecare zi mă bombardaţi cu urări de bine false şi zilnic mă lovesc de patetismele voastre mizere. Imaginaţia voastră se subţiază pe zi ce trece, minciunile voastre se sparg de caldarîm şi banii voştri nu vor reuşi să cumpere niciodată conştiinţa unei naţiuni. Nu există loc în care să nu puneţi laba voastră murdară şi nu există om care să nu se simtă sufocat de prostia pe care zilnic o debitaţi. Încercăm să privim peste voi, la un „mai bine”, dar amprenta voastră hidoasă umbreşte orice loc însorit al conştiinţei noastre.

Voi, cei de acolo, de sus, nu m-aţi convins că sînteţi buni şi nu mă veţi convinge vreodată. Oricît de mult veţi evolua în mizeria voastră, nu o să depăşiţi nivelul funcţiei pe care, temporar, o deţineţi. Oricît de mult o să doriţi cîndva să vă numim oameni, nu veţi reuşi să vă ridicaţi niciodată la acest nivel. Oricît de mulţi bani o să aveţi şi oricîte lucruri scumpe, să ştiţi că nu sînt ale voastre, sînt ale celor pe care i-aţi înşelat. Aţi clădit totul pe minciună, însăşi viaţa voastră este o minciună. Vă credeţi intangibili şi superiori celor care v-au votat. Vă credeţi voievozi, hatmani şi paharnici, cînd, de fapt, sînteţi doar nişte boi înhămaţi la carul propriei voastre lăcomii.

Tano

 

Viktor Orban ameninţă Universitatea lui Söros din Ungaria

in Polemici, controverse

Existenţa Universităţii Central-Europene de la Budapesta, înfiinţată de George Söros în 1991 şi care a pregătit generaţii întregi de est-europeni, este ameninţată de o nouă legislaţie supusă dezbaterilor Parlamentului de la Budapesta de către partidul premierului Viktor Orban.

Premierul ungar a afirmat că viitorul ,,Universităţii Söros’” depinde de convorbirile interguvernamentale ungaro-americane, relatează MTI.

O anchetă întreprinsă recent de Biroul pentru Educaţie a dezvăluit faptul că funcţionarea mai multor universităţi străine, inclusiv ,,Universitatea Söros”, duce lipsă de reglementări, a spus Orban, referindu-se la Universitatea Central-Europeană (UCE). ,,Chiar dacă cineva este miliardar, el nu poate fi mai presus de lege în Ungaria”, a declarat primul-ministru de la Budapesta.

Noile legi vor permite activitatea universităţilor străine doar dacă acestea au un campus şi în ţara de origine. Or, UCE nu are decît campusul din Ungaria, în condiţiile în care este înregistrată în Statele Unite. În plus, cadrele universitare care nu provin din state UE vor trebui să aibă permise de muncă, iar asta poate afecta grav activitatea UCE, o universitate non-UE. Presa proguvernamentală din Ungaria mai scrie că UCE a comis o „fraudă“, pentru că a oferit cursuri care nu au fost înregistrate la Înalta Autoritate pentru Educaţie, de la Budapesta.

Rectorul UCE, Michael Ignatieff, spune că legislaţia este „o ameninţare la adresa existenţei noastre în Ungaria“, dar că „universitatea nu se va închide sub nici o formă“. Ignatieff s-a întîlnit cu ministrul ungar al Educaţiei, întrevedere descrisă drept „rece ca gheaţa“. În sprijinul UCE a sărit principalul sponsor, ,,Fundaţia pentru o Societate Deschisă”, a lui George Söros, care l-a trimis pe vicepreşedinte la Budapesta.

Premierul Viktor Orban, care în 1989-1990 a beneficiat de o bursă Söros la Oxford, a lansat, pe modelul lui Vladimir Putin, o luptă împotriva ONG-urilor finanţate de miliardarul american. În cursul săptămînii trecute, Fidesz, partidul lui Viktor Orban, a anunţat că doreşte consultări cu partidele parlamentare pe tema „organizaţiilor-agent străine finanţate de Söros“. „Pe lîngă încercarea de a influenţa viaţa publică din Ungaria, aceste organizaţii mai pot cîştiga şi 10 miliarde de forinţi de pe urma afacerii imigranţilor“, a spus Janos Halasz, şeful grupului parlamentar Fidesz.

RĂZVAN CIUBOTARU

Cine eşti, de fapt, dumneata, Klaus Iohannis? (1)

in Polemici, controverse

Recunosc, acum doi ani şi jumătate, nu m-am bucurat cînd pe scena politică românească s-a impus un etnic german, cum de altfel în prezent nu sînt de acord nici cu Liviu Dragnea, care a încercat să impună, fără voinţă populară, în fruntea guvernului, un etnic „turco-tătar“. Nu că aş avea ceva cu vreo etnie. Numai că, în toată lumea, obligatoriu trebuie să se respecte principiul alegerii populaţiei majoritare. Dar nici aceasta nu a constituit pentru mine, cum spune românul, „cuiul lui Pepelea“. Germania şi-a propus din urmă omul interesului statului respectiv, bazîndu-se pe naivitatea tinerei generaţii, dornică de aventuri pe tot globul, care s-a mobilizat de la „căţel şi purcel“ pînă la „bunici cu barbă albă“. Şi au învins. Să nu credeţi că a învins dreapta sau stînga. Nu. În România, au învins dictatura şi forţarea cu orice preţ a Constituţiei, pe care „locatarul de la Cotroceni“ o impune în fiecare zi. Fiind mai neastîmpărat din fire, mi-am controlat biblioteca, găsind unele răspunsuri plauzibile în cele două cărţi probabil scrise de soţia domniei-sale, sau cel puţin aceasta fiind coautoare. Am dat peste o carte frumos îngrijită, avînd cca. 255 de pagini, în care, pe ultima pagină, este publicată dovada celor care l-au spijinit. Atît în publicarea cărţii, cît şi probabil în succesul politic devastator pentru o ţară cum este România, în care „suveranitatea, independenţa, unitatea şi naţionalitatea statului“ reprezintă piatra fundamentală a existenţei „daco-românilor“, care au supravieţuit greu peste 2.000 de ani. Aşa cum spuneam, finalul este consemnat de cîteva agenţii obediente, precum: „Agenţia France-Press“, „Financial Times“, „Reuter“. Că probabil prin aceste cărţi a luat o grămadă de bani, încît este de neînţeles motivul pentru care, cu încăpăţînarea tipic nemţească, încălcînd chiar Constituţia, a intrat într-un proces numit „al caselor pierdute“, care a dovedit adevăratul caracter al domnului preşedinte. Autobiografia domniei-sale comportă două volume. Primul intitulat „Klaus Iohannis, primul pas“, în care sînt prezentate „elogiile unor personalităţi importante“ ale politicii mondiale, care începe cu compatriotul său care conduce Comisia Europeană, pe numele său Jean-Claude Juncker. Apoi „defunctul preşedinte Barak Obama“, continuînd cu socialistul de dreapta François Hollande, care reprezintă poporul francez, un apropiat al românilor de peste 200 de ani. Sigur că nu putea lipsi preşedintele Germaniei, care îl felicită călduros, aşa, ca între conaţionali. Una dintre „zicerile domniei-sale“ se referea la anticampania de la pagina 68 privind „simbolurile naziste ca arme electorale“. Dacă atunci nu ştiam mare lucru despre trecutul ultimilor 20 de ani de după Revoluţie, acum am înţeles cine este domnia-sa. În dovedirea celor spuse, am consultat din nou „deşteptul internet“. Şi aici am găsit răspunsul ascuns în paginile cărţii.

Întrebarea publicului

Domnule preşedinte Iohannis, sînteţi continuatorul organizaţiei „Grupul etnic german din Sibiu“, aflat sub tutela Reichului german al lui Hitler? Pentru a nu mai lungi vorba, rugăm cititorii să urmărească numărul 342, din 20 februarie 2017, în care publicaţia prezenta o scurtă cronologie cu privire la existenţa Forului Democrat al Germanilor din România. Dorim să precizăm faptul că noi, românii, care trăim pe aceste meleaguri cu saşii urmaşi ai cavalerilor teutoni, încă din Secolele XII-XIII, purtăm un respect deosebit etnicilor germani care s-au contopit aproape cu populaţia românească, între români şi germani neexistînd nici un fel de divergenţă. Singura neînţelegere este cauzată de modul în care actualul preşedinte „tace“, cum îi este stilul, cînd este vorba despre organizaţia pe care a condus-o, pe timpul cînd era primar al Municipiului Sibiu, care se dorea a fi continuatoarea ideilor lui Hitler în România. Se pare că găsim răspunsul în cea de-a doua carte, intitulată „PAS CU PAS“, iar noi i-am spune „Continuarea primului pas“, sau mai pe româneşte „cu Iohannis la trap“. Deşi, aşa cum spune în carte, vorbeşte foarte puţin, probabil că ar trebui să se mediteze la limba română, pentru că probabil domnia-sa gîndeşte întîi în germană şi apoi se exprimă în română. Mai mult decît atît, credem că, aşa cum spune în carte, „discreţia“ se datorează necunoaşterii limbii române.

(va urma)

DUMITRU CÎRCENI

(Text reprodus

din revista „Reflector argeşean“, nr. 345)

Oameni cu mînere

in Polemici, controverse

Justiţia este legată doar la un ochi, iar în mîini ţine o sabie ştirbă şi un mîner.

În viaţă, indiferent cîţi bani ai avea, nu-ţi poţi răscumpăra trecutul. Pe acest principiu se bazează şi diverşi oameni sau organizaţii, mai mult sau mai puţin secrete, pentru a pedala pe spatele unor viitori oameni politici. Aşa cum cei fără datorii nu sînt interesanţi pentru sistemul bancar, nici oamenii stabili, fără schelete în dulap, nu prezintă prea mare interes ca viitori politicieni.

Gaşca aflată la conducere, căreia îi spunem Clasa Politică, a plecat clar pe drumul ilegalităţilor. Premianţii aflaţi la guvernare sînt, cu puţine excepţii, oameni care au greşit cîndva faţă de societate. Fie legal, fie moral.

Chiar dacă fac parte din categoria celor care pun la îndoială multe din legile emise de Parlamentul României în ultimii 27 de ani, eu susţin ideea că trebuie să ne raportăm la ele, măcar de ochii lumii, atunci cînd ajungem să ne alegem liderii politici.

Ca să fii interesant, trebuie să fii bun de manipulat, lacom şi oricînd dispus să trădezi.

Ca să fii un foarte bun executant, trebuie să ai mînere, iar acestea să se materializeze în cel puţin un dosar penal. Doar aşa tu, ca viitor politician de valoare pentru comunitate, ai putea fi manipulat şi jucat pe degete de acei conducători vizibili, sau mai puţini expuşi, reprezentanţi ai unor grupuri de interese, sau doar ai propriilor orgolii. Legislaţia actuală este concepută în aşa măsură – „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă” -, încît orice om dinamic poate fi arestat în funcţie de unghiul din care este privită Legea. Acest lucru dezavantajează serios România din punct de vedere economic şi european, distruge vieţi şi lasă corupţia să umble liniştită pe stradă, alături de infractori de rînd. Am ajuns să fim conduşi de oameni care ne inspiră mai curînd teamă şi să ne îndoim de calităţile acestora de cetăţeni cinstiţi. Ei fac legile şi tot ei îşi negociază libertatea şi puterea. Poporul este un spectator plătitor şi nu poate să intre pe teren să protesteze, pentru că legislaţia a fost bine definită în acest sens.

Mîneru’ devine noua definiţie a politicianului român, iar noi avem un Parlament plin de mînere, un Guvern echilibrat şi o clasă politică bine ancorată în interesele altora. Mînerele se aplică de sus în jos şi se manipulează într-o direcţie sau alta, în funcţie de dorinţele conducătorului. Acest accesoriu este elementul de bază al politicianului român şi va rămîne aşa pînă în ziua în care acest popor va fi destul de matur încît să facă distincţia între oameni şi… mînere.

Tano

Dictatura D.N.A.-tică şi S.R.I.-istă

in Polemici, controverse

 

Diferenţa dintre D.N.A. şi S.R.I. este ca între două maşini de curse: „prima te duce mai rapid la puşcărie, iar a doua, mai sigur”, parafrazîndu-l pe Huxlley. Mai dă-ne, Doamne, un Mihai Viteazul, un Ştefan, căci orfan este cel ce nu-şi mai găseşte patria în Patria lui, din pricina conducătorului! Ca un lover care îşi schimbă imediat poziţia pentru mai multă siguranţă, Iohannis nu asudă nici la deal şi nici la vale pentru popor, iar slăbiciunea noastră a devenit viclenia lui. Tot mai multe probe publice dovedesc că D.N.A. şi S.R.I. adăpostesc un grup infracţional organizat care, dacă se dovedeşte a fi vinovat, trebuie scos urgent în afara legii. Se impune ca alianţa de guvernare să ceară suspendarea lui Iohannis – şi este greu de înţeles şi de acceptat de ce nu o face, iar Iohannis, înainte de a fi suspendat, să ceară demisia lui Kövesi, căreia îi aduce osanale cu orice prilej. Ceea ce se întîmplă în ţară, începînd cu şefa D.N.A. şi pînă la manifestanţii plantaţi de peste o lună, zilnic, în stradă, dovedeşte că nu trăim în democraţie, ci într-o Securistocraţie D.N.A.-tică, una care manipulează, controlează, protestează, supraveghează, dictează şi abuzează, iar Iohannis susţine cele două instituţii de forţă şi represiune, susţine acest gen de tiranie stalinistă, instaurată prin Justiţie de către Băsescu. Codruţa Kövesi, D.N.A. şi S.R.I. şi-au făcut imaginea unui Harap Alb, distrugînd oameni, călcînd pe cadavre, dovadă fiind acţiunile abuzive şi ilegale, dosarele contrafăcute, care au ucis oameni, i-au „ajutat” pe unii ,,să se sinucidă” sau să fie daţi dispăruţi.

Trebuie să fii sărac cu duhul, ca să crezi că ţara a fost şi este condusă de guvernele politice. Vă amintiţi cum a fost susţinut Băsescu de către Angela Merkel, prin afirmaţia mincinoasă că suspendarea sa e anticonstituţională? Ce a dat la schimb Băsescu lui Merkel? A renunţat la datoria de război a Germaniei către România! La fel, Iohannis, care se crede un Führer al României! Nu degeaba „ţipă” moştenirea volatilizată a „Deutsche Volksgruppe in Rumänien” şi, în anul 2014, cu puţin timp înaintea alegerilor prezidenţiale, „coincidenţa” acordării celei mai înalte distincţii a statului german – Crucea de Fier în rangul I -, lui Klaus Iohannis. Urmarea? Iohannis îi face pe plac lui Merkel, care vrea o Românie slabă, divizată, măcinată de confruntări şi războaie interne, o justiţie controlată şi slugarnică intereselor străine. De ce nu este arestată preventiv Kövesi după afirmaţiile lui Ghiţă? Procurorul general, dacă e cu mîinile curate, o poate aresta. Dacă Kövesi şi alţi procurori s-au subordonat unui şef de staţie, fie el şi C.I.A., dacă se întîlneau în vilele S.R.I., fapte confirmate cu dovezi concrete, de ce Kövesi, care a încălcat Constituţia, nu este arestată preventiv? Asta se întîmplă cînd un mediocru „penal” – şi el călcător al Constituţiei – conduce România… Un autist acuzat politic de uzurpare şi abuz de drept în Parlament, ceea ce l-a îndreptăţit pe pe Ion Cristoiu să declare că „fiecare zi care trece cu Klaus Iohannis la Cotroceni e un atentat la siguranţa naţională!”.

„The Guardian”, unul dintre cele mai citite ziare din lume, face praf D.N.A.-ul şi critică politica abuzului, încurajată de Iohannis. David Clark, fost consilier al Ministerului de Externe al Marii Britanii, relatează în „The Guardian” despre reala ameninţare din abuzul legilor anticorupţie din România: „Sînt dovezi că D.N.A. abuzează de putere şi revine la metode din epoca totalitară pentru a-şi urmări scopurile politice”, scrie David Clark. „Procentul de condamnări în cazurile de corupţie din România este surprinzător de mare: 92 la sută. O privire mai atentă către metodele folosite de D.N.A. arată că aproape toate cazurile care vizează persoane importante implică o procedură încălcată”, scrie Clark, exemplificînd: „mărturii neverificate ale unor martori care obţin imunitate, ameninţări la adresa familiei, arest preventiv abuziv, stenograme scurse în presă, judecători anchetaţi dacă nu dau un verdict favorabil D.N.A.”. David Clark aduce grave acuzaţii colaborării ilicite dintre D.N.A. şi S.R.I., succesorul Securităţii comuniste. „Nici una dintre aceste practici şi abuzuri nu este reflectată în rapoartele Comisiei Europene despre România, rapoarte care prezintă lupta anticorupţie, eronat, într-o lumină optimistă. Ignorînd aceste abuzuri, UE riscă să încurajeze alte ţări să urmeze exemplul României, de a folosi lupta anticorupţie ca o perdea de fum pentru slăbirea standardelor democratice. În România este un mediu care oferă condiţii perfecte de înmulţire a autoritarismului pe care îl vedem în Ungaria şi Polonia”, conchide autorul. Alt mare vinovat e C.S.M. care, conform Constituţiei, ar trebui să fie „garantul independenţei justiţiei”. În speţă, CSM ar fi trebuit să dea de pereţi cu procurorii corupţi şi cu muşteriii din Servicii.

Tovarăşe Iohannis, aţi întors ţara în urmă cu decenii, aţi compromis viitorul Ţării, aţi slăbit statul de drept, aţi atentat la nivelul de trai al românilor. Lăsaţi Guvernul Grindeanu să lucreze pentru români! Va veni vremea cînd veţi achita o uriaşă notă de plată. Semnalele se arată deja. O lovitură dură vine de la Trump, care l-a ignorat total pe Iohannis, mirosindu-i imediat stofa! După investire, Trump a luat legătura telefonică cu toţi preşedinţii statelor aflaţi pe lista de protocol. Iohannis n-a fost contactat de Trump, semn că acesta nu i se află în graţii. De fapt, cine sînt cei care îl critică pe Donald Trump, cine îi scoate în stradă în marile oraşe ale lumii? Simplu. Cei care fac jocurile murdare ale guvernului din umbră şi au transformat umanitatea într-un cîmp de activitate teroristă, făcînd din război şi corupţie o nouă ordine mondială. Românii s-au săturat, tovarăşe Iohannis, de comportamentul dvs.! Românii conştienţi, nu cei manipulaţi din stradă, s-au săturat de atitudinea de zbir a unui individ ajuns, prin manipulare, preşedinte! S-au săturat de cucuveaua plagiatoare şi complice, şi care, urmare a faptelor, trebuie demisă. Românii s-au săturat de muşteriii din S.R.I., care au subminat toate instituţiile ţării şi au făcut din România un stat disfuncţional.

MARIA DIANA POPESCU

Să te iubim a fost uşor, să te uităm este imposibil (2)

in Polemici, controverse

Vă întrebaţi de ce am făcut toată această introducere în numărul trecut. Pentru că vreau să le reamintesc celor care acum se erijează în mari şefi la Centru că această onorantă funcţie, de preşedinte al PRM, nu o poate deţine oricine. Trebuie mai întîi să ne uităm în oglindă, să ne vedem lungul nasului şi abia după aceea să avem pretenţia de a fi continuatorii unui colos cum a fost Corneliu Vadim Tudor. Deţin cei care au pus mîna pe „cheia de aur“ a PRM calităţile cu care să se prezinte în faţa electoratului pentru a-l face să creadă din nou în sloganul partidului „Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît“?! Cine a auzit de Adrian Popescu? Vă spun eu: nimeni! Cine a auzit de Corneliu Vadim Tudor? O ţară întreagă, şi nu numai. Vadim era un nume important, o mare personalitate, un mare om de cultură, recunoscut pentru calităţile lui chiar de duşmani. Mulţi politicieni, mai tineri, i-au furat discursul naţionalist şi pozează şi ei în mari luptători, dar prin simpla lor prestanţă arată cît sînt de falşi. Cine se poate ridica, din punct de vedere al discursului, la valoarea lui Vadim? Cînd rostea o cuvîntare, lumea stătea vrăjită şi îi sorbea cuvintele. Era un orator desăvîrşit, care a ştiut cum să-şi atragă oamenii de partea lui, prin charisma pe care o avea.

Voi, cei care vă intitulaţi şefi ai PRM, prin ce îi impresionaţi pe oameni? Trebuie să recunoaşteţi că numele fiicelor lui Vadim Tudor sînt mai cunoscute decît ale voastre. Dacă aţi fi băieţi deştepţi, v-aţi folosi de acest atu, dar sînteţi prea mîndri – iar mîndria înseamnă prostie – ca să recunoaşteţi că o fată tînără, aşa cum este Lidia, v-ar putea conduce. Dar nu luaţi în calcul că prin simplul fapt că poartă numele tatălui său, ea are toate porţile deschise, pe cînd voi, nătîngilor, nu ieşiţi în evidenţă cu nimic. Lidia Vadim Tudor a crescut alături de Vadim, a învăţat multe de la el, are calităţi de lider, charismă, la fel ca tatăl ei, şi chiar şi discurs. Îi lipseşte experienţa, dar nimeni nu s-a născut învăţat. Voi, în schimb, aţi stat degeaba ani în şir pe lîngă Vadim, pentru că nu aţi învăţat nimic.

Poate o să mă întrebaţi cu ce drept vă judec. Iar eu vă răspund: în calitate de vicepreşedinte al Organizaţiei PRM Suceava, din anul 1993 şi pînă în prezent. Pentru mine PRM a fost a doua familie, iar Vadim a fost mentorul meu.

Vă acuz, domnule Adrian Popescu, că aţi distrus ce a mai rămas bun din acest partid, cu care eu m-am mîndrit în toţi aceşti ani.

Vă acuz că l-aţi trădat pe vrednicul de pomenire şi regretatul Vadim.

Vă acuz pentru felul în care v-aţi purtat cu familia lui, mai ales cu Lidia Vadim Tudor.

Ruşine să vă fie!

Singura soluţie pe care eu o văd este să vă retrageţi din partid, după care să mergeţi la mormîntul lui Vadim şi să-i cereţi iertare. Trebuie să recunoaşteţi că nu sînteţi demni să fiţi urmaşii unui asemenea om.

Pe această cale fac un apel la toţi preşedinţii de filiale din ţară: haideţi să ne unim cu toţii, spre binele partidului, pentru viitorul acestuia, să nu-l lăsăm să dispară, pentru că este singurul partid naţionalist care mai există astăzi cu adevărat pe arena politică a ţării. Trebuie să organizăm un Congres adevărat, la o dată stabilită de comun acord, iar ca preşedintă să fie aleasă Lidia Vadim Tudor. Nu doresc să supăr pe nimeni din partid, îi cunosc pe membrii cei vechi, dar pînă în prezent nici unul nu îmi sună în minte ca avînd puterea de a deveni preşedinte. Singurul emblematic este şi va rămîne VADIM, prin moştenitorii săi.

Mă adresez domnişoarei Lidia, pe care o iubesc, aşa cum l-am iubit şi pe tatăl ei. Am fost foarte trist cînd am citit materialul cu titlul „Adio, PRM, cu dragoste!“. Am suferit cum nici nu vă puteţi imagina, şi de aceea m-am apucat să scriu aceste rînduri. Tot ceea ce vreau să transmit este: „Lidia, nu te lăsa!“. Şi în asentimentul meu sînt toţi peremiştii adevăraţi.

Şarlatanii au pus mîna pe acest partid cu cea mai mare vechime dintre toate cele care s-au perindat pe scena politică a ţării, cu aceeaşi denumire, cu acelaşi preşedinte şi cu o doctrină de invidiat. Ei ştiu bine că au pus mîna pe o comoară de aur şi diamante, dar nu ştiu că lanţul cu chei este la Lidia, singura „moştenitoare de drept“ a acestui patrimoniu, pe care tatăl ei l-a realizat prin sudoare, nopţi nedormite, zile neîntrerupte de muncă, şi la Senat, şi la partid, şi la reviste. Nimeni dintre cei care acum se luptă pentru o bucăţică din prăjitură nu a făcut ceva sau a contribuit cu ceva la construirea acestui edificiu. Cum să te înfrupţi din ceva care nu îţi aparţine. Acesta se numeşte furt. Şi pentru furt, se face închisoare. Aşadar, atenţie la neatenţie. Nu vă jucaţi cu focul, pentru că s-ar putea să vă ardeţi.

Eu propun ca toţi cei care gîndesc la fel ca mine să mă contacteze, să facem un Comitet de Acţiune, să ne întîlnim la Bucureşti şi să facem ordine. Pentru că altfel vom dispărea, pentru totdeauna.

„Soluţia PRM nu este pasul înapoi, ci pasul înainte!“ Iar planul este ca la viitorul Congres al PRM Lidia Vadim Tudor să candideze la funcţia de preşedinte al partidului, iar dacă soarta îi este favorabilă, asta vor decide cei care vor vota. Sînt sigur că bunul Dumnezeu va face dreptate şi vor învinge doar cei buni şi drepţi.

Iar celor care vor să distrugă sau să vîndă PRM, le transmit următoarele:

Chiar dacă partidul va muri, Naţionalismul din sufletul românilor nu va dispărea niciodată. Să nu uitaţi asta! Închei cu aceste cuvinte, adresate lui Vadim: „Să te iubim a fost uşor/ Să te uităm este imposibil“.

VASILE CERLINCĂ, Suceava, 16 martie 2017

În pat cu duşmanul

in Polemici, controverse

Prin anii ’90, s-au logodit, dar au oficializat relaţia în ‘92. Ea era proaspăt văduvă, iar El era tînăr, oarecum nepregătit pentru viaţa de cuplu. La început, ca în orice căsnicie, viaţa a fost roz, Ea avînd speranţa că o să fie fericită, iar El că o să-i fie la fel de bine.

Prin 1996, au avut un prim conflict, Ea s-a cam săturat şi i-a dat de înţeles că este dispusă să divorţeze. El i-a promis că o să se schimbe şi chiar a făcut, pentru moment, asta. Şi-a schimbat look-ul şi mesajul, şi-a lăsat cioc, şi-a pus ochelari de intelectual pe nas şi a pozat în bancher. Ei, însă, tot nu i-a fost bine şi a dorit ca El să fie aşa cum a promis în ‘89, un soţ fidel, să aducă banii acasă şi să nu-i lase prin băncile vecinilor. Prin 2000, el a plecat la stilist şi a revenit grizonat, poate puţin arogant, decis să ia taurul de coarne şi să-şi convingă consoarta că este pe cale să se îndrepte.

Dar cum nimic nu durează, nici încercarea aceasta nu a reuşit. Bani în casă tot nu veneau. Cluburile, ca să te primească, cereau fel şi fel de resurse, şi zestrea ei se subţia pe zi ce trece. A pus piciorul în prag, pentru a cîta oară? A cerut să-i fie bine, iar El s-a dat peste cap şi a redevenit un tînăr frumos, acompaniat de un bătrîn pragmatic cu privire ameninţătoare. Banii veneau, casa începuse să fie neîncăpătoare şi plină de lucruri mai mult sau mai puţin folositoare, spaţiile verzi din curte începuseră să se transforme în beton armat capitonat cu oglinzi, iar sărăcia a fost, pentru moment, uitată. Bunăstarea intră în casă doar cu buletinul, iar El, soţul grijuliu, avea grijă să se laude peste tot că producea banii, cînd, de fapt, totul se reducea la împrumuturi.

Şi a venit 2007 şi a urmat 2008, cînd creditorii au început să bată la uşă, iar casa începea să se transforme într-un cimitir al betoanelor părăsite, căsnicia a început să scîrţîie, iar el, bărbatul casei, a realizat că soţia a început să-l înşele cu speranţele copiilor şi visele prefăcute în scrum ale celor care i-au condus la altar cu ani în urmă. El a încercat să-şi dovedească neputinţa prin austeritatea lor şi bunăstarea lui, a tăiat acolo unde se mai putea tăia, în detrimentul cămării proprii, şi-a pus copiii vitregi la adăpost prin casele vecinilor şi a început să vîndă ce mai era de vîndut prin casă. Sărăcia a revenit în viaţa de zi cu zi a familiei, el a început să bea şi să se simtă umilit.

Seară de seară, se culcă cu ea în pat şi o lasă plîngînd în colţul ei, iar el, cel care de 27 de ani îi tot promite că o să-i fie bine, sforăie zgomotos în spatele unui zîmbet strîmb. Divorţul este imposibil de realizat, iar ea ştie că dreptul ei la fericire a dispărut într-un viitor incert. Seară de seară, el vine beat acasă, îşi face intrarea printr-un pumn aplicat în ochiul ei, şi aşa vînăt, merge la fotoliu şi butonează vieţile celor care-l susţin, iar atunci cînd se plictiseşte, iese pe geam şi strigă lumii că se simte umilit.

Cam asta este povestea de dragoste dintre o EA, o naţiune, al cărei drept la fericire, cum am spus, este, pe zi ce trece, pus sub semnul întrebării, şi un EL, politicianul, care se simte umilit zilnic, poate de faptul că nu a reuşit, încă, să fure tot ceea ce şi-a propus în urmă cu aproape trei decenii.

Tano

Lidia Vadim Tudor se delimitează de actuala conducerea interimară a PRM

in Polemici, controverse

 

Lidia Vadim Tudor se dezice de actuala conducere interimară a Partidului România Mare (PRM) şi este total împotriva asocierii partidului cu persoane care nu au absolut nici o legătură cu naţionalismul autentic românesc şi care sînt apropiate mai degrabă de alte formaţiuni politice, gen PSD, nocive atît naţiunii române, cît şi PRM-ului.

„Nu am să accept ca formaţiunea politică fondată de tatăl meu, Partidul România Mare, să fie asociată cu Bodgan Diaconu şi cu tot ceea ce este legat de el. Pentru că, din păcate, acest nume nu înseamnă doar Partidul România Unită, care s-a străduit din răsputeri să distrugă PRM în ultimul an, ba chiar mai mult, numele Bogdan Diaconu se identifică cu Partidul Social Democrat (PSD), cu Victor Ponta şi, mai nou, cu Liviu Dragnea, care se şi văd portstindardul acestei alianţe, care contravine intereselor PRM. Bogdan Diaconu este proiecţia pe sticlă a lui Sebastian Ghiţă, care încă este cel mai căutat fugar politic al României. Mă delimitez de această alianţă, pe care o văd din start fără speranţă, dar care poate aduce naţionalismul autentic românesc sub controlul PSD. Totodată, nu sînt de acord ca numele PRM să fie asociat cu cel care încă mai are multe de ispăşit pentru tot răul pe care l-a făcut, Gheorghe Becali, cel care a întors cu rău tot binele pe care, cîndva, tatăl meu i l-a făcut.

În ultimele luni, am avertizat, prin diverse canale, că impostorul care conduce acum PRM, în totală contradicţie cu interesele românilor, este periculos nu doar pentru partid, ci chiar şi pentru conceptele de naţionalism şi patriotism, prin asocierea PRM, singurul partid autentic naţionalist din România, cu nume care au adus doar deservicii acestei ţări. Am avertizat că nu are onoare, că nu are caracter, că minte, că înşeală oamenii şi aşteptările multora dintre cei care încă mai cred în PRM. Am avertizat, şi acum vedeţi că am avut dreptate.

PRM se va dilua într-o alianţă care, în afară de interese financiare şi personale, nu va aduce nimic bun României şi, cu atît mai puţin, PRM. Vă asigur că, dacă pentru unii va fi profitabil, pentru PRM şi mulţi români NU va fi BINE deloc.

Sper, ca fiică a celui care a fondat acest partid şi ca partizan al doctrinei PRM, că în acest partid încă mai există persoane care să se poată opune distrugerilor puse la cale de către un interimar fără nume şi fără caracter. Sper ca în România încă să existe un filon al naţionaliştilor, care încă poate stopa distrugerea Partidului România Mare. Sper că cei care sînt la conducerea Filialelor Judeţene să înţeleagă că îndepărtarea actualei conduceri este esenţial să se facă pînă la Congres, dacă acesta se va mai face vreodată. Pentru că, altfel, voi, cei care încă mai credeţi în PRM, veţi asista doar la un circ de Congres, pus la cale de cei care acum vă mint. Am să fiu alături de toţi cei care cred în linia naţionalistă a PRM, am să fiu alături de toţi cei care cred că actuala conducere a PRM este nocivă atît pentru partid, cît şi pentru cei care cred în România. Sper că acum, în ceasul al 11-lea, cei care trebuie vor lua poziţie clară şi fără echivoc împotriva celor care vînd acest partid pentru 30 de arginţi”.

 

Epistolă scrisă cu cerneala ochilor

in Polemici, controverse

„Să te iubim a fost uşor, să te uităm este imposibil“ (1)

Scriu din nou revistei dragi sufletului meu, „România Mare“. În fiecare săptămînă o aştept cu drag, o citesc cu drag, dar de vreun an şi jumătate o răsfoiesc cu ochii în lacrimi, pentru că găsesc în paginile ei fotografii şi articole care i-au aparţinut lui Vadim. Precizez încă o dată de ce spun Vadim, pentru că de la el am învăţat că despre un om mort nu mai poţi folosi apelativul „domnul“. Dacă ar mai fi trăit, nu mi-aş fi permis, în ruptul capului, să mă adresez cu numele mic, chiar dacă am vîrsta lui. Nu vreau să-mi aduc laude, sau să-i aduc acestui OM laude, dar pentru mine a fost un idol, bun de pus la icoane. Pentru el mi-aş fi dat şi viaţa, am mai spus-o şi o repet. Pentru mine, şi sînt sigur că pentru alţi mulţi români adevăraţi, el a fost adevăratul preşedinte al României. El a fost Tribunul românilor, singurul politician care a luptat cu adevărat pentru ţara asta, pentru românii lui. El a fost speranţa românilor necăjiţi. El era aşteptat ca Mesia să vină la conducerea ţării. N-a fost îngăduit să ia puterea de cei din afară, pe care îi bombarda de cîte ori avea ocazia cu penelul lui usturător, dar şi de trădătorii din interior, de vînzătorii de ţară. Românii votau în zadar, pentru că zarurile erau aruncate dinainte, şi erau aleşi cei pe care-i voiau ei. Ţara era şi este bogată, iar străinii trebuiau să aibă controlul asupra acestor bogăţii. Dovada celor spuse este evidentă astăzi, cînd apa, curentul, pădurile, petrolul şi multe alte bogăţii au încăput pe mîini străine, care le exploatează fără milă, iar românii au devenit sclavi pe „plantaţiile“ lor. Toate aceste lucruri le spunea, cu ani în urmă, Vadim, iar timpul ne-a dovedit cîtă dreptate a avut. El îi demasca pe politicienii corupţi şi mafioţi, îi arăta cu degetul, iar asta deranja. De aceea, trebuia înlăturat cu orice chip de pe arena politică, pentru că era incomod, vedea şi ştia prea multe. Şi biciuia cu glasul lui, din Senatul României – rostind discursuri fulminante – pe toţi cei care greşeau faţă de acest popor oropsit, pe care Vadim l-a iubit pînă la ultima suflare. Într-o zi se va face dreptate, se va afla adevărul, iar cei vinovaţi, dacă nu vor răspunde în faţa legii, în mod sigur vor răspunde în faţa lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei pe care Vadim i-a înfierat sînt astăzi în puşcării sau au dosare penale. Dacă vă aduceţi aminte, cu ani în urmă venise cu un proiect de construire a „Puşcăriei Mafioţilor“. A fost un adevărat spectacol în sala de şedinţe a Senatului, cînd Vadim şi cîţiva senatori ai PRM au adus în sală o pancartă mare, pe care era scris „Puşcăria Mafioţilor“, şi pe care au desfăşurat-o în faţa tuturor, după care au folosit fluiere, precum poliţiştii, chemînd lumea la ordine şi disciplină. Păcat că acest proiect nu a putut fi continuat, căci astăzi mulţi şi-ar fi găsit „culcuş“ cald şi moale, pe măsura faptelor pe care le-au făcut. Dar nu, domnii politicieni îşi fac singuri legi, care să-i protejeze, şi ispăşesc pedepse „la domiciliu“, pe cînd alţii, cu mult mai puţin corupţi sau care au fost închişi pentru mici potlogării, fac ani grei de puşcărie. Asta e dreptate, românii mei? Nu, e bătaie de joc faţă de noi!

Vadim avea o vorbă: „Eu cu hoţii nu merg la furat!“. Se referea la acei şefi de partide care-l rugau să facă alianţe cu el. Ştia că mergînd în aceeaşi barcă cu astfel de oameni, ar fi fost etichetat ca şi ei, şi a preferat să rămînă sărac, dar cinstit. Din acest motiv l-am iubit şi mi-aş fi dat şi viaţa pentru el, pentru că nu suferea nedreptatea, şi s-a luptat pentru onoare, adevăr şi pentru acest popor oropsit. Cu ani în urmă, el spunea că „Pînă nu vin Vadim şi PRM la putere în ţară nu va fi bine!“. Şi cîtă dreptate a avut. Din păcate, odată cu el a dispărut şi acest vis al românilor, de a trăi într-o ţară frumoasă şi care să le aparţină cu tot ceea ce are ea mai bun.

De multe ori le spuneam oamenilor pe stradă că în ţara asta nu există doi Vadimi, ci unul singur, el este greu de egalat şi imposibil de depăşit. Timpul mi-a dat dreptate. După moartea lui, la acel pseudo Congres, cînd a fost ales Emil Străinu ca preşedinte al PRM, eu am luat cuvîntul şi am spus: „A murit Vadim, a murit şi PRM“. Am propus atunci să fie ales ca preşedinte al PRM cineva din familia Vadim, Marcu Tudor, sau chiar Lidia Vadim Tudor. Domnul general a refuzat pe motiv de boală, Lidia la vremea aceea nu vroia să intre în politică, aşa că generalul Străinu a ajuns preşedinte. Dar toată cacealmaua a durat puţin, pentru că acel Congres nu fusese organizat statutar, iar Adrian Popescu s-a autointitulat preşedinte interimar.

(va urma)

VASILE CERLINCĂ, Suceava, 16 martie 2017

Autostrada separării

in Polemici, controverse

Acum doi ani, în preajma alegerilor prezidenţiale, un fost membru al unor Servicii îmi povestea că el nu crede că în 2018 România va mai fi întreagă, acesta fiind şi motivul pentru care a decis să se retragă din sistem şi să plece în pribegie. Era sătul de minciună, de lipsa de reacţie a unor autorităţi competente şi de războiul pe care românii l-au declarat românilor.

La acel moment, nu l-am înţeles, pentru că am analizat problema doar în stil marţial sau dictatorial, avînd în vedere experienţa prin care România a pierdut, în 1940, o treime din teritoriu. Eram încorsetat în trecut şi adoptam prezentul strict prin prisma unei Uniuni Europene corecte şi a unui stat NATO cu puteri depline. Şi aşa am văzut problema, pînă de curînd, cînd am înţeles cum se poate rupe o ţară fără tancuri şi Diktate, doar cu forţa unor tineri naivi, frumoşi şi destul de liberi. Experimentul prin care a trecut ţara noastră acum ceva timp, cînd sute de mii de români au ieşit în Bucureşti şi, atenţie, la Cluj-Napoca, în stradă a fost un prim test, care se va repeta curînd, astfel încît, în 2018, sau în anii următori, să fie aplicat decisiv.

Încep să înţeleg de ce se doreşte scoaterea Istoriei din programa şcolară, dar la ce învăţămînt se practică acum, nici nu o să mai fie nevoie să fie scoasă. Tinerii şi aşa au probleme mari în percepţia şi în modul în care ei se văd poziţionaţi în timp şi spatiu pe acest pămînt. Cu cît Trianon se vede tot mai departe, cu atît raza de acţiune a minţilor celor mulţi scade, aşa că atunci cînd vor ieşi în stradă vor susţine ceva ce nu înţeleg, dar se vor raporta la ce li se serveşte.

Cînd în Bucureşti era în Piaţa Victoriei o mare mulţime de tineri, care scanda pentru demisia Guvernului Grindeanu, la Cluj-Napoca, o mulţime, ceva mai mică, dar numeroasă, scanda cam acelaşi lucru. În acel moment, am înţeles cum se poate rupe România şi cum se va şi face, pentru că absolut totul spre asta tinde. Cum ar fi dacă mesajul şi cerinţele celor din Bucureşti ar intra în conflict cu cerinţele celor din Cluj? Cum ar fi dacă nevoile celor din Ardeal nu ar mai corespunde cu ale celor din Bucureşti? Cum ar fi dacă…? Şi ştim ce uşor se manipulează acum o naţiune, cît de greu poate să fie să manipulezi o mulţime?! O dispută a străzii, a pieţelor, în aceste două mari oraşe, poate să însemne începutul unor mari schimbări. Să nu uităm că Timişoara a fost scînteia, dar Bucureştii au ars, în 1989.

Pe fondul diferenţei de stil de viaţă total diferit, economic, în special, şi pe mesajele pe care omul de rînd din Transilvania le trimite în spaţiul virtual, şi anume că „s-a săturat” să-i „ţină“ pe munteni şi moldoveni în spate, o mare adunare, prin care să se ceară independenţa economică a Transilvaniei, este primul pas spre secesiune. O Transilvanie independentă, cerută chiar de români, prin care ei să dorească ruperea de România, este, de fapt, prima etapă, decisivă, în punerea în mişcare a unui proces al cărui final poate să fie doar unul sigur: separarea.

Şi în condiţiile în care doar Transilvania este conectată la Europa şi restul ţării nu creşte rapid economic, este doar o chestiune de timp pînă cînd Ardealul va cere să se slobozească de restul ţării. Lipsa infrastructurii, a unor autostrăzi în Moldova naşte un decalaj important între cele două regiuni istorice ale României, şi acesta are să fie mărul discordiei şi punctul de plecare spre o secesiune cel puţin de ordin administrativ.

Cozile de topor care au condus România în ultimii 27 de ani au făcut posibilă dezvoltarea total inegală a ţării, au lăsat sărăcia, ura şi lipsa de educaţie să aducă în zona mentalului colectiv falii mari de neîncredere, alimentate zilnic de o parte a presei, bine irigată financiar, dar din ce în ce mai iresponsabilă. La nivelul societăţii româneşti s-au instaurat frica, lipsa de încredere în sistem, paralizia totală şi lipsa de reacţie la orice nedreptate.

În schimb, s-a pus la punct un sistem de manipulare care va face posibil ca tot ceea ce acum ni se pare imposibil să se întîmple mai repede decît credeam.

Nu vă gîndiţi la o luptă armată. Nu vă gîndiţi la experienţe gen Kosovo. Nu dormiţi cu gîndul că în UE este imposibil ca România să fie ruptă în bucăţi pe cale militară. Nu are să fie aşa. România se va rupe prin forţa manipulării şi a decalajului economic din ce în ce mai mare dintre regiunile istorice. Timpul ne va dovedi acest lucru şi vom asista curînd la o repetiţie a ceea ce a fost în Piaţa Victoriei şi Cluj cu Ordonanţa 13. Cine ştie ce prostie de motiv are să se invoce şi iar vor ieşi sute de mii de „rezistenţi“ în stradă.

Întrebarea pe care voi, cei care încă mai gîndiţi, trebuie să v-o puneţi este următoarea: dacă tinerii frumoşi şi liberi iubesc aşa mult România, de ce nu ies cu sutele de mii pentru a apăra pădurile, pentru a apăra capitalul naţional, pentru un sistem de sănătate curat, pentru un învăţămînt bun, pentru autostrăzi şi pentru o Moldovă bogată? De ce?

România nu mai este de multă vreme un stat unitar şi independent. România este o colonie. România nu mai are resurse naturale. Şi cînd citiţi că la noi în ţară s-au descoperit nu ştiu ce bogăţii, alea nu sînt ale noastre. Sînt ale lor, ale colonialiştilor. Nu mai gîndiţi că avem preşedinte. Avem guvernator. Nu mai ieşiti la miting şi nu mai manifestaţi în faţa Guvernului. Ăia sînt nişte birocraţi. Mergeţi la ambasadele colonialiştilor.

Ce ironie mai mare poate să fie pentru România un imn care ne cere să ne deşteptăm în fiecare zi, pentru o naţiune care se trezeşte o dată la 100 de ani, şi asta doar pentru a se întoarce pe partea cealaltă?!

Tano

,,Treceţi, batalioane române, Carpaţii“

Cîntecul de lebădă al naţionalismului autentic românesc

in Polemici, controverse

Ca urmare a articolului „Adio, PRM, cu dragoste”, prin care anunţam separarea definitivă a revistei „România Mare“ de Partidul România Mare, două entităţi născute împreună şi cu un ideal comun, am primit la redacţie o mulţime de scrisori de la membrii PRM, prin care eram îndemnaţi la echilibru şi revenire asupra deciziei. Una dintre scrisori, însă, nu putem să nu o publicăm, dat fiind gravitatea faptelor. Modul în care actuala conducere – interimară şi lipsită de viitor – a PRM consideră că este firesc să calce în picioare valorile naţionalismului autentic românesc, în contradicţie cu ideologia Partidului România Mare, pune în pericol real însăşi existenţa partidului. Materialul care urmează a fost primit de la preşedintele unei Filiale Judeţene a Partidului România Mare.

Bogdan Diaconu a preluat PRM 

Ştiind că zilele la conducerea partidelor le sînt numărate, Adrian Popescu, veşnicul ratat interimar de la PRM, şi un Bogdan Diaconu, de la PRU, ambii fiind contestaţi puternic în interiorul partidelor, s-au gîndit să facă ei o alianţă, chipurile, „a naţionalismului româneasc”, aşa că au convocat adunări separate, dar cu un scop comun, prin care cereau părerea oilor pe care le păstoresc dacă să facă sau nu Alianţa Nulităţilor din România – ANR. Unul, mai serios, a făcut Congres, altul, mai sărac şi la pungă, şi la minte, a dat o cafea în sufrageria partidului şi a cerut părerea celor care-i pupă mîna, dacă să se alăture celui cu Televiziune, dar fără pic de caracter. Cît de rău a ajuns ţara asta a noastră, în care – după ce ani de zile Corneliu Vadim Tudor a fost reprezentantul naţionalismului – acum, acest filon a fost acaparat de un PSD-ist cu acte în regulă şi un… Escu.

Despre Congresul lui Bogdan Diaconu ştim că a fost contestat de o parte din membrii partidului, acest fapt însemnînd, în mod clar, intrarea PRU în malaxorul Justiţiei. În ceea ce priveşte dresajul de la PRM ştim că, în ciuda revoltei unor membri ai Biroului Permanent de a nu se face alianţa cu PRU, Popescu l-a sunat, în direct, pe Bogdan Diaconu confirmîndu-i că PRM este de acord cu unirea destinelor celor două partide. Şi asta în ciuda tuturor greutăţilor pe care, în ultimul an, PRU le-a făcut PRM, cum ar fi: lansarea zvonului că PRM este radiat şi nu mai participă la alegeri, contestarea la nivel naţional a listelor de candidaţi, preluarea unor filiale întregi, dezinformarea populaţiei în timpul campaniei electorale etc. Că tot vorbim de dezinformare, sîmbătă, 25 martie a.c., la România TV, Bogdan Diaconu a ieşit pe sticlă şi a declarat că PRU, PRM şi Noua Dreaptă au făcut deja Alianţa Nulităţilor pentru o perioadă de 4 ani. În condiţiile în care, de drept, acest lucru nu era nici măcar la stadiul de negocieri.

Care e, de fapt, miza?

Ştiind că, de curînd, Bogdan Diaconu a avut o discuţie cu Liviu Dragnea, cel care conduce România, şi mai ştiind de prietenia veche a lui Adrian Popescu cu Diaconu, aceştia fiind colegi cu ani în urmă la Consiliul Local al Sectorului 6 Bucureşti, cei doi au înţeles că poziţia lor şubredă în partide se poate regla printr-o alianţă de conjunctură, pentru a se salva pe ei, nu partidele, şi pentru a preda această alianţă către PSD. Singura modalitate ca Bogdan Diaconu să reziste şi să se împace cu aripa rebelă din PRU este să ofere PRM la schimb, ştiut fiind că acest partid are structuri încă puternice, ceea ce PRU nu are, şi că mulţi membri din PRU provin din PRM. În acest mod, cu Bogdan Diaconu preşedinte şi Escu prim-vicepreşedinte, alianţa este un prim pas pentru preluarea clară şi fără echivoc a PRM de către PSD, prin Bodgan Diaconu, omul celui mai căutat fugar din România, Sebastian Ghiţă.

Prin acest gest, din PRM vor dispărea complet valorile pe care Corneliu Vadim Tudor le-a promovat.

Ataşăm acestui material trei fragmente elocvente, extrase din ziarul „Tricolorul“, în care Tribunul îşi exprimă părerile pe care le avea la vremea respectivă despre Bogdan Diaconu.

* „Din categoria colici şi deranjamente politice face parte şi Bogdan Diaconu, o rubedenie a lui Piedone (să trăiască şefu!), care, după ce s-a bîlbîit pe la Antene, comite acum precipitaţii discursive şi alte averse de scuipat prin Parlament şi pe la TV“.

* LICHEAUA SĂPTĂMÎNII

Piticul cu cioc (ciocoi) Bogdan Diaconu

„Pînă acum, l-am lăsat în plata Domnului pe năpîrstocul respectiv. Nu ar fi nici primul, nici ultimul care se screme să fure mesajul naţionalist al Tribunului. Înaintea lui s-au făcut de rahat Gigi Becali, Dan Diaconescu, Gh. Funar. Primii doi au ajuns la puşcărie. Al treilea se pregăteşte, şi el, de un depou: balamucul. Ce s-a întîmplat? Numitul Diaconu s-a pripăşit (prin efracţie) în sediul PRM Oradea, unde şi-a deschis filială a inexistentului său partid (copie după Rusia Unită) şi birou de deputat. A fost ajutat, ce-i drept, de un derbedeu pe nume Mihai Drecin, exclus din PRM cu mult timp în urmă. Aşa merge, băi, aceştia? Voi ştiţi ce vă aşteaptă? Ţineţi-vă curul bine!“

* „Mai nou, se încearcă lansarea la apă a unei alte bande: Partidul România Unită. Pe cine imită ăsta? Partidul lui Vladimir Putin, Rusia Unită. Animator e un ţîşti-bîşti de 1 metru şi-o litră, Bogdan Diaconu, care încearcă să mă copieze. Din păcate pentru purtătorul de ţăcălie de ţîrcovnic (diacon) şi cu vorbire împiedicată, ar trebui să-mi fure charisma, statura, cultura, biografia. Şi să se urce pe o scară, ca să ajungă la clanţa uşii. Această adunătură e o invenţie a perechii penale Ponta-Dragnea, care încearcă să controleze electoratul naţionalist“.

PEREMISTUL de VEGHE

 

Securiştii, schimbaţi cu ONG – iştii

in Lecturi la lumina ceaiului/Polemici, controverse/Război corupției

Bogdan Chirieac a făcut o remarcă ce m-a şocat: majoritatea ONG-urilor sînt de dreapta. Gîndindu-mă mai bine, şi experienţa mea susţine această estimare. Aici nu e vorba despre organizaţiile nonprofit animate de o vocaţie nobilă de a se angaja în rezolvarea mulţimii de situaţii dramatice din zonele sociale cele mai defavorizate. Ci despre ONG-urile militante în sfera politicului.

De ce, totuşi, mă şochează? Mă aşteptam ca ONG-urile să fie asociate cu neguvernamentalul, cu comunitatea informală, cu „societatea civilă“; deci cu iniţiativele comunităţii. Ele se nasc din nevoile şi aspiraţiile noastre, ale tuturor, ale oamenilor de pe stradă şi de acasă. Şi oamenii sînt mai degrabă de stînga. Asociaţiile şi organizaţiile „nonguvernamentale“ de stînga sînt, curios, mult mai puţine în România. Abia în ultimii ani au apărut organizaţii nonguvernamentale influente, neangajate politic şi care vorbesc în numele comunităţii.

Invadarea spaţiului neguvernamental de organizaţii de dreapta i-a făcut pe mulţi să nu se simtă reprezentaţi de „societatea civilă“. Sub această etichetă sînt susţinute partidele şi guvernările de dreapta. Ciudat, sînt susţinute cu pasiune şi guvernele cele mai nepopulare.

Mondialism gol şi antinaţional

Încerc să identific programul dreptei „societăţii civile“. Singurele care îmi vin în minte sînt două teme: un mondialism gol, cu o clară tentă antinaţională, şi o critică continuă a stîngii politice, acuzată constant de „comunism“.

În ultima lună, ONG-urile de dreapta au preluat de la preşedinte şi lupta împotriva „penalilor“. Este o inovaţie politică: utilizarea neconstituţională a etichetării de „penal“ a unei persoane, care de fapt se bucură de presupoziţia de nevinovăţie, doar pe simpla suspiciune că ar fi încălcat vreo lege. Realizăm că, potenţial, toţi românii sînt „penali“. Chiar şi preşedintele ţării este „penal“, sau nu?

Condamnări care încep să pară adesea nedrepte

În ultimul timp am devenit conştienţi de faptul că sistemul juridic românesc este predominant represiv. Arestarea preventivă, dintr-o excepţie, a devenit o practică curentă. Sînt ţinute în închisoare persoane doar pe baza suspiciunii că ar fi… Gestul degradant de a plimba în văzul public persoane, în ciuda presupoziţiei de nevinovăţie, cu cătuşe, deşi evident că nu sînt violente… Justiţia noastră actuală pare să fie dominată de un alt principiu: „Decît să scape un vinovat, mai bine să pedepsim nouă nevinovaţi“. Condamnări care încep să pară adesea nedrepte, excesive, în timp ce marii hoţi scapă uşor. Sînt tot mai multe procese, evident motivate politic sau de animozităţi personale. Mesajul pare să fie: populaţia să fie cuminte, să-i fie teamă. Apare o nouă formă a dictaturii: dictatura birocraţiei şi, acum, dictatura procuraturii.

Despre violenţa „societăţii civile“

Sînt şocat de violenţa „societăţii civile“ împotriva unui act normal, animat în întreaga lume de intenţii nobile umane şi sociale: graţierea. Care e mesajul? Pericolul cel mare pentru România nu este proasta guvernare sau corupţia tolerată, ci graţierea unor persoane care zac în închisori mizere.

„Societatea civilă“ mi se pare străină şi din alt motiv. În România, ca, de altfel, şi în celelalte ţări foste socialiste, marea majoritate a ONG-urilor au pornit nu de la nevoia internă de asociere, ci „din afară“. Sörös a venit în primele zile ale anului 1990 şi a întemeiat o fundaţie care a finanţat masiv mişcarea ONG-istă.Tot mai mult am sentimentul că multe ONG-uri sörösiste nu promovează interesele populaţiei, ci sînt un fel de gardieni, ca nu cumva sistemul politic ales de populaţie să aibă o orientare de stînga.

Întreaga tranziţie a României s-a caracterizat printr-un parteneriat între „societatea civilă“ şi stat. Statul a început să se teamă de ONG-uri şi a preluat finanţarea lor. Acest parteneriat este profund antidemocratic. Eu merg la vot şi aleg organisme publice. Dar statul pe care l-am ales se declară incapabil şi deleagă funcţii importante ale sale unor organizaţii, pe care nu noi le-am ales şi situate dincolo de orice control public. Şi organismele politice internaţionale au o suspectă preferinţă pentru „societatea civilă“ românească. Ne presează să le acordăm poziţii de influenţă şi să le finanţăm.

Postacii din spatele mesajelor

Pînă nu demult, ONG-urile au făcut lobby pe lîngă instituţiile politice, naţionale şi internaţionale. Au fost active în mass-media. Exercitarea presiunii politice asupra statului a făcut ca acesta să adopte o viziune ONG-istă. Constatăm cu surpriză că asistăm la o schimbare de strategie: explozia preferinţei pentru difuzare de mesaje pe Internet. Naivi, ne aşteptăm ca Internetul să fie un spaţiu al comunicării libere, înalt personalizată. Oamenii îşi comunică reciproc părerile lor. Punem preţ pe comunicarea directă, pentru că ne dă şansa să ieşim din singurătate şi să aflăm ce cred ceilalţi. Sînt surprins însă că majoritatea mesajelor pe Internet sînt suspect înregimentate la o viziune politică de dreapta, dar nu cu argumente, ci cu invective violente şi subculturale. Riscul este că Internetul poate deveni un spaţiu anonim de comunicare şi deci uşor de murdărit. A apărut suspiciunea că în spatele mesajelor nu stau persoane care îşi exprimă modul în care simt şi gîndesc, ci simpli „postaci“, plătiţi să difuzeze nu ce cred ei, ci mesaje ale altora.

Informatori ai societăţii comuniste, înlocuiţi cu formatori de opinie plătiţi

Reţeaua de informatori ai societăţii comuniste este înlocuită de reţeaua de formatori de opinie plătiţi. Au apărut postacii, o nouă profesie. Ei nu culeg informaţii, ci difuzează mesaje de schimbare a opiniilor. O asemenea constatare mă derutează. Discut cu o persoană pe care o cunosc de mult şi apreciez punctele sale de vedere, chiar dacă sînt diferite de ale mele. Acum pot să mă întreb: tot un postac, sau persoana pe care o stimez? Să nu mai am încredere în ceilalţi? Riscul unei noi scindări: noi, naivii, încercînd să înţelegem cu capul nostru lumea în care trăim, şi postacii, care par să fie plătiţi. De cine? E cazul să luăm problema în serios.

Ne înconjoară multe fapte ciudate. Dacă sînt adevărate, care este explicaţia apariţiei unui sistem atît de îngrijorător? O posibilă explicaţie sociologică. Cum pot fi explicate explozia mişcării ONG-iste şi susţinerea ei de către stat?

Să explorăm o altă perspectivă: manipularea „societăţii civile“ ca o componentă a strategiei tranziţiei, practicată în România. Tranziţia a fost realizată prin implementarea unei reforme insuficient gîndite, cu costuri sociale enorme: reducerea la jumătate a locurilor de muncă, scăderea veniturilor, o explozie a sărăciei. Cum poţi asigura evitarea revoltelor sociale? Prin promovarea unei ideologii a acceptării sărăcirii ca fiind inevitabilă. Nu pot să uit expresia preferată a lui Băsescu: ce vreţi? Grasul (săracul) care stă în spatele slabului (bogatul). Hă, hă, hă! Să le oferi ţinte false. Deci succesul tranziţiei este asigurat doar: mulţi săraci care nu se revoltă. Şi, culmea, să îi convingi, aşa cum s-a întîmplat, să iasă în stradă să protesteze faţă de clemenţă şi comunism.

Se caută mesaje care ar avea ca efect stîrnirea unei reacţii emoţionale. Sînteţi comunişti, îi susţineţi pe leneşi, pe „asistaţi“, îi susţineţi pe „penali“ (cine sînt aceştia, evident, decidem noi). Să fie băgaţi tot mai mulţi la închisoare şi ţinuţi cît mai mult acolo. Dar tema constantă este acuzarea partidelor de stînga de a fi comuniste. După 27 ani, începe să-mi fie tot mai neclar ce înseamnă comunism. Da, ceva urît, cu siguranţă ceva penal.

 

(Material preluat de pe platforma româniasocială.ro. Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Cătălin Zamfir este profesor universitar doctor, membru corespondent al Academiei Române.)

,,Cotidianul.ro”

Pînă cînd?…

in Polemici, controverse

Pînă cînd vom arăta cu degetul unul către celălalt? Pînă cînd ne vom minți unii pe alții? Pînă cînd ne vom certa între noi pentru lucruri copilărești, cum ar fi un loc de parcare? Întrebări care nasc alte, și alte întrebări. Oare se va găsi cine să ne răspundă vreodată? Ne îndoim că vom afla persoana dispusă să o facă. Omul modern, de azi, nu se implică în astfel de chestiuni, pentru că nu are vreme, iar timpul și-l gospodărește pentru el, întru existența sa de zi cu zi. Astfel de răspunsuri rămîn în seama filosofilor, a poeților, iar pentru noi, ele continuă să fie o enigmă. Și asta, din cauza nemulțumirilor pe care tot mai mulți cetățeni le resimt față de indiferența politicului la problemele societății. Una ni se spune azi, și alta, a doua zi. Nimeni nu-și asumă răspunderea… Poate de acum încolo, știind cine ne sînt aleșii, să sperăm că aceștia se vor gîndi să asigure și un trai mai bun românilor. Iată că, din luna februarie, va începe să curgă miere și pe meleagurile noastre, iar pensionarii, mai ales, vor avea mai mulți bani în buzunare, după cum ne-a promis, în nenumărate rînduri, în campania electorală, Liviu Dragnea. E bine că s-a găsit cineva care să ia o decizie prin care românii să fie scutiți de biruri, iar viața tuturor să se îndulcească prin eliminarea unor taxe. Mă tem, însă, că tot ceea ce li se dă, cu surle și trîmbițe, o să li se ia înapoi înzecit, pe alte căi. Metode se găsesc… Aș aminti, spre exemplu, majorarea taxei pe tona de gunoi menajer care, în mod clar, va afecta pe toată lumea, fie că este vorba de populația de la oraș, fie de cea de la sat. Toți trebuie să plătească… Astfel de găselnițe sînt la îndemîna aleșilor, cînd vine vorba de creșterea venitului la bugetul de stat cu alte noi taxe și impozite. Avem ca exemplu taxa de anul trecut, pentru suprafața de pămînt pe care o are în posesie un sătean pe lîngă gospodăria sa, pentru care a trebuit să plătească de două ori: o dată pentru întreaga suprafață, apoi, separat, pentru terenul pe care i se află locuința și dependințele aferente. Mai rămîne taxa pentru coșul de fum și pentru closet… Dar nu e tîrziu… După cum vedem că merg treburile, nu vom scăpa fără să o plătim și pe asta. Degeaba se bucură românul că va băga ceva mai mulți bani în buzunar, pentru că această bucurie e de scurtă durată: așa cum îi ia, la fel îi dă. Mai ales pensionarul, care trebuie să-și cumpere medicamente, hrană, să-și achite plata la întreținere etc. Și cum prețurile nu stau pe loc, fiecare va constata că astfel de măriri salariale și renunțarea la impozitarea pensiilor de pînă la 2.000 de lei sînt doar praf în ochi. Săracul tot sărac va fi, vorba amicului meu, Fasole al lui Codobatură. Da, așa îl cheamă, Fasole. În ciuda pensiei de mizerie pe care o are după ani mulți de muncă în uzină, departe de satul său și de bucata de pămînt pe care o are acolo, el este mîndru de neamul lui de răzeși. Iată de ce ne punem toate aceste întrebări, legi­time, de altfel, privind nivelul nostru de viață și situația deplorabilă în care am ajuns, ca țară și popor. Fie că vorbim de bani, fie de anularea impozitelor la pensie și a altor taxe, românul de rînd tot greu va trăi, că așa îi este lui scris: să fie mințit de cei pe care i-a ales și cărora le-a dat girul pentru a-l conduce și pentru a-i face legi după care să meargă, și el, către civilizație, și nu invers. Tare ne temem că, după cum merge istoria, și timpul nu stă în loc, dacă, într-o bună zi, se va încumeta cineva să ne răspundă care este cauza acestui dezastru, nu va mai găsi român pe-aici, căruia să-i vorbească.

 

 

Ion MACHIDON,

președintele Cenaclului „Amurg sentimental“

,,Treceţi, batalioane române, Carpaţii“

in Polemici, controverse

Cînd eram militar in termen, undeva, prin anii ’80, eram „torturaţi”, la fiecare marş, de cuvintele unui vechi cîntec căruia noi, mult prea tineri fiind, nu reuşeam să îi înţelegem sensul, în condiţiile în care graniţele noastre ni se păreau, la vremea aia, intangibile, ca şi comunismul de altfel.

Cîntam „Treceţi, batalioane române, Carpaţii” şi încercam să ne imaginăm în anul 1916. Au trecut anii, cîntecul patriotic a rămas, doar că, de cîteva luni încoace, nu mi se mai pare chiar atît de depăşit.

Într-o alocuţiune televizată, un fugar, dar şi un fost premier, au spus că un general SRI, şef cam peste tot, se opune conectării Transilvaniei la restul ţării. La autostradă mă refer. Şi că Bucureşti-Braşov nu se va face. Pentru că, la vremea aia, nici nu se vorbea de Piteşti-Sibiu. Genul ăsta de informaţie, venită din partea a doi domni cu putere în ţara asta, şi vorbim de un fost membru în Comisia de control a SRI şi de un fost premier, nu doar că trebuie luată în considerare şi deschisă o anchetă, dar că generalul, în mod clar, trebuie anchetat pentru trădare! Pentru că el reprezintă, se pare, interesele oricărei alte instituţii, naţiuni etc., dar sigur nu pe cele ale României. S-a făcut ceva din toate astea? Nu! Presa a tăcut, Parchetul s-a făcut că face, şi toate tunurile s-au pus pe fugar. De ce? Pentru că presa mainstream a dovedit şi dovedeşte în fiecare zi că este subordonată direct unor structuri care nu prea au de-a face cu… lumina zilei. Mai mult chiar, ca să-l scuze pe general, apare un nene, chipurile analist militar sau naiba ştie ce-o fi el, care spune că, de fapt, NATO nu vrea să avem o autostradă de legătură care să unească cele trei regiuni istorice ale României. Vezi, Doamne, vine rusul şi cucereşte uşor Europa, că trece muntele rapid cu tancul pe autostradă, şi Berlinul cade repejor. Iar românul adormit, crede!

Această explicaţie este atît de penibilă, de falsă şi de lipsită de logică, încît, efectiv, un om inteligent nici măcar nu o poate lua în calcul. În condiţiile în care războaiele moderne se duc pe alte principii dar, mai ales, pe logica unui bun-simţ elementar, crede cineva în ţara asta, în lumea asta, că un război NATO – Rusia, de anvergură, va fi unul convenţional? Cu toate acestea, ne punem întrebarea: intoxicaţia mediatică de unde vine şi cui foloseşte? Nouă, românilor? Da, pentru că ignoranţa este foarte convenabilă şi ne dă speranţe că totul o să fie bine. În realitate, însă, după ce am citit şi declaraţiile unui europarlamentar ungur, cum că ţara vecină nu va accepta niciodată Trianonul, mi-au revenit în minte versurile acelui cîntec patriotic românesc şi mi-am imaginat cît de greu va fi pentru acele batalioane să ajungă în Transilvania dacă, să presupunem, mîine încep mişcări de secesiune şi cine mai ştie ce intervenţii străine. Cui îi este frică, de fapt, de autostrada care să lege Transilvania de Muntenia sau de Moldova? Alianţei nord-atlantice? Exclus! Rusiei? Noi existăm pentru ei doar prin Deveselu şi Kogălniceanu. Generalului SRI? El era originar de prin Arad, să nu îi placă ideea de a ajunge mai repede la casa părintească? Aşadar, cine nu vrea? Sînt speculaţii, cu mult adevăr, că acel general şi colega de binom sînt agenţi ai unor puteri străine. În acest caz, în afară de SUA, eu nu văd o altă putere. Cu toate aceastea, nu înţeleg ce interes ar avea americanii ca noi să nu avem o astfel de autostradă. Cine rămîne? Ungaria? Ei da, ea ar fi interesată. Atît din considerente militare, cît şi din considerente economice. Din punct de vedere militar, este simplu şi puţin probabil, aşa că lăsăm acest aspect deoparte. Economic, însă, lipsa legăturii Bucureştiului cu Europa prin autostradă face ca investiţiile străine în România să fie mai mari în Transilvania, ştiut fiind faptul că infrastructura joacă un rol major. Cînd banii rămîn, din aceste considerente, în Ardeal, este clar că Moldova şi Oltenia, ca, de altfel, şi alte zone fără infrastructură nu percep aspectele şi beneficiile economice în acelaşi mod. Şi acest decalaj între Ardeal şi restul ţării se adînceşte tot mai mult, de la an de an. Şi nu din vina celor care trăiesc în acele zone. Nu! Din vina guvernărilor sterile, care au fost şi sînt corupte. În acest timp, se cultivă la nivel de massă idea potrivit căreia unii sînt frumoşi şi muncitori, iar ceilalţi sînt urîţi, puturoşi şi beţivi, creîndu-se o falie imensă în mentalul colectiv. Adăugăm şi mişcări care cer independenţa bogatei Transilvanii faţă de leneşii de ,,mitici” şi moldoveni, şi treaba e ca şi făcută. În 2018, în loc să jucăm meciul cu nr. 100 la Arcul de Triumf, vom sta precum cei laşi şi proşti, care, în 1940, au semnat ruperea ţării.

Cam asta e realitatea. Nu ne minţim, doar gîndim puţin. Şi, peste toate acestea, mă întreb şi care a fost, de fapt, mesajul pe care Rusia l-a transmis României prin oferirea hărţii Moldovei Mari de către Putin, lui Dodon?

Din fericire, însă, pentru Ungaria, pentru Rusia, pentru Dodon şi restul lumii, românii dorm. Şi vor dormi pînă cînd se vor trezi luaţi noaptea din case şi duşi departe, aşa cum bunicii mei s-au trezit într-o noapte, prin anii ’50, luaţi pe sus, puşi în camion şi duşi în Bărăgan.

Voi, cei care acum sînteţi cozile de topor ale unor interese obscure, voi, cei care vă vindeţi în fiecare zi, atunci cînd o să vină ziua judecăţii, să procedaţi la fel cum s-a făcut în 1990: nu lăsaţi nici o urmă, ardeţi-vă dosarele şi orice hîrtie compromiţătoare. Românii dorm, dar uneori se întîmplă, foarte rar, să se mai şi trezească.

Tano

Autostrada separării

Amintiri despre Caragiale

in Polemici, controverse

,,O nuvelă à la Delavrancea”

Delavrancea obișnuia să se oprească în Berlin, în drumul său spre Paris, unde studia talentata sa fiică Cela, spre a-l vedea pe Caragiale. În cursul unei astfel de vizite, Delavrancea, înainte de a se îndrepta spre Caragiale, a lăsat la mine bagajele, fiindcă aveam locuința aproape de gară, iar el trebuia să-și continue drumul chiar în ziua aceea.

Cu o zi înainte de sosirea lui Delavrancea, Caragiale s-a sfătuit cu mine despre locul în care ar putea să dea un dejun, pentru a-i arăta „orientalului”, care venea din București, cum se mănîncă într-un oraș mare din Occident. Stabilisem un restaurant cunoscut, de lîngă gara de unde Delavrancea trebuia să plece.

În timpul dejunului, Delavrancea se arătă continuu nemulțumit de ,,menu”, care i se părea ,,prea german” și nu avea ,,grația” menu-urilor franceze. Ba peștele nu i se părea îndeajuns de proaspăt, ba sosurile nu erau reușite ș.a.m.d. Caragiale, iritat peste măsură de aceste observații, pe care el le privea ca adresîndu-i-se lui, personal, a deschis împotriva oaspetelui său o puternică șarjă, care nu era lipsită de invective și îi privea chiar pe membrii familiilor lor, absenți de la masa din Berlin.

Asistam, penibil impresionat, la acest dejun ,,amical”, și m-am simțit ușurat cînd am fost nevoit să mă duc la locuința mea, spre a-i aduce lui Delavrancea bagajul, căci se apropia ora plecării.

Înapoindu-mă spre gară, eram stăpînit de un sentiment de groază cînd mă gîndeam în ce stare de dezolare și dizolvare voi regăsi societatea, pe care am lăsat-o într-o surescitare nemaipomenită. Îmi făceam tot felul de planuri cum să introduc o notă de conciliere, cel puțin înainte de despărțire…

Dejunul se terminase, căci Caragiale și Delavrancea se aflau pe peronul gării, în așteptarea trenului. De departe, am putut observa cum amîndoi se aflau în jurul unei sticle cu șampanie, ceea ce mi-a dat curaj să mă apropii.

I-am întîlnit în cea mai tandră și duioasă atmosferă de prietenie: ,,Barbule, declara patetic Caragiale, să o știi, nu ai mai bun prieten pe lume ca mine”. La aceasta, Delavrancea răspundea cu aceleași efuzii de mare afecțiune.

Trenul sosește. Spre fericirea mea, asist la scena îmbrățișării de despărțire.

După aceasta, Caragiale mă invită la el și, de îndată ce am intrat în locuința sa, a luat ultimul număr din ziarul ,,Universul”, care sosise proaspăt, și înainte de a-l citi, s-a oprit parcă dinadins la ,,O întîmplare din Capitală” și adăugă, foarte grav și sentențios: ,,Doctore, să-ți dau o rețetă: cum se scrie o nuvelă à la Delavrancea. Îți pregătești de mai înainte un dicționar cu cuvinte luate din cronici și apoi înlocuiești fiecare cuvînt din «întîmplarea din Capitală» a ziarului, cu un cuvînt din cronici – și, iată, vei avea o nuvelă à la Delavrancea”.

Mi-a făcut impresia că, deși împăcat cu Delavrancea, totuși, Caragiale a ținut să se răzbune pentru neplăcerile avute în timpul dejunului.

DIMITRIE GUSTI

Despre furturi şi alte nimicuri

in Polemici, controverse

Citeam, deunăzi, despre furtul ultimilor 27 de ani, despre cum o industrie a fost desfăcută în mai multe pachete şi vîndută pe bucăţi. Mi-am amintit despre o campanie mass-media, care a durat ani de zile, în care cei care acum îi blamează pe politicieni ne băgau în cap, cu pîlnia, despre industria românească proastă, despre cum producea pe stoc şi că, de fapt, nu se producea nimic în ţara asta.

Îmi mai amintesc de faptul că tatăl meu lucra în trei schimburi şi avea doar o zi pe săptămînă liberă. Îmi mai amintesc că în anii ’80 se vorbea mult despre export şi despre achitarea datoriilor, ca explicaţie pentru faptul că magazinele erau goale. Pentru cei ca mine, ce spun acum sînt realităţi. Anii ’80 ne-au marcat, anii ’90 ne-au înceţoşat mintea, iar în zorii anilor 2000 am început să vedem realitatea. Poate că nici acum, în 2017, nu o distingem clar, dar sigur începem să vedem cît de mult am fost minţiţi, şi în ’80, dar mai cu seamă din ’90 încoace.

Cu cît începem să distingem adevărul de minciună, cu atît departamentele de PR ale celor care nu vor să vedem aruncă în noi cu diverse fumigene, astfel încît, la orice întrezărire a adevărului, să fim din nou orbiţi. Se vorbeşte acum despre coruptie, se discută despre imacularea unor politicieni, despre influenţă, despre furt şi lipsa bunului-simţ în politică. Nu mai există realitate, există doar televiziuni, Internet şi o realitate virtual generată, aşa cum ziceam, de PR-ul atotcunoscător şi atotprezent în lumea noastră de astăzi.

Vorbim despre justiţie şi condamnare mediatică. Vorbim despre şantaj şi legislaţie proastă. Vorbim despre politicieni şi procurori mai mult sau mai puţin corupţi. Vorbim despre lege şi aplicarea ei.

Toţi încep prin a spune, ipocrit sau doar interesat, că „au încredere în actul de justiţie”. Ei bine, eu spun că în zona justiţiei există oameni corupţi, şi mă refer aici şi la judecători, dar şi la procurori, există persoane care trăiesc din „zonele gri ale legii”, şi care nu vor fi prea curînd îndepărtaţi din sistem. Eu nu cred în corectitudinea actului de justiţie din România, mai ales cînd este vorba despre politică. Nu cred că acolo nu se fac încă presiuni şi nu cred că politicul nu influenţează deciziile judecătorilor. Cîtă vreme citesc despre un senator că primeşte bani „cu împumut” ca să influenţeze o decizie judecătorească, cîtă vreme văd procurori care dovedesc exces de zel cînd e vorba de un duşman al Puterii, şi nu reacţionează cînd e vorba de Putere, eu nu pot crede. Este o mizerie acolo, încît eu nu pot să acord credit justiţiei.

Prin urmare, nu pot acorda credit întregii clase politice din România, dat fiind faptul că ei sînt cei care au avut, au şi vor avea, poate, încă o perioadă, rolul de păpuşar al Doamnei cu balanţa. Sîntem executaţi mediatic şi justiţia acţionează selectiv. Ai furat o găină, mergi 3 ani la răcoare. Ai furat o ţară, se bucură de viaţă şi urmaşii tăi, dar şi tu.

Din păcate, însă, înainte de a fi o statuie frumoasă, sau o insignă la gîtul unui slujitor al ei, Justiţia este formată din oameni. Oamenii sînt puşi acolo de politicieni, iar despre ăştia nu ştiu cît mai pot spune că sînt oameni. Politicienii decid legile după care se guvernează o ţară, şi o fac în aşa fel încît să le fie lor bine, iar celor care nu sînt ca ei, mai puţin bine. Se vorbeşte despre separarea puterilor în stat şi se demonstrează, pentru a nu ştiu cîta oară, că e greu să transpui în faptă o vorbă care dă bine doar în Constituţie. Acolo unde se întîlnesc oamenii cu banul public, există corupţie. Restul sînt amănunte de ordin juridic.

Tano

Trăind pe lîngă Istorie

in Polemici, controverse

Istoria este făcuta de oameni mari, iar măreţia lor se poate vedea doar de cei care îi privesc de la distanţă şi care îi pot aprecia la adevărata lor valoare. Cu cît eşti mai aproape de un om mare, cu atît măreţia sa îţi este opturată de însăşi înălţimea la care acel om se ridică. Oamenii cu adevărat mari sînt precum un munte, cu cît eşti mai aproape de el, cu atît mai puţin îl poţi vedea.

Partidul România Mare, un partid care a fost în primul rînd al românilor, şi-a cîştigat locul în Istorie, prin forţa celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, dar a căzut în anonimat atunci cînd cei care au trăit alături de măreţia lui Vadim au crezut că o dună de nisip este, de fapt, un munte.

Cei care au rămas la cîrma PRM, oameni mici şi fără valoare politică, au dedus că pot duce pe umeri o povară pe care Corneliu Vadim Tudor o purta cu uşurinţă, dar şi cu responsabilitate. Slugile de ieri au ajuns stămpînii de azi peste un partid mort odată cu liderul său. Pentru că a face Istorie nu este pentru oricine, cu atît mai puţin pentru nişte amatori în ale politicii, cărora le place să se întîlnească, să discute, să decidă, să se dea importanţi. Dar nici cea mai importantă reuninune a lor nu s-a ridicat vreodată mai sus de Poiana lui Iocan, a lui Moromete. Pentru că ei nu sînt politicieni. Sînt nişte nulităţi care, printr un accident, au ajuns să se creadă dulăi. Aceşti cetăţeni turmentaţi de beţia unei puteri ipotetice, nu se ridică nici măcar la inteligenţa nativă a ţăranului român din Moromeţii, dar se înscriu cu succes la masa de aprecieri a lui Cocoşilă şi la acel „eşti prost!” cu care el îi gratula pe oamenii mici.

Ei sînt exemplul eşecului. Ei sînt groparii unui partid care, aşa cum am spus, a fost, în primul rind, al românlor. Ei sînt cei care au distrus, poate, ultima linie de apărare a ceea ce însemna filonul naţionalist din România. Pentru că, aşa cum se observă, în acest momnt, în această ţară greu încercată, nu a mai rămas nimeni care să ridice glasul în apărarea românilor. Odată cu dispariţia lui Vadim, şi, implicit, a PRM din arena politică, vocea patrioţilor nu se mai aude, nu se mai ridică la înălţimea celui care a fost Tribunul.

Poate că PRM va mai exista. Poate, din contră, că va fi radiat pînă la urmă din registrul partidelor şi îi va asigura acestui partid, puternic cîndva, o ieşire onorabilă din scenă.

Cert este că acum, prin cei care l-au dus în derizoriu, Partidul România Mare merge pe lîngă Istorie, avînd ca destinaţie o ladă veche, prăfuită, pe care scrie „gunoi”.

Vulturul Cruciat

Ambiguitatea unor decizii proaste

in Polemici, controverse

Forţa unei naţiuni se află, printre altele, şi în capacitatea acesteia de a se mobiliza în faţa unor ameninţări directe. Din păcate, însă, acest capitol, cel a perceperii şi definirii conceptului de pericol este prost sau slab interpretat de către marea majoritate a românilor. Am rămas, probabil, la un nivel destul de scăzut al alarmei, cînd ideea de pericol se asociază doar cu război, violenţe de stradă sau terorism.

Aşa cum citeam într-un ziar de prin 1877, chiar şi acolo se spunea clar că „o naţiune poate să fie cotropită atît militar, cît şi cu forţa banilor”. În tot acest timp, noi nu am reuşit să „pătrundem” în acest mister, în acest labirint al vinderii pe bucăţi a unor importante şi strategice obiective economice, mai ales că acest lucru se întîmplă la adăpostul unor fumigene PR-istice. La şcoala comunistă se învăţa că noi am fost grav exploataţi de către ţările puternice şi una din realizările regimului de pînă în ’89 consta în deţinerea valorilor naturale ale ţării. Acum, realitatea este alta, am revenit la locul rezervat de istorie. Să fim ieftini acolo unde nu e cazul şi scumpi cu cine nu trebuie.

Incapacitatea României de a se mobiliza în faţa unor nedreptăţi se datorează forţei unui sistem intern sau extern, după caz, de a subjuga psihic acest popor şi a induce ideea de neputinţă. Capacitatea de reacţie este anulată, din start, chiar de către cei care, în mod normal, trebuie să se sesizeze şi să acţioneze în interesul Naţiunii. Nu există nici un fel de dorinţă, la nici un nivel, de a face cumva ca lucrurile să fie favorabile românilor, iar cei care conduc destinele ţării se apleacă spre popor doar la alegeri, sau atunci cînd au nevoie expresă de aprobare pentru a se menţine la putere. România este paralizată şi doar un şoc major, cum a fost ieşirea în stradă, timp de mai multe zile, a populaţiei de pe tot cuprinsul ţării, şi nu numai, ar putea să o scuture, să o mobilizeze.

Am spus mereu că România va deveni un stat puternic atunci cînd cei care trăiesc în acest spaţiu vor avea puterea de a identifica Interesul Naţional şi vor lupta pentru el. Pînă în acest moment, nu am văzut nici un român care să iasă în stradă doar pentru că el consideră că Interesul Naţional o cere. Românul iese în stradă doar dacă interesul lui de grup restrîns, profesional sau social, adică interesul lui privat, o cere. Românul va ieşi mereu în stradă dacă salariul îi este micşorat sau dacă pătura socială din care face parte este ameninţată cu o scădere radicală a nivelului de trai. Românul iese în stradă doar dacă lui, familiei sau grupului din care face parte i se întîmplă lucruri neplăcute. Dacă, însă, Interesul Naţional, altul decît războiul, intern sau extern, economic sau politic, o va cere, românul nu luptă şi nici nu va lupta, considerînd că nu este treaba lui. Guvernarea ultimilor 27 de ani a reuşit să aducă această stare de blazare şi inactivitate, lucru care ne costă şi ne va costa mult dacă nimic nu se va schimba.

Atunci cînd România va reuşi să se mobilizeze şi să reacţioneze la stimulii naţionali, de interes strategic sau din prietenie cu alte state, atunci românii vor cîştiga respect faţă de ei înşişi, cît şi din afară. Cînd noi ne vom opune politicii de jaf naţional a politicienilor, cînd vom ieşi în stradă pentru că nu avem autostrăzi, cînd o să strigăm că vrem drumuri bune şi un sistem de sănătate curat, cînd vom cere mai multă responsabilitate politică, în plan intern şi extern, atunci noi vom fi pe drumul cel bun. Nimeni nu are să vină să militeze pentru noi, nimeni dezinteresat. Noi trebuie să ne aparăm interesele noastre, atît în plan intern, cît şi extern, noi trebuie să fim verticali în faţa provocărilor, chiar dacă globalizarea este cuvîntul de ordine în această perioadă.

Cînd România se va trezi, cînd nu are să mai fie această masă amorfă pe care cei de la putere o mînuiesc precum o plastilină, cînd românul va înţelege că de el depinde bunăstarea lui şi a familiei lui, cînd va ieşi în stradă deoarece el crede că vecinului lui i s-a făcut o nedreptate, ei bine, atunci România va fi pe drumul cel bun. Cînd vom ieşi în stradă pentru că vedem că de 27 de ani încă se mai moare prin spitale din motive de proastă administrare, cînd vedem că autostrăzile nu se fac din motiv de şpagă, cînd observăm că politicienii se îmbogăţesc şi ne mint că are să fie bine, cînd vom deveni liberi cu adevărat şi dedicaţi Interesului Naţional, cînd vom înceta să ne plîngem de milă şi să arătăm cu degetul în altă parte, ei bine, abia atunci să ştiţi că sîntem pe drumul cel bun.

Privind peste gard, privind prin vecinii noştrii şi prin Europa, vedem cum oamenii sînt vii, ei reacţionează la nedreptăţi, chiar dacă nu îi afectează direct. Lumea se mişcă, oamenii încep să înţeleagă că viaţa, asta pe care o ştiu ei, este în schimbare. Noi ce mai aşteptăm?

Tano

Rusia, copilul traumatizat al lumii (3)

in Polemici, controverse

SUA fac ce ştiu mai bine, PR şi mişcări de trupe pe marginea scenei, iar Rusia îşi încordează muşchii la marginea terenului, negînd că are jucători în ring. În timp ce oamenii se adună şi manifestează pe altarul schimbărilor, cancelariile îşi urmează interesele. Pentru că Europa şi SUA nu iubesc ţările din estul continentului. Nu, ei iubesc piaţa de desfacere şi terenul de joacă pentru soldăţei.

La rîndul ei, Rusia, acest continent cu popor traumatizat, face singurul lucru pe care l-a învăţat în ultima sută de ani – pune baioneta la armă şi ia poziţia de atac. Rusia nu s-a maturizat încă în ale capitalismului, şi ruşii încă nu ştiu că orice „război modern“ se cîştigă, în primul rînd, mediatic, şi abia după, şi doar dacă e cazul, militar. Or, Rusia pierde şi a pierdut, mai mereu, acest gen de războaie, chiar dacă, uneori, a mai şi cîştigat. Un exemplu în acest sens îl constituie Criza Rachetelor, din anii ‘60. Mediatic vorbind, URSS-ul de atunci a pierdut, pentru că şi-a retras rachetele. În realitate, însă, Nikita Sergheevici Hruşciov a cîştigat, pentru că John F. Kennedy şi-a retras rachetele nucleare din Turcia. Şi atunci, ca şi acum, ruşii nu ştiu să manipuleze presa, aşa cum ar fi necesar într-o societate în care oamenii se hrănesc cu informaţiile de la TV, şi mai puţin cu lecţii de drept internaţional.

Iată de ce SUA, care în ultimii 20 de ani au la activ zeci de mii de victime în rîndul civililor din teatrele de operaţiuni militare, şi alte mii pe scenele unor războaie civile „nevinovate”, au o imagine bună din punct de vedere al percepţiei publice, în timp ce Rusia, în afară de excesul militar din Cecenia şi Georgia, este privită ca un factor negativ de lumea civilizată.

De ce, oare, se întîmplă acest lucru? E simplu: pentru că Occidentul, SUA, în mod special, au înţeles că factorul mediatic este foarte important într-o economie capitalistă, acolo unde adevăratul rege se numeşte „Profit“. Ei au înţeles un lucru: cine are informaţia şi, mai ales, cine o distribuie, are adevărata putere, în timp ce adevărul poate să mai aştepte atunci cînd nu apar interesele celor care-l manipulează. Moscova nu a înţeles că are nevoie de o adaptare la realităţile capitalismului. Moscova nu a înţeles că nu este nevoie doar de cîţiva îmbogăţiţi, care să defileze cu cele mai scumpe yachturi.

Moscova are nevoie de ceva materie cenuşie. Moscova, Rusia, de fapt, are nevoie de un nou Petru cel Mare, care să plece în pribegie prin Occident, să vadă adevăratele valori ale Europei, nu cele de la TV, şi să încerce să le implementeze în propria ţară. Pentru că, fără o astfel de adaptare, Rusia riscă să fie izolată în plan mondial, fără ca ea să facă nimic care să oprească acest lucru.

În ultimii 27 de ani, Rusia s-a limitat doar la a accepta imaginea pe care Occidentul i-a oferit-o imediat după căderea Cortinei de Fier. În toată această perioadă, cu mici excepţii, tot ce înseamnă rus în filmele occidentale se traduce ca fiind un tip dur, de obicei chel, cu multe tatuaje şi destul de needucat. Imaginea rusului proiectată pe ecrane, dar şi în minţile oamenilor, a devenit gangsterul perfect, cel care bagă oamenii buni la tocătorul de carne, cel care aruncă lumea în aer de cîteva ori, şi cel care violează femei şi fură ceasurile oamenilor. Asta este imaginea cu care ne-am obişnuit să tratăm cînd este vorba de rusul începutului de mileniu.

Totodată, cultura rusă – Tolstoi, Dostoievski, Gorki, Balanchine, Glinka, Teatrul Balşoi – a fost ascunsă în spatele unei altfel de cortine, astfel încît tînărul copil care se naşte acum în UE, sau prin SUA, va avea deja ştanţată pe creier imaginea unei Rusii barbare.

Ziceam că, în 1990, Războiul Rece nu a murit, ci doar s-a transformat. Pe zi ce trece, realizez că, de fapt, de 26 de ani asistăm la o ofensivă mediatica a Occidentului împotriva unei Rusii aflate în derivă, fără valori şi fără bani. Rusia, de care mulţi sînt cei care se separă acum, nu este nici pe departe acel factor negativ pe care Vestul încearcă să ni-l inoculeze. Ea este precum un adult cu o copilărie nefericită. Nu a fost iubită de nimeni, încă de cînd s-a născut, şi acum refuză să socializeze cu ceilalţi, pentru că, în realitate, îi este frică să nu fie din nou rănită. Rusia este o ţară traumatizată. Atît ca stat, dar mai ales ca popor. Şi dacă nu va fi tratată ca atare, altă soluţie nu va avea în viitor, decît să facă tot ceea ce ştie ea mai bine, să reacţioneze militar!

Rusia, copilul traumatizat al lumii (1)

in Polemici, controverse

De ceva timp, să fie ani, Rusia încearcă să recupereze terenul pierdut în 1991, cînd a fost declarată înfrîntă în primul război rece al omenirii, cel puţin primul recunoscut oficial. Au fost ani, au fost şi sînt provocări. Atît pentru acest continent numit Rusia, cît şi pentru celelalte ţări, în special cele vecine. Sentimentele noastre, ale vecinilor, privind „marele Urs”, aşa cum o alintăm pe Mama Rusie, sînt, pe de o parte, de compasiune, cînd e vorba de popor, dar şi de ură, cînd e vorba de amintirile care, într-un fel sau altul, acest stat ni le-a încrustat adînc, lăsînd cicatrici încă nevindecate în istoria recentă.
Atît pentru noi, dar în special pentru Rusia, Secolul XX a fost unul traumatizant. Şi asta fără să săpăm prea adînc. Ne amintim că a început cu o înfrîngere usturătoare la Port Arthur, în 1904, în care flota rusă din Pacific a fost nimicită de japonezi. Ne amintim că a continuat cu Revoluţia din octombrie, sau noiembrie 1917, în funcţie de calendar, urmată de un război civil. A fost un Stalin, care a ucis în jur de 38 de milioane de ruşi. Acelaşi Stalin care, prin anii ’30, a înfometat o regiune întreagă din Ucraina, doar ca să vadă dacă oamenii pot să trăiască cu aer, şi, nu în ultimă instanţă, a fost şi un Hitler, supranumit, mai nou, un mic dictator contemporan cu Stalin.
Şi problema Rusiei nu s-a oprit aici. A continuat şi după cei 28 de milioane de ruşi ucişi în Marele Război, cînd a decis să adopte mecanismul unui imperialism comunist, al unei dictaturi şi al unui proletariat poate prea infantil, care să înţeleagă ce se întîmplă, de fapt, cu el. Au fost şi momente frumoase, dacă e să vorbim de cucerirea spaţiul cosmic apropiat, cele 5 minute de glorie care s-au consumat, însă, prea repede, ca să poată să mai conteze la bilanţul final. S-au înarmat pînă în dinţi, speriaţi că o să vină cineva care să le preia bogăţiile şi s-au baricadat în spatele unei Cortine de Fier, în speranţa că nimeni nu are să-i facă să scape din mînă micile ţări care au fost lăsate de izbelişte la Yalta.
Şi pentru ca totul să fie perfect, finalul de secol i-a găsit pe ruşi exact aşa cum i-a întîlnit: în genunchi. Au fost înfrînţi şi au căzut în patima unui capitalism pe care, privind din afară, oricine poate afirma că ruşii nu au reuşit să-l înţeleagă. Asta pentru că, pe de o parte, ei nu l-au cunoscut niciodată şi, pe de altă parte, există serioase motive să credem că nici măcar nu au încercat vreodată.
Dacă e să privim cu atenţie ultimele două decenii, dacă e să analizăm politica lor atît externă, cît şi cea internă, modul lor de a vedea lumea în raport cu statele Occidentale, observăm că, de fapt, în 1991 nu s-a pus capăt războiului rece. Nu, nici pe departe. A fost doar intrarea lui într-o nouă fază. Pentru că oricît de mult ar vrea Occidentul, SUA în primul rînd, ca Rusia să gîndească altfel, acest lucru nu este posibil. Poporul rus are valori pe care noi, europenii, nu le vom înţelege niciodată.
Rusia se află într-o criză de indentitate şi încă nu înţelege că pentru a se adapta la noile criterii ale civilizaţiei, are nevoie de un nou Petru cel Mare, care, înainte de a domni peste Imperiu, trebuie să umble cîţiva ani prin Vest, pentru a înţelege noile valori, pe care aşa-numita Lume Liberă le promovează. Rusia a rămas agăţată în timp, cu gîndul la un viitor incert, dar cu ochii spre un trecut pe cît de fals, pe atît de roşu.
Politica internă a Rusiei lasă mult de dorit, iar politica externă este învechită. Ei încă mai cred că dovezile şi vorba bună ar putea să mai însemne ceva, într-o civilizaţie în care politica nu este decît imagine. Ei încă nu au înţeles că nu contează care, de fapt, este adevărul, contează ce se spune la TV. În ciuda unui aparat de propagandă pe care, în mod sigur, îl au, Rusia de fapt habar nu are cum să gestioneze un conflict, mai mult sau mai puţin intern, atîta vreme cît totul ţine de mediatizare. Ruşii au rămas la stadiul militar al problemei, în condiţiile în care Occidentul apelează la modalităţi mult mai puţin costisitoare, dar foarte eficace: finanţele.

(va urma)
Tano

ARTA MISTIFICĂRII (4)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Arta scrierilor antice (1)
Primele „manuscrise” din istoria umanităţii erau scrise pe tăbliţe confecţionate din lut ars, tăbliţe cerate, frunze de palmier (în orient), papirus (Egipt), piei de animale şi, mult mai tîrziu, pergamentul – apărut în Pergam, în timpul regelui Euthes, 197-159 î.Chr. Cert este că manopera implica foarte multă muncă, materialul fiind dependent de condiţiile de mediu – în zone cu exces de umiditate sau uscăciune, se afla mereu sub ameninţarea degradării climatice. Şi dacă ne gîndim că pentru un manuscris de căteva pagini actuale erau necesare zeci de tăbliţe, ne putem imagina dificultăţile datorate nu doar pregătirii materialului şi scrierii în sine, dar şi depozitării şi păstrării lui, iar calvarul nu se opreşte aici, fiindcă un manuscris vechi, ajuns într-o anumită stare de deteriorare, trebuie reprodus (copiat), deci, altă muncă, dar şi alte probleme. Să facem un mic exerciţiu de imaginaţie: ne aflăm în Secolul II î.Chr. şi avem de copiat un manuscris vechi de trei secole, asta în contextul în care totul se face manual şi, fiindcă în Antichitate este exclusă nu doar posibilitatea, dar şi ideea de multiplicare, avem la dispoziţie doar originalul, aflat într-o oarecare stare de deteriorare. Facem abstracţie de toate operaţiunile necesare pregătirii materialului de scris (operaţiuni pentru care, fie vorba-ntre noi, ne-ar pieri orice chef de a mai lucra!), şi începem munca. Aşadar, avem originalul, care tratează un eveniment istoric petrecut cu multe secole în urmă, dar, cu cîteva „pagini” (tăbliţe) deteriorate, ceea ce ne creează o mare problemă, fiindcă „povestea” noastră trebuie dusă pînă la capăt; în concluzie, avem nevoie de unele informaţii despre un eveniment petrecut într-o perioadă destul de îndepărtată în timp. Ce vom face? Vom apela la… „gura satului”, adică la acele persoane înzestrate cu talent de povestitor, care se găsesc în orice comunitate şi gata oricînd să-ţi ofere „informaţii” utile. Numai că în toată această poveste intervin nişte elemente noi: pe de-o parte, subiectivismul, trăsătură caracteristică fiecărui individ de a impune o notă proprie în descrierea unui eveniment; pe de altă parte, intervine acea nevoie de fabulaţie, de a adăuga elemente noi
într-o povestire. Aşa se face că manuscrisul nostru începe să aibă abateri serioase de la realitate, dar, nu vă grăbiţi, e doar începutul!
Am convenit că diferenţa de timp (între scrierea originalului şi transcrierea lui) este de trei secole; este o perioadă destul de mare, timp în care scrierea (alfabetul) a cunoscut o evoluţie continuă, aşadar, o altă problemă o întîmpinăm la descifrarea şi transcrierea manuscrisului vechi. Totodată, intervine şi diferenţa dialectală şi dacă avem în vedere că Grecia în Antichitate nu a existat ca stat unitar, fiind alcătuită din mai multe oraşe-stat, era firesc să nu existe o limbă şi o scriere unitare, iar pentru un atenian, a transcrie un manuscris alcătuit cu secole în urmă de un autor din Teba sau Sparta era o muncă ce presupunea existenţa unor erori. Imaginaţi-vă un grămătic al lui Mihai Viteazul (aşadar, oltean), încercînd să scrie, pe înţelesul oltenilor, letopiseţul lui Gigore Ureche: nu e imposibil, dar… destul de dificil. Ca să nu mai vorbim de traduceri unde apar, de obicei, foarte multe erori! Dar calvarul (scrierilor vechi) continuă, şi un alt element vine să completeze lista erorilor ivite în cazul transcrierilor: excerpta – prescurtările! În contextul existenţei unor manuscrise voluminoase, ceea ce necesita un mare volum de muncă, a apărut ideea prescurtărilor (excerpta), ceea ce însemna nu doar eliminarea unor texte din manuscris, dar, de cele mai multe ori, adăugarea unor propoziţii sau fraze noi, ceea ce ducea la interpretări eronate, sau chiar distorsionarea adevărului. Aşadar, toate aceste elemente, luate împreună sau separat, au avut „darul” de a modifica, parţial sau substanţial, adevărurile istorice expuse în manuscrisele originale.

(va urma)
Sinel Tudosie

Balsamuri spirituale (8)

in Polemici, controverse

Ling W.Y către A.D.: „Mă uit la europeni, îi ascult, cred că ei nu înţeleg ce este viaţa. L-au inventat pe diavol: lăudată fie-le imaginaţia. Dar de cînd diavolul a murit, europenii par să fie înrobiţi unei şi mai înalte divinităţi a dezordinii: spiritul. Al vostru este alcătuit atît de ciudat încît, din viaţă, voi nu înţelegeţi decît frînturi. Veşnic vă îndreptaţi spre un scop, şi altceva nu mai ştiţi. Vreţi să învingeţi. Dar ce găsiţi sub bietele voastre victorii? Noi, chinezii, vrem să ne înţelegem viaţa numai în ansamblul ei. Nu pentru că l-am putea cunoaşte. Dar ştim că acest ansamblu depăşeşte fiecare act al nostru, şi trebuie să-l depăşească. Tot aşa cum, descoperind într-un vraf de schiţe vechi desenul unui braţ, şi neştiind nimic despre aceea care i-a fost model, voi ştiţi că el se prelungea printr-o mînă; noi ştim şi simţim că, după fiecare act, indiferent de importanţa lui, o viaţă încă ascunsă îşi propune ramificaţii fără de număr. Viaţa este un şir de posibilităţi, din care plăcerea sau tendinţa noastră secretă este să alegem şi să împodobim… Din creierul nostru, nu vrem decît să facem spectatorul propriului său joc, necurmată modificare a Universului. Ştiu că asta vi se pare zădărnicie. Jocurile umbrei pe care o face tot ceea ce poate să sustragă lumii un spirit rafinat şi ceea ce lui însuşi îi propune lumea în şoaptă, mi se par totuşi singurul spectacol de care s-ar putea interesa un om civilizat fără să-i fie ruşine. Voi aţi încărcat universul cu nelinişte. Ce înfăţişare tragică aţi dat morţii! Un cimitir dintr-un mare oraş din Europa trezeşte în mine sentimente hidoase. Mă gîndesc la cei pe care îi vedeţi desigur astăzi, la ţarcul morţilor unde cîte o pasăre tăcută străjuieşte liniştea mormintelor prietenoase… Din acest pămînt al morţilor îmbibat cu duioşie, doar două sentimente se înalţă pentru noi: durerea şi frica. În povestirile voastre populare, moartea este însuşi simbolul groazei. Ce departe sînt de voi giumbuşlucarii drăcuşori verzi şi galbeni, dragonii care se înfoaie cînd îi mîngîi şi toţi monştrii blînzi din alaiul pe care îl trage după sine, fără să-i tulbure măreţia, moartea asiatică! Pentru că acea influenţă constantă a morţii, pe care europenii au crezut că o desluşesc, în China, nu-i decît iluzie şi nebunie. Mormintele nenumărate în care, fără teama de-a făptui vreun sacrilegiu, lăsăm iepurii să-şi facă vizuinile, întăresc în noi un sentiment care n-are nimic comun cu sentimentul vostru faţă de moarte. Este o duioşie gravă. Fiecare dintre noi îşi venerează morţii ca simboluri ale unei puteri care ne învăluie şi ca unul dintre modurile vieţii, deşi, din viaţă, nu cunoaşte decît propria lui existenţă. Dar noi simţim această existenţă: ea ne domină şi ne modelează, fără s-o putem înţelege. Sîntem pătrunşi de ea, aşa cum sîntem oameni şi cum voi sînteţi geometrii, chiar ai Divinităţii… Timpul este ceea ce voi faceţi din el, iar noi sîntem ceea ce face el din noi. Am petrecut o bucată de timp la Roma. Am simţit din plin farmecul acestei frumoase grădini de anticar lăsată în paragină, căreia ultima divinitate latină i-a dăruit armonia cam aspră pe care voi o numiţi stil. Dar, cu toate că Roma ascunde cîteva dintre cele mai profunde subiecte de meditaţie tăinuite de Europa, n-am găsit sufletul acela pe care îl au atîtea oraşe mai solidare, iar această absenţă m-a dezamăgit. M-am emoţionat, totuşi, în faţa acestor peisaje, unde amintiri clasice încearcă zadarnic să organizeze un vid infinit, unde templele se înconjoară cu o curte de coloane sfărîmate şi de biserici jalnice pline de minunăţii: dar n-am putut învăţa să descopăr aici sentimentul care, pentru noi, dă cu adevărat preţ locurilor odinioară preferate. Cele cîteva rămăşiţe de ziduri, care arată unde a fost odată Cartagina, m-ar fi dezamăgit mai puţin decît această împerechere de portice şi dughene, de coloane înflorite şi prăvălii, decît acest spaţiu vast în care ruinele Forului se proiectează pe un fundal de case romantice, dominate de drumuri ilustre. De la Palatul lui Hadrian la negustorii de vechituri care, de-a lungul Tibrului, ascund atîtea frumuseţi mutilate şi la cofetăriile cu oglinzi decorate care reflectă simbolurile în piatră ale Voinţei, totul face din oraşul acesta, căruia i-aţi impus legile voastre, imaginea dezordinii însăşi. Oamenii din popor dorm la umbră, în preajma Coloseumului pustiu. La ce bun, gîndeam, să te înflăcărezi în faţa puterii, dacă nu eşti împărat? Ce lucru frumos e un mare imperiu, dar cît de frumoasă e şi căderea lui. Acest oraş te învaţă să slujeşti pentru a stăpîni. Acceptarea, de către o rasă întreagă a idealului care domneşte aici, are ceva josnic şi vulgar. Forţa este aceea care trebuie să slujească. Oricîtă slăbiciune aş bănui în strălucirea lui Timur Lenk, sau a lui Alexandru cel Mare, tot nişte barbari, o prefer umbrelor imperiale care, rînd pe rînd, aduc acestui fluviu sclipitor omagiul curajului lor strunit. Despre Atena, doar incertitudine. În oraşul nou, farmecul arbuştilor de piper domolea prea puţin nemulţumirea pe care mi-o provocau monumentele moderne. Oraşul antic, care mi-a arătat simbolul unui popor încununat de lauri, înălţat pe zidurile unei fortăreţe, m-a descumpănit: dar poate că nu există idee din cîte
mi-am însuşit în cursul acestei călătorii, care, prin legături obscure, să nu se fi fixat de coloanele acestea sfărîmate şi de orizontul aspru, şi să nu-mi fi amintit micul muzeu de la Acropole, unde un bătrîn soldat grec mi-a arătat cîteva pietre, care sînt cel mai elocvent simbol al Occidentului. Le iubea, le mîngîia ca un colecţionar
modest. Dar, şi mai mult, îi plăcea măslinul, din care
mi-a oferit o ramură în schimbul onorariului cuvenit“.

(va urma)
LILIANA TETELEA

Casa lui Jupîn Dumitrache (1)

in Polemici, controverse

Nădăjduiesc că n-o să fiu întrebat: care Jupîn Dumitrache? Fiindcă dac-aţi face-o, n-aş putea decît să ridic din umeri: n-a existat, în oraşul acesta, în ţara aceasta, în continentul acesta şi-n toate celelalte, decît un singur Jupîn Dumitrache! Acela al lui Caragiale.
Fără îndoială că au existat – şi poate mai există, într-un fel sau altul, şi azi – numeroşi Dumitrachi, asemenea aceluia din ,,Noaptea furtunoasă”, ascunşi sub fel de fel de nume. Dar Jupîn Dumitrache este unul, sinteză a tuturor celor asemănători, filtrat pînă la refuz de dramaturg.
Iată cum a caracterizat C. Dobrogeanu-Gherea tipul social pe care l-a întruchipat în persoana lui Dumitrache geniul caragialesc: ,,Persoana de căpetenie în «Noaptea furtunoasă» este Dumitrache, zis şi «Titircă inimă rea», cherestegiu, comersant şi căpitan în garda civică. Jupîn Dumitrache este, într-adevăr, cel mai tipic reprezentant al mahalalei”. Şi, referindu-se la însemnătatea mahalalei în viaţa socială a epocii, Gherea precizează: „…dintr-însa iese burtă-verzimea îmbogăţită, burghezimea noastră naţională. Un crîşmar, un cherestegiu, îmbogăţindu-se cine mai ştie cum, ajunge bancher, lipscan, neguţător naţional”.
Nu este, credem, lipsit de interes să redăm aici portretul social-politic al lui Dumitrache, în dubla interpretare a lui Caragiale şi a lui Gherea: „…Jupîn Dumitrache este reprezentantul mahalalei, unul din reprezentanţii domniei banului, şi el îşi simte bine puterea, o cunoaşte chiar lămurit. Jupîn Dumitrache ştie, ori măcar simte, că toată mişcarea liberală este pentru dînsul. «Titircă inimă rea» ştie că Parlamentele lucrează pentru dînsul, că «Vocea patriotului naţionale», cu redactorul ei, Rică Venturiano, combate pentru dînsul, că «sfînta Constituţie», în sfîrşit, este pentru dînsul făcută. Ştie şi simte, de aceea, cu o mînă pe burta-i groasă, şi cu alta pe pungă, zice: «Noi sîntem popor, naţie…» şi, cu cel mai mare dispreţ, vorbeşte despre cei ce n-au bani. Funcţionarii mici, cu leafă puţină, sînt la dînsul «bagabonţi», «coate-goale», «maţe-fripte», şi dumnealui, stăpîn pe situaţie, dă mandate de arest împotriva bolnavilor, bate slugile şi, dacă nu-l umflă şi pe redactorul Rică, apoi pricina nu-i frica de a bate pe un scîrţai-scîrţai, ci pentru că «…eu deh!, negustor, să mă pui în public cu un coate-goale…». Un om sărac, pentru «Titircă inimă rea», este aşa de jos, încît, chiar cînd e funcţionar, e ruşine a-l bate. Şi «Titircă» este numai cherestegiu, dar oare ce va fi un jupîn de soiul acesta, mai bogat încă? Tipul jupînului Dumitrache e de mare interes”.
Aducînd pe scenă, în faţa unui public ahtiat după atacurile crunt batjocoritoare din revistele umoristice, ca şi după piesele de teatru cu cheie, comedia chiristigiului în curs de parvenire, cu flecăreala lui despre „popor” şi despre „onoarea de familist”, la fel de găunoasă şi de ridicolă în ambele cazuri, Caragiale nu a venit în conflict numai cu concepţiile şi aspiraţiile unei părţi din public. Spectacolul a dat naştere şi la reacţii personale, unele violente, din partea celor intraţi la bănuiala că dramaturgul îi zugrăvise pe ei în piesă. Astfel, bătut bine de ,,mitocan” la ieşirea de la teatru, cum singur recunoaşte, Caragiale, ca să-şi ia revanşa, face să apară în „Telegraful” (30 ianuarie 1879) cîteva rînduri „critice”, precum acestea: „După o călduroasă reclamă – meliora causae digna -, avurăm nefericita ocasiune de a constata valoarea acestei hibride inspiraţiuni ce depinge (ilustrează – n.n.) într-un mod foarte clar starea de infectaţiune ce caracterizează atmosfera morală în care trăiesc unele individe”. Parodia evidentă, stilul voit venturianesc, precum şi semnătura Nairolfus, adică invers Ion sufler, arată de unde venea, pieziş, batjocura…
Chiar dacă unii din aceştia se înşelau, modele vii fuseseră. Şerban Cioculescu, eminent exeget al operei caragialeşti, este categoric: autorul „n-a născut tipul, ci l-a avut sub ochi”, „l-a cultivat, poate, ca să-l prindă cît mai veridic, ca pe o «copie după natur㻓.
Împrejurările ne-au îngăduit să identificăm „modelul” de la care a plecat Caragiale, pentru ca, dintr-o imensă serie de personaje asemănătoare, să-l sublimeze în retorta artei sale pe Jupîn Dumitrache. Cetăţeanul „onorabil”, negustorul, „apropitarul“ de pe Calea Şerban Vodă, care, coincidenţă!, se numea tot Dumitrache şi pare-se că a avut necazuri conjugale asemeni celor din piesă, nu se suprapune, totuşi, întocmai lui Jupîn Dumitrache. După cum nici ridicolul Rică Venturiano – cu verbiajul său politic atît de stupid, încît pare inventat, deşi era un reprezentant autentic al gazetarilor epocii – nu este Caragiale însuşi, chiar dacă marele dramaturg i-a mărturisit cîndva, mai în glumă, mai în serios, lui Paul Zarifopol: „Mă, Rică sînt eu!…”.
Dar să-i vedem puţin originea clientului lui Ion Luca. El a fost un binecunoscut negustor de cherestea, anume Dumitru Nicolau, născut în 1825 şi decedat în 1900. Înfăţişarea lui fizică a fost aidoma reprodusă pe scenă, desigur, după indicaţiile precise ale autorului şi, de atunci, tipul, transmis de la un interpret la altul, a fost păstrat cu sfinţenie. Aşa cum se vede şi astăzi pe scenă, era un om voinic, de o statură impunătoare, şi se purta cu barbete în părţi. Se zice că n-ar fi fost un om ursuz şi că însuşi Caragiale era primit în casa lui… Dramaturgul i-a atribuit o poreclă, pe lîngă numele prea transparent, zicîndu-i „Titircă inimă rea”. Era porecla unui ciomăgaş electoral, care ieşise din anonimat cu 14 ani mai înainte, cu prilejul mişcării de răscoală de la 3 august 1865, cînd liberalii
voiseră să-l răstoarne pe Cuza, absent din ţară.
Soţia lui Jupîn Dumitrache, numită în piesă Veta, purta, în realitate, numele de Paraschiva şi era alintată Viţa. Căsnicia a sfîrşit prin divorţ. Sora Viţii – Ziţa în piesă – era, în realitate, Victoriţa sau, prescurtat, Riţa. Prototipul lui Chiriac tejghetarul, omul de încredere – care în piesă îşi uita legătura de la gît în patul Viţii, fără ca Jupîn Dumitrache să facă vreo supoziţie – era Gheorghe Berevoianu, ajuns mai pe urmă, şi el, mare negustor cherestigiu, cu depozitul în spatele Colţei. (Şerban Cioculescu nota undeva că moşierul Berevoianu, din Muscel, dorea, prin 1939-1940, să protesteze prin ziarul „România” faţă de „defăimarea” lui Jupîn Dumitrache de către Caragiale.) Nae Ipingescu ar fi avut ca model, îndeaproape urmat şi acesta, pe vestitul ipistat Sandu, din Dealul Spirii.

(va urma)
N. VĂTĂMANU (1973)

Implicarea lui Mihai Eminescu în evenimente istorice (3)

in Polemici, controverse

Serbarea de la Putna – 1871 (2)
Apoi, marele Poet Naţional a recitat, în faţa mormîntului voievodal, poezia „Doina populară“, prima versiune a poemei „Doina“ (unele ediţii recunosc de la 8 pînă la 12 versiuni! – n.n.). Momentul a produs o mare emoţie în rîndul audienţei, în care se infiltraseră adînc conştiinţa şi năzuinţa de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru pîn’ la Tisa”, aflate sub dominaţie străină: „De la Nistru pîn’ la Tissă/ Tot Românul plînge-mi-se/ Că nu mai poate străbate/ De-atîta străinătate…..“.// „Ştefane, Măria Ta/În mormînt tu nu mai sta/ Putna, locul gropilor/ Dă-l pe seama popilor…/ Tu te´nalţă din mormînt/ Şi-ţi vezi fiii unde sînt…/ Din Braşov pîn la Abrud/ Vai ce văd şi ce aud/ Stăpînind Ungurul crud/ Măi Corvine, măi Ioane“.
Proiectul „Dacia Mare“ (1)
După revenirea în ţară de la studii şi stabilirea la Iaşi, Mihai Eminescu începe să militeze fervent pentru reconstrucţia unităţii etno-politico-statale româneşti, implicîndu-se, cu mintea şi fapta, în pregătirea proiectului „Dacia Mare“. De fapt, primul pas în acest scop
fusese făcut încă din 1859, prin Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, însă înlocuirea lui cu un prinţ german (1866), a fost percepută, inclusiv de imperiile vecine, ca o intrare a noului stat în aşa-numita „ordine germană“.
Tînărul patriot a constatat cu durere că în calea proiectului respectiv se interpun două piedici importante: „elementul de disoluţiune“ – datorat demagogiei politicienilor români pe de o parte, precum şi „pătura superpusă“ (rezultată din amestecul „scursurilor orientale şi occidentale, fără tradiţii, fără patrie sau naţionalitate hotărîtă“), pe de altă parte.

(va urma)
Dr. ing. Ovidiu Ţuţuianu
Cercul scriitorilor ingineri din AGIR
(Asociaţia Generală a Inginerilor din România)
(Fragment din lucrarea „Mihai Eminescu
şi istoria“, Editura Daco-Română, Bucureşti, 2015)

„Dor de Brâncuşi“

in Polemici, controverse

Aşa se intitulează Expoziţia de pictură a Elenei Morozan, deschisă la Sala Foaier a Centrului Militar Naţional, din Bucureşti. Exponatele, prezentate într-o paletă variată, în care culoarea este parcimonios distribuită, îmbinîndu-se, în mod armonios, cu reprezentări ale operelor marelui Brâncuşi şi cu elemente din natură, pun în evidenţă nu doar genialitatea şi gîndirea profund românească a inegalabilului sculptor, ci şi frumuseţea creaţiilor lui.
Elena Morozan stăpâneşte bine desenul şi compoziţia, aşa încît tablourile sînt reuşite certe. Am reţinut, de pildă, farmecul deosebit al picturii în care statuia ,,Cuminţenia pămîntului” este plasată într-un colţ de natură mirific, pentru care autoarea foloseşte un colorit pastelat, propriu peisajului vară-toamnă. ,,Domnişoara Pogany”, o altă lucrare de
valoare inestimabilă a sculptorului-ţăran, aşa cum a fost numit Brâncuşi, este prezentată în mai multe ipostaze, în tablouri în care domină nuanţele de roz sau de albastru, alături de fragmente din ,,Coloana infinită”, ilustrînd talentul şi sensibilitatea cu care este, de fapt, înzestrat Poporul Român.
Preluînd cîteva dintre cele mai cunoscute amprente artistice ale sculptorului, Elena Morozan le plasează în aproape toate lucrările, uneori savant orchestrate şi inedit aranjate. Deşi reprezentările par fidele, pictoriţa reuşeşte să le modifice semnificaţiile şi, desigur, decorul. ,,Coloana infinitului” se află în mijocul unei păduri, devenind, potrivit criticului Lucian Strochi, ,,un arbore al vieţii, un arbore cosmic, un arbore gînditor, căci clepsidrele coloanei devin vertebre”. Dar poate cel mai important lucru este, după cum apreciază acelaşi critic, ,,demonstraţia implicită a artistei că arta nu are îngrădiri formale, că artele sînt complementare, că limbajul plastic este universal, că monumentul poate deveni miniatural”. Expoziţia pictoriţei Elena Morozan este un mod inteligent de a pune în valoare opera de neegalat a genialului Constantin Brâncuşi, cel care ,,a făcut piatra să cînte”.

ANTON VOICU

Naţionalism şi creştinism ortodox la români (6)

in Polemici, controverse

În martie 1990 au avut loc aşa-numitele „evenimente” de la Tîrgu Mureş. De fapt, o rebeliune neo-horthystă, un pogrom anti-românesc, o tentativă de a sparge statalitatea română. În inima României, sub aşa-zisă administraţie românească. Numărul victimelor e confuz şi cu laşitate evitat a se preciza. Şi? Cu asta s-a terminat „marea arătură” împortiva românilor? Pentru o vreme, se pare că da. Dar crimele punctuale au continuat şi continuă.
Imediat după „evenimentele din martie 1990” de la Tîrgu Mureş, a fost asasinat, în plină stradă, reporterul de la postul local de radio, Petre Fontu (într-o emisiune, el apărase drepturile românilor asupra Transilvaniei). Bineînţeles, de către nişte „huligani, fără motivaţii etnice, religioase sau politice”. Principalul vinovat a emigrat în SUA, unde a fost foarte bine primit de diaspora maghiară de acolo. În aceeaşi perioadă, a fost asasinat românul Ionel Sand, fiindcă şi-a permis să intoneze pe stradă cunoscutul cîntec „Noi sîntem români”. Ambele anchete s-au împotmolit. Despre tînăra familie de români basarabeni unionişti Aldea-Teodorovici se ştie clar că au fost asasinaţi printr-o înscenare de accident auto. Un foarte ciudat alt accident auto a curmat viaţa marelui poet unionist Grigore Vieru. Să nu îl uităm pe apreciatul om de televiziune Virgil Tatomir. Cîteva din crimele de care se ştie. Şi multe altele trecute sub tăcere. În 2015, a fost dejucat un atentat terorist (cu bombă) al organizaţiei revizioniste „Ungaria 64” (cele 64 de comitate ale mult-doritei Ungarii Mari). Exemplele pot continua. Dar asasinatele punctuale, în paralel cu măcelurile în massă periodice, sînt o constantă pe meleagurile noastre. Asasinatele punctuale ostentative („să le intre în cap valahilor groaza…”), sau mascate prin… „erori medicale”, accidente, procese penibil înscenate ş.a.m.d. Cîteva exemple dintre numeroasele cazuri cunoscute şi mult mai numeroase necunoscute sau… trecute sub tăcere. În fond, şi această trecere sub tăcere e un soi de complicitate şi o garanţie a repetării ororilor.
În 1608, e asasinat mişeleşte marele voievod Mihai Viteazul, eroul şi liderul necontestat al emancipării popoarelor din Balcani de sub jugul otoman. De către fioroşii musulmani otomani? Nu! De către „fraţii” creştini europeni, elita austro-ungară! Iată, mai mare era teama şi duşmănia faţă de români, decît teama şi duşmănia faţă de otomani! Să continuăm: Horea, Cloşca şi Crişan; voievodul-martir Constantin Brâncoveanu şi fiii săi (latura etnică: suprimarea ultimei dinastii – cea a Basarabilor – autohtonă, ROMÂNEASCĂ, lăsînd cale liberă pentru slugile fanariote ale otomanilor); Tudor Vladimirescu. Asasinat de fioroşii şi sîngeroşii musulmani otomani? Nu! Ci de către fraţii creştini europeni greci. Şi mai departe: Mihai Eminescu, regele Ferdinand, Ion Brătianu (întregitorul de ţară), Corneliu Zelea Codreanu, Mareşalul Antonescu ş.a. Şi… un unicat în istoria mondială. Acel act oficial şovin, din 1473, numit „Unio Trio Nationum”, prin care etniile ungară, secuiască şi germană (saşi) consfinţeau alianţa şi solidaritatea lor în asuprirea şi reprimarea populaţiei majoritare din cadrul ACELEIAŞI UNITĂŢI STATALE: Principatul Transilvaniei.

(va urma)
LIVIU ŞERBAN GĂGESCU

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA DOCTRINEI NAŢIONALE ROMÂNEŞTI (5)

in Polemici, controverse

Politica naţională în a doua jumătate a Secolului XX
Jocul intereselor politice din preajma celui de-al II-lea război mondial şi războiul însuşi au dat lovituri năprasnice realizărilor Direcţiei Naţionale. Rînd pe rînd, sînt smulse din trupul Ţării teritorii aflate în aproape toate punctele cardinale – Ardealul de Nord-Vest, Basarabia şi Cadrilaterul. Sentimentul naţional, ca întotdeauna în perioade de restrişte, renaşte în forma sa cea mai pură, exprimîndu-se îndeosebi prin devotamentul şi spiritul de sacrificiu al soldaţilor români în lupta lor, sub comanda bravului oştean Ion Antonescu (participant activ şi la Războiul pentru întregirea Neamului, 1916-1918), împotriva colosului comunist de la răsărit – U.R.S.S. Ulterior, aceiaşi soldaţi, sub altă comandă, luptă pentru dezrobirea Ardealului de Nord-Vest, a Ungariei şi Austriei. Jocul politic al marilor puteri funcţionează din nou în detrimentul României, care nu este admisă, la masa învingătorilor, cu drepturile depline pe care i le-ar fi conferit calitatea de cobeligerant, justificată de marile sacrificii ale Armatei Române şi ale Ţării.
Trădată în cîteva întîlniri majore ale marilor puteri, România se vede, practic, ocupată de U.R.S.S., pierzînd din nou Basarabia şi, pentru prima dată, Bucovina de Nord. În aceste condiţii extrem de grele, supuşi unei ideologii străine spiritului lor, românii au ţinut sus flamura sentimentului naţional. Acţionînd în conformitate cu Doctrina Naţională, unii oameni politici, chiar tributari, prin vocaţie, ideologiei comuniste, nu au uitat, asemenea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, că ei sînt „mai întîi români şi apoi comunişti”.
În sufletul Neamului Românesc dăinuie, aidoma unor răni dureroase, care se vor cicatriza foarte greu de-a lungul deceniilor, crimele comise împotriva a sute de mii de oameni de valoare, care au suferit sau au murit în temniţele regimului stalinist de ocupaţie, în pofida directivelor Kominternului, cu riscuri considerabile, un nucleu de politicieni şi militari români au acţionat efectiv pentru degajarea României din strînsoarea U.R.S.S. Rînd pe rînd, se obţin realizări practice, care au entuziasmat omenirea – cum a fost retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul Ţării în 1958, dar şi schisme ideologice, prin care se aşeza Interesul Naţional înaintea unor abordări „internaţionaliste”. Mai întîi sub oblăduirea lui Gheorghiu-Dej, mai apoi sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu, se creează premisele pentru renaşterea Doctrinei Naţionale, România fiind, după Iugoslavia, prima Ţară din lagărul socialist care s-a eliberat de jugul sovietic şi şi-a recucerit Independenţa politică, diplomatică, economică şi de acţiune pe multiple planuri.
Noi considerăm că respingerea planului sovietic Valev, stabilirea de legături diplomatice cu R.F. a Germaniei, păstrarea relaţiilor diplomatice cu Israelul, în 1967, refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei, în august 1968, şi denunţarea internaţională a acestei samavolnicii, menţinerea şi amplificarea legăturilor cu Occidentul, angrenarea în procesul de pace din Orientul Apropiat, Camp David, participarea la Olimpiada de la Los Angeles, sfidîndu-se restricţiile şi ameninţările imperiului sovietic aflat la apogeu, reprezintă decizii politice juste, în spiritul Doctrinei Naţionale şi că, pentru aceste decizii, conducătorii României din perioadele respective trebuie să aibă, chiar postum, un „bene-merenti” de la naţie, însăşi „dictatura de dezvoltare” va rămîne în anale ca o etapă cu mai multe dimensiuni pozitive, decît reprobabile.
În condiţiile interne şi externe nou-create după „anul de foc” 1989, ale schimbărilor geo-politice, în general, dar mai ales ca urmare a dezintegrării U.R.S.S., forţele naţionale sănătoase ale României au cunoscut un cadru de manifestare deosebit de spectaculos. Pe de o parte, spiritul nou, descătuşat, al vremurilor actuale a oferit posibilităţile şi pîrghiile legislative de afirmare a unor partide, organizaţii, fundaţii şi publicaţii naţionale. Pe de altă parte, s-a cristalizat rapid o Reacţiune agresivă şi eterogenă, formată din foşti dogmatici stalinişti, foşti promotori ai fascismului sau urmaşii acestora, alianţa extranatură, în care au intrat şi rămăşiţe anacronice ale monarhiei – un amalgam confuz şi cosmopolit, bine orchestrat din umbră, de unele Servicii străine. Nu-i de mirare că, în loc să asistăm la o adevărată descătuşare a „energiilor naţionale”, pe care o visa Vasile Pârvan la începutul Secolului XX, astăzi, la sfîrşitul acestui secol, societatea românească e zguduită de convulsii riscante şi de tentativele unora de a culpabiliza şi atrofia sentimentul mîndriei naţionale, ba chiar, mai mult decît atît, de încercările unor forţe stihinice de a dezmembra teritoriul României. Asemenea perioade au mai existat de-a lungul istoriei noastre, dar astăzi este pentru prima oară cînd încercările de anihilare a Naţionalismului sînt patronate şi plătite pe faţă de unele centre de presiune internaţionale. Într-o asemenea încleştare, Doctrina Naţională îşi poate proba vitalitatea şi, cu siguranţă, ea va ieşi învingătoare.
Cu spiritul său profetic, Dascălul Naţional Nicolae lorga a trasat jaloanele Naţionalismului luminat, care e menit să coordoneze viaţa şi munca generaţiilor de români: „Eu cred că a venit timpul să ne emancipăm de controlul şi frica Europei. Eu cred că a venit timpul să facem aici, la noi, politica noastră naţională, să întrebuinţăm în viaţa noastră numai elemente naţionale”. Noi avem convingerea că naţionalismul luminat nu e incompatibil cu democraţia. Dimpotrivă, ele se pot sprijini şi se pot pune în valoare reciproc. Marele ziarist transilvănean George Bariţ, care mărturisea că scrie cu călimara în dreapta şi cu Codul Penal în stînga, dădea, acum mai bine de 100 de ani, o definiţie Naţionalismului, valabilă şi astăzi, şi întotdeauna: „Naţionalismul înseamnă îngrijirea în prezent ca viitorul naţiunii tale să nu fie primejduit”. Sau, vorba lui Eminescu: „Sîntem români şi punctum!”. Pentru aceia care vînează pete în soare şi strîmbă din nas la tot ceea ce e românesc, vom apela, în mod natural, la orice dicţionar al limbii: dacă Patriotism înseamnă a-ţi iubi Patria, Naţionalism înseamnă a-ţi iubi Naţia. Nu altfel au trăit, trăiesc şi vor mai trăi, în spaţiile lor străvechi, şi alte popoare mîndre, ca francezii, englezii, irlandezii, italienii, spaniolii, nemţii, chinezii, japonezii, naţii cărora nu mai îndrăzneşte nimeni să le răscroiască Istoria şi să le mai dicteze cum să-şi ducă existenţa.

Sfîrşit
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 21 iunie 1991)

Idiocraţia unei Democraţii şchioape

in Polemici, controverse

Pe zi ce trece, profeţi mediatici bine plasaţi încearcă să ne convingă cît de avantajos este să fii democrat în România. Aşa să fie? Ziceţi că ne conduce poporul? Care popor? Cel înfometat atît la nivel social, cît şi intelectual? Cine stabileşte care partid va guverna această ţară? Cei care votează, aşa scrie în manual. Păi cine votează? Cine s-a dus, de fapt, la vot în România?
În primul rînd, sînt cei care au avut interes direct ca un anumit partid să ajungă în Parlament. Aici vorbim de clanuri întregi de politicieni, cu neamuri, amante şi angajaţi direct sau indirect. În al doilea rînd, îi avem pe cei care lucrează în administraţia de stat sau cea locală, cu interes maxim ca nimic să nu se schimbe. Să nu-i uităm nici pe cei din mediul rural, cei care în ziua de votare s-au trezit dimineaţa şi, proaspăt raşi, precum Moromete în Poiana lui Iocan, şi-au luat jumătatea mai bună la braţ, şi au mers să îşi facă datoria civică.
Într-o măsură din ce în ce mai covîrşitoare, au mers la votare şi tinerii, care nu au mai mult de 18 ani, acea generaţie viitoare care ţine pentru prima oară în mînă o ştampilă. Sînt tinerii entuziaşti, care îşi fac poze şi le pun pe Facebook sau Hi5, iar vara pică la Bacalaureat. Apoi, sînt cei care au fost cumpăraţi, într-un fel sau altul, de vreun partid. Ei sînt acei oameni de cuvînt care, odată ce au primit o pîine de mîncat, merg să-şi achite datoria. Ei sînt cei care au votat în favoarea unui partid sau altul, nu în funcţie de cum le-a dictat conştiinţa, ci de grosimea feliei cu care au fost cumpăraţi. Pentru ei, oameni prea săraci material sau doar cu duhul, nu contează cine se află la Putere, nici cine cu cine se aliază şi împotriva cui. Ei vor ca măcar o dată la 4 ani să aibă ceva în frigider. A fura un pachet de la un „barosan”, este singura lor consolare, pentru că în restul celor 4 ani nici măcar nu îl vor vedea pe stradă.
Ar mai trebui adăugaţi pe listă antreprenorii, acei oameni de bine ai partidelor, care au cotizat şi, într-un fel sau altul, vor să îşi recupereze investiţia. Apoi, într-o ultimă instanţă, îi avem pe idealişti, oamenii care cred sincer că votul lor a contat. Din păcate, sînt mult prea puţini, astfel încît într-adevăr să conteze la numărătoare.
În mare, cu aceste clase alegătoare defilăm. Nu mai există nebunia de la începutul anilor ‘90 de a merge la alegeri şi a vota acea Democraţie pentru care ne-am luptat pe străzi în ‘89. Acum, în România anului de graţie 2017, minoritatea dictează majorităţii. Minoritatea merge la vot să îşi exercite puterea cu care în decembrie 1989 a fost învestită, în timp ce majoritatea şi-a pierdut încrederea în sistem şi preferă să nu voteze. Cei care gîndesc, cei care au ajuns să intuiască ştiu că, indiferent de vot, vor fi conduşi de aceeaşi gaşcă. Indiferent ce culoare ar avea Puterea, ei ştiu că nimic, absolut nimic nu se va întîmpla. Atunci, în virtutea dreptului de a protesta, oamenii, care pe umeri posedă un cap, au stat acasă şi au privit circul lipsit de noimă la care, din 4 în 4 ani, fac alergie.
Aceasta fiind ipoteza, ce concluzii am putea trage în legătură cu Democraţia carpato-danubiano-pontică?
Cu ce mă încălzeşte pe mine, ca român, să ştiu că trăiesc într-o democraţie, atît timp cît altul dictează pentru mine? Cînd ştiu că votul meu nu contează şi nici cel al cîtorva milioane de români nemulţumiţi, cum pot eu să aduc laude sistemului? Cu ce mă ajută să ştiu că pot să înjur Puterea? Cu ce mă ajută să ştiu că pot merge în vizită la Casa Poporului şi să spun bancuri cu parlamentari? Pentru asta am fugit de acasă pe 22 decembrie 1989, am luat un ZB de la Primărie şi am mers să fac Revoluţia? Conceptul de Democraţie a fost, de multă vreme, tîlhărit de cei aflaţi la conducere ani şi ani. Democraţia a fost crucificată, în nici un caz ridicată la nivelul la care credeam că trebuie să fie, şi a ajuns să fie compromisă chiar de cei care trebuiau să moară pentru ea. Nici tinerii, nici nostalgicii, nimeni din acest spaţiu nu mai crede că în România există Democraţie. În România există doar voinţa de a fi la Putere, de a-ţi îmbogăţi neamul şi pe tine odată cu el şi, dacă mai e timp şi loc, să mai faci un pod peste o cale ferată, sau să reabilitezi un drum plin de gropi, pe care, eventual, mergi din 4 în 4 ani la colegiul de care aparţii. Cam asta este democraţia noastră şi nimeni şi nimic nu are cum să ne convingă pe noi, ca naţiune, că este un lucru bun. Pe plaiurile mioritice, Democraţia a fost transformată în Idiocraţie.

TANO

ARTA MISTIFICĂRII (3)

in Polemici, controverse

Motto: „Pentru a lichida popoare, se începe prin a le altera, a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o altă istorie. Între timp, poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decît un simplu element de folclor, care, mai devreme sau mai tîrziu, va muri de moarte naturală”.
(Milan Huble)

Scrierile antice
„Zeii au creat omul şi Lumea. Eroii civilizatori au desăvîrşit Creaţia…”, aşa a spus Mircea Eliade. Numai că zeii nu prea erau încîntaţi ca omul să aibă acces la cunoaştere, cel puţin aşa aflăm atît din mitul biblic unde Iahwe, zeul iudeilor (nicidecum adevăratul Dumnezeu, aşa cum vor alţii să credem!), îi pedepseşte pe primii oameni, Adam şi Eva, „fiindcă s-au înfruptat din «pomul cunoaşterii binelui şi răului» (cam răzbunător zeul iudaic, nu?), dar şi din miturile olimpice, unde Zeus îl pedepseşte (alt zeu nervos!) pe Prometheus, fiindcă le-a adus oamenilor «focul cunoaşterii»“. Cunoaşterea fiind determinată (aşa cum am mai afirmat) de curiozitatea omului de a explora şi înţelege microuniversul existenţial, iar rezultatele obţinute a încercat să le împărtăşească semenilor săi. În acest fel, a apărut nevoia de comunicare, realizată pe două căi: orală – transmisă de-a lungul timpului sub formă de legende şi tradiţii (din nefericire, catalogate drept manifestări etnografice şi ignorate de specialişti) şi scrisă – texte şi manuscrise antice, ele constituind un important izvor de informaţii istorice. Conform istoriei oficiale, primele texte scrise în spaţiul european apar începînd cu Secolul IX î.Chr. şi aparţin autorilor greci; atenţie, a nu se confunda cu primele forme de scriere, atestate în Mileniul VIII î.Chr. în spaţiul carpatic, ca de altfel şi primele scrieri – înformaţii ignorate, de altfel, de istoria oficială, fiindcă românului trebuie să i se cultive ideea că aparţine unui popor necivilizat şi barbar, care nu cunoştea scrierea, iar toate beneficiile civilizaţiei au venit din exterior, prin bunăvoinţa grecilor şi, ulterior, a romanilor. Demn de subliniat este faptul că se ignoră, cu bună-ştiinţă, faptul că înaintea autorilor greci a fost poetul Orpheu, get de origine, după cum ne informează Seneca. În versurile acestuia îl întîlnim pe Orpheu, care, la poalele munţilor Rodoppi, „cîntă pentru geţi”. Orpheu, participant la expediţia argonauţilor (1350 î.Chr.), va scrie poemul „Argonauticele”, din care se vor inspira, printre alţii, Apollonius, din Rhodos, şi Vallerius Fllacus; ignorat este şi poetul Olen din Lycia (cetate întemeiată de ionieni – geţii carpatici, în sud-vestul Asiei Mici după războiul troian), care la sfîrşitul Mileniului II î.Chr. scria despre cele două fecioare hiperboreene (Arge şi Ilytia), care au introdus în spaţiul grec cultul lui Apollo şi al Arthemisei, lucrări dispărute între timp.
Deloc întîmplător, dacă luăm în calcul că totul a fost canalizat de aşa manieră încît aportul geţilor în cultura antică să fie minimalizat complet, sau chiar şters, şi asta în folosul grecilor, autorii primelor mistificări din istoria umanităţii, care şi-au preluat cunoştinţele fie direct, prin contactul cu ionienii, aheenii, dorienii şi eolienii migraţi din spaţiul carpatic începînd cu Secolul XV î.Chr., sau pe filiera sumeriano-babiloniană şi, ulterior, egipteană (prin intermediul lui Solon). Concludentă în acest sens este afirmaţia lui Eugen Delcea: „Grecia antică este percepută ca o mare civilizaţie a Umanităţii. Dacă am extrage, însă, din ea contribuţia ionienilor şi traco-macedonenilor (toţi de origine getică – n.a.), ca şi influenţele primite de la egipteni, sumerieni (prin intermediul hittiţilor migraţi din Dobrogea), cretani (existenţi cu mult înainte de apariţia grecilor) şi chiar persani (erani, iranieni – arieni migraţi din Carpaţi – n.a.), din marea civilizaţie greacă n-ar mai rămîne mare lucru”. Tot grecii sînt cei care vor „muta” Olympul getic (Bucegi) în spaţiul grecesc, Caucazul (lanţul carpatic meridional, numit în Antichitate Căuca, sau Băcăuca) şi Colchida (Ţara colchilor = colţilor, conform lui N. Densuşianu), odată cu lărgirea ariei de explorare, în estul european; totodată, grecii vor prelua atît zeii geţilor, dar şi tradiţiile lor ancestrale, pe care le vor transforma în mituri olympice pe unele, sau le vor satiriza şi sataniza pe altele (ca de altfel iudeii, alţi mari plagiatori ai Antichităţii; vom aborda subiectul în articolele viitoare – n.a.). De altfel, istoricul grec Philos din Byblus (Secolul II d.Chr.) este destul de categoric: „Grecii şi-au atribuit lor înşişi mai multe fapte istorice din această epocă şi fiindcă autorii lor voiau să desfete urechile şi inimile oamenilor prin dulceaţa fabulelor, astfel dînşii au exagerat peste măsură lucrurile printr-o mulţime de ficţiuni şi înfrumuseţări”. Dar, aşa cum afirma Roberto Pinotti: „Povestea pe care ne-o prezintă istoriografia nu este nici adevărată, nici obiectivă…”, şi asta fiindcă… aproape întotdeauna alţii ne-au scris istoria! Să părăsim, însă, pentru moment, subiectul mistificărilor istorice, pentru a urmări un scurt istoric al evoluţiei acestei arte a scrierilor antice, fiindcă a fost cu adevărat o artă care a necesitat multă muncă, dăruire, sacrificiu, şi a cărei evoluţie s-a desfăşurat sub imperiul rigorilor vremii (timpului) şi vremurilor (oamenilor).

(va urma)
Sinel Tudosie

Du-te Sus