Ziua în care ONU a murit

in Polemici, controverse

Despre Yalta se pot spune multe. Unele lucruri reale, altele imaginare. Dar există ceva ce nimeni nu neagă, nimeni nu contestă. Acolo, la Yalta, preşedintele american de atunci, Roosevelt a negociat cu Stalin înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite – ONU. Îngrozit de ororile războiului care dura de mai bine de 5 ani, preşedintele american îşi dorea ca peste toate popoarele lumii să existe o organizaţie care să aibă drept obiectiv protejarea păcii pe Terra. America, prin preşedintele ei de atunci, are acest merit. Putem spune, aşadar, că ONU s-a născut atunci, pe malul Mării Negre, pe 11 februarie 1945. Acum, însă, la 73 de ani, copilul de atunci a ajuns un bătrîn gîrbovit, fără nici o putere, fără nici un sens, fără nici o forţă, fără nimic care să ajute lumea în care trăim, decît poate un buget, un personal bine plătit şi un secretar general de carton.

Cu mici excepţii în perioade de restrişte în Orientul Mijlociu, pe cînd poporul evreu se afla la început de drum în ţara din care fusese alungat cu secole în urmă, ONU a încercat şi chiar a reuşit să îşi facă datoria. ONU a reuşit să aştearnă peste acest pămînt minunat, care încă ne mai suportă, o pace aparentă, dar nu mondială, şi care aducea puţină linişte în sînul civilizaţiei. ONU a funcţionat satisfăcător spre bine pînă prin 1990, pînă la căderea Cortinei de Fier, mai exact pînă la războiul din Irak, primul război, cel început pe 1 august 1989, odată cu ocuparea Kuweitului de către Saddam. Funcţionarea la parametri acceptabili a acestei instituţii internaţionale se datorează unui sentiment foarte uman şi anume, frica! Frica de un război mai mare, frica de bomba atomică, frica de moarte. Pînă să cadă în penibil, dar şi în istorie, URSS a reuşit prin arsenalul său nuclear şi prin Pactul de la Varşovia să ţină în şah SUA şi NATO. Şi invers. Gîndul distrugerii garantate a tot ce exista ca stat a făcut ca aceste două mari puteri, SUA şi URSS, să nu facă gestul necugetat, chiar dacă se mai închideau ochii la un Chile, Afganistan, Libia, Panama, Cehoslovacia, Ungaria şi alte mici incursiuni lejere pe care ori americanii, ori ruşii le mai făceau. În mare, însă, ONU avea o misiune, o cruce de dus, şi lumea era ceva mai optimistă în ceea ce priveşte viitorul.

Acum, însă, lucrurile s-au schimbat radical. ONU nu este nimic altceva decît o instituţie impotentă, care încă mai visează la vremurile de altădată. În afară de totala ei inutilitate, nimic nu mai e de spus. Popoarele sînt atacate doar în funcţie de ce se scrie în presă sau pe Facebook. Oamenii mor doar pentru că un preşedinte visează arme nucleare inexistente, iar alţii dispar topiţi mediatic în clor şi cianuri virtuale. Fără dovezi, fără justiţie, doar mediatic, se decide soarta unei ţări şi se condamnă la moarte mii şi mii de oameni. ONU nu îşi mai are absolut nici un rost în lume, locul acestei organizaţii a fost luat de către trei ţări: SUA, Anglia şi, pe alocuri, Franţa, împreună cu vasalii lor, mulţi, foarte mulţi. În rest, nimic nu mai contează cu adevărat în plan internaţional, geopolitic. Ţări precum Rusia şi China nu prea mai contează, iar despre ţările care nu sînt vasali recunoscuţi încă, nici măcar nu mai vorbim. S-a arătat în mod absolut şi ireversibil, în aceşti ani, că planeta Terra îşi va schimba curînd numele în Statele Unite ale Liberalismului, sub patronajul Zeului Marte.

Cum am spus, ONU a murit la 73 de ani, de o boală numită Corupţie, într-o zi de sîmbătă, 14 aprilie. Poate că încă nu are groapa pregătită şi încă nu a început să miroasă a hoit. Dar zilele în care va mai face umbră prin New York, îi sînt numărate. Ca să supravieţuiască, avea nevoie de ceva infuzie de curaj, împreună cu foarte mult bun-simţ şi frică. Aceasta însă nu mai există. Rusia a demonstrat că nu este suficient de matură cînd este vorba de lupta de stradă, conducătorii ei fiind crescuţi la pension, loc unde ei cred, de fapt visează, că diplomaţia şi cuvintele frumoase încă mai au efect. Chinezii dovedesc ceva ce ştiu toţi, că nu îi interesează deloc soarta lumii în general, mai ales că ei sînt destul de mulţi şi probabil acolo unde dispar civilizaţii, ei visează să le înlocuiască cu miliardul lor. Anglia şi Franţa au lăsat deoparte orice preocupare pentru binele general, nu că ar fi avut-o vreodată, şi s-au poziţionat în spatele SUA, loc de unde latră cu putere şi dau cu pietre în oameni. ONU a murit aşadar şi interesant este că Rusia încă mai crede în această instituţie. Nu s-au învăţat minte în Iugoslavia. Nu s-au învăţat minte în Irak, nu au înţeles nimic din Libia şi primăvara arabă în general. Nu! Cred că şi România, dacă atacă acum Rusia, în loc să se apere, ei convoacă acest cadavru numit ONU ca să se plîngă.

Războiul – ultima soluţie a diplomaţiei

În 1962, omenirea a trecut printr-o criză acută. Criza rachetelor, criza din Caraibe. Şi a trecut cu bine. De ce? Pentru că un alt mare preşedinte american, JFK, a fost ferm şi a ştiut că doar prin fermitate poate să detensioneze situaţia: a spus clar, depăşiţi linia X, o să considerăm că atacaţi SUA şi ne războim pînă cînd nu mai rămîne piatră pe piatră de această lume. Poate nu chiar aşa a spus, dar aşa a fost semnalul către Moscova. Hruşciov a înţeles că nu e de joacă şi a lăsat-o mai moale. A negociat, totul a ieşit bine. America a dovedit că are un preşedinte care ştie ce are de făcut. Acum, la ceva ani distanţă, Rusia este pusă la zid de către toţi, inclusiv de copiii care se nasc acum. Există o ostilitate împotriva acestui popor care nici măcar în perioada războiului rece nu a fost întîlnită. Nejustificată în mare parte, dar la minţile slabe ale multora, a început să prindă. De ce acum ezită, şi atunci cînd URSS era chiar generator de stres, nu? Pentru că atunci inspirau frică, inspirau respect. Acum ce inspiră? Milă? Slăbiciune? Civilizaţie?

În loc să fie fermi şi mîndri, duri şi corecţi, fug să se plîngă la ONU, de parcă acolo şi-ar găsi dreptatea. Nu, măi, băieţi, acolo nu vă aşteaptă nimic bun. Acolo totul este corupt. Şi unde corupţie nu e, este frică. Pentru că voi aţi dovedit că sînteţi slabi şi că SUA e călare pe situaţie. Aşa că nu poţi să spui că eşti luat de prost cînd eşti acuzat de lucruri pe care nu le-ai făcut, cînd tu chiar dovedeşti că eşti naiv.

Nu aţi învăţat nimic din ultimii ani, poate doar noile arme să vă ofere un grad de confort. În rest, nimic. Cînd eşti slab şi nu îţi aperi foştii sau actualii aliaţi, toţi vor fugi de tine. Nu ai înţeles că atunci cînd Serbia a fost bombardată, toţi ortodocşii s-au uitat spre Moscova şi în loc să vadă un preşedinte au văzut un beţiv cu inima în pioneze? Nu aţi înţeles că Siria nu trebuie să fie apărată cu decoraţii atunci cînd peste ea vin rachete? Nu înţelegeţi că atunci cînd te baţi pe stradă, cuvintele frumoase nu te vor salva?

Poate că nu voi aţi omorît miile de civili din Irak, Libia şi Serbia. Dar aţi fost părtaşi, pentru că aţi fost slabi şi i-aţi lăsat pe alţii să-şi facă de cap. Poate nu voi sînteţi de vină pentru ce se întîmplă în Siria. Dar mergînd pe mîna moartă a ONU aţi contribuit la asta. Acum însă este prea tîrziu. Occidentul are să vă acapareze, poate că e bine să fie aşa. Problema este că pentru noi, ăştia mici, o lume unipolară nu este absolut deloc bună. S-a demonstrat în ultimii 20 de ani că, atunci cînd îl laşi pe unul să îşi facă de cap, mai ales că acel UNUL nu mai deţine preşedinţi, marii preşedinţi care au făcut lumea asta mai bună, lucrurile merg prost spre foarte prost. Se pare că speranţa pentru o lume multipolară îi aparţine Chinei. Lumea omului alb se pare că se apropie de final, Caucazianul va dispărea în istorie, precum dinozaurii sau alte specii ceva mai nevinovate, distruse chiar de el în ultimele sute de ani.

Recurs la memorie

Majoritatea celor care fac acum umbră pămîntului sînt născuţi după cel de-al doilea război mondial. Am crescut într-o perioadă în care am fost convins de filmele învingătorilor că nemţii, Hitler, au fost cel mai rău lucru de pe pămînt, în ultimii zeci de mii de ani. Că prin interpuşi au subjugat România, că pînă prin 1941, cînd am trecut Prutul, Guvernul a fost unul corupt de supremaţia Germaniei, de jugul economic în care am fost supuşi, noi, ca naţiune. S-a tot vorbit şi încă se vorbeşte de contractele comerciale dezavantajoase, în care noi ofeream grîu şi petrol şi primeam arme în schimb, uneori nici atît. După 1941, pe lîngă petrol şi grîu, am oferit şi carne de tun. Ce am primit în schimb?

După revoluţie am mai aflat că Hitler a fost mic copil pe lîngă alţii. Conform noilor teorii, Hitler a fost un mic dictator pe vremea lui Stalin. Sau a lui Mao, că se pare că acesta conduce în istorie la numărul de victime pe care a reuşit să le „producă”, majoritatea, dacă nu chiar toţi, chinezi de-ai lui. Am mai învăţat noi, românii, tot după revoluţie că sovieticii ne-au subjugat după război, cam în aceleaşi condiţii ca nemţii, cu contracte păguboase, în care noi le-am oferit grîne şi alte materii prime, ca despăgubiri de război, că guvernul era pus de Moscova etc. Se pare, aşadar, că noi nu ne dezbărăm de acest obicei, de a fi conduşi de trădători.

Dacă e să facem o paralelă între dominaţia Germaniei de pînă în 1944 şi cea sovietică de după 1944, vedem că deosebirile sînt date doar de punctele cardinale spre care priveşti. În rest, cu excepţia războiului, mari diferenţe nu sînt, mai ales pînă în 1956, dacă nu mă înşel, cînd trupele Uniunii Sovietice au fost retrase de pe teritoriul nostru. Acum nu mai există Hitler, şi nici Stalin, două mari dezastre ale umanităţii. Cu toate acestea, sîntem la fel de vînduţi. Doar că acum nu mai vindem doar marfă, nu! Nu am dat doar ouăle. Am dat găina cu totul, cînd a fost cazul, şi cînd găina era mai frumoasă ca altele, de afară, am ucis-o cu sălbăticie, ţipînd ca apucaţii că era urîtă. Cam asta este realitatea şi cei care nu o văd fie sînt proşti, şi aici vorbim de o majoritate, fie sînt plătiţi ca să nu o vadă, şi aici vorbim de cei care o promovează. Vă invit să priviţi de unde vin acum ordinele şi cît de departe în zare ne uităm spre vest. Observaţi unde se duc resursele, unde se duc banii de pe ele, unde se duc pădurile noastre, unde se duc taxele etc. Credeţi, cei care încă mai gîndiţi logic, că taxele împovărătoare care vă ţin SĂRACI sînt puse aşa, pentru bunăstarea voastră? Poate într-o zi vom afla şi noi cît se fură oficial, cît se fură estimativ neoficial, cîţi bani primesc cei care intoxică lumea cu rahat şi de unde sînt finanţate organele de propagandă, fie ele din vest, est, sud sau nord. Cînd cei care ascultă ştiu şi cine îl plăteşte pe „expertul” care apare la TV, poate să deducă şi singur, fără mască de oxigen, că acel individ nu este obiectiv şi are ca scop ascunderea parţială sau totală a realităţii.

Dacă cumva vrei să fi altfel, să nu mergi cu turma, să nu fii „guşter”, rişti să ajungi pe o listă pe care o agenţie de presă, „UMpress”, o întocmeşte din cînd în cînd şi o publică, sau eşti etichetat prorus şi s-a terminat. Şi aici avem multe de spus despre identificarea noţiunii de patriot sau proromân, cu aia de prorus. Cei cărora nu le convin cei care sînt plătiţi să promoveze la infinit, pe bani, evident, valorile false şi palide ale unor naţiuni total incorecte politic şi economic faţă de România, vin rapid şi spun: eşti filorus, şi s-a terminat! Mintea puţină a celor fără de istorie sau simţul realităţii a pus eticheta şi gata! Am un exemplu care ar trebui să pună pe gînduri pe cei care încă mai gîndesc. În timpul unei emisiuni televizate, nu mai reţin la ce post, se dezbăteau idei politice, electorale, fiind şi campanie atunci, dacă nu mă înşel. Erau acolo cîteva persoane, dar două ieşeau în evidenţă: maestrul Florin Zamfirescu şi fostul ministru al Culturii şi actual parlamentar USR, Vlad Alexandrescu. Totul s-a jucat şi s-a terminat în două rafale ucigătoare: cînd Florin Zamfirescu a spus ceva care era strict legat de patriotismul său, de durerea sa cînd vede ţara secătuită, Vlad Alexandrescu a venit cu securea şi direct la picioare i-a dat: aţi fost la Moscova? Întrebare care a încheiat meciul. Şi, ca dovadă că românii urăsc România, este că Florin Zamfirescu acum este marginalizat şi etichetat filorus, iar acel fost ministru, parlamentar. Cei care iubesc România nu au voie să decidă soarta ei. Şi cei care o vînd, apar la televizor, zîmbesc amabil şi varsă rahat în minţile celor dispuşi să asculte.

Vă amintiţi cum era după 1989? Cine te supăra era comunist şi gata! Acum acest cuvînt a căzut în desuetudine. Vina cea mai mare este să ţii cu România, să nu fii în turma lor, dresat şi fără circumvoluţiuni, şi chiar să ai tupeu să zici că nu eşti de acord cu ce se întîmplă. Eşti mîncat! Asta e realitatea în planul politic. Problema reală care se măreşte zi de zi este alta: nivelul de inteligenţă al românilor a scăzut atît de mult, încît oricine şi orice ar spune, nu mai este ascultat. Mintea oamenilor este pe de o parte la hrana zilnică, şi atunci cînd ei se uită la TV şi văd măscăricii,  chiar îi consideră ca fiind oameni de stat, politicieni etc. Asta în timp ce trădătorii stau în fotoliile lor confortabile „de pe dealuri“.

Sîntem în impas. Noi, ca naţiune, dar şi ca civilizaţie. Derbedeii se încordează pe la colţuri şi ne rînjesc prin creneluri. Războiul bate la uşă şi nu ar fi exclus ca apropiatul Campionat Mondial de Fotbal să se transforme într-o Finală de Război Mondial.

Mă uitam la Macron, un copil ajuns preşedinte, un fel de Ponta, dar mai forţos. Atît de tare a fost impresionat că Armata Franceză a tras cîteva rachete în Siria, că după aceea s-a dezlănţuit animalic asupra tuturor celor care nu erau de acord cu el, crezînd că Putin şi Erdogan au să cadă laţi pe spate, precum Iohannis al nostru. Oare ce se întîmplă dacă totuşi cineva îşi va pune mintea cu el?

Din fericire, pînă acum generaţia mea şi a multora care acum sînt aici, nu au prins grozăviile războiului. Nu am ştiut ce înseamnă să trăieşti frica de moarte în fiecare zi, lipsa hranei etc. Noi am prins o Lovitură de Stat, tradusă în Revoluţie, şi nişte războaie mici pe la alţii. Nu am văzut încă deasupra noastră drone înarmate care să decidă dacă ne omoară sau nu, nu am văzut încă tancuri care să distrugă oraşele, şi nici copii călărind rachete explodate. Sper că nici nu vom ajunge în situaţia de a trăi astfel de momente şi că pînă la urmă raţiunea are să învingă în toate conflictele, fie ele militare, sau comerciale, iar noi, ca stat, să nu mai ajungem să ne fie ruşine dacă ne preţuim tradiţiile, valorile noastre autentice, precum şi strămoşii.

Credibilitate şi reformă mass-media

Am să revin iar la anul de cumpănă 1989, cînd tinerii neînţeleşi ai comunismului înghiţeau pe nerăsuflate vorbele colorate ale celor din Vest, care ne povesteau despre prosperitate, corectitudine, caracter, bogăţie, libertate. Acest cuvînt, LIBERTATE, apărea cel mai des şi cam peste tot. Totul devenise liber după 22 decembrie: Televiziunea, presa scrisă, radioul, chiar şi Piaţa Scînteii a devenit Piaţa Presei Libere, aşa cum e şi acum, dacă nu mă înşel. Presă liberă, se spune. Liberă de ce? Înainte de 1990, presa era de stat în România, aşa că putem spune că nu era ea chiar liberă pe cum se dorea. După 1990 a devenit liberă şi foarte constructivă. De fapt, şi acum se spune că presa adevărată, chiar dacă cu multe imperfecţiuni, s-a făcut în România pînă pe la începutul actualului mileniu şi poate cîţiva ani după. Actualmente, termenul de „presă liberă” nu mai este real, nu mai există. Presa, trusturile de presă, presa pe care o ştim, fie că sînt agenţii de presă, ziare, revise, televiziuni şi radiouri, nu este liberă, pentru că nu are cum. Este mult prea săracă pentru a putea rămîne liberă şi mult prea importantă ca să nu fie folosită în diverse scopuri de către cei care o deţin. În prezent, fără să greşesc prea mult, tot ce înseamnă presă în România, cea main stream, este arondată de diverse grupuri de interese, majoritatea străine, chiar dacă patronajul pare românesc, şi îndeplinesc ceea ce li se ordonă. Altele sînt considerate adevărate Unităţi Militare, care coordonează susţinut atacuri mass-media asupra celor care nu sînt pe placul Sistemului. De fapt, ca să poţi susţine în aceste zile un trust de presă este nevoie de mulţi bani şi de sprijin din Vest. Altfel rişti să faci ceva puşcărie, dacă nu te predai imediat.

Să revenim la aşa-zisa presă liberă din lume. Ea nu mai există. Întotdeauna ea depinde de ceva, de cineva, de nişte interese etc. Totodată, cele două agenţii de presă occidentale, REUTERES şi AP, sînt deţinute cam de aceleaşi persoane, aşa că ce vor ele să fie scris, cam aia se scrie. Chiar dacă aceste agenţii pozează echidistanţa, este evident că nu reuşesc întotdeauna. Internetul erodează puternic din forţa presei oficiale şi, cum am spus, deloc libere, dar nu atît de mult încît să o afecteze. Marea problemă a Internetului este că este atît de liber încît credibilitatea lui tinde către ZERO. Dacă mai punem şi reţelele de socializare care se decredibilizează pe zi ce trece, este evident că trusturile de presă vor cîştiga teren în ceea ce priveşte sursa de inspiraţie pentru consumatori, dar la capitolul credibilitate va naşte mereu semne de întrebare pentru cei care încă mai au curajul, puterea şi dorinţa să îşi folosească creierul din dotare.

Cred că cel mai mare „eşec“ al presei oficiale, atît din România, cît şi din afară, este faptul că în 2008, cînd criza era extrem de dură, nimeni nu a transmis în direct despre evenimentele din Islanda, cu toate că ce se întîmpla acolo era extrem de important. Nimeni, dar absolut nimeni din zona main stream NU a transmis şi nu a lăsat informaţia să circule. Aşa s-a dovedit că numărul celor care decid ce se scrie în presa internaţională a devenit din ce în ce mai mic. Unii spun că este vorba doar de 5 persoane, alţii însă doar tac. Nu ştim exact şi nici nu putem evalua noi, de aici, cum se fac jocurile la nivel înalt. Problema este că lipsa de credibilitate de care presa dă dovadă a început să se transfere şi la nivelul guvernelor. Dacă pînă în 1992, URSS era renumită la nivel de minţit şi ascuns informaţii, sau emis informaţii ambigue, după 1990, au început şi ţările din vest să procedeze la fel. Sînt o grămadă de exemple în acest sens, dar care au făcut să curgă mult sînge nevinovat, doar pentru că un ministru sau un preşedinte a considerat că e bine să mintă şi să îşi urmărească interesul, decît să fie corect şi să pună viaţa mai presus de tot. Şi putem vorbi aici despre evenimentele din Cecenia, Iugoslavia, Panama, Irak, Libia, Serbia, Egipt, Siria şi Yemen.

În prezent, acum, sub ochii noştri, se desfăşoară un adevărat război mediatic între Rusia şi Marea Britanie, cu largul concurs al Franţei şi Statelor Unite. Ba a fost atac chimic, ba nu a fost. Ba că au doborît 71 de rachete, ba că nu etc. Problema este că toţi cei care încă mai gîndesc, nu au cum să discearnă şi să separe adevărul de minciună, mai ales că încet, încet, se dovedeşte că în Siria nu prea a fost atac chimic, că Skripal nu a fost chiar otrăvit cu neurotoxină etc. Pe de altă parte, însă, pe măsură ce anumite informaţii acuzatoare ale unor state se dovedesc simple minciuni, declaraţiile care vin sînt şi mai dure, şi mai acuzatoare, şi mai… penibile. Şi aşa ajungi, tu, guvern, să nu mai ai credibilitate, chiar dacă toată mass-media este cu tine şi te sprijină în minciunile în care te îngropi.

Este evident pentru toţi că Siria a fost atacată de Alianţa Binelui – SUA, Franţa şi Anglia – doar în baza unor filme puse pe net. Nu există nimic concret, nimic care să probeze că aşa a fost. Ei bine, acum cei care trebuiau să găsească acolo cadavre şi victime, nu au găsit nimic. Ce reacţie au cei TREI MARI? Că au fost distruse probele de către Assad, sau de alt stat. Ba au spus imediat după bombardamente că potenţialul chimic al Siriei a fost redus la zero şi că 2, 3 ani Assad nu mai are cum să atace poporul. Acum, la cîteva zile, cînd nu au ieşit bine negocierile, au revenit şi au spus că Assad mai are bombe chimice şi că vor ataca imediat ce le foloseşte. Păi teroristul ăla cînd aude asta şi cînd vede că Alianţa aia a Binelui a atacat în urma vizionării unui film pe net, ce credeţi că va face el? O mai pune de un film! Să nu vă miraţi că la Ildib are să atace iar Assad cu arme chimice. Pentru că aşa va fi, mai ales că Macron a spus deja că el aşa crede, că Assad va arunca gaz… sarin, sau clor, sau poate nişte apă distilată. Siria are să fie iar atacată, că deh, nu e încă negocierea terminată, iar Rusia iar va sta cuminte şi în buncăr, dar va ieşi imediat la declaraţii la ONU că nu a fost bine, dar că toate rachetele lansate de AB au fost doborîte şi aduse la gradul penibil de fier vechi.

Se simte nevoia unei reforme structurale la nivelul tuturor organizaţiilor internaţionale şi se simte nevoia rediscutării acordurilor care au guvernat lumea în ultimii 70 de ani. Acordul de la Helsinki, din 1975, este depăşit. ONU, acest cadavru total inutil, dar care costă foarte mulţi bani, are nevoie de infunzie, de reformă, sau de coşciug. În rest, cred că avem mare nevoie de o lume multipolară. Doar aşa planeta asta are să poată merge mai departe încă cîteva zeci de ani, poate o sută, pînă cînd se va simţi nevoia de o altă reformă, şi aşa mai departe, pînă la marele final. Sper însă că are să vină ziua cînd interesele tuturor vor converge spre o pace modială şi o prosperitate cît mai largă a tuturor, dar în condiţiile unui capitalism echilibrat sau a unui socialism de tip francez, la care mulţi visează, chiar dacă vor nega dacă-i pui la TV.

Tano

 

Adrian Năstase: Lumea globalizată se bazează tot mai mult pe existenţa «guşterilor»

 

 

 

COMENTARII DE LA CITITORI