Ziua în care Tribunul a zîmbit

in Polemici, controverse

De cînd am început să văd dincolo de imaginea celui care a fost Corneliu Vadim Tudor, am tot auzit cuvinte defetiste cu privire la Partidul România Mare. De mai bine de un an, cu mult înainte de alegerile generale din decembrie 2016, expresii gen „ultima şansă”, „dacă nu intrăm acolo, s-a terminat”, precum şi altele, ceva mai abrazive, au circulat mult prin sediul din Vasile Lascăr, dar şi prin împrejurimi. Am fost martorul renaşterii, morţii şi iar renaşterii unui spirit, pentru că partidul în sine abia ce mai putea respira la adăpostul greutăţii anilor acumulaţi de către membrii săi. Am văzut cum cei de mult pensionaţi îşi exercitau atribuţiile funcţiilor de conducere în propria familie sau, în cel mai bun caz, cu colegii de leat, la o bere, prin sediile încă reale ale PRM. Ei nu doreau schimbarea, aşa cum nu o vor nici acum. Ei nu doreau decît să aibă unde să plece de acasă, să evadeze din curtea soţiei poate prea cicălitoare, şi să se laude pe scara blocului că sînt preşedinţi peste nişte scaune. Pentru că tinerii sînt descurajaţi să vină alături de ei în acest partid, iar cei care aveau acest curaj, renunţau repede. Inerţia vîrstei este poate cel mai greu de clintit, iar cînd vorbim de politică, deja e foarte dificil să răzbaţi printre arborii pe cît de bătrîni, pe atît de colţoşi. Am asistat şi încă asist la lupte între generaţii, conflicte te interese, toate pe marginea unui partid care, în ultimii doi ani, efectiv nu a mai contat politic nici măcar la banalele luări de poziţie faţă de degringolada politicii dîmboviţene din ultimul timp.

Cu cîteva zile în urmă, însă, s-a întîmplat un miracol. Şi iar am auzit acele expresii cum că „e ultima şansa” ca Partidul România Mare să supravieţuiască grelelor încercări prin care, se pare, încă va trece. Cei care doresc să acceadă în zona decizională şi să devină ei preşedinţi, se pare că au încheiat un armistiţiu, şi au pus de un Congres, al VI-lea, ultimul recunoscut de justiţie avînd loc în urmă cu 7 ani, în 2010. Forţa Tribunului, modul său autentic de abordare a politicii româneşti a rămas blocat pe 15 septembrie 2015. De atunci nimeni în România, şi probabil nu foarte curînd de acum încolo, nu are puterea de a lupta pentru România şi pentru acest partid, aşa cum el o făcea. A lăsat partidul pe mîna unor mediocrităţi aflate în căutarea performanţei, fără să înţeleagă că este foarte greu, chiar şi pentru un om normal, să ducă mai departe o aşa moştenire.

Am asistat, aşadar, la un Congres al unor patrioţi, desfăşurat sub privirile lui Corneliu Vadim Tudor, dintr-un tablou adus acolo de către cei care sînt convinşi că viitorul acestui partid este doar „vadimist”.

A fost ales un om care a fost lîngă Vadim o perioadă lungă, şi chiar dacă în 2012 a evadat, a avut curajul să vină din nou în PRM şi să lege sforile intereselor într-un singur nod, ceea ce conducerea de pînă acum a PRM a fost incapabilă să facă. A reuşi să aduni toate interesele, unele de-a dreptul meschine, ale celor care se luptau pe cadavrul partidului, este o performanţă deosebită pentru actualul preşedinte al partidului, Victor Teodor Iovici, şi din multe puncte de vedere, chiar dacă îi apreciez curajul, ştiu că s-a înhămat la o căruţă care dispune de foarte puţini cai putere, cînd e de construit, dar enorm de mulţi cînd e vorba de distrus. Am convingerea că aducerea în zona decizională a Lidiei Vadim Tudor a împăcat multe filiale, şi am văzut entuziasmul celor care au votat ca ea să fie preşedintă a Consiliului Naţional al PRM, dar păstrarea unei părţi importante din fosta conducere, în special a celui mai contestat profesor de matematică în viaţă, o să-i ofere multe dureri de cap pe viitor noului preşedinte, mai ales că toţi cei care au avut de-a face cu acel profesor ştiu cît de decis este să distrugă partidul, el fiind cel care, totuşi, pe 28 ianuarie 2017, a interzis numele Vadim în sediul central al PRM.

Chiar acum, cînd scriu acest rînduri, ştiri false despre actualul preşedinte ales al PRM circulă liber, neverificate de nimeni, dar promovate cu abnegaţie de nişte zilieri care mîncau o pîine pe vremea profesoraşului, şi care acum s-au văzut decăzuţi din înaltele lor funcţii de paharnici şi grăjdari. Este trist că tocmai cel care este cel mai puţin îndreptăţit să aibă funcţie în PRM, nici măcar de simplu membru, a trebuit să rămînă. Dar, dacă asta înseamnă ca PRM să meargă mai departe, o putem accepta ca un joc politic şi acordăm actualei conduceri a PRM un vot de încredere, cu speranţa unui viitor parlamentar al acestui partid, sau poate mai verde din punct de vedere al vîrstei medii.

Cît am asistat la acest Congres, şi ştiut fiind cît de „iubit“ era profesorul de matematică, şi mă refer la multe filiale pe care el le-a întărit şi le-a folosit ca monedă de schimb pentru funcţia pe care o are, m-am tot întrebat de ce era singur şi nimeni nu-l băga în seamă, unde îi sînt paharnicii care să-l sufoce cu iubire şi dorinţa de a se fotografia cu el. Nimeni însă nu-l vroia, pînă şi Tribunul, din tablou, s-a încruntat cînd l-a văzut.

Asta nu înseamnă că nu a binecuvîntat, de acolo, din Ceruri, toată această suflare românească, pornită pe un nou drum, al reconstrucţiei Partidului România Mare şi, de ce nu, al reconstrucţiei acestei ţări prea vitregite de soartă. Prin noi, pentru noi, totul poate fi posibil.

Tano

 

Pudelul de pază al democraţiei

 

COMENTARII DE LA CITITORI