Zurbagii și frondeuri în Bucureștii de altădată

in Lecturi la lumina ceaiului

Am parcurs, cu plăcere, lucrarea istoricului Corneliu Șenchea, cu un titlu interminabil, ,,Bucureștii romantici. Între veacul fanariot și Belle Époque. Pagini antologice din istoria politică și sentimentală a Capitalei”, și aproape 350 de pagini. Acest mic incovenient nu scade cu nimic valoarea cărții, căci autorul a folosit o documentare solidă, din autori feluriți, și excelează printr-un limbaj atrăgător. Răsfoind și noi bibliografia studiată, am reținut numele unor cronicari mai vechi ai Bucureștilor, cum ar fi: Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu, Constantin Bacalbașa sau Emanoil Hagi-Moscu. Lor li se adaugă atîția alții din zilele noastre: Ion Bulei, George Potra, Dan Berindei, Constantin Bălăceanu-Stolnici, ca să amintim doar cîteva condeie. La fel de importante sînt și ilustrațiile – picturi și fotografii cu Bucureștii de altădată, precum și figuri de domnitori, oameni de cultură și feluriți politicieni care au făcut faima orașului. Nu putem să ne oprim la tema propusă cititorilor noștri fără să menăționăm și cele 23 de capitole împărțite în 3 secțiuni: ,,Curtea Veche și mirajul Bucureștilor din Secolul al XVII-lea” și pînă la sfîrșitul domniilor fanariote, care îi adună laolaltă pe Ienăchiță și Alecu Văcărescu, logofătul Constantin Dudescu; începuturile teatrului românesc sub domnița Ralu Caragea, precum și interesele Eteriei în contradicție cu năzuințele slugerului Tudor Vladimirescu. Secțiunea a doua cuprinde perioada de strălucire a Capitalei de sub domniile pămîntene (Alexandru Dimitrie Ghica,
Grigore Ghica, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei) și instituirea Regulamentului Organic. Tot aici trebuie plasat capitolul despre entuziasmul unionist, care a cuprins Bucureștii la 1859, și epoca lui Cuza. Ultima secțiune îi adună laolaltă pe marii noștri scriitori – Eminescu, Caragiale, Ion Minulescu, Mateiu, Delavrancea și alții – care și-au legat destinul de marele oraș. Un loc bine definit îl ocupă marii politicieni Nicolae Fleva, Nicolae Filipescu și Barbu Catargiu.

Unele aspecte, cuprinse în cadrul mai larg al primei secțiuni, au constituit obiectul unor materiale deja elaborate și care își așteaptă rîndul la publicare. În articolul de față, ne-am propus să vorbim despre cîțiva dintre bărbații cei mai proeminenți ai epocii. Și pentru aceasta îi împărțim în două grupe – băieții de bani-gata și frondeurii Bucureștilor de altădată, așa cum a procedat și Corneliu Șenchea în carta sa.

* * *

Băieți de bani-gata, unii chiar fii de domnitori (beizadele), alții doar odrasle boierești, mai mari sau mai mici, au existat întotdeauna în Bucureștii întemeiați de Vlad Țepeș în anul 1459. După o tinerețe aventuroasă, unii s-au luat cu alte gînduri, alții au intrat în politică și au rămas în amitirea orașului prin faptele puse la cale. Dovadă – statuile, piețele și străzile cu numele lor. Alții aproape că nu s-au maturizat deloc, populînd legendele de ieri și de azi ale cetății.

Să începem cu Barbu Catargiu, sau Bărbucică (1807-1862), viitorul prim-ministru al lui Alexandru Ioan Cuza, fără nici o legătură de rudenie cu Lascăr Catargiu, și el prim-ministru, pe vremea regelui Ferdinand. Cînd i-a venit vremea, în loc să se ducă la studii în Franța, precum alți tineri din generația sa – I.E. Rădulescu, C.A. Rosetti, Eufrosin Poteca sau I.C. Brătianu – el a preferat să bată Bucureștii în crailîcuri și în scandaluri de pomină. Și mai zice Corneliu Șenchea în cartea sa: ,,(Barbu Catargiu) studia fetele și femeile care veneau să înălbească pînzele în apele Cișmigiului”. Dar părinții și soții cucoanelor le ațineau calea și se dedau la lupte grele cu ciomege, săbii și pistoale. Capete sparte, oase frînte, șiroaie de sînge. Uneori, chiar și morți. Atunci intrau în luptă cetele de arnăuți conduse de căpitanii Măciucă și Negreanu, care făceau prăpăd în tabăra berbanților. ,,Bine le-a făcut!”, spunea măria sa Grigore al IV-lea Ghica, întîiul domnitor pămîntean din Țara Românească. Numai că Bărbucică al nostru nu se lăsa nici el. Dar nici zbirul Măciucă nu dormea. Însuși domnitorul a apucat vîna de bou și i-a croit zurbagiului, închis la gros, cîteva la spate, după care l-a închis în Mînăstirea Sărindarului, unde s-a construit, mai tîrziu, Cercul Militar. Pînă la urmă, tot familia l-a dat pe brazdă pe Bărbucică și l-a trimis la Paris, să facă Dreptul. Deși prim-ministru conservator al liberarului Cuza, el s-a opus reformei agrare preconizată și a căzut asasinat pe Dealul Mitropoliei în 1884, se pare că la sugestia lui Vodă.

Scarlat Bărcănescu a fost alt mare crai din vremea lui Grigore Ghica. El a făcut-o de basm pe domnița Elena Moruzi, fata unei boieroaice înrudită cu domnitorul fanariot Ion Gheorghe Caragea, de unde și balada cîntată prin cîrciumi și pe ulițe: ,,Arde Podul Mogoșoaiei pentru fata Moruzoaiei…”. Se pare că între Scarlat și Elenca fusese un foc mai vechi, așa că, de gura lumii, părinții au măritat-o pe iabrașa fetișcană cu dumnealui logofătul Ion Bălăceanu, cam copticel. Dar, în noaptea nunții, hulubașii au fugit împreună la Brașov. Scandal, tărăboi, ,,Nu le-ar fi rușine, că sînt un pic și veri!…”. Și căpitanii Măciucă și Negreanu aveau de lucru pînă peste cap. Bătaia la tălpi ajunsese la mare căutare. Căsnicia dintre Scarlat și soața lui n-a început prea bine, căci de sprîncenele ei încondeiate s-a amorezat consulul austriac Herr von Liechmann.

Alt scandal se ivește la orizont: un pamflet din partea soțului încornorat zguduie societatea, provocînd un duel între acesta și scorțosul conte, în Grădina lui Scufa. Se alege pistolul. Protipendada așteaptă deznodămîntul cu sufletul la gură. Dar, lașitate de ambele părți: se trag două focuri în aer, și onoarea este salvată. Pînă la urmă, căsătoria dintre Scarlat și Elena Bărcănescu a mers bine: belșug, armonie și 5 prunci – 3 fete și 2 băieți. În casa lor au cîntat Anton Pann și Nănescu. Un băiat, tot Scarlat, a ajuns colonel și aghiotant al lui Al.I. Cuza. Un altul, Mitică, s-a acoperit de glorie în Războiul pentru Independență. În plus, bătrînul a fost și protectorul scriitorului Nicolae Filimon, cel cu romanul ,,Ciocoii vechi și noi”.

Un alt rebel care a ținut Capitala sub teroare a fost Ionel Isvoranu, fost ofițer de cavalerie. Deși provenea dintr-o familie onorabilă (tatăl său era paharnicul Alecu Isvoranu, iar mama, Elena Butculescu), neisprăvitul ăsta se pusese în fruntea unor declasați și își căuta victimele prin cîrciumi, teatre și pe ulițele orașului, pe care le cocoșa cu bătaia. Din senin și fără motiv. Sau, după caz, se lua de femei. Veșnic cu damful în nas, tulbura spectacolele de la Național și doar intervenția jandarmilor mai putea să restabilească liniștea, conducîndu-i la Prefectură, unde se potoleau anevoie. Din această pricină, Ionel Isvoranu a prins ură pe maiorul Fănuță, șeful jandarmilor, pe care l-a provocat la duel și l-a dovedit, rănindu-l cu sabia. Altfel, amenința pe toată lumea cu rudele sale sus-puse: nepotul lui Marghiloman și cumnatul poetului Cezar Bolliac, vîrf al politicii dîmbovițene. O astfel de viață dezordonată avea să se curme repede, în 1875, cînd țăranii de pe moșia lui au pus mîna pe bîte și l-au ucis, fiindcă se îmbătase și le necinstise nevesele și fetele.

Frondeurii Bucureștilor

Mai știe cineva ce înseamnă cuvîntul ,,frondă”? Dacă nu, aflați acum. Etimologic, cuvîntul ,,frondă” a apărut în Franța în Secolul al XVII-lea și înseamnă ,,revoltă”, ,,nesupunere”. Adică revolta burgheziei împotriva absolutismului Annei de Austria și a ministrului cardinalul Jules Mazarin în perioada minoratului regelui Ludovic al XIV-lea. Sînge, baricade, morți. Războiul dintre protestanți și catolici. La noi, clasa politică, ajunsă la vîrsta maturității, se comporta imatur, și frondeurii noștri, cînd erau la putere, tăiau și spînzurau. Dar cînd treceau în opoziție, chemau lumea în stradă pentru drepturi democratice, se băteau cu poliția și curgea sînge. (Exact ca în schița ,,Tempora”, a lui Caragiale.) În acele momente tulburi au ieșit la iveală 2 figuri de mari frondeuri: liberalul Nicolae Fleva și conservatorul Nicolae Filipescu.

Nicolae Fleva (1840-1920). Revoluția de la Ploiești din 1870, condusă de căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, la care a participat și el, a însemnat începutul carierei politice a lui Fleva. Mare orator, după unii, mare demagog după alții. Între 1884 și 1886, primar al Capitalei. Tulburînd masele, el a contribuit la căderea guvernului conservator condus de Lascăr Catargiu, în aprilie 1875. Tulburări de stradă, cuțite și focuri de armă, sînge, morți. Vinovat a fost găsit Nicolae Fleva. Bucureștenii au luat foc pentru ,,Tribunul” lor. Atunci a căzut Guvernul Catargiu. (Prefectul poliției era un Ienăchiță Văcărescu, dar nu poetul, mort în 1797.) Fleva este eliberat, ajunge deputat și îl acuză pe Catagiu de toate relele din lume. Dar nici cu liberalii nu se mai înțelege și ajunge disident. În 1887, se duelează cu ministrul de Externe Mihai Pherekyde, la Hipodrom. Două gloanțe de la 20 de metri, și Fleva cade rănit. ,,Duelul Pherekyde-Fleva – avea să scrie Mihai Chiper în cartea sa, «Pe cîmpul de onoare. O istorie a duelului la români» – este perceput ca un moment de cotitură al afacerilor de onoare cu implicarea politicienilor. În primul rînd, în jocul dintre putere și opoziție, duelul este consacrat ca o modalitate de rezolvare a conflictelor parlamentare de ordin pur politic, fiind considerat ca un mijloc de intimidare a opoziției. În al doilea rînd, acest duel marchează o intrare furtunoasă a liberalilor pe scena afacerilor de onoare, teren dominat de conservatori”.

În martie 1888, liberalul disident provoacă și căderea guvernului liberal I.C. Brătianu. Popularitatea lui Fleva crește. Vorba lui Eminescu: ,,Nimeni de a plînge n-are, el traiul și-a trăit”. Își ia răsplata: ministru de Interne, ca liberal disident. După 3 luni e dat afară pentru exces de zel. Nu l-au iertat nici conservatorii și nici oligarhii liberali care, sub oblăduirea unui liberalism de fațadă, au tîlhărit țara cum au vrut.

Nicolae Filipescu (1862-1916). Conservator, provenea dintr-o familie nobilă. Chipeș peste poate, cînd i-a venit vremea, s-a căsătorit cu Maria de Blaremberg, fiica generalului rus Vladimir de Blaremberg, împămîntenit la noi. A locuit pe Strada Batiștei, în casa socrului, care avea să devină Ambasada SUA. În interesul Partidului Conservator și-a risipit toată averea părintească. În 1885 a înființat ziarul ,,Epoca”, pe lîngă ,,Timpul” lui Eminescu, care avea să ajungă al doilea motor al conservatorilor.

Lascăr Catargiu laudă trăsătura ,,jertfelnică” a lui Filipescu, dar se teme de caracterul său impulsiv: ,,Băiatul ista are să facă multe pozne partidului”. Nicolae Filipescu s-a aruncat în politică în 1887, cînd cu căderea Guvernului Brătianu. Ajunge coleg la Jilava cu Nicolae Fleva. Între anii 1883 și 1885 este primar al Bucureștilor. Printre isprăvile sale enumerăm: amenajarea Parcului ,,Filipescu”, lărgirea Bulevardului ,,Colțea”. A fost un bun orator. Dar și un temut duelgiu. El l-a ucis cu spada pe ziaristul George Em. Lahovary. Alt duel i l-a adus în față pe Leon Ghica-Dumbrăveni, un coleg de partid. S-a folosit sabia. Și încă unul: cu Șerban Cantacuzino (pistolul). N. Filipescu a fost incomod chiar și pentru conservatori. Spre sfîrșitul vieții, s-a împăcat cu regele Ferdinand: ,,Măria ta, ori mori pe crestele Carpaților, ori te încoronezi la Alba Iulia!”.

Ca dovadă că cei doi Nicolae au fost foarte verticali și incomozi, în 1888, pe fondul unor mișcări de stradă și tulburări în București, guvernul liberal i-a arestat pe amîndoi pe motiv că… înflăcărau plebea bucureșteană.

PAUL SUDITU

Păreri și opinii